Micul Cantemir şi matematica - poveste de George Bălăiță
Citește online povestea "Micul Cantemir şi matematica" scrisă de George Bălăiță. Citeste povestirea "Micul Cantemir şi matematica" în care este vorba despre micul Cantemir care crede că este mai folositor pentru fracţiile ordinare sau zecimale să se adune, să se scadă, împartă sau înmulţi singure.
"Micul Cantemir şi matematica" este a patra poveste pentru copii din volumul "Întâmplări din noaptea soarelui de lapte" scrisa de George Bălăiță. Aceasta continuă firul din povestea "Micul Cantemir şi Umbra".
"Micul Cantemir şi matematica" este a patra poveste pentru copii din volumul "Întâmplări din noaptea soarelui de lapte" scrisa de George Bălăiță. Aceasta continuă firul din povestea "Micul Cantemir şi Umbra".
Citește povestea "Micul Cantemir şi matematica"
Rămas singur, micul Cantemir dădu drumul unui căscat larg, adânc. Fălcile trosniră pe rând. Nu se miră câtuşi de puţin de întâlnirile bizare pe care le avusese într-un timp atât de scurt. De altfel, cunoştea o fetiţă care, de bunã seamă la tot ce i se întâmplase lui până acum ar fi rămas şi mai indiferentă. Şi, în treacăt fie spus, micul Cantemir nu obişnuia să se mire prea mult în niciun fel de împrejurări. În altă poveste despre el am să vă arăt eu de ce.
Iar acum avea deplină încredere în recomandarea cireşului. Era un bătrân respectabil, avea mare greutate; era singurul cireş cu adevărat amar din tot cartierul.
Stătea în mijlocul holului şi aştepta ivirea de cine ştie unde a nu ştiu căror năzdrăvănii. Dar nu se întâmplă nimic. Lustra cu trei braţe luminând masa rotundă, cele două fotolii uzate acoperite cu huse înflorate, pereţii tapetaţi cu rândunici violete, toate bine ştiute, la locul lor, ca întotdeauna. Bineînţeles, cu atât mai puţin s-ar fi cuvenit să se mire de data asta.
Ceva, totuşi spuse:
— Fel de fel de chestii.
Unor lucruri cărora nu le găsea pe loc întelesul, el le spunea simplu: chestii. (Un văr de-al lui, bărbat în toată firea, trecut cu treizeci şi şapte de luni peste şaptesprezece ani, începuse să scrie şi chiar să publice în unele reviste nişte poveşti pe care micul Cantemir se străduia să le priceapă, dar nu reuşea. Vărul spunea: „Chestiile astea nu sunt pentru tine”. În felul lui avea dreptate. Dar acest băiat curios, fără să înţeleagă asta, continua să citească orice vedea tipărit sub numele vărului său. Îi plăcu foarte mult cuvântul chestii. De atunci îl folosea cu succes oriunde nu-i mergeau cum trebuie cuvintele. Fiindcă, dragi copii, nu ştiu dacă aţi observat: acest cuvânt are puterea miraculoasă de a înlocui orice parte de cuvânt sau de propoziţie, îndeosebi cele ce ne sunt în întregime ncunoscute. „Poate, vor spune unii, nu sună prea frumos, îi lipseşte ceva, nu ştiu ce. Dar dacă te scoate din impas, merge”. Merge, ăsta-i adevărul!)
Îşi aminteste bine: întâi a stat de vorbă cu cireşul. Cam pretenţios parcă. Si grăbit. Dar destul de simpatic.
Pe măsuţa rotundă văzu o sticlă cu lapte. Asta era! Trebuia s-o ducă puiului de vulpe, era porţia lui de seară. Uitase, deci ieşise fără ea. Se aşeză în fotoliul vechi, care îl primi cu un oftat. Lângă sticlă se afla o vază cu flori de ceară şi un album cu fotografii, multe fotografii cunoscute. Mătuşile lui, vărul cu şapcă de liceu şi număr matricol pe mâna stângă, el înşusi în nenumărate înfăţişări, nişte neamuri de la ţară în mijlocul orătăniilor, mama lui în costum naţional, Lidia, verişoara cu păr roşcovan în costum de baie, motonava „Constanţa”, câte şi mai câte.
Iar acum avea deplină încredere în recomandarea cireşului. Era un bătrân respectabil, avea mare greutate; era singurul cireş cu adevărat amar din tot cartierul.
Stătea în mijlocul holului şi aştepta ivirea de cine ştie unde a nu ştiu căror năzdrăvănii. Dar nu se întâmplă nimic. Lustra cu trei braţe luminând masa rotundă, cele două fotolii uzate acoperite cu huse înflorate, pereţii tapetaţi cu rândunici violete, toate bine ştiute, la locul lor, ca întotdeauna. Bineînţeles, cu atât mai puţin s-ar fi cuvenit să se mire de data asta.
Ceva, totuşi spuse:
— Fel de fel de chestii.
Unor lucruri cărora nu le găsea pe loc întelesul, el le spunea simplu: chestii. (Un văr de-al lui, bărbat în toată firea, trecut cu treizeci şi şapte de luni peste şaptesprezece ani, începuse să scrie şi chiar să publice în unele reviste nişte poveşti pe care micul Cantemir se străduia să le priceapă, dar nu reuşea. Vărul spunea: „Chestiile astea nu sunt pentru tine”. În felul lui avea dreptate. Dar acest băiat curios, fără să înţeleagă asta, continua să citească orice vedea tipărit sub numele vărului său. Îi plăcu foarte mult cuvântul chestii. De atunci îl folosea cu succes oriunde nu-i mergeau cum trebuie cuvintele. Fiindcă, dragi copii, nu ştiu dacă aţi observat: acest cuvânt are puterea miraculoasă de a înlocui orice parte de cuvânt sau de propoziţie, îndeosebi cele ce ne sunt în întregime ncunoscute. „Poate, vor spune unii, nu sună prea frumos, îi lipseşte ceva, nu ştiu ce. Dar dacă te scoate din impas, merge”. Merge, ăsta-i adevărul!)
Îşi aminteste bine: întâi a stat de vorbă cu cireşul. Cam pretenţios parcă. Si grăbit. Dar destul de simpatic.
Pe măsuţa rotundă văzu o sticlă cu lapte. Asta era! Trebuia s-o ducă puiului de vulpe, era porţia lui de seară. Uitase, deci ieşise fără ea. Se aşeză în fotoliul vechi, care îl primi cu un oftat. Lângă sticlă se afla o vază cu flori de ceară şi un album cu fotografii, multe fotografii cunoscute. Mătuşile lui, vărul cu şapcă de liceu şi număr matricol pe mâna stângă, el înşusi în nenumărate înfăţişări, nişte neamuri de la ţară în mijlocul orătăniilor, mama lui în costum naţional, Lidia, verişoara cu păr roşcovan în costum de baie, motonava „Constanţa”, câte şi mai câte.
Pe urmă, întâlnirea cu Frica-de-întuneric. O cunoştea mai demult. Foarte nesuferită, rea, urâtă peste măsură. Mâinile dezgustătoare, îngheţate, şerpi veninoşi. De fiecare dată când stai de vorbă cu ea, lumea îşi schimbă înfăţişarea. Îi păru rău că n-a putut vorbi cu cei trei lupi de mare. De la ăştia ar mai fi putut afla câte ceva. Acum, gândindu-se la fiecare amănunt, e convins că jucau zaruri, fumau din pipe scurte, aveau haz cu bărbile lor rotunde, îşi dădeau pumni în coaste şi beau rom de Jamaica din pahare groase, da, ăştia aveau haz, dar mai erau şi mormanele acelea, brrr, de sârmă ghimpată.
Umbra? Cicălitoare, pisăloagă, tot mereu cu sfatul pe limbă. Nu poţi scăpa de ea, e drept, dar cât poţi ocoleşte-o, n-o lăsa să treacă înainte, retează-i cât poţi orice fel de pisălogeală.
Cât despre Nu-vreau-să-fiu-pisat, în afara înfăţişării lui neobişnuite, nu avea nimic deosebit. Un robot, un tip care face numai ce-i spui să facă, unul care ţine locul oricui îi trece prin cap să meargă la masă. Mai bine l-ar chema În-loc-de. Oricâtă bunăvoinţă ai avea, nu poţi spune despre el ca despre oricine: „Ăsta seamănă cu cutare”. Hotărât, nu! Cu toate acestea, părea foarte bine crescut, îndatoritor. Si cum spunea: „Porunceşte, stăpâne!” Da, porunceşte!
Micul Cantemir îşi întinse picioarele în lături; lăsă capul pe spătarul oblic, se scufundă în perna moale.
Sări de acolo tocmai în mijlocul încăperii. Îl însoţiră câteva miorlăituri înfiorătoare venite din adâncul fotoliului. Să fi avut fotoliul pisici? Sticla se clătină pe masă, florile de ceară foşniră ca cele vii, o frunză se topi de emoţie, albumul se deschise singur la pagina 27.
Micul Cantemir se lovi cu palma peste frunte. „Ia te uită, îşi zise, ce chestie! Mai bine ceream o maşină de fãcut probleme. Cum o fi arătând o asemenea maşină?” Îi trecu băiatului prin minte că acest fel de maşină trebuie să semene oarecum cu Nu-vreau-să-fiu-pisat. (Vedeţi, chiar şi ăsta poate să semene cu cineva. M-am înşelat deci adineauri, cînd am spus că nu !)
Cât de uşor ar fi putut fi! N-avea decât să ceară. Să se grăbească. Cerea o maşinăde făcut probleme. „Dar nu, nu de făcut, se gândi; una de asta i-ar trebui profesorului de matematicã. Mie mi-ar trebui, fireste, una de rezolvat, asta mi-ar conveni mie”. Simplu. I-ar fi fost adusă pe tavă. Un, doi, trei.
Umbra? Cicălitoare, pisăloagă, tot mereu cu sfatul pe limbă. Nu poţi scăpa de ea, e drept, dar cât poţi ocoleşte-o, n-o lăsa să treacă înainte, retează-i cât poţi orice fel de pisălogeală.
Cât despre Nu-vreau-să-fiu-pisat, în afara înfăţişării lui neobişnuite, nu avea nimic deosebit. Un robot, un tip care face numai ce-i spui să facă, unul care ţine locul oricui îi trece prin cap să meargă la masă. Mai bine l-ar chema În-loc-de. Oricâtă bunăvoinţă ai avea, nu poţi spune despre el ca despre oricine: „Ăsta seamănă cu cutare”. Hotărât, nu! Cu toate acestea, părea foarte bine crescut, îndatoritor. Si cum spunea: „Porunceşte, stăpâne!” Da, porunceşte!
Micul Cantemir îşi întinse picioarele în lături; lăsă capul pe spătarul oblic, se scufundă în perna moale.
Sări de acolo tocmai în mijlocul încăperii. Îl însoţiră câteva miorlăituri înfiorătoare venite din adâncul fotoliului. Să fi avut fotoliul pisici? Sticla se clătină pe masă, florile de ceară foşniră ca cele vii, o frunză se topi de emoţie, albumul se deschise singur la pagina 27.
Micul Cantemir se lovi cu palma peste frunte. „Ia te uită, îşi zise, ce chestie! Mai bine ceream o maşină de fãcut probleme. Cum o fi arătând o asemenea maşină?” Îi trecu băiatului prin minte că acest fel de maşină trebuie să semene oarecum cu Nu-vreau-să-fiu-pisat. (Vedeţi, chiar şi ăsta poate să semene cu cineva. M-am înşelat deci adineauri, cînd am spus că nu !)
Cât de uşor ar fi putut fi! N-avea decât să ceară. Să se grăbească. Cerea o maşinăde făcut probleme. „Dar nu, nu de făcut, se gândi; una de asta i-ar trebui profesorului de matematicã. Mie mi-ar trebui, fireste, una de rezolvat, asta mi-ar conveni mie”. Simplu. I-ar fi fost adusă pe tavă. Un, doi, trei.
Gândea micul Cantemir: „Ce viaţă aş fi dus eu de aici înainte! Îmi programam, de pildă, să învăţ la matematică între 6 şi 8. Şi aveam două ceasuri libere. Puteam citi, puteam face orice. Două ceasuri pe zi să poţi face altceva decât ce trebuie. Extraordinar! Iar în timpul ăsta, maşina rezolvă toate problemele, şi pe cele obligatorii şi pe cele suplimentare. Oh, ce viaţă!”
Se lovi încăodată cu palma peste frunte. (Se înţelege, nu prea tare, fiindcă nu era fruntea unui prieten, era chiar fruntea lui.) Şi zise:
— Ce chestie!
Eu pot adăuga aici, dacă vreţi, că micul Cantemir nu era printre cei mai slabi la matematică. dimpotrivă, era al treilea sau al patrulea din clasă. Dar judecaţi singuri; nu e mult mai folositor pentru fracţiile ordinare sau zecimale să se adune, să se scadă, împartă sau înmulţi singure? Eu cred că în felul acesta au şi ele de învăţat. De ce să le facă alţii treaba, când pot foarte bine să şi-o facă şi singure! O astfel de maşină n-ar veni atât în ajutorul elevului, cât în cel al fracţiilor, fie ele zecimale sau ordinare. Si ar veni în ajutorul tuturor numerelor, al triunghiurilor, al paralelipipedelor, al sferelor şi cercurilor, în ajutorul tuturor teoremelor în frunte cu teorema lui Pitagora şi chiar în ajutorul tuturor postulatelor conduse de postulatul lui Euclid. Ca să nu mai vorbim de binomul lui Newton, rădăcinile de ordine mari sau ecuaţiile cu n necunoscute. Nu credeţi? Ce părere aveţi? Dacă sunteţi cumva de părere că o astfel de maşină în loc să vă ajute v-ar dăuna, n-aveţi decât să nu vă gândiţi la ea. Si aţezaţi-vă cu burta pe carte! Se poate sta în felul ăsta cât pofteşti, după ce ai învăţat bine lecţia.
Luându-mă cu vorba, îmi dau seama, însă, că am început să vorbesc cam în felul unora întâlniţi până acum. Am să tac. Nu înainte de a vă spune că ma’Amalia îi strecoară uneori ma’Magdalenei o zisă veche: „Drăguţă, din vorbă în vorbă, vorbă se deschide”. Asupra acestei zicale nu-i nevoie să vă opriţi, dragi copii, vă faceţi că n-aţi citit-o, sau, mai simplu, săriţi-o! Si o puteţi sări uşor; nu e mai înaltă de-o şchioapă.
Se lovi încăodată cu palma peste frunte. (Se înţelege, nu prea tare, fiindcă nu era fruntea unui prieten, era chiar fruntea lui.) Şi zise:
— Ce chestie!
Eu pot adăuga aici, dacă vreţi, că micul Cantemir nu era printre cei mai slabi la matematică. dimpotrivă, era al treilea sau al patrulea din clasă. Dar judecaţi singuri; nu e mult mai folositor pentru fracţiile ordinare sau zecimale să se adune, să se scadă, împartă sau înmulţi singure? Eu cred că în felul acesta au şi ele de învăţat. De ce să le facă alţii treaba, când pot foarte bine să şi-o facă şi singure! O astfel de maşină n-ar veni atât în ajutorul elevului, cât în cel al fracţiilor, fie ele zecimale sau ordinare. Si ar veni în ajutorul tuturor numerelor, al triunghiurilor, al paralelipipedelor, al sferelor şi cercurilor, în ajutorul tuturor teoremelor în frunte cu teorema lui Pitagora şi chiar în ajutorul tuturor postulatelor conduse de postulatul lui Euclid. Ca să nu mai vorbim de binomul lui Newton, rădăcinile de ordine mari sau ecuaţiile cu n necunoscute. Nu credeţi? Ce părere aveţi? Dacă sunteţi cumva de părere că o astfel de maşină în loc să vă ajute v-ar dăuna, n-aveţi decât să nu vă gândiţi la ea. Si aţezaţi-vă cu burta pe carte! Se poate sta în felul ăsta cât pofteşti, după ce ai învăţat bine lecţia.
Luându-mă cu vorba, îmi dau seama, însă, că am început să vorbesc cam în felul unora întâlniţi până acum. Am să tac. Nu înainte de a vă spune că ma’Amalia îi strecoară uneori ma’Magdalenei o zisă veche: „Drăguţă, din vorbă în vorbă, vorbă se deschide”. Asupra acestei zicale nu-i nevoie să vă opriţi, dragi copii, vă faceţi că n-aţi citit-o, sau, mai simplu, săriţi-o! Si o puteţi sări uşor; nu e mai înaltă de-o şchioapă.
Sfârșit
Urmează: Micul Cantemir iese din încercuire