Întâlnirea dintre micul Cantemir şi Păcală - poveste de George Bălăiță
Citește online povestea "Întâlnirea dintre micul Cantemir şi Păcală" scrisă de George Bălăiță. Citeste povestirea "Întâlnirea dintre micul Cantemir şi Păcală" în care este vorba despre Cantemir, care după ce termină de vorbit cu cei doi neghiobi, vede un om de statură mijlocie venea fără grabă printre Arborii vieţii – Thuia. Acest bărbat care era înţelept, deşi nu părea, era Păcală și încearcă să-l păcălească pe băiețel.
Întâlnirea dintre micul Cantemir şi Păcală este a paisprezecea poveste pentru copii din volumul "Întâmplări din noaptea soarelui de lapte" scrisa de George Bălăiță. Aceasta continuă firul din povestea "Micul Cantemir şi povestea celor doi neghiobi".
Întâlnirea dintre micul Cantemir şi Păcală este a paisprezecea poveste pentru copii din volumul "Întâmplări din noaptea soarelui de lapte" scrisa de George Bălăiță. Aceasta continuă firul din povestea "Micul Cantemir şi povestea celor doi neghiobi".
Citește povestea "Întâlnirea dintre micul Cantemir şi Păcală"
Un om de statură mijlocie venea fără grabă printre Arborii vieţii – Thuia, călca legănat şi nu prea. Autorul îl cunoaşte, l-a mai văzut şi vă poate spune câte ceva despre el. Avea ochi când albaştri, când verzi, şi adânci. Proştii, leneşii, înşelătorii, hoţii de suflete, de biciclete, de cai, de automobile, cei care măsluiesc dragostea şi cei ce îndoiesc vinul cu apă, cei slabi în virtuţi, cei lacomi, necumpătaţii, fricoşii, palavragiii, cei vicleni, pizmaşii, neguţătorii de vorbe, de taine şi toată tagma lor, cei care dau odată cu dreapta şi iau înzecit cu stânga, giuvaergiul care se minte pe sine şlefuind sticlă în loc de diamante, vânzătorii de orice fel de indulgenţe, calomniatorii şi cei care neavând griji se îngraşă organizând farse vecinului, şirul acestora şi ceilalţi de felul lor se fereau de acest om, îl urau de moarte şi curgeau împotriva lui reclamaţiile potop: din hârtia lor s-ar fi putut face un catralion de zmee.
Era înţelept, deşi nu părea, căci vorbea cu uşurinţă despre lucruri mărunte, bea vin şi râdea nestăpânit. Era bine legat, unii spuneau că ar semăna cu un jucător de polo, alţii cu un fermier scandinav, cu un vânător de lupi, cu comisarul Maigret când era tânăr, şi chiar cu un căpitan de balenieră. Dar dacă te uitai bine, bine, vedeai fără nicio îndoiala că este vorba despre un ţăran de sub Carpaţi, vânturat prin multe vânturi, umblat prin toate ţinuturile ţării. Purta multe nume.
Cei mai mulţi îl ştiau de Gheorghe. Dar cine poate fi sigur dacă pe vremuri nu se numea Păcală?
Lângă el, micul Cantemir se simţi cuprins de o stare fără nume, care îi amintea însă un drum ce-l făcuse cu tatăl său în pădure, odată. Pădurea era o lume nouă, plină de umbre friguroase şi glasuri necunoscute, dar tatăl era acolo; neasemuit simţământ să treci fără să-ţi fie frică prin locuri nemaiumblate şi să-l întrebi pe cel de alături, şi apoi să ai destul timp să te gândeşti la răspunsul aflat, în vreme ce lumea pădurii te primeşte; uşor, băiatul zburase atunci până spre vârful fagului, unde, pe o creangă verde, o veveriţă roşie mânca nepăsătoare alune; mâncă şi el vreo câteva alune, află că pe veveriţă o cheamă veveriţă şi plecă apoi mai departe cu tatăl său…
Omul tăcea. Micul Cantemir zise :
— Ce-ar fi să-mi dai o veveriţă?
— Poftim! făcu omul.
Se căută la subsuoară şi scoase un pui de veveriţă. Acela începu să-şi frece ochii cu laba. Fusese trezit din somn.
— Mulţumesc, zise micul Cantemir, luând puiul de veveriţă în braţe. Vă mulţumesc. Dar alune ?
— Cam devreme pentru alune, zâmbi omul.
— Măcar prăjite, insistă băiatul, încurajat de zâmbetul celuilalt.
— Bravo, îmi placi, băiete, hohoti omul. Ştii să te descurci, n-am ce zice.
Grădina răsună de râsul lui, iar arborii de thuia se aprinseră cu flăcări reci şi înalte, o clipă, două, trei.
— N-am decât americane, termină el.
— Prăjite să fie, zise micul Cantemir.
Era înţelept, deşi nu părea, căci vorbea cu uşurinţă despre lucruri mărunte, bea vin şi râdea nestăpânit. Era bine legat, unii spuneau că ar semăna cu un jucător de polo, alţii cu un fermier scandinav, cu un vânător de lupi, cu comisarul Maigret când era tânăr, şi chiar cu un căpitan de balenieră. Dar dacă te uitai bine, bine, vedeai fără nicio îndoiala că este vorba despre un ţăran de sub Carpaţi, vânturat prin multe vânturi, umblat prin toate ţinuturile ţării. Purta multe nume.
Cei mai mulţi îl ştiau de Gheorghe. Dar cine poate fi sigur dacă pe vremuri nu se numea Păcală?
Lângă el, micul Cantemir se simţi cuprins de o stare fără nume, care îi amintea însă un drum ce-l făcuse cu tatăl său în pădure, odată. Pădurea era o lume nouă, plină de umbre friguroase şi glasuri necunoscute, dar tatăl era acolo; neasemuit simţământ să treci fără să-ţi fie frică prin locuri nemaiumblate şi să-l întrebi pe cel de alături, şi apoi să ai destul timp să te gândeşti la răspunsul aflat, în vreme ce lumea pădurii te primeşte; uşor, băiatul zburase atunci până spre vârful fagului, unde, pe o creangă verde, o veveriţă roşie mânca nepăsătoare alune; mâncă şi el vreo câteva alune, află că pe veveriţă o cheamă veveriţă şi plecă apoi mai departe cu tatăl său…
Omul tăcea. Micul Cantemir zise :
— Ce-ar fi să-mi dai o veveriţă?
— Poftim! făcu omul.
Se căută la subsuoară şi scoase un pui de veveriţă. Acela începu să-şi frece ochii cu laba. Fusese trezit din somn.
— Mulţumesc, zise micul Cantemir, luând puiul de veveriţă în braţe. Vă mulţumesc. Dar alune ?
— Cam devreme pentru alune, zâmbi omul.
— Măcar prăjite, insistă băiatul, încurajat de zâmbetul celuilalt.
— Bravo, îmi placi, băiete, hohoti omul. Ştii să te descurci, n-am ce zice.
Grădina răsună de râsul lui, iar arborii de thuia se aprinseră cu flăcări reci şi înalte, o clipă, două, trei.
— N-am decât americane, termină el.
— Prăjite să fie, zise micul Cantemir.
Toţi trei începură să ronţăie alune. Erau bine prăjite. Spărgând în dinţi cojile sărate, lăudară în cor aroma miezului cafeniu şi nimeni nu-l contrazise pe băiat când veni cu părerea că învelite în ciocolată ar fi fost şi mai bune..
Timpul trecea.
— De unde ai veveriţa? întrebă micul Cantemir.
— N-am întotdeauna, răspunse omul. S-a întâmplat să ai noroc. De fapt, eu credeam că-i numai o ghindă. Era însă o veveriţă. Ce să-i faci, se mai înşală omul.
— Am s-o cresc, spuse micul Cantemir, împreună cu puiul de vulpe. Am şi un pui de vulpe. Poate îi împrietenesc.
— Nu, protestă puiul de veveriţă. Dacă-i vorba pe-aşa, dă-mi voie să mă fac o iadă. E mult mai bine decât cu vulpea.
— Dacă-ţi face plăcere, spuse micul Cantemir, n-am nimic împotrivă, te poţi face ce vrei, n-am de gând să te contrazic. E dreptul tău.
— Eşti un copil cuminte, zise veveriţa.
Ia te uită, până şi maimuţica asta o face pe omul mare, gândi băiatul. Abia m-a cunoscut, mă port cu ea cât se poate de civilizat şi sunt luat de sus: «Eşti cuminte». Numai cu veveriţe să n-ai de-a face! Sunt sigur că ştie şi cealaltă formulă: «Nu eşti cuminte». Şi variantele: «Eşti obraznic şi nu fi obraznic»; Du- că-se!”
Intre timp, veveriţa se făcu o iadă.
— Fără de trei ori peste cap? întrebă micul Cantemir.
— Se poate şi fără, zise omul.
Iada se depărtă în vârful picioarelor.
Omul se sprijini de bătrânul măr domnesc, un pom pe care băiatul îl ştia crescut în altă parte a grădinii era sigur de asta, abia cu o zi în urmă fusese curăţat de uscături şi el însuşi văruise, cum se obişnuieşte, partea cea mai de jos a trunchiului. Deşi se hotărâse să nu mai întrebe nimic pe nimeni, aşa cum i se întâmplase până acum şi cum i se va întâmpla mereu până la sfârşitul zilelor lui, îl luă gura pe dinainte:
— Ce-i cu ăsta aici? Parcă îl ştiam acolo.
— A venit singur, zise omul.
— Cum ?
— La cel mai mic semn al meu.
— N-am văzut nimic, zise băiatul. Eu cred…
— Lasă, se grăbi omul. Gâl, gâl, gâl curgeau vorbele lui. Nu-i nevoie să crezi nimic. Nici n-a venit. El n-a venit. El crede c-a venit.
— Asta-i bună! chicoti băiatul. Cum aşa?
— O batjocură verzuie pâlpâia în ochii omului.
— Foarte bine, zise. L-am păcălit. L-am făcut numai să creadă că vine.
— Să zicem c-am înţeles, zise băiatul. Pe el! Dar pe mine?
— Şi pe tine te-am păcălit, zise liniştit celălalt. Era gânditor acum. Eu, băieţaş, nu fac minuni, nu mă pricep. Şi să-ţi spun drept: nici nu cred în minuni. Doar din când în când mă ocup cu păcăleala. Atât!
— Aşa mai merge, făcu băiatul, ca şi cum la alt răspuns nici nu s-ar fi aşteptat. De altfel, nu-i primadată în noaptea asta când mă întâlnesc cu păcălitori.
— Păcăleli, zise omul. Tot ce-ai văzut nu sânt altceva decât păcăleli. Este un singur păcălitor: eu.
O bufniţă cu ochelari de soare se mută dintr-un copac într-altul; în loc de cine ştie ce bagaje, avea o mică valiză şi o umbrelă.
Timpul trecea.
— De unde ai veveriţa? întrebă micul Cantemir.
— N-am întotdeauna, răspunse omul. S-a întâmplat să ai noroc. De fapt, eu credeam că-i numai o ghindă. Era însă o veveriţă. Ce să-i faci, se mai înşală omul.
— Am s-o cresc, spuse micul Cantemir, împreună cu puiul de vulpe. Am şi un pui de vulpe. Poate îi împrietenesc.
— Nu, protestă puiul de veveriţă. Dacă-i vorba pe-aşa, dă-mi voie să mă fac o iadă. E mult mai bine decât cu vulpea.
— Dacă-ţi face plăcere, spuse micul Cantemir, n-am nimic împotrivă, te poţi face ce vrei, n-am de gând să te contrazic. E dreptul tău.
— Eşti un copil cuminte, zise veveriţa.
Ia te uită, până şi maimuţica asta o face pe omul mare, gândi băiatul. Abia m-a cunoscut, mă port cu ea cât se poate de civilizat şi sunt luat de sus: «Eşti cuminte». Numai cu veveriţe să n-ai de-a face! Sunt sigur că ştie şi cealaltă formulă: «Nu eşti cuminte». Şi variantele: «Eşti obraznic şi nu fi obraznic»; Du- că-se!”
Intre timp, veveriţa se făcu o iadă.
— Fără de trei ori peste cap? întrebă micul Cantemir.
— Se poate şi fără, zise omul.
Iada se depărtă în vârful picioarelor.
Omul se sprijini de bătrânul măr domnesc, un pom pe care băiatul îl ştia crescut în altă parte a grădinii era sigur de asta, abia cu o zi în urmă fusese curăţat de uscături şi el însuşi văruise, cum se obişnuieşte, partea cea mai de jos a trunchiului. Deşi se hotărâse să nu mai întrebe nimic pe nimeni, aşa cum i se întâmplase până acum şi cum i se va întâmpla mereu până la sfârşitul zilelor lui, îl luă gura pe dinainte:
— Ce-i cu ăsta aici? Parcă îl ştiam acolo.
— A venit singur, zise omul.
— Cum ?
— La cel mai mic semn al meu.
— N-am văzut nimic, zise băiatul. Eu cred…
— Lasă, se grăbi omul. Gâl, gâl, gâl curgeau vorbele lui. Nu-i nevoie să crezi nimic. Nici n-a venit. El n-a venit. El crede c-a venit.
— Asta-i bună! chicoti băiatul. Cum aşa?
— O batjocură verzuie pâlpâia în ochii omului.
— Foarte bine, zise. L-am păcălit. L-am făcut numai să creadă că vine.
— Să zicem c-am înţeles, zise băiatul. Pe el! Dar pe mine?
— Şi pe tine te-am păcălit, zise liniştit celălalt. Era gânditor acum. Eu, băieţaş, nu fac minuni, nu mă pricep. Şi să-ţi spun drept: nici nu cred în minuni. Doar din când în când mă ocup cu păcăleala. Atât!
— Aşa mai merge, făcu băiatul, ca şi cum la alt răspuns nici nu s-ar fi aşteptat. De altfel, nu-i primadată în noaptea asta când mă întâlnesc cu păcălitori.
— Păcăleli, zise omul. Tot ce-ai văzut nu sânt altceva decât păcăleli. Este un singur păcălitor: eu.
O bufniţă cu ochelari de soare se mută dintr-un copac într-altul; în loc de cine ştie ce bagaje, avea o mică valiză şi o umbrelă.
Scurtă pauză.
— Dar acolo ce ai? întrebă deodată micul Cantemir.
Până acum nu observase că omul duce în mâna stângă un obiect ciudat, ceva care semăna cu pielea jupuită şi uscată a unui animal nu dintre cele mai mari, cu botul teşit, acoperit ici-colo cu păr, şi având picioarele din faţă mai scurte, mai subţiri, dar mai agile decât cele din spate. După ce mai rămăsese din el, nu se putea spune dacă a avut sau n-a avut coadă.
— Aaaaaa! exclamă omul parcă trezit din somn. („Nu ţi-am cerut, domnule, să-mi arăţi amigdalele, se gândi băiatul, nu mă interesează”), a-ha, aici duc pielea Lucrului-de-seară-lăsat-pentru-dimineaţă.
— Cine l-a lăsat ?
— Un neghiob, fireşte. Nici nu se putea altfel. Până dimineaţă era mort ca toţi morţii. I-am luat pielea.
— Şi neghiobul?
— Tot neghiob!
— Să-i fie de bine, zise micul Cantemir.
— La anul şi la mulţi ani, râse celălalt. Ai umor, băieţaş. Aveam de gând să plec imediat, am treburi…
— Păcăleli… vrei să zici!
— Aşa, aşa, ai ghicit. Cred că nu m-am înşelat asupra ta. Mai rămân. Poate am să-ţi spun şi câte unele de-ale mele. Deocamdată, hai la heleşteu.
Heleşteul din această grădină era un loc cu apă foarte adâncă, însufleţit cu peşti şi pietruit pe margini de bunicul bunicuui celor două mătuşi, un om care trăise nouăzeci şi nouă de ani. Toţi ai casei îi spuneau şi acum, după ce plecase de tot, Decanul,deşi nu fusese în viaţa lui decât învăţător; de unde se vede că nu e chiar atât de greu să ajungi decan; mult mai greu e să trăieşti o sută de ani.
Pe malul lacului creştea o perdea subţire de stuf, iar o salcie uitată, care semăna iarna cu Strâmbă-lemne şi vara cu Zâna-Zânelor, biciuia în zilele cu vânt faţa apei. Verdea mătase a broaştei trăia aici în bună înţelegere cu şapte nuferi albi. Un trib de broaşte păzea liniştea nopţilor, cu gorniştii în frunte. Bătrânul broscoi îşi ducea în tihnă şi mulţumire restul zilelor, nu mai avea griji, fiindcă noul capelmaistru – nepotul său, un tânăr cu ochi bine bulbucaţi – dovedise la ultimul concurs adversarilor că, în ciuda tuturor intrigilor, el continuă să nu aibă ureche muzicală, un adevărat şef de orchestră. Sămânţa de peşte adusă de bătrânul decan prinsese. În apă trăiau acum crapi somnoroşi de baltă, caracudă, ceva mreană şi câteva soiuri de peşte mărunt, căpitanul ciorbei. Iarna, când apa lacului îngheţa, venea un om cu un ferăstrău ruginit, încins peste cojocul scurt cu o curea lată în care era înfipt toporul. Omul se numea Stan, cobora cele trei trepte de piatră aşezate într-o parte a malului, sufla în palme şi sărea de câteva ori pe gheaţa groasă de un cot şi mai bine pe care creştea în zilele cu ger fără zăpadă o barbă de promoroacă spumoasă şi rară. Aprindea ţigara şi prin fumul albastru, închizând un ochi, alegea locul copcii spre mijlocul, dar nu chiar mijlocul lacului. Făcea un semn cu toporul. Cerul era cenuşiu şi uscat. Săreau aşchii, praf alb, se făcea o gaură din care se strecurau aburi subţiri. Pe acolo intra ferăstrăul şi tăia o copcă rotundă sau pătrată după cum era gustul omului. Peştii veneau la copcă, Stan le dădea ce li se cuvenea, mâncare bună pentru peşti. Mai schimba o vorbă cu ei, le mai spunea ce mai e pe pământ, ei povesteau de-ale lor din apă. În fiecare zi, apoi, micul Cantemir venea cu o secure mică şi curăţa copca. Dar pe el nu-l cunoşteau peştii.
— Dar acolo ce ai? întrebă deodată micul Cantemir.
Până acum nu observase că omul duce în mâna stângă un obiect ciudat, ceva care semăna cu pielea jupuită şi uscată a unui animal nu dintre cele mai mari, cu botul teşit, acoperit ici-colo cu păr, şi având picioarele din faţă mai scurte, mai subţiri, dar mai agile decât cele din spate. După ce mai rămăsese din el, nu se putea spune dacă a avut sau n-a avut coadă.
— Aaaaaa! exclamă omul parcă trezit din somn. („Nu ţi-am cerut, domnule, să-mi arăţi amigdalele, se gândi băiatul, nu mă interesează”), a-ha, aici duc pielea Lucrului-de-seară-lăsat-pentru-dimineaţă.
— Cine l-a lăsat ?
— Un neghiob, fireşte. Nici nu se putea altfel. Până dimineaţă era mort ca toţi morţii. I-am luat pielea.
— Şi neghiobul?
— Tot neghiob!
— Să-i fie de bine, zise micul Cantemir.
— La anul şi la mulţi ani, râse celălalt. Ai umor, băieţaş. Aveam de gând să plec imediat, am treburi…
— Păcăleli… vrei să zici!
— Aşa, aşa, ai ghicit. Cred că nu m-am înşelat asupra ta. Mai rămân. Poate am să-ţi spun şi câte unele de-ale mele. Deocamdată, hai la heleşteu.
Heleşteul din această grădină era un loc cu apă foarte adâncă, însufleţit cu peşti şi pietruit pe margini de bunicul bunicuui celor două mătuşi, un om care trăise nouăzeci şi nouă de ani. Toţi ai casei îi spuneau şi acum, după ce plecase de tot, Decanul,deşi nu fusese în viaţa lui decât învăţător; de unde se vede că nu e chiar atât de greu să ajungi decan; mult mai greu e să trăieşti o sută de ani.
Pe malul lacului creştea o perdea subţire de stuf, iar o salcie uitată, care semăna iarna cu Strâmbă-lemne şi vara cu Zâna-Zânelor, biciuia în zilele cu vânt faţa apei. Verdea mătase a broaştei trăia aici în bună înţelegere cu şapte nuferi albi. Un trib de broaşte păzea liniştea nopţilor, cu gorniştii în frunte. Bătrânul broscoi îşi ducea în tihnă şi mulţumire restul zilelor, nu mai avea griji, fiindcă noul capelmaistru – nepotul său, un tânăr cu ochi bine bulbucaţi – dovedise la ultimul concurs adversarilor că, în ciuda tuturor intrigilor, el continuă să nu aibă ureche muzicală, un adevărat şef de orchestră. Sămânţa de peşte adusă de bătrânul decan prinsese. În apă trăiau acum crapi somnoroşi de baltă, caracudă, ceva mreană şi câteva soiuri de peşte mărunt, căpitanul ciorbei. Iarna, când apa lacului îngheţa, venea un om cu un ferăstrău ruginit, încins peste cojocul scurt cu o curea lată în care era înfipt toporul. Omul se numea Stan, cobora cele trei trepte de piatră aşezate într-o parte a malului, sufla în palme şi sărea de câteva ori pe gheaţa groasă de un cot şi mai bine pe care creştea în zilele cu ger fără zăpadă o barbă de promoroacă spumoasă şi rară. Aprindea ţigara şi prin fumul albastru, închizând un ochi, alegea locul copcii spre mijlocul, dar nu chiar mijlocul lacului. Făcea un semn cu toporul. Cerul era cenuşiu şi uscat. Săreau aşchii, praf alb, se făcea o gaură din care se strecurau aburi subţiri. Pe acolo intra ferăstrăul şi tăia o copcă rotundă sau pătrată după cum era gustul omului. Peştii veneau la copcă, Stan le dădea ce li se cuvenea, mâncare bună pentru peşti. Mai schimba o vorbă cu ei, le mai spunea ce mai e pe pământ, ei povesteau de-ale lor din apă. În fiecare zi, apoi, micul Cantemir venea cu o secure mică şi curăţa copca. Dar pe el nu-l cunoşteau peştii.
Sfârșit
Urmează: Micul Cantemir la heleşteu