Neisprăvitul - poveste de Charles Perrault
Citește online povestea pentru copii în română "Neisprăvitul" care îl are ca autor pe Charles Perrault. Citește basmul "Neisprăvitul" în care este vorba despre un băiat atât de prost încât nu avea pereche. Oamenii râdeau de el peste tot, dar mama lui îl iubea foarte mult și deși îl știa că e prost și neîndemanitic, era convinsă nu poate fi chiar atât de rău. Într-o zi, mama îl întreabă pe băiat dacă nu îi este și lui rușine că toți îl fac prost, însă el îi spune că nu este vina lui.
Citește povestea "Neisprăvitul"
Vai, cât e de prost băiatul ăsta! Atât de prost de nu mai are pereche! Iată ce se auzea spunându-se în urma unui băiat de vreo treisprezece ani, poreclit din pricina apucăturilor lui:
Neisprăvitul. Să ştiţi însă că el era mai mult şiret decât prost, şi nu făcea pe prostul decât pentru a-şi putea ascunde prea multele sale pozne. Mama lui, numită Mariana, îi cunoştea toate metehnele, dar îl iubea totuşi din tot sufletul ei de mamă. Ştia că e prost, neîndemânatic, dar era sigură că nu poate fi chiar rău.
Într-o zi, când acesta se întrecuse cu gluma, ea îi vorbi astfel:
- Spune-mi, băiatule, tu nu te ruşinezi auzind cele ce se strigă după tine? Căci pe unde mă duc şi mă întorc, n-aud decât: „Tare mai e prost băiatul acesta!” „Uite-l, trece prostul!” Lucrul acesta crezi că-i atât de măgulitor pentru o mamă cum îţi sunt eu? Şi-apoi, gândeşte-te şi tu la porecla pe care ţi-am dat-o chiar eu, şi nu altcineva. Nu-ţi crapă obrazul de ruşine când auzi cum te strigă lumea: „Măi, Neisprăvitule!” „Neisprăvitule!”
Băiatul îi răspunse, prefăcându-se a plânge:
- Apoi, da’ ce, e vina mea? De ce mi-ai dat porecla asta urâtă? Şi chiar dacă sunt neghiob, aşa cum spune toată lumea, nu e vina mea! Şi acuma gata!
- Ba e vina ta! îi răspunse mâhnită mama. Fiindcă nu te pricepi la nimic, fiindcă te porţi ca un netot şi faci în fiecare zi numai pozne, pe care oamenii le văd şi nu ţi le pot ierta. Când intri undeva, dai cu piciorul în câine, calci pisicile, pui mâna pe toate lucrurile din casă şi spargi tot ce-ţi iese în cale, de parcă mâinile ţi-ar fi de mămăligă. Ieri ai lovit cu piciorul masa, totul s-a răsturnat şi vasele mi s-au prăpădit. Tot ieri te-am trimis la doamna contesă, unde am fost vreme de zece ani în serviciu, şi-ai supărat-o şi pe dânsa. Ţi-a cerut sticla cu cerneală de pe scrin, ai scăpat-o din mână şi cerneala ai răspândit-o pe frumuseţe de parchet. Acum câteva minute, te încăpăţânai să iei din mâna mea sticla de ulei, pe care ai binevoit s-o verşi peste supa de pe foc. Ah, de-ar veni acum doamna care ţi-a fost naşă şi pe care n-am mai văzut-o de la naşterea ta! Ar vedea şi ea ce nătâng şi prost îi este fânul!
Dar, ia te uită, ce văd pe fereastră? E chiar dânsa! Mă duc în calea ei. Cu toate că n-am văzut-o de treisprezece ani, trăsăturile chipului ei mi-au rămas în minte. Era micuţă, purta o mantie largă, o bonetă din dantelă şi un diamant foarte mare. Ea e. Nu mai încape îndoială!
Mariana ieşi în stradă alergând şi se opri în faţa unei doamne, căreia-i spuse:
- Nu sunteţi dumneavoastră aceea care acum treisprezece ani aţi binevoit a ţine în braţe, la botez, pe fiul meu?
- Ba eu sunt, Mariana. Venisem să văd casa de naştere din oraş şi cum naşa de acuma n-a putut veni, fiind bolnavă, m-am oferit să-i ţin eu locul. Ştiu tot ce ţi s-a întâmplat de-atunci, atât dumitale, cât şi finului meu. Ai rămas văduvă, şi contesa unde ai făcut serviciu ţi-a făcut o pensie lunară. Băiatului îi spune lumea „Neisprăvitul” şi e cel mai rău copil de pe-aici.
- Mă tem că acesta e adevărul. Dar cum de l-aţi aflat? Aţi rămas cumva prin vecinătate fără ca eu să ştiu?
- Dimpotrivă, buna mea Mariana, rostul meu e de a călători mereu. Dar pentru asta nu e nevoie să mă ostenesc alergând din loc în loc, căci am la îndemână toate trăsurile din lume. Eu aduc vremea rea sau vremea bună, supraveghez copiii, într-un cuvânt, eu sunt zâna Bambina: cea mai mică dintre zâne, după cum vezi. Nu sunt prea înaltă, am doar trei picioare înălţime, dar stăpânesc un ţinut mare, ţinutul copiilor. Am darul să le îndrept greşelile şi să-i răsplătesc pentru faptele bune.
Acum vin de la şcoală. Am văzut copii buni, dar şi din cei care nu-şi ascultă profesorul şi le-am lungit nasul. Vor rămâne aşa vreme de opt sau poate mai multe zile şi nădăjduiesc că pedeapsa le va aduce mintea cea bună.
Mariana o ascultă pe zâna Bambina pe cât de uimită, pe atât de respectuoasă. Căci nu e puţin lucru să ai cinstea de a avea de cumătră tocmai o zână.
Apoi zâna Bambina adăugă:
- Cum eu ştiu totul despre copii, pot face tot pentru a-i îndrepta. Fiul dumitale e mai mult rău decât prost. Ştiu că e dispreţuit şi ocolit de oameni, fiindcă în fiecare zi face câte o nouă năzbâtie.
Am aflat tocmai, trecând prin faţa prăvăliei unui negustor de cereale, că i-a furat un pumn de seminţe, altuia, nişte mazăre, altuia, un kilogram de orez. Altă dată s-a repezit la taraba unei vânzătoare de cireşe şi mere, i-a răsturnat toată marfa şi când s-a aplecat s-o ajute a avut grijă să-şi umple buzunarele cu tot ce-a putut. În colţul străzii se află prăvălia unui cârnăţar, iar în celălalt colţ a unui plăcintar. Când unul din aceşti negustori întoarce numai capul, el înhaţă repede câte o plăcintă sau câte un cârnat şi fuge. Aşa, zilnic, apucă, strică şi nu recunoaşte niciodată nimic.
Mai ştiu că face şi alte pozne care nu sunt mai puţin grave. Când vede o biată femeie trecând dimineaţa cu o garniţă cu lapte, ia un pumn de gunoaie şi i-l aruncă în lapte, făcând apoi mare haz de isprava lui. Suflă în candelele pe care femeile le aprind în biserici, pune piedici bătrânelor care abia îşi poartă cizmele grele, făcându-le să cadă. Ştiu că intră în bălţi şi îi stropeşte pe trecătorii care poartă ciorapi albi, împroaşcă cu noroi rochiile femeilor, caută pricină copiilor mai mici, să-i poată bate.
Mariana rămase împietrită. Abia mai putu răspunde:
- Ştiu. Mi s-au făcut adesea reproşuri cu privire la purtările lui, dar nu mi-am putut închipui că e chiar atât de netrebnic. Şi dacă ar face numai nebunii copilăreşti ar mai merge, dar aflu că şi fură?!
Neisprăvitul. Să ştiţi însă că el era mai mult şiret decât prost, şi nu făcea pe prostul decât pentru a-şi putea ascunde prea multele sale pozne. Mama lui, numită Mariana, îi cunoştea toate metehnele, dar îl iubea totuşi din tot sufletul ei de mamă. Ştia că e prost, neîndemânatic, dar era sigură că nu poate fi chiar rău.
Într-o zi, când acesta se întrecuse cu gluma, ea îi vorbi astfel:
- Spune-mi, băiatule, tu nu te ruşinezi auzind cele ce se strigă după tine? Căci pe unde mă duc şi mă întorc, n-aud decât: „Tare mai e prost băiatul acesta!” „Uite-l, trece prostul!” Lucrul acesta crezi că-i atât de măgulitor pentru o mamă cum îţi sunt eu? Şi-apoi, gândeşte-te şi tu la porecla pe care ţi-am dat-o chiar eu, şi nu altcineva. Nu-ţi crapă obrazul de ruşine când auzi cum te strigă lumea: „Măi, Neisprăvitule!” „Neisprăvitule!”
Băiatul îi răspunse, prefăcându-se a plânge:
- Apoi, da’ ce, e vina mea? De ce mi-ai dat porecla asta urâtă? Şi chiar dacă sunt neghiob, aşa cum spune toată lumea, nu e vina mea! Şi acuma gata!
- Ba e vina ta! îi răspunse mâhnită mama. Fiindcă nu te pricepi la nimic, fiindcă te porţi ca un netot şi faci în fiecare zi numai pozne, pe care oamenii le văd şi nu ţi le pot ierta. Când intri undeva, dai cu piciorul în câine, calci pisicile, pui mâna pe toate lucrurile din casă şi spargi tot ce-ţi iese în cale, de parcă mâinile ţi-ar fi de mămăligă. Ieri ai lovit cu piciorul masa, totul s-a răsturnat şi vasele mi s-au prăpădit. Tot ieri te-am trimis la doamna contesă, unde am fost vreme de zece ani în serviciu, şi-ai supărat-o şi pe dânsa. Ţi-a cerut sticla cu cerneală de pe scrin, ai scăpat-o din mână şi cerneala ai răspândit-o pe frumuseţe de parchet. Acum câteva minute, te încăpăţânai să iei din mâna mea sticla de ulei, pe care ai binevoit s-o verşi peste supa de pe foc. Ah, de-ar veni acum doamna care ţi-a fost naşă şi pe care n-am mai văzut-o de la naşterea ta! Ar vedea şi ea ce nătâng şi prost îi este fânul!
Dar, ia te uită, ce văd pe fereastră? E chiar dânsa! Mă duc în calea ei. Cu toate că n-am văzut-o de treisprezece ani, trăsăturile chipului ei mi-au rămas în minte. Era micuţă, purta o mantie largă, o bonetă din dantelă şi un diamant foarte mare. Ea e. Nu mai încape îndoială!
Mariana ieşi în stradă alergând şi se opri în faţa unei doamne, căreia-i spuse:
- Nu sunteţi dumneavoastră aceea care acum treisprezece ani aţi binevoit a ţine în braţe, la botez, pe fiul meu?
- Ba eu sunt, Mariana. Venisem să văd casa de naştere din oraş şi cum naşa de acuma n-a putut veni, fiind bolnavă, m-am oferit să-i ţin eu locul. Ştiu tot ce ţi s-a întâmplat de-atunci, atât dumitale, cât şi finului meu. Ai rămas văduvă, şi contesa unde ai făcut serviciu ţi-a făcut o pensie lunară. Băiatului îi spune lumea „Neisprăvitul” şi e cel mai rău copil de pe-aici.
- Mă tem că acesta e adevărul. Dar cum de l-aţi aflat? Aţi rămas cumva prin vecinătate fără ca eu să ştiu?
- Dimpotrivă, buna mea Mariana, rostul meu e de a călători mereu. Dar pentru asta nu e nevoie să mă ostenesc alergând din loc în loc, căci am la îndemână toate trăsurile din lume. Eu aduc vremea rea sau vremea bună, supraveghez copiii, într-un cuvânt, eu sunt zâna Bambina: cea mai mică dintre zâne, după cum vezi. Nu sunt prea înaltă, am doar trei picioare înălţime, dar stăpânesc un ţinut mare, ţinutul copiilor. Am darul să le îndrept greşelile şi să-i răsplătesc pentru faptele bune.
Acum vin de la şcoală. Am văzut copii buni, dar şi din cei care nu-şi ascultă profesorul şi le-am lungit nasul. Vor rămâne aşa vreme de opt sau poate mai multe zile şi nădăjduiesc că pedeapsa le va aduce mintea cea bună.
Mariana o ascultă pe zâna Bambina pe cât de uimită, pe atât de respectuoasă. Căci nu e puţin lucru să ai cinstea de a avea de cumătră tocmai o zână.
Apoi zâna Bambina adăugă:
- Cum eu ştiu totul despre copii, pot face tot pentru a-i îndrepta. Fiul dumitale e mai mult rău decât prost. Ştiu că e dispreţuit şi ocolit de oameni, fiindcă în fiecare zi face câte o nouă năzbâtie.
Am aflat tocmai, trecând prin faţa prăvăliei unui negustor de cereale, că i-a furat un pumn de seminţe, altuia, nişte mazăre, altuia, un kilogram de orez. Altă dată s-a repezit la taraba unei vânzătoare de cireşe şi mere, i-a răsturnat toată marfa şi când s-a aplecat s-o ajute a avut grijă să-şi umple buzunarele cu tot ce-a putut. În colţul străzii se află prăvălia unui cârnăţar, iar în celălalt colţ a unui plăcintar. Când unul din aceşti negustori întoarce numai capul, el înhaţă repede câte o plăcintă sau câte un cârnat şi fuge. Aşa, zilnic, apucă, strică şi nu recunoaşte niciodată nimic.
Mai ştiu că face şi alte pozne care nu sunt mai puţin grave. Când vede o biată femeie trecând dimineaţa cu o garniţă cu lapte, ia un pumn de gunoaie şi i-l aruncă în lapte, făcând apoi mare haz de isprava lui. Suflă în candelele pe care femeile le aprind în biserici, pune piedici bătrânelor care abia îşi poartă cizmele grele, făcându-le să cadă. Ştiu că intră în bălţi şi îi stropeşte pe trecătorii care poartă ciorapi albi, împroaşcă cu noroi rochiile femeilor, caută pricină copiilor mai mici, să-i poată bate.
Mariana rămase împietrită. Abia mai putu răspunde:
- Ştiu. Mi s-au făcut adesea reproşuri cu privire la purtările lui, dar nu mi-am putut închipui că e chiar atât de netrebnic. Şi dacă ar face numai nebunii copilăreşti ar mai merge, dar aflu că şi fură?!
Asta n-o mai pot îndura. Vă rog, ajutaţi-mă să-i îndrept greşelile şi vă voi purta o veşnică
recunoştinţă, zână bună!
-Ceea ce îmi ceri dumneata, Mariana, nu e atât de greu, dar trebuie să chibzuim, răspunse zâna
Bambina. Şi am s-o fac, căci iată s-a ivit tocmai un prilej. Ascultă bine ceea ce îţi spun. Este abia
ora nouă. Du-te înapoi în casă şi spune-i băiatului că te-ai întâlnit cu naşa lui, fără a-i
mărturisi cine sunt. Spune-i că am venit de departe să fac unele târguieli şi că te-am rugat să mă
însoţeşti pe la mai mulţi negustori. După aceea pleacă imediat de-acasă. Cu siguranţă că va pleca
şi el în urma dumitale. Eu voi face în aşa fel încât să fim nevăzute şi vom putea vedea împreună tot ce va face în lipsa dumitale.
Mariana făcu întocmai cum o sfătuise zâna, iar când plecă din casă îi spuse:
-Aşadar, fiul meu, eu plec şi îţi spun la revedere. Încălzeşte-ţi supa care a rămas de ieri şi mănâncă restul de fasole, dacă îţi este foame. Poftă bună. Şi ai grijă să nu ieşi din casă căci, după cum vorbeşte lumea, sunt destui hoţi prin cartierul nostru care abia aşteaptă să plece cineva de acasă pentru a fura.
Băiatul făgădui că va face întocmai, dar…bineînţeles nu se ţinu de cuvânt. Abia o văzu ieşind pe uşă că şi alergă să-şi mai găsească doi din recunoscută lui companie.
- Ascultaţi, prieteni, şi tu Briffaut, şi tu Roustau! le spuse el cu un aer foarte grav. Vă poftesc să cinaţi astăzi cu mine! Este pentru prima dată când rămân singur acasă şi vreau să mă folosesc de lipsa mamei pentru a ne simţi cât mai bine. Fiţi siguri că vom mânca bine, vom râde şi ne vom putea juca în voie.
Cei poftiţi, în felul acesta, primiră cu plăcere, dar se duseră mai întâi cu toţii să mai facă o plimbare. La ora nouă Neisprăvitul îi aduse pe oaspeţi la el acasă şi începu să pregătească masa.
Pofticiosul Briffaut nu se putu abţine să nu-l întrebe:
- Ia spune mai repede, băiete, ce ne dai de mâncare?
- Iată, răspunse prompt gazda: mai întâi mâncăm supa aceasta pe care am şi pus-o la încălzit, apoi mâncarea de fasole pe care trebuie s-o mâncaţi voi, să creadă mama că am mâncat-o eu.
Mai avem şi altceva. Ceva bun de tot! Ia uitaţi-vă numai la şirul acesta de cârnaţi, pe care l-am şterpelit aseară pe când treceam prin faţa mezelăriei, şi apoi am nişte plăcinte cu carne care s-au luat după mine, pe când treceam pe la plăcintărie, şi ceva vin. Ce ziceţi? Ospăţ în toată regula.
- Mai am şi eu nişte mere şterpelite de la precupeaţa din colţul străzii, se lăudă Briffaut.
- Eu, intră în vorbă Roustau, am buzunarele pline cu pere şi nuci.
- Bravo! Bravo! strigară tustrei în cor. Ce-o să ne mai ospătăm!
După acest schimb însufleţit de cuvinte cei trei ştrengari se aşezară la masă. Dar nici n-apucară să ducă bine lingurile la gură, când se pomeniră fiecare cu câte un clopot mare sub bărbie, făcând un zgomot asurzitor, ori de câte ori încercau să deschidă gura, să mănânce.
- Doamne, Dumnezeule, ce-o mai fi şi asta? strigară cu toţii într-un glas.
Dar, pe când spuseră asta, clopotele îşi dublară zgomotul. Cei trei se priviră uimiţi. Se ridicară şi încercară să-şi zgâlţâie adaosurile care bubuiau şi tunau de se auzea până în stradă.
Fu cu neputinţă să le înlăture. Ar fi trebuit să-şi smulgă bărbiile, căci acestea se prefăcuseră în clopote.
Neputincioşi, se aşezară la locurile lor, încercând totuşi să mănânce, dar… minune! Braţele le rămâneau lipite de trup şi nu era chip să le mai mişte, iar gurile mestecau întruna, fără a mânca nimic, sporind astfel tot mai mult şi mai mult sunetele clopotelor.
Acestea erau atât de puternice, încât făcură ca toată lumea să se oprească în stradă, neştiind ce să creadă. Unii urcară în grabă scara, să vadă de unde venea larmă, alţii, printre care şi cei doi vecini din colţurile străzii, mezelarul şi plăcintarul, îndrăzniră să deschidă chiar şi uşa. Unul îşi recunoscu cârnaţii, iar celălalt plăcintele şi fără a ţine seama de rugăminţile celor trei clopotari, îi pălmuiră în lege. Mariana şi zâna, care fuseseră martore nevăzute ale întâmplării, se arătară şi ele.
Zâna scoase punga cu bani şi le plăti negustorilor pagubă, zicându-le:
- Poftiţi! Luaţi-vă preţul mărfurilor furate de către finul meu! Apoi, întorcându-se către băieţi, le vorbi:
- Şi acum, micii mei coţcari (coţcar – Persoană necinstită, care înșală pe alții, profitând de naivitatea și credulitatea lor, şarlatan), veţi avea de-a face cu mine! Cum aţi ştiut să alergaţi de nu v-a putut nimeni ajunge, când furaţi, aşa vă dau îngăduinţa şi vă fac darul de a fugi fără a vă mai opri şi acum. Vă veţi opri atunci când vă voi spune eu! Zicând aceasta, îi atinse cu bagheta ei magică.
Băieţii se ridicară şi începură să alerge pe străzi, împodobiţi cu toate lucrurile pe care le şterpeliseră până atunci. Şirul de cârnaţi sta prins de fundul pantalonilor Neisprăvitului ca o coadă cu care mătura colbul străzilor; merele şi perele furate de Briffaut, unite între ele, asemuiau, la fel, o coadă, atârnându-i tot de fundul pantalonilor, iar plăcintele lui Roustau se îngrămădiseră, unele peste altele, deasupra capului lui, formând ca un fel de căciulă de o formă şi de o culoare nemaiîntâlnită până atunci la nimeni.
Şi aşa alergară pe străzi, în râsetele trecătorilor, şi-ar mai fi alergat mult şi bine dacă nu i-ar fi înhăţat câinii cârnaţii Neisprăvitului, copiii, merele şi perele lui Briffaut, rămânând doar plăcintele lui Roustau rupte în patru şi scăpate în colbul străzii, de unde nu le mai ridică nimeni.
Deodată, răsări ca din pământ zâna şi-l făcu pe Neisprăvitul nevăzut, aducându-l la picioarele mamei sale.
Aceasta îl scutură atât de tare, încât băiatul plânse în hohote, jurând că nu va mai face niciodată isprăvile care i-au adus batjocura lumii. Crescând, el deveni omul cel mai cinstit. Bun fiu, apoi bun soţ şi bun tată de familie.
recunoştinţă, zână bună!
-Ceea ce îmi ceri dumneata, Mariana, nu e atât de greu, dar trebuie să chibzuim, răspunse zâna
Bambina. Şi am s-o fac, căci iată s-a ivit tocmai un prilej. Ascultă bine ceea ce îţi spun. Este abia
ora nouă. Du-te înapoi în casă şi spune-i băiatului că te-ai întâlnit cu naşa lui, fără a-i
mărturisi cine sunt. Spune-i că am venit de departe să fac unele târguieli şi că te-am rugat să mă
însoţeşti pe la mai mulţi negustori. După aceea pleacă imediat de-acasă. Cu siguranţă că va pleca
şi el în urma dumitale. Eu voi face în aşa fel încât să fim nevăzute şi vom putea vedea împreună tot ce va face în lipsa dumitale.
Mariana făcu întocmai cum o sfătuise zâna, iar când plecă din casă îi spuse:
-Aşadar, fiul meu, eu plec şi îţi spun la revedere. Încălzeşte-ţi supa care a rămas de ieri şi mănâncă restul de fasole, dacă îţi este foame. Poftă bună. Şi ai grijă să nu ieşi din casă căci, după cum vorbeşte lumea, sunt destui hoţi prin cartierul nostru care abia aşteaptă să plece cineva de acasă pentru a fura.
Băiatul făgădui că va face întocmai, dar…bineînţeles nu se ţinu de cuvânt. Abia o văzu ieşind pe uşă că şi alergă să-şi mai găsească doi din recunoscută lui companie.
- Ascultaţi, prieteni, şi tu Briffaut, şi tu Roustau! le spuse el cu un aer foarte grav. Vă poftesc să cinaţi astăzi cu mine! Este pentru prima dată când rămân singur acasă şi vreau să mă folosesc de lipsa mamei pentru a ne simţi cât mai bine. Fiţi siguri că vom mânca bine, vom râde şi ne vom putea juca în voie.
Cei poftiţi, în felul acesta, primiră cu plăcere, dar se duseră mai întâi cu toţii să mai facă o plimbare. La ora nouă Neisprăvitul îi aduse pe oaspeţi la el acasă şi începu să pregătească masa.
Pofticiosul Briffaut nu se putu abţine să nu-l întrebe:
- Ia spune mai repede, băiete, ce ne dai de mâncare?
- Iată, răspunse prompt gazda: mai întâi mâncăm supa aceasta pe care am şi pus-o la încălzit, apoi mâncarea de fasole pe care trebuie s-o mâncaţi voi, să creadă mama că am mâncat-o eu.
Mai avem şi altceva. Ceva bun de tot! Ia uitaţi-vă numai la şirul acesta de cârnaţi, pe care l-am şterpelit aseară pe când treceam prin faţa mezelăriei, şi apoi am nişte plăcinte cu carne care s-au luat după mine, pe când treceam pe la plăcintărie, şi ceva vin. Ce ziceţi? Ospăţ în toată regula.
- Mai am şi eu nişte mere şterpelite de la precupeaţa din colţul străzii, se lăudă Briffaut.
- Eu, intră în vorbă Roustau, am buzunarele pline cu pere şi nuci.
- Bravo! Bravo! strigară tustrei în cor. Ce-o să ne mai ospătăm!
După acest schimb însufleţit de cuvinte cei trei ştrengari se aşezară la masă. Dar nici n-apucară să ducă bine lingurile la gură, când se pomeniră fiecare cu câte un clopot mare sub bărbie, făcând un zgomot asurzitor, ori de câte ori încercau să deschidă gura, să mănânce.
- Doamne, Dumnezeule, ce-o mai fi şi asta? strigară cu toţii într-un glas.
Dar, pe când spuseră asta, clopotele îşi dublară zgomotul. Cei trei se priviră uimiţi. Se ridicară şi încercară să-şi zgâlţâie adaosurile care bubuiau şi tunau de se auzea până în stradă.
Fu cu neputinţă să le înlăture. Ar fi trebuit să-şi smulgă bărbiile, căci acestea se prefăcuseră în clopote.
Neputincioşi, se aşezară la locurile lor, încercând totuşi să mănânce, dar… minune! Braţele le rămâneau lipite de trup şi nu era chip să le mai mişte, iar gurile mestecau întruna, fără a mânca nimic, sporind astfel tot mai mult şi mai mult sunetele clopotelor.
Acestea erau atât de puternice, încât făcură ca toată lumea să se oprească în stradă, neştiind ce să creadă. Unii urcară în grabă scara, să vadă de unde venea larmă, alţii, printre care şi cei doi vecini din colţurile străzii, mezelarul şi plăcintarul, îndrăzniră să deschidă chiar şi uşa. Unul îşi recunoscu cârnaţii, iar celălalt plăcintele şi fără a ţine seama de rugăminţile celor trei clopotari, îi pălmuiră în lege. Mariana şi zâna, care fuseseră martore nevăzute ale întâmplării, se arătară şi ele.
Zâna scoase punga cu bani şi le plăti negustorilor pagubă, zicându-le:
- Poftiţi! Luaţi-vă preţul mărfurilor furate de către finul meu! Apoi, întorcându-se către băieţi, le vorbi:
- Şi acum, micii mei coţcari (coţcar – Persoană necinstită, care înșală pe alții, profitând de naivitatea și credulitatea lor, şarlatan), veţi avea de-a face cu mine! Cum aţi ştiut să alergaţi de nu v-a putut nimeni ajunge, când furaţi, aşa vă dau îngăduinţa şi vă fac darul de a fugi fără a vă mai opri şi acum. Vă veţi opri atunci când vă voi spune eu! Zicând aceasta, îi atinse cu bagheta ei magică.
Băieţii se ridicară şi începură să alerge pe străzi, împodobiţi cu toate lucrurile pe care le şterpeliseră până atunci. Şirul de cârnaţi sta prins de fundul pantalonilor Neisprăvitului ca o coadă cu care mătura colbul străzilor; merele şi perele furate de Briffaut, unite între ele, asemuiau, la fel, o coadă, atârnându-i tot de fundul pantalonilor, iar plăcintele lui Roustau se îngrămădiseră, unele peste altele, deasupra capului lui, formând ca un fel de căciulă de o formă şi de o culoare nemaiîntâlnită până atunci la nimeni.
Şi aşa alergară pe străzi, în râsetele trecătorilor, şi-ar mai fi alergat mult şi bine dacă nu i-ar fi înhăţat câinii cârnaţii Neisprăvitului, copiii, merele şi perele lui Briffaut, rămânând doar plăcintele lui Roustau rupte în patru şi scăpate în colbul străzii, de unde nu le mai ridică nimeni.
Deodată, răsări ca din pământ zâna şi-l făcu pe Neisprăvitul nevăzut, aducându-l la picioarele mamei sale.
Aceasta îl scutură atât de tare, încât băiatul plânse în hohote, jurând că nu va mai face niciodată isprăvile care i-au adus batjocura lumii. Crescând, el deveni omul cel mai cinstit. Bun fiu, apoi bun soţ şi bun tată de familie.
Sfârșit
