Micul Cantemir şi calul fermecat - poveste de George Bălăiță
Citește online povestea "Micul Cantemir si calul fermecat" scrisă de George Bălăiță. Citeste povestirea "Micul Cantemir si calul fermecat" în care este vorba despre micul Cantemir care mănâncă o stafidă și apoi vede un armăsar falnic ce mânca floricele de porumb dintr-o tavă pe care o ţinea delicat cu copita dreaptă. Băiețelul intră cu el în vorbă și își dă seama că acesta era un cal fermecat.
Micul Cantemir şi calul fermecat este a unsprezecea poveste pentru copii din volumul "Întâmplări din noaptea soarelui de lapte" scrisa de George Bălăiță. Aceasta continuă firul din povestea "Noi peripeţii ale micului Cantemir".
Micul Cantemir şi calul fermecat este a unsprezecea poveste pentru copii din volumul "Întâmplări din noaptea soarelui de lapte" scrisa de George Bălăiță. Aceasta continuă firul din povestea "Noi peripeţii ale micului Cantemir".
Citește povestea "Micul Cantemir şi calul fermecat"
Un fâlfâit de aripi. Micul Cantemir rămase nemişcat. Şi ce să vezi? Chiar în faţa lui stătea un armăsar falnic şi mânca floricele de porumb dintr-o tavă pe care o ţinea delicat cu copita dreaptă. Era aproape verde. Avea o coamă scurtă, pieptănată cu cărare falsă într-o parte, cum se obişnuieşte. Era gras şi voinic. Doar câteva bube mici pe crupă arătau că fusese, poate, bolnav. Calul se scutură cu putere, parcă invadat de milioane de muşte. Bubele nu căzură.
— Doctorul ştie ce spune, murmură el. N-au trecut nici trei săptămâni…
— Nu cumva, începu micul Cantemir, eşti chiar cel care…
— Ba da, chiar eu sunt. Nu te mai osteni, ai ghicit, îl întrerupse calul. Ia loc, te rog!
Băiatul observă cum, din când în când, calul se uită cu atenţie la desenul zugrăvit pe tavă, desen pe care îl vedea, cum s-ar spune, pe ici, colo, după cum îşi alegea floricelele, căutându-le pe cele mai înflorite. Desenul reprezenta o japoneză cu ace lungi în păr, cântând la poalele muntelui Fuji Yama, la un instrument ciudat în formă de chitară. Nori albi. Băiatul tresări. Era tava pe care ma’Magdalena îi aducea lui în fiecarâ dimineaţă cafeaua cu lapte. Să fie calul un hoţ? Apare de nicăieri, te invită să iei loc ca la el acasă, fără măcar să existe un astfel de loc. Şi nici nu-i trece prin capul lunguieţ să spună, aşa cum spun caii bine crescuţi: „Te rog serveşte!” El mănâncă singur. De altfel, a şi terminat cu floricelele. Şi acum ce face? Zâmbind cu toţi dinţii, el mai privi o dată chipul femeii de la poalele muntelui sfânt, apoi duse tava la gură şi o mâncă în linişte ca pe o foaie de tort.
— Ce să-i spun mătuşii mele când m-o întreba unde-i tava? zise micul Cantemir, foarte prost dispus.
— Când? se miră calul.
— Miercuri, zise băiatul cu acelaşi ton.
— Ce vrei tu, dragă băiete!
Calul era foarte vesel şi, mai ales, hotărât să nu-şi strice cu niciun preţ această veselie.
— Eu aş vrea s-o fac să creadă că n-am mâncat eu tava. Era un obiect de preţ. Pentru asta ar trebui s-o conving că a mâncat-o altul. Aici e greul. De ce tocmai un cal? N-o să mă creadă nici în ruptul capului.
— Nu-i nevoie să-i rupi capul. Spune-i că a fost un lup.
— Am să încerc, oftă băiatul. N-am de ales. Dar fii te rog amabil: nu cumva vii de peTărâmul celălalt?
— Da de unde, dragă băiete! Eu nici măcar nu sunt cal. Eu aş putea să devin cal, mai bine-zis armăsarul care…
Ochii micului Cantemir se aprinseră în timp ce asculta, şi luminau, iar frumoasa doamnă Curiozitatea îl acoperi cu mantia ei străvezie.
— Doctorul ştie ce spune, murmură el. N-au trecut nici trei săptămâni…
— Nu cumva, începu micul Cantemir, eşti chiar cel care…
— Ba da, chiar eu sunt. Nu te mai osteni, ai ghicit, îl întrerupse calul. Ia loc, te rog!
Băiatul observă cum, din când în când, calul se uită cu atenţie la desenul zugrăvit pe tavă, desen pe care îl vedea, cum s-ar spune, pe ici, colo, după cum îşi alegea floricelele, căutându-le pe cele mai înflorite. Desenul reprezenta o japoneză cu ace lungi în păr, cântând la poalele muntelui Fuji Yama, la un instrument ciudat în formă de chitară. Nori albi. Băiatul tresări. Era tava pe care ma’Magdalena îi aducea lui în fiecarâ dimineaţă cafeaua cu lapte. Să fie calul un hoţ? Apare de nicăieri, te invită să iei loc ca la el acasă, fără măcar să existe un astfel de loc. Şi nici nu-i trece prin capul lunguieţ să spună, aşa cum spun caii bine crescuţi: „Te rog serveşte!” El mănâncă singur. De altfel, a şi terminat cu floricelele. Şi acum ce face? Zâmbind cu toţi dinţii, el mai privi o dată chipul femeii de la poalele muntelui sfânt, apoi duse tava la gură şi o mâncă în linişte ca pe o foaie de tort.
— Ce să-i spun mătuşii mele când m-o întreba unde-i tava? zise micul Cantemir, foarte prost dispus.
— Când? se miră calul.
— Miercuri, zise băiatul cu acelaşi ton.
— Ce vrei tu, dragă băiete!
Calul era foarte vesel şi, mai ales, hotărât să nu-şi strice cu niciun preţ această veselie.
— Eu aş vrea s-o fac să creadă că n-am mâncat eu tava. Era un obiect de preţ. Pentru asta ar trebui s-o conving că a mâncat-o altul. Aici e greul. De ce tocmai un cal? N-o să mă creadă nici în ruptul capului.
— Nu-i nevoie să-i rupi capul. Spune-i că a fost un lup.
— Am să încerc, oftă băiatul. N-am de ales. Dar fii te rog amabil: nu cumva vii de peTărâmul celălalt?
— Da de unde, dragă băiete! Eu nici măcar nu sunt cal. Eu aş putea să devin cal, mai bine-zis armăsarul care…
Ochii micului Cantemir se aprinseră în timp ce asculta, şi luminau, iar frumoasa doamnă Curiozitatea îl acoperi cu mantia ei străvezie.
— … care a ieşit, continuă calul, din tântarul cu care semăna glasul lui Caută-ceartă-cu-lumânarea. Îţi aminteşti?
— Parcă. Şi ce spui? Încă nu eşti tu?
— Încă nu! Dar aş putea să devin dintr-o clipă într-alta, fiindcă, dragă băiete, când te aştepţi mai puţin, atunci se face din ţânţar armăsar. Ascultă-mă pe mine! Ştiu ce vorbesc. Uite, priveşte…
Calul întinse copita, lungi gâtul, arătă un ghem cenuşiu ce se rostogolea cu repeziciune spre heleşteu.
— Văd, zise micul Cantemir, e un iepure.
— Ia-ha-ha ! Iu-hu-hu! necheză calul, văd că şi la iepuri eşti maestru. Ia spune, ce fel de iepure e ăsta, să văd ştii?
— Nu-i un iepure oarecare, răspunse prudent micul Cantemir.
— Hai, hai! Eu nu-s ma’Magdalena sau ma’Amalia pe care le duci tu cum vrei cu vorbe în doi peri. Ştii sau nu?
— Nu, zise băiatul, ba da, mai încercă el, ştiu, aşteaptă… Ăsta-i Iepurele de martie.
— Da’ de unde! Acela-i din altă poveste. Confunzi! Să-ţi spun eu: Ăsta-i un iepure care a sărit adineauri de unde nu gândea nimeni că ar putea sări. Nimeni. Dar el a sărit. Aşa cum, îţi spuneam, aş putea să devin eu, pe negândite, cal adevărat.
— Te pomeneşti că de asta mănind floricele?
— Nu numai de asta.
— Înţeleg, zise micul Cantemir care, între noi fie vorba, cum s-a mai întâmplat, mare lucru nu înţelegea. Nu voia însă cu niciun preţ să supere un cal atât de bătrân. Dacă ar fi putut i-ar fi oferit şi locul în autobuz şi i-ar fi cărat coşul, dacă s-ar fi întâmplat să aibă. Uitase să întrebe:
— Dar ce era cu fâlfâitul, cu fâlfâitul acela de aripi, ce era, de unde era, l-am auzit? Sunt cumva ale dumneavoastră?
(Vorbea repede, mânca optimi şi zecimi de vorbe, se temea ca celălalt să nu dispară; i se mai întimplase în noaptea asta, iar preafrumos-crescutul dumneavoastră îl folosise din acelaşi motiv, deşi nu se poate spune că micul Cantemir ar fi unul din cei ce nu ştiau să se poarte în lume; dimpotrivă!)
— Nu – hu-hu! râse calul. Te-am păcălit. Din acest punct de vedere mulţi se înşală şi mă iau drept altul…
Băiatul făcu un semn cu ochiul, doar aşa de florile mărului, fiindcă de data asta nu pricepuse chiar nimic.
Câteva mandarine şi curmale (printre care se aflau şi prune ghioldane, ba chiar şi o castană coaptă) căzură în apropierea conversaţiei dintre băiat şi cal. Erau, pesemne, de la un nour rătăcit al ploii care trecuse.
— Fără portocale? se încruntă micul Cantemir.
— Parcă. Şi ce spui? Încă nu eşti tu?
— Încă nu! Dar aş putea să devin dintr-o clipă într-alta, fiindcă, dragă băiete, când te aştepţi mai puţin, atunci se face din ţânţar armăsar. Ascultă-mă pe mine! Ştiu ce vorbesc. Uite, priveşte…
Calul întinse copita, lungi gâtul, arătă un ghem cenuşiu ce se rostogolea cu repeziciune spre heleşteu.
— Văd, zise micul Cantemir, e un iepure.
— Ia-ha-ha ! Iu-hu-hu! necheză calul, văd că şi la iepuri eşti maestru. Ia spune, ce fel de iepure e ăsta, să văd ştii?
— Nu-i un iepure oarecare, răspunse prudent micul Cantemir.
— Hai, hai! Eu nu-s ma’Magdalena sau ma’Amalia pe care le duci tu cum vrei cu vorbe în doi peri. Ştii sau nu?
— Nu, zise băiatul, ba da, mai încercă el, ştiu, aşteaptă… Ăsta-i Iepurele de martie.
— Da’ de unde! Acela-i din altă poveste. Confunzi! Să-ţi spun eu: Ăsta-i un iepure care a sărit adineauri de unde nu gândea nimeni că ar putea sări. Nimeni. Dar el a sărit. Aşa cum, îţi spuneam, aş putea să devin eu, pe negândite, cal adevărat.
— Te pomeneşti că de asta mănind floricele?
— Nu numai de asta.
— Înţeleg, zise micul Cantemir care, între noi fie vorba, cum s-a mai întâmplat, mare lucru nu înţelegea. Nu voia însă cu niciun preţ să supere un cal atât de bătrân. Dacă ar fi putut i-ar fi oferit şi locul în autobuz şi i-ar fi cărat coşul, dacă s-ar fi întâmplat să aibă. Uitase să întrebe:
— Dar ce era cu fâlfâitul, cu fâlfâitul acela de aripi, ce era, de unde era, l-am auzit? Sunt cumva ale dumneavoastră?
(Vorbea repede, mânca optimi şi zecimi de vorbe, se temea ca celălalt să nu dispară; i se mai întimplase în noaptea asta, iar preafrumos-crescutul dumneavoastră îl folosise din acelaşi motiv, deşi nu se poate spune că micul Cantemir ar fi unul din cei ce nu ştiau să se poarte în lume; dimpotrivă!)
— Nu – hu-hu! râse calul. Te-am păcălit. Din acest punct de vedere mulţi se înşală şi mă iau drept altul…
Băiatul făcu un semn cu ochiul, doar aşa de florile mărului, fiindcă de data asta nu pricepuse chiar nimic.
Câteva mandarine şi curmale (printre care se aflau şi prune ghioldane, ba chiar şi o castană coaptă) căzură în apropierea conversaţiei dintre băiat şi cal. Erau, pesemne, de la un nour rătăcit al ploii care trecuse.
— Fără portocale? se încruntă micul Cantemir.
— Nicio portocală, mormăi calul. Adevărul este că vine de foarte departe. O fi fost o ploaie pentru toată lumea. Păcat că nucile de cocos s-au terminat. Dar, te rog, se adresă el băiatului, ia o curmală, o castană, ia te rog! Eşti invitatul meu.
„Sunt invitatul lui, îşi zise băiatul. Cum vine asta? Parcă ar fi plouatde la el. Unii cai îşi dau prea multă importanţă, asta este!”
Totuşi, fie de poftă, fie dintr-un anumit respect, pe care copiii îl simt faţă de caii verzi şi bătrâni, indiferent de comportarea acestora, micul Cantemir luă o curmală. (Chiar dacă avem de-a face cu cai care încă nusunt cai de tot, respectul e respect! De altfel, s-a văzut, deşi această făptură, ea însăşi, nu este sigură de existenţa ei, noi am continuat să-i spunem cal. Dacă cineva are ceva împotrivă, îi poate spune cum crede de cuviinţă. N-o să se supere nimeni.)
— Mare şnapan îmi eşti! observă în treacăt calul. Nu vrei să mă superi de loc. Nici nu trebuie. Fiindcă eu sunt singurul cal (în felul meu, mă rog) din toată povestea asta. Iar calul de dar nu se caută la dinţi; îl iei cum ţi se dă. N-ai ce-i face. Şi să-ţi spun o taină: nu există poveste în care să nu fie nevoie de un cal; mai ales dintre cei care ştiu să vorbească. Fără mine nu se poate. Ei, dragă băiete, destul! Să ştii însă, eu n-am să te părăsesc pe neaşteptate, ca alţii. Nu-mi stă în caracter. Poate ne mai vedem, poate nu ne mai vedem. Nu se ştie exact ce se poate întâmpla şi ce nu. Asta-i părerea mea. Mă rog, sunt fel de fel de păreri. De pildă, părerea unei ghionoaie cu care schimb uneori idei este că totul e în funcţie de singura zicere pe care o ştie ea şi care e bună de leac, susţine, când ai o boală, o durere; adică îţi trece boala şi te apucă râsul şi bucuria. Ascultă:
Bubă bună
Şi mai bună,
Bubă dulce,
Bubă de nouă feluri de bube.
Bubă alba,
Bubă neagră,
Bubă verde.
Bubă vânătă,
Bubă turchează,
Bubă roşie,
Bubă albastră,
Nu te-ntinde,
Nu te prinde,
Nu ca ghimpele-nghimpa,
Nu ca urzica urzica,
Nu ca şarpele-nvenina,
Nu ca broasca te umfla.
Şi ieşi
Cu toate junghiurile,
Cu toate cuţitele,
Cu toate durerile,
Cu toate obrintelile,
Cu toate răcelile,
Şi te du în fundul mării,
La rădăcina copacului,
La fata-mpăratului.
Că fata-mpăratului te-aşteaptă
Cu mese întinse,
Cu făclii aprinse.
Cu pahare pline.
Să mâncaţi,
Să ospătaţi,
Pe Cantemir cel mic să-l iertaţi.
„Sunt invitatul lui, îşi zise băiatul. Cum vine asta? Parcă ar fi plouatde la el. Unii cai îşi dau prea multă importanţă, asta este!”
Totuşi, fie de poftă, fie dintr-un anumit respect, pe care copiii îl simt faţă de caii verzi şi bătrâni, indiferent de comportarea acestora, micul Cantemir luă o curmală. (Chiar dacă avem de-a face cu cai care încă nusunt cai de tot, respectul e respect! De altfel, s-a văzut, deşi această făptură, ea însăşi, nu este sigură de existenţa ei, noi am continuat să-i spunem cal. Dacă cineva are ceva împotrivă, îi poate spune cum crede de cuviinţă. N-o să se supere nimeni.)
— Mare şnapan îmi eşti! observă în treacăt calul. Nu vrei să mă superi de loc. Nici nu trebuie. Fiindcă eu sunt singurul cal (în felul meu, mă rog) din toată povestea asta. Iar calul de dar nu se caută la dinţi; îl iei cum ţi se dă. N-ai ce-i face. Şi să-ţi spun o taină: nu există poveste în care să nu fie nevoie de un cal; mai ales dintre cei care ştiu să vorbească. Fără mine nu se poate. Ei, dragă băiete, destul! Să ştii însă, eu n-am să te părăsesc pe neaşteptate, ca alţii. Nu-mi stă în caracter. Poate ne mai vedem, poate nu ne mai vedem. Nu se ştie exact ce se poate întâmpla şi ce nu. Asta-i părerea mea. Mă rog, sunt fel de fel de păreri. De pildă, părerea unei ghionoaie cu care schimb uneori idei este că totul e în funcţie de singura zicere pe care o ştie ea şi care e bună de leac, susţine, când ai o boală, o durere; adică îţi trece boala şi te apucă râsul şi bucuria. Ascultă:
Bubă bună
Şi mai bună,
Bubă dulce,
Bubă de nouă feluri de bube.
Bubă alba,
Bubă neagră,
Bubă verde.
Bubă vânătă,
Bubă turchează,
Bubă roşie,
Bubă albastră,
Nu te-ntinde,
Nu te prinde,
Nu ca ghimpele-nghimpa,
Nu ca urzica urzica,
Nu ca şarpele-nvenina,
Nu ca broasca te umfla.
Şi ieşi
Cu toate junghiurile,
Cu toate cuţitele,
Cu toate durerile,
Cu toate obrintelile,
Cu toate răcelile,
Şi te du în fundul mării,
La rădăcina copacului,
La fata-mpăratului.
Că fata-mpăratului te-aşteaptă
Cu mese întinse,
Cu făclii aprinse.
Cu pahare pline.
Să mâncaţi,
Să ospătaţi,
Pe Cantemir cel mic să-l iertaţi.
Sfârșit