Micul Cantemir la sfârşitul nopţii soarelui de lapte - poveste de George Bălăiță
Citește online povestea "Micul Cantemir la sfârşitul nopţii soarelui de lapte" scrisă de George Bălăiță. Citeste povestirea "Micul Cantemir la sfârşitul nopţii soarelui de lapte" în care este vorba despre Cantemir, care purtat de Somnul-apelor, se pomenește lângă trupul gros al cireșului. Băiatul vorbește din nou cu cireșul și își dă seama că este timpul să termine aventura lui prin noaptea soarelui de lapte.
"Micul Cantemir la sfârşitul nopţii soarelui de lapte" este a șaisprezecea poveste pentru copii din volumul "Întâmplări din noaptea soarelui de lapte" scrisa de George Bălăiță. Aceasta continuă firul din povestea "Micul Cantemir la heleşteu" și este ultima din volumul de povești dedicate micului Cantemir.
"Micul Cantemir la sfârşitul nopţii soarelui de lapte" este a șaisprezecea poveste pentru copii din volumul "Întâmplări din noaptea soarelui de lapte" scrisa de George Bălăiță. Aceasta continuă firul din povestea "Micul Cantemir la heleşteu" și este ultima din volumul de povești dedicate micului Cantemir.
Citește povestea "Micul Cantemir la sfârşitul nopţii soarelui de lapte"
Şi o repede schimbare urmă.
Lumina în care lumea acestei nopţi de pomină se făcea că trăieşte începu să se tulbure. Micul Cantemir se simţi luat de somn, înfăşurat în pânze şi arome, purtat printre fluturi, berze şi păuni. Nu era altul decât Somnul-apelor, cel mai lacom somn, care trecând pe aici – era tocmai timpul lui – vru să-l ia pe băiat cu el. Dar băiatul nu era dintre cei ce se lasă duşi cu una, cu două. Nu! Cu ultimele puteri, el se apucă strâns de o pană de porumbel ce plutea la voia întâmplării. Somnul-apelor încercă să-l smulgă. Nu reuşi, timp de stat nu avea, aşa că-l lăsă în plata domnului şi se duse; oarecum indispus, fireşte; i se întâmpla prima oară să nu poată lua ce pofteşte, fie om, piatră, floare, arbore sau jivină, pod de casă, televizor, cal de curse, orice i s-ar fi ivit în cale. Avea de ce să fie îngrijorat.
Iar micul Cantemir se pomeni lângă trunchiul gros al cireşului. Cireşul care acum era la locul lui, mai încărcat cu floare ca oricând.
— Ei, cum a fost? se interesă el, ca unul care ar fi asistat nevăzut la tot ce s-a petrecut înainte.
— Mi se pare, răspunse băiatul cu îndrăzneală, că eu ar trebui să întreb.
— Ai rămas neschimbat, băiete, mormăi cireşul. Aşa cum te ştiam. De loc nu ţi-a trecut, văd bine.
— Nici n-a avut când, zise băiatul. Abia a început.
— Ce? tresări cireşul.
Fiind foarte bătrân, de multe ori el pierdea firul vorbei, nu reuşea să rămână atent, fapt pe care unii îl speculau în folosul lor.
— Mai nimic, zise la întâmplare micul Cantemir.
— Hai, hai, zise bătrânul obosit peste măsură, du-te la culcare.
Altă lumină luă locul celei de noapte, ea năvăli de pretutindeni; iată munţii, mările, cetăţile, fumuri fumegând şi Mama Pământului cu şolduri cât dealurile şi umeri înalţi până la norii Cirus, şi cai, şi elefanţi, şi palmieri. Iar la rădăcina arborelui, micul Cantemir. Vor trece anii şi va creşte băiatul până la om, dar această noapte va rămâne întreagă şi mereu mai înţeleasă cu trecerea vremii, însăşi copilăria.
— Bătrâne, bătrâne, zise băiatul către cireş, păcat că ai lipsit; spune-mi măcar unde ai fost.
— Se înţelege, spuse cireşul – glasul îi slăbea cu fiecare cuvânt – la consiliul cireşilor, în care altă parte să fi fost!?
— De fapt îmi eşti dator, strigă băiatul, crezând că astfel îi poate aduce glasul înapoi. Ţie nu ţi-am cerut încă nimic şi trebuiesă-mi dai milioane de răspunsuri, mai stai…
— Aaaaltădaaată, aaaltădaaa…
Doar atât se mai auzi.
Lumina în care lumea acestei nopţi de pomină se făcea că trăieşte începu să se tulbure. Micul Cantemir se simţi luat de somn, înfăşurat în pânze şi arome, purtat printre fluturi, berze şi păuni. Nu era altul decât Somnul-apelor, cel mai lacom somn, care trecând pe aici – era tocmai timpul lui – vru să-l ia pe băiat cu el. Dar băiatul nu era dintre cei ce se lasă duşi cu una, cu două. Nu! Cu ultimele puteri, el se apucă strâns de o pană de porumbel ce plutea la voia întâmplării. Somnul-apelor încercă să-l smulgă. Nu reuşi, timp de stat nu avea, aşa că-l lăsă în plata domnului şi se duse; oarecum indispus, fireşte; i se întâmpla prima oară să nu poată lua ce pofteşte, fie om, piatră, floare, arbore sau jivină, pod de casă, televizor, cal de curse, orice i s-ar fi ivit în cale. Avea de ce să fie îngrijorat.
Iar micul Cantemir se pomeni lângă trunchiul gros al cireşului. Cireşul care acum era la locul lui, mai încărcat cu floare ca oricând.
— Ei, cum a fost? se interesă el, ca unul care ar fi asistat nevăzut la tot ce s-a petrecut înainte.
— Mi se pare, răspunse băiatul cu îndrăzneală, că eu ar trebui să întreb.
— Ai rămas neschimbat, băiete, mormăi cireşul. Aşa cum te ştiam. De loc nu ţi-a trecut, văd bine.
— Nici n-a avut când, zise băiatul. Abia a început.
— Ce? tresări cireşul.
Fiind foarte bătrân, de multe ori el pierdea firul vorbei, nu reuşea să rămână atent, fapt pe care unii îl speculau în folosul lor.
— Mai nimic, zise la întâmplare micul Cantemir.
— Hai, hai, zise bătrânul obosit peste măsură, du-te la culcare.
Altă lumină luă locul celei de noapte, ea năvăli de pretutindeni; iată munţii, mările, cetăţile, fumuri fumegând şi Mama Pământului cu şolduri cât dealurile şi umeri înalţi până la norii Cirus, şi cai, şi elefanţi, şi palmieri. Iar la rădăcina arborelui, micul Cantemir. Vor trece anii şi va creşte băiatul până la om, dar această noapte va rămâne întreagă şi mereu mai înţeleasă cu trecerea vremii, însăşi copilăria.
— Bătrâne, bătrâne, zise băiatul către cireş, păcat că ai lipsit; spune-mi măcar unde ai fost.
— Se înţelege, spuse cireşul – glasul îi slăbea cu fiecare cuvânt – la consiliul cireşilor, în care altă parte să fi fost!?
— De fapt îmi eşti dator, strigă băiatul, crezând că astfel îi poate aduce glasul înapoi. Ţie nu ţi-am cerut încă nimic şi trebuiesă-mi dai milioane de răspunsuri, mai stai…
— Aaaaltădaaată, aaaltădaaa…
Doar atât se mai auzi.
Multe am mai avea de spus, puţin timp ne-a mai rămas.
Veţi crede au ba, noaptea prin care aţi călătorit împreună cu micul Cantemir cu adevăr s-a întâmplat primăvara, într-un vârf de timp, de unde şi iarna şi vara amândouă se văd: una rămasă în urmă, cealaltă venind în întâmpinare. A fost atunci când lună nu-i şi dorm în pace vietăţile pământului, iar în cer ard multe stele, da, este un timp când multe se pot întâmpla, poveştile cad de pretutindeni şi te împresoară. Acum toate sunt altfel decât sunt, şi cuvintele capătă înţelesuri felurite şi le vezi ieşind din împerecherile lor fireşti şi colindând singure alte colinde, iar proverbele coboară pe pământ şi umblă. Da, hărăzită îţi poate fi o astfel de noapte, dacă norocul şi întâmplarea te aduc să vezi clipa când viaţa florilor începe într-un cireş, scurtă şi fericită viaţă albă şi atotputernică.
Dar să ne grăbim. În curând, mătuşile micului Cantemir vor apărea speriate, cu ochii cârpiţi după un somn neterminat, în pragul uşii, vor striga numele băiatului şi printre strigăte vor găsi loc să-şi arunce învinuiri pentru lipsa lui. „Ce s-a întâmplat? Unde a dispărut? De ce patul e neatins? Unde-i băiatul?” El se va îndrepta atunci spre ele liniştit, cu mâinile în buzunare, nici vesel, nici trist.
Va fi zi albă, roşie la locul de început al soarelui aflat încă pe drumul de dedesubt. Cireşul e un cireş înflorit, butoiul cu apă, un butoi cu apă. Gardul grădinii, stâlpii porţii, poarta grădinii, grădina în înverzire, heleşteul, pomii şi restul, liniştea din dimineţile de acum, de demult, şi de mai târziu.
Văzându-l teafăr şi nevătămat pe nepot, mătuşile vor da teama la spate, îşi vor aşeza mâinile în şolduri, ma’Amalia împietrind, ma’Magdalena strigând:
— Ce-i… ce-i… ce-i cu tine în halul ăsta?
„Care o fi halul meu?” va trece gândul prin capul băiatului. Mătuşile adormiseră în adâncul celor două fotolii din hol la a cincea partidă de domino. Lumina zilei le risipise somnul.
— Vai, Magdalo, lasă băiatul, ia te uită, drăguţa mea, priveşte în partea asta, ia uite minune, a înflorit cireşul. Când? Magdalenă, vai ce bogăţie acolo!
Acestea vor fi vorbele neaşteptate ale ma’Amaliei.
Şi amândouă vor bate din palme şi se vor rostogoli cu viteza luminii înapoi, pieziş, în copilărie. Şi-l vor ierta pe micul Cantemir, ceea ce pentru el nu va însemna o noutate.
Dar puiul de vulpe? Ascultaţi!
Băiatul va merge la cuşca lui. Nu se va mira găsind sticla cu lapte goală, laptele băut, strachina linsă şi pe o parte şi pe alta. Puiul de vulpe va dormi cu botul pe coadă, privindu-l astfel, băiatul se va încredinţa că animal mai ascultător ca acesta, cuminte şi nevinovat, aproape prost, nu se poate afla.
Mai departe.
Întreaga vară, el va face totul – v-am spus şi la început – ca să se îmblânzească şi se va îmblânzi mereu, va juca maroco şi ţintar cu puii de raţă şi cu găinile bătrâne, va fi cel mai bun prieten al pisicilor şi prietenul apropiat al ciinelui Bob care, pe la jumătatea lunii iunie, se va întoarce de la cură. Puiul de vulpe va învăţa să mănânce supă cu găluşte, dulceaţă de vişine, pâine cu unt, turtă dulce, niciodată carne, cremă de zarzavat, morcovi, salată de roşii, se va dovedi neîntrecut în folosirea cuţitului şi a furculiţei şi, de necrezut, în mijlocul cârdului de gâşte va paşte iarbă pe malul heleşteului. Şi va veni toamna. Belşugul va curge spre casele oamenilor, bobocii se vor număra cu miile, micul Cantemir va fi mai mare. Iar într-o noapte, blândul fecior al vulpii va deschide cu laba lui domestică coteţul găinilor şi va mânca pe loc cinci moţate şi două porumbace. Şi va lua cu el trei raţe leşeşti şi le va duce fraţilor săi, în pădurea mare, cei ce demult îl aşteptau pe el, din iarnă – vremea când mama vulpe îi hrănise pe toţi cu laptele ei.
Veţi crede au ba, noaptea prin care aţi călătorit împreună cu micul Cantemir cu adevăr s-a întâmplat primăvara, într-un vârf de timp, de unde şi iarna şi vara amândouă se văd: una rămasă în urmă, cealaltă venind în întâmpinare. A fost atunci când lună nu-i şi dorm în pace vietăţile pământului, iar în cer ard multe stele, da, este un timp când multe se pot întâmpla, poveştile cad de pretutindeni şi te împresoară. Acum toate sunt altfel decât sunt, şi cuvintele capătă înţelesuri felurite şi le vezi ieşind din împerecherile lor fireşti şi colindând singure alte colinde, iar proverbele coboară pe pământ şi umblă. Da, hărăzită îţi poate fi o astfel de noapte, dacă norocul şi întâmplarea te aduc să vezi clipa când viaţa florilor începe într-un cireş, scurtă şi fericită viaţă albă şi atotputernică.
Dar să ne grăbim. În curând, mătuşile micului Cantemir vor apărea speriate, cu ochii cârpiţi după un somn neterminat, în pragul uşii, vor striga numele băiatului şi printre strigăte vor găsi loc să-şi arunce învinuiri pentru lipsa lui. „Ce s-a întâmplat? Unde a dispărut? De ce patul e neatins? Unde-i băiatul?” El se va îndrepta atunci spre ele liniştit, cu mâinile în buzunare, nici vesel, nici trist.
Va fi zi albă, roşie la locul de început al soarelui aflat încă pe drumul de dedesubt. Cireşul e un cireş înflorit, butoiul cu apă, un butoi cu apă. Gardul grădinii, stâlpii porţii, poarta grădinii, grădina în înverzire, heleşteul, pomii şi restul, liniştea din dimineţile de acum, de demult, şi de mai târziu.
Văzându-l teafăr şi nevătămat pe nepot, mătuşile vor da teama la spate, îşi vor aşeza mâinile în şolduri, ma’Amalia împietrind, ma’Magdalena strigând:
— Ce-i… ce-i… ce-i cu tine în halul ăsta?
„Care o fi halul meu?” va trece gândul prin capul băiatului. Mătuşile adormiseră în adâncul celor două fotolii din hol la a cincea partidă de domino. Lumina zilei le risipise somnul.
— Vai, Magdalo, lasă băiatul, ia te uită, drăguţa mea, priveşte în partea asta, ia uite minune, a înflorit cireşul. Când? Magdalenă, vai ce bogăţie acolo!
Acestea vor fi vorbele neaşteptate ale ma’Amaliei.
Şi amândouă vor bate din palme şi se vor rostogoli cu viteza luminii înapoi, pieziş, în copilărie. Şi-l vor ierta pe micul Cantemir, ceea ce pentru el nu va însemna o noutate.
Dar puiul de vulpe? Ascultaţi!
Băiatul va merge la cuşca lui. Nu se va mira găsind sticla cu lapte goală, laptele băut, strachina linsă şi pe o parte şi pe alta. Puiul de vulpe va dormi cu botul pe coadă, privindu-l astfel, băiatul se va încredinţa că animal mai ascultător ca acesta, cuminte şi nevinovat, aproape prost, nu se poate afla.
Mai departe.
Întreaga vară, el va face totul – v-am spus şi la început – ca să se îmblânzească şi se va îmblânzi mereu, va juca maroco şi ţintar cu puii de raţă şi cu găinile bătrâne, va fi cel mai bun prieten al pisicilor şi prietenul apropiat al ciinelui Bob care, pe la jumătatea lunii iunie, se va întoarce de la cură. Puiul de vulpe va învăţa să mănânce supă cu găluşte, dulceaţă de vişine, pâine cu unt, turtă dulce, niciodată carne, cremă de zarzavat, morcovi, salată de roşii, se va dovedi neîntrecut în folosirea cuţitului şi a furculiţei şi, de necrezut, în mijlocul cârdului de gâşte va paşte iarbă pe malul heleşteului. Şi va veni toamna. Belşugul va curge spre casele oamenilor, bobocii se vor număra cu miile, micul Cantemir va fi mai mare. Iar într-o noapte, blândul fecior al vulpii va deschide cu laba lui domestică coteţul găinilor şi va mânca pe loc cinci moţate şi două porumbace. Şi va lua cu el trei raţe leşeşti şi le va duce fraţilor săi, în pădurea mare, cei ce demult îl aşteptau pe el, din iarnă – vremea când mama vulpe îi hrănise pe toţi cu laptele ei.
Sfârșitul volumului de povești