Micul Cantemir şi cartea care striga după ajutor - poveste de George Bălăiță
Citește online povestea "Micul Cantemir și cartea care strigă după ajutor" scrisă de George Bălăiță. Citeste povestirea "Micul Cantemir și cartea care strigă după ajutor" în care este vorba despre băiețelul Cantemir care aude strigăte de ajutor. Se uită mai bine și vede că era o carte care îi cerea o mână de ajutor. Băiețelul însă o ceartă și îi reproșează că a plecat de pe raftul unde o pusese stăpânul ei și acum își făcea de cap umblând noaptea singură, când toți dorm.
"Micul Cantemir şi cartea care strigă după ajutor" este a doisprezecea poveste pentru copii din volumul "Întâmplări din noaptea soarelui de lapte" scrisa de George Bălăiță. Aceasta continuă firul din povestea "Micul Cantemir şi calul fermecat".
"Micul Cantemir şi cartea care strigă după ajutor" este a doisprezecea poveste pentru copii din volumul "Întâmplări din noaptea soarelui de lapte" scrisa de George Bălăiță. Aceasta continuă firul din povestea "Micul Cantemir şi calul fermecat".
Citește povestea "Micul Cantemir şi cartea care striga după ajutor"
Trebuie să spunem că băiatul n-a apucat să asculte nici un sfert din această zicere veche, foarte veche, despre care nu se ştie dacă a vindecat vreodată durerile, bolile sau bubele, dar a înveselit multe perechi de urechi, de multe ori, precum a făcut şi azi cu ale noastre.
— Ajutooor, au, auuu, mă doare, au-au-auuu…
Aceste strigăte înăbuşite veneau dinspre gardul grădinii, cel de la dreapta băiatului. Erau, aţi auzit, strigăte obişnuite. Cineva striga după ajutor. Dar felul în care se alcătuiau sunetele era cel puţin neobişnuit. Parcă ar fi fost făcute din hârtie foarte uscată, din răsfoiala grăbită a unor cărţi vechi sau din rostogolirea literelor desprinse brusc de pe hârtie şi amestecate între ele ca păsatul răsturnat într-o farfurie întinsă. Şi dacă vă mai spun că erau strigătele unei cărţi, n-o să mă credeţi. Da, o carte striga după ajutor.
Micul Cantemir alergă într-acolo. Sări câteva straturi, ocoli doi pini mărunţi, şi să vezi, şi să nu crezi: o umbră scundă, nelămurită, umbra unuia care fuge, parcă un râs înfundat, nimic; dar, la doi paşi, legată bine de gard cu sfoară şi sârmă de oţel, abia mai avea puterea să scâncească o carte destul de groasă, cu coperţile învelite în hârtie albastră, decolorată de soare.
— Frumos îţi şade! o dojeni micul Cantemir. Stăpânul tău te-a lăsat în casă, pe raft sau pe masă, lângă condei şi hârtie, şi tu îţi faci de cap noaptea, la ora asta, singură, când toţi dorm. Frumos, n-am ce zice…
„Hait, îşi spuse băiatul, oprindu-se, parcă aş fi ma’ Amalia. Ce să fie asta? Mii de rachete!” Uneori, impulsul de a vorbi ca mătuşile lui era ca un ceai clocotit pe care continui să-l sorbi, deşi îţi arde buzele. Atunci i se părea că îi creşte între urechi o bonetă de lână, iar picioarele i se împiedică într-un şorţ cu buline albe şi negre.
— N-am fost singură, scânci cartea.
— Dar eşti singură. Am fost nu-i totuna cu sunt. Astea-s două verbe deosebite.
— Vai, suspină cartea, cât sunt eu de supărată acum, tot mă apucă râsul. Te-ai apucat să mă înveţi pe mine carte, în loc să-mi scoţi legăturile astea afurisite. Cum adică, două verbe deosebite?
— Aşa cum am spus, mârâi micul Cantemir.
Privi cartea legată de gard, filele ei încremenite, coperţile bine strânse, totul înfăşurat cu un fel de grijă în sârmă, o legătură trainică de gospodar priceput. Nu mai era atât de sigur pe ce spusese, dar se ţinea băţos. Se poate face faţă la orice în felul acesta. „Cred că am spus o prostie, îşi zise, chestia cu verbele n-am nimerit-o. Stai să mă gândesc…” Privea încruntat în jurul lui. Nici ţipenie.
— Chiar aşa cum ai spus? insistă, cartea.
Soarta ei părea s-o îngrijoreze mai puţin. Părea obişnuită cu gândul că de aici înainte legată la gard va rămâne. Cum se obişnuise atât de repede? Nu ştiu nici eu.
— Cum am zis? încercă micul Cantemir o scăpare.
— Ajutooor, au, auuu, mă doare, au-au-auuu…
Aceste strigăte înăbuşite veneau dinspre gardul grădinii, cel de la dreapta băiatului. Erau, aţi auzit, strigăte obişnuite. Cineva striga după ajutor. Dar felul în care se alcătuiau sunetele era cel puţin neobişnuit. Parcă ar fi fost făcute din hârtie foarte uscată, din răsfoiala grăbită a unor cărţi vechi sau din rostogolirea literelor desprinse brusc de pe hârtie şi amestecate între ele ca păsatul răsturnat într-o farfurie întinsă. Şi dacă vă mai spun că erau strigătele unei cărţi, n-o să mă credeţi. Da, o carte striga după ajutor.
Micul Cantemir alergă într-acolo. Sări câteva straturi, ocoli doi pini mărunţi, şi să vezi, şi să nu crezi: o umbră scundă, nelămurită, umbra unuia care fuge, parcă un râs înfundat, nimic; dar, la doi paşi, legată bine de gard cu sfoară şi sârmă de oţel, abia mai avea puterea să scâncească o carte destul de groasă, cu coperţile învelite în hârtie albastră, decolorată de soare.
— Frumos îţi şade! o dojeni micul Cantemir. Stăpânul tău te-a lăsat în casă, pe raft sau pe masă, lângă condei şi hârtie, şi tu îţi faci de cap noaptea, la ora asta, singură, când toţi dorm. Frumos, n-am ce zice…
„Hait, îşi spuse băiatul, oprindu-se, parcă aş fi ma’ Amalia. Ce să fie asta? Mii de rachete!” Uneori, impulsul de a vorbi ca mătuşile lui era ca un ceai clocotit pe care continui să-l sorbi, deşi îţi arde buzele. Atunci i se părea că îi creşte între urechi o bonetă de lână, iar picioarele i se împiedică într-un şorţ cu buline albe şi negre.
— N-am fost singură, scânci cartea.
— Dar eşti singură. Am fost nu-i totuna cu sunt. Astea-s două verbe deosebite.
— Vai, suspină cartea, cât sunt eu de supărată acum, tot mă apucă râsul. Te-ai apucat să mă înveţi pe mine carte, în loc să-mi scoţi legăturile astea afurisite. Cum adică, două verbe deosebite?
— Aşa cum am spus, mârâi micul Cantemir.
Privi cartea legată de gard, filele ei încremenite, coperţile bine strânse, totul înfăşurat cu un fel de grijă în sârmă, o legătură trainică de gospodar priceput. Nu mai era atât de sigur pe ce spusese, dar se ţinea băţos. Se poate face faţă la orice în felul acesta. „Cred că am spus o prostie, îşi zise, chestia cu verbele n-am nimerit-o. Stai să mă gândesc…” Privea încruntat în jurul lui. Nici ţipenie.
— Chiar aşa cum ai spus? insistă, cartea.
Soarta ei părea s-o îngrijoreze mai puţin. Părea obişnuită cu gândul că de aici înainte legată la gard va rămâne. Cum se obişnuise atât de repede? Nu ştiu nici eu.
— Cum am zis? încercă micul Cantemir o scăpare.
Băiatul învăţase multe lucruri folositoare de la Hopa-Mitică-nu-se-sparge-nu-se-strică-cade-n-cap-şi-se-ridică, pe care îl întâlnise într-o zi la ştrand. De multe ori ieşea el basma curată. Ştia să cadă mereu în picioare ca pisica. Dar povestea cu urciorul n-o ştia. De altfel, nici nu ne ocupăm de ea aici. În altă carte. Cine n-o ştie şi n-are răbdare până atunci s-o întrebe pe ma’Amalia, într-o zi cu soare.
— Boul se leagă de coarne şi omul de limbă, spuse cartea.
Glasul i se schimbase. „Cred că aşa vorbeşte un inspector care inspectează inspectori”, îşi zise băiatul. Odată, pe o bancă, în parc, doi oameni vorbeau despre inspectori şi despre inspectorii inspectorilor. La celălalt capăt al băncii, micul Cantemir citea „Arhipelagul în flăcări”. Printre flăcările care mistuiau fără milă arhipelagul, băiatul îi auzise pe cei doi. Din felul în care vorbeau, el îşi făcuse o anume părere despre glasul unui inspector al inspectorilor. Şi acum îi era dat să audă aşa ceva din gura cărţii acesteia.
Ţi se face părul măciucă. „Bine, n-or fi două verbe, nu sunt, avem de-a face cu două timpuri. Foarte bine, am greşit! Dar pentru asta ţi se face o morală lungă până în planeta Marte şi adâncă de zece zile, ca şi când una până la Ecuator şi cam de o zi jumate n-ar ajunge!” Micul Cantemir e convins nu numai că ajunge, dar că şi întrece. Iarăşi, bineînţeles, una din ideile lui năstruşnice!
— Le ocoleşti cât poţi, te tot scarpini la urechea stângă cu mâna dreaptă, zise cartea. Ce să mai vorbim! Am impresia că, ori de câte ori ai prilejul, faci aşa. Asta e o metodă, la tine. Decât să stai aşa gânditor, s-o faci pe neînţelesul, mai bine desfă-mi o dată legăturile astea. Am amorţit, mă sufoc. Hai, dă-i drumul!
„Ar trebui să te las aici, să stai astfel legată şi să ţopăi eu în jurul tău ca cei din tribul Babongo, ca Pieile roşii, aşa ar trebui…” Deşi acestea erau gândurile micului Cantemir, el se lăsă în genunchi şi se apucă să desfacă sforile şi sârmele cu care era legată cartea. În timp ce mâinile lucrau fără să se încurce, se gândea că una face şi alta gândeşte, dar faţă de cartea legată fără milă de gard simţea un fel de teamă amestecată cu respect, amestec binecunoscut, dragi copii, din multe cărţi pe care le-aţi citit. În situaţia ei, altul s-ar fi pornit pe rugăminţi: „Fii atât de bun, te rog, am să-ţi plătesc un abonament la cinematograf, dezleagă-mă că-ţi dau, şi-ţi dreg”, fel de fel de chestii de-astea cu lacrimi. Dar ea, nu! Ea a spus: „Dezleagă-mă!” de parcă ar fi fost cineva obligat s-o facă de la început, chiar înainte de a fi fost legată, poate. A spus-o ca pe ceva care se înţelege fără nicio altă explicaţie, ca pe o axiomă. Curios!”
În sfârşit, cartea fu liberă. Credeţi că a început să sară de bucurie, să plângă cu un ochi şi să râdă cu celălalt, să-şi aducă aminte de toate neamurile ei? Nimic din toate astea. Se răsfoi o dată, îşi desfăcu în părţi coperţile, le strânse, făcu vreo câteva genuflexiuni, îşi încercă tăria legăturilor din cotor. Apoi spuse:
— Nu eşti tu chiar atât de neascultător pe cât se părea. Numai că-ţi place să spui nu în loc de da, semeni cu mulţi ca tine.
Mai vorbi câte ceva despre lipsuri şi îndatoriri, după care încheie cu formula destul de cunoscută:
— Dar eşti un băiat bun.
— Mulţumesc din suflet, zise băiatul.
— Mulţumeşte-te cu puţin, zise cartea.
— Boul se leagă de coarne şi omul de limbă, spuse cartea.
Glasul i se schimbase. „Cred că aşa vorbeşte un inspector care inspectează inspectori”, îşi zise băiatul. Odată, pe o bancă, în parc, doi oameni vorbeau despre inspectori şi despre inspectorii inspectorilor. La celălalt capăt al băncii, micul Cantemir citea „Arhipelagul în flăcări”. Printre flăcările care mistuiau fără milă arhipelagul, băiatul îi auzise pe cei doi. Din felul în care vorbeau, el îşi făcuse o anume părere despre glasul unui inspector al inspectorilor. Şi acum îi era dat să audă aşa ceva din gura cărţii acesteia.
Ţi se face părul măciucă. „Bine, n-or fi două verbe, nu sunt, avem de-a face cu două timpuri. Foarte bine, am greşit! Dar pentru asta ţi se face o morală lungă până în planeta Marte şi adâncă de zece zile, ca şi când una până la Ecuator şi cam de o zi jumate n-ar ajunge!” Micul Cantemir e convins nu numai că ajunge, dar că şi întrece. Iarăşi, bineînţeles, una din ideile lui năstruşnice!
— Le ocoleşti cât poţi, te tot scarpini la urechea stângă cu mâna dreaptă, zise cartea. Ce să mai vorbim! Am impresia că, ori de câte ori ai prilejul, faci aşa. Asta e o metodă, la tine. Decât să stai aşa gânditor, s-o faci pe neînţelesul, mai bine desfă-mi o dată legăturile astea. Am amorţit, mă sufoc. Hai, dă-i drumul!
„Ar trebui să te las aici, să stai astfel legată şi să ţopăi eu în jurul tău ca cei din tribul Babongo, ca Pieile roşii, aşa ar trebui…” Deşi acestea erau gândurile micului Cantemir, el se lăsă în genunchi şi se apucă să desfacă sforile şi sârmele cu care era legată cartea. În timp ce mâinile lucrau fără să se încurce, se gândea că una face şi alta gândeşte, dar faţă de cartea legată fără milă de gard simţea un fel de teamă amestecată cu respect, amestec binecunoscut, dragi copii, din multe cărţi pe care le-aţi citit. În situaţia ei, altul s-ar fi pornit pe rugăminţi: „Fii atât de bun, te rog, am să-ţi plătesc un abonament la cinematograf, dezleagă-mă că-ţi dau, şi-ţi dreg”, fel de fel de chestii de-astea cu lacrimi. Dar ea, nu! Ea a spus: „Dezleagă-mă!” de parcă ar fi fost cineva obligat s-o facă de la început, chiar înainte de a fi fost legată, poate. A spus-o ca pe ceva care se înţelege fără nicio altă explicaţie, ca pe o axiomă. Curios!”
În sfârşit, cartea fu liberă. Credeţi că a început să sară de bucurie, să plângă cu un ochi şi să râdă cu celălalt, să-şi aducă aminte de toate neamurile ei? Nimic din toate astea. Se răsfoi o dată, îşi desfăcu în părţi coperţile, le strânse, făcu vreo câteva genuflexiuni, îşi încercă tăria legăturilor din cotor. Apoi spuse:
— Nu eşti tu chiar atât de neascultător pe cât se părea. Numai că-ţi place să spui nu în loc de da, semeni cu mulţi ca tine.
Mai vorbi câte ceva despre lipsuri şi îndatoriri, după care încheie cu formula destul de cunoscută:
— Dar eşti un băiat bun.
— Mulţumesc din suflet, zise băiatul.
— Mulţumeşte-te cu puţin, zise cartea.
— Nici nu mă gândesc, răspunse micul Cantemir. Începuse să-i pară rău că a fost „băiat bun.” Iată alt defect al lui: trece prea repede de la bucurie la supărare, de la râs la plâns, de la alb la negru.
— Ia spune-mi, te rog, ce fel de carte eşti tu, de mă iei aşa? Nu cumva eşti o carte pentru leneşi?
— Nu tocmai. Nu sunt o carte pentru leneşi. Ara fost însă cartea unui leneş; din nenorocire; dar pun eu mâna pe el.
— Ce-are a face asta cu ce-ai spus adineaori, întrebă micul Cantemir.
Cartea zâmbi subţire:
— N-ai decât să nu te mulţumeşti. Nu chiar tot ci spun eu seamănă cu ce trebuie. Lucrurile nu sunt întotdeauna aşa cum scrie la carte. Şi de unde ai vrea să ştiu eu chiar tot? Ia spune! Mai ales că de doi ani pe capul meu a stat un leneş dintre cei mai mari. Multe nu înţelegi, multe ai să înţelegi. Că mult trăieşti, multe auzi; mult umbli, multe vezi, mult trăieşti, multe pătimeşti, multe greşeşti, multe înveţi. Da, băiatule, asta-i!
— Doi ani întregi atât de leneş? făcu micul Cantemir.
— Doi ani şi două luni jumătate, nici mai mult, nici mai puţin.
— Şi n-a observat nimeni mai devreme că-i atât de leneş?
— Au observat unii, dar avea diplomă.
— Cine, el ? Diplomă? Mă faci să râd!
— Râzi!
— Ha, ha, ha, ha! Am râs, dar nu-mi ajută la nimic. Explică-mi, sunt foarte greu de cap.
— Să vezi: diploma i s-a dat pe vremea când nu văzuse încă nimeni că e leneş.
— Cred că era foarte devreme, de aceea nu s-a văzut.
— Desigur, era foarte devreme, era aproape întuneric.
— Aha!
— Când a început să se observe, era foarte târziu şi toţi sperau că se va îndrepta, făceau fel de fel de presupuneri, dar el, nimic: parcă pentru o vorbă vie, gura lui cerea chirie, şi rumega vorba ca oaia iarba, că ştii tu, băiete, lenea e cucoană mare, care n-are de mâncare, şi i-e lene să şi vorbească, dar încă să mai muncească, fiindcă toţi copacii înfrunzesc, dar mulţi din ei nu rodesc. Aşa şi cu leneşul meu. Nu-i însă, doamne fereşte, un caz tipic!
— Cu toate explicaţiile, făcu băiatul încurcat, mi-e capul greu şi nu prea.,.
— Te înţeleg, dar n-am ce-ţi face. Multă vreme n-am înţeles nici eu, ba am şi fost criticată pentru asta. Până când, legându-mă el mai strâns ca de obicei la gard, n-am mai reuşit să scap singură şi toţi au văzut adevărul. Discutându-se cazul, s-a ajuns la concluzia că au avut de-a face cu un leneş extrem de abil, care a lenevit înşelând vigilenţa tuturor. De altfel, se pare că acesta era singurul leneş care mai răimăsese în şcoală. Îţi aminteşti, cred, de întâmplarea cu leneşii aceia care stăteau într-un hambar şi mâncau posmagi muiaţi, şi de lene înghiţeau bucăţile de posmag fără să le mestece, zăcând întinşi şi nemişcaţi. Iar când luă foc hambarul, şi cineva strigă la ei să iasă că ard, fugiţi, arde casa cu voi, fugiţi! – unul dintre leneşi vorbi încet şi greu, fiindcă de când nu mai vorbise limba i se prinsese pe jumătate de cerul gurii, iar cealaltă jumătate căpătase o coajă care se îngroşa mereu. Vorbele acestuia: „nu ţi-e lene să vorbeşti” n-au fost auzite de nimeni, dar nu numai de asta arseră ei în foc. Iar leneşul meu scăpă teafăr căci, spre seară, a căzut o ploaie şi focul se stinse, şi el fiind într-o margine nu se alese decât cu o sprânceană pârlită. Cum a ajuns apoi să-i înşele pe toţi, e greu de înţeles. Se mai întâmplă. Important e că l-au descoperit! De bucurie au uitat să mă dezlege de la gard, drăguţii de ei. Bine că a fost ultimul. Există şi o hotărâre în acest sens.
— Chiar ultimul? se linguşi băiatul.
— Precis. Ultimul.
In aceeaşi clipă, urechile mici şi rotunde ale cărţii începură să crească; ele se lungeau văzând cu ochii, căpătau tot mai repede forma urechilor regelui Midas.
— Ia spune-mi, te rog, ce fel de carte eşti tu, de mă iei aşa? Nu cumva eşti o carte pentru leneşi?
— Nu tocmai. Nu sunt o carte pentru leneşi. Ara fost însă cartea unui leneş; din nenorocire; dar pun eu mâna pe el.
— Ce-are a face asta cu ce-ai spus adineaori, întrebă micul Cantemir.
Cartea zâmbi subţire:
— N-ai decât să nu te mulţumeşti. Nu chiar tot ci spun eu seamănă cu ce trebuie. Lucrurile nu sunt întotdeauna aşa cum scrie la carte. Şi de unde ai vrea să ştiu eu chiar tot? Ia spune! Mai ales că de doi ani pe capul meu a stat un leneş dintre cei mai mari. Multe nu înţelegi, multe ai să înţelegi. Că mult trăieşti, multe auzi; mult umbli, multe vezi, mult trăieşti, multe pătimeşti, multe greşeşti, multe înveţi. Da, băiatule, asta-i!
— Doi ani întregi atât de leneş? făcu micul Cantemir.
— Doi ani şi două luni jumătate, nici mai mult, nici mai puţin.
— Şi n-a observat nimeni mai devreme că-i atât de leneş?
— Au observat unii, dar avea diplomă.
— Cine, el ? Diplomă? Mă faci să râd!
— Râzi!
— Ha, ha, ha, ha! Am râs, dar nu-mi ajută la nimic. Explică-mi, sunt foarte greu de cap.
— Să vezi: diploma i s-a dat pe vremea când nu văzuse încă nimeni că e leneş.
— Cred că era foarte devreme, de aceea nu s-a văzut.
— Desigur, era foarte devreme, era aproape întuneric.
— Aha!
— Când a început să se observe, era foarte târziu şi toţi sperau că se va îndrepta, făceau fel de fel de presupuneri, dar el, nimic: parcă pentru o vorbă vie, gura lui cerea chirie, şi rumega vorba ca oaia iarba, că ştii tu, băiete, lenea e cucoană mare, care n-are de mâncare, şi i-e lene să şi vorbească, dar încă să mai muncească, fiindcă toţi copacii înfrunzesc, dar mulţi din ei nu rodesc. Aşa şi cu leneşul meu. Nu-i însă, doamne fereşte, un caz tipic!
— Cu toate explicaţiile, făcu băiatul încurcat, mi-e capul greu şi nu prea.,.
— Te înţeleg, dar n-am ce-ţi face. Multă vreme n-am înţeles nici eu, ba am şi fost criticată pentru asta. Până când, legându-mă el mai strâns ca de obicei la gard, n-am mai reuşit să scap singură şi toţi au văzut adevărul. Discutându-se cazul, s-a ajuns la concluzia că au avut de-a face cu un leneş extrem de abil, care a lenevit înşelând vigilenţa tuturor. De altfel, se pare că acesta era singurul leneş care mai răimăsese în şcoală. Îţi aminteşti, cred, de întâmplarea cu leneşii aceia care stăteau într-un hambar şi mâncau posmagi muiaţi, şi de lene înghiţeau bucăţile de posmag fără să le mestece, zăcând întinşi şi nemişcaţi. Iar când luă foc hambarul, şi cineva strigă la ei să iasă că ard, fugiţi, arde casa cu voi, fugiţi! – unul dintre leneşi vorbi încet şi greu, fiindcă de când nu mai vorbise limba i se prinsese pe jumătate de cerul gurii, iar cealaltă jumătate căpătase o coajă care se îngroşa mereu. Vorbele acestuia: „nu ţi-e lene să vorbeşti” n-au fost auzite de nimeni, dar nu numai de asta arseră ei în foc. Iar leneşul meu scăpă teafăr căci, spre seară, a căzut o ploaie şi focul se stinse, şi el fiind într-o margine nu se alese decât cu o sprânceană pârlită. Cum a ajuns apoi să-i înşele pe toţi, e greu de înţeles. Se mai întâmplă. Important e că l-au descoperit! De bucurie au uitat să mă dezlege de la gard, drăguţii de ei. Bine că a fost ultimul. Există şi o hotărâre în acest sens.
— Chiar ultimul? se linguşi băiatul.
— Precis. Ultimul.
In aceeaşi clipă, urechile mici şi rotunde ale cărţii începură să crească; ele se lungeau văzând cu ochii, căpătau tot mai repede forma urechilor regelui Midas.
Sfârșit