Micul Cantemir la mare - poveste de George Bălăiță
Citește online povestea "Micul Cantemir la mare" scrisă de George Bălăiță. Citeste povestirea "Micul Cantemir la mare" în care este vorba despre băiețelul Cantemir care își continuă călătoria fantastică și ajunge pe malul mării, unde o întâlnește pe Sirena cea mică. Aceasta îi dă micului Cantemir un solz din coada ei.
Micul Cantemir la mare este a șasea poveste pentru copii din volumul "Întâmplări din noaptea soarelui de lapte" scrisa de George Bălăiță. Aceasta continuă firul din povestea "Micul Cantemir iese din încercuire".
Micul Cantemir la mare este a șasea poveste pentru copii din volumul "Întâmplări din noaptea soarelui de lapte" scrisa de George Bălăiță. Aceasta continuă firul din povestea "Micul Cantemir iese din încercuire".
Citește povestea "Micul Cantemir la mare"
Eu, cel care scriu aceste întâmplări, le cunosc demult pe cele două bătrâne, iar pe micul Cantemir de când abia ştia să numere până la şapte. Cîteodată îl iau cu mine la vânătoare. Dar ghinionul, prefăcut într-un magnet afurisit de forma unei mici potcoave, stă mereu prins de ţevile puştii mele aşa că, bătând amândoi câmpul şi pădurea, avem timp de vorbit. Acest băiat are o însuşire deosebită: nu pune niciodată întrebări de prisos. Un mare defect al lui de aici porneşte: cu toţi anii lui puţini, cere tuturor din jur să facă la fel. Ce îndrăzneală! Oamenii mari, cu mintea bine coaptă, auzindu-l, îl muştruluiesc pe loc: „Auzi, ce copil neascultător, ne învaţă el pe noi să nu-l întrebăm. Şi răspunde! Ar trebui să i se scadă nota la purtare, să se înveţe minte”.
Întâmplarea de mai jos mi-a povestit-o un tânăr care era instructor de pionieri într-o tabără la mare, unde micul Cantemir a fost vara trecută.
În timpul somnului de după-amiază, într-o joi, micul Cantemir se strecură afară din dormitorul numărul 5, în care stătea împreună cu câtiva copii. Avusese grijă să îngrămădească sub pătură câteva prosoape şi un cearşaf, pentru ca toată lumea să-l creadă adormit acolo cu genunchii la gură, visând o expediţie spre Aldebaran. Lângă uşă, dormea cel mai bun prieten al său, Valentin, căpitanul echipei de fotbal. Înainte de a ieşi, micul Catemir îi fixă între buzele întredeschise un cornet de hârtie. Căpitanul Valentin, fără să se trezească, ţuguia buzele, mişca obrazul, încreţea fruntea, de parcă ar fi trebuit să spună lecţia la geografie şi nu ştia cum să înceapă. Micul Cantemir vru să-i sufle, el era tare la geografie, dar celălalt spuse limpede din somnul său adânc: „Nu mai dribla!” Asta-l hotărî pe bunul lui prieten să-l lase să se descurce singur. Afară îl cuprinse aerul încins al zilei în descreştere. Era vremea când lumina fierbe în apa sărată a mării, nisipul arde, iar vietăţile dorm cu oasele moi, neputincioase. Nisip, tăcere, soare nemilos. Băiatul se ţinu în umbra puţină a zidului alb. Vila taberei pâlpâia în aerul încins, o iluzie atunci ridicată din valuri, alge şi scoici o împodobeau.
Încotro mergea băiatul? El auzise că la locul numit Călcâiul Aişei, atunci când soarele scapătă, vin delfinii şi, cu strigăte prelungi, adunaţi la un loc într-un vârtej de spumă, cheamă la ei pe marele Delfin Alb, stăpânul a două treimi din adâncurile Mării Negre. Uneori, se spune, apare din valuri însuşi acest rege al înţelepţilor, uriaşul delfin care ştie paisprezece limbi europene, trei asiatice, ebraica şi vechea greacă. Ferice de muritorul care poate vedea asta! În jurul lui, delfinii încep jocurile lor vestite, care ţin de la asfinţit şi până la răsăritul soarelui. Ei zboară, înoată în cap, se luptă în nouăsprezece feluri, joacă polo, fac concursuri de „cine stă mai mult sub apă”, dansează, cântă şi se pârăsc unii pe alţii.
Spectacolul merită văzut. Micul Cantemir îşi găsi un loc ferit la umbra unei stânci. Îşi sprijini ceafa de un maldăr de alge uscate şi aşteptă. Oricare dintre voi ar fi făcut la fel. Nu se arăta niciun delfin. Umbra pietrei creştea, se făcea tot mai rece. Culoarea mării se schimbă de câteva ori. Păsări vineţii se vedeau departe. Băiatul închise ochii şi, când ridică pleoapele, în faţa lui, ieşind pe jumătate din apa nemişcată a golfului, râdea o fată frumoasă cu părul încărcat de scoici. În mâna dreaptă avea un coş de sidef plin cu stridii. „Ia te uită, se gândi băiatul. Nu cumva o fi Sirena cea mică? Asta-i bună, eu vin atâta drum să văd delfinii şi ea îmi strică socotelile. Sunt sigur că a alungat delfinii”.
— Hei, strigă el, cine eşti?
Întâmplarea de mai jos mi-a povestit-o un tânăr care era instructor de pionieri într-o tabără la mare, unde micul Cantemir a fost vara trecută.
În timpul somnului de după-amiază, într-o joi, micul Cantemir se strecură afară din dormitorul numărul 5, în care stătea împreună cu câtiva copii. Avusese grijă să îngrămădească sub pătură câteva prosoape şi un cearşaf, pentru ca toată lumea să-l creadă adormit acolo cu genunchii la gură, visând o expediţie spre Aldebaran. Lângă uşă, dormea cel mai bun prieten al său, Valentin, căpitanul echipei de fotbal. Înainte de a ieşi, micul Catemir îi fixă între buzele întredeschise un cornet de hârtie. Căpitanul Valentin, fără să se trezească, ţuguia buzele, mişca obrazul, încreţea fruntea, de parcă ar fi trebuit să spună lecţia la geografie şi nu ştia cum să înceapă. Micul Cantemir vru să-i sufle, el era tare la geografie, dar celălalt spuse limpede din somnul său adânc: „Nu mai dribla!” Asta-l hotărî pe bunul lui prieten să-l lase să se descurce singur. Afară îl cuprinse aerul încins al zilei în descreştere. Era vremea când lumina fierbe în apa sărată a mării, nisipul arde, iar vietăţile dorm cu oasele moi, neputincioase. Nisip, tăcere, soare nemilos. Băiatul se ţinu în umbra puţină a zidului alb. Vila taberei pâlpâia în aerul încins, o iluzie atunci ridicată din valuri, alge şi scoici o împodobeau.
Încotro mergea băiatul? El auzise că la locul numit Călcâiul Aişei, atunci când soarele scapătă, vin delfinii şi, cu strigăte prelungi, adunaţi la un loc într-un vârtej de spumă, cheamă la ei pe marele Delfin Alb, stăpânul a două treimi din adâncurile Mării Negre. Uneori, se spune, apare din valuri însuşi acest rege al înţelepţilor, uriaşul delfin care ştie paisprezece limbi europene, trei asiatice, ebraica şi vechea greacă. Ferice de muritorul care poate vedea asta! În jurul lui, delfinii încep jocurile lor vestite, care ţin de la asfinţit şi până la răsăritul soarelui. Ei zboară, înoată în cap, se luptă în nouăsprezece feluri, joacă polo, fac concursuri de „cine stă mai mult sub apă”, dansează, cântă şi se pârăsc unii pe alţii.
Spectacolul merită văzut. Micul Cantemir îşi găsi un loc ferit la umbra unei stânci. Îşi sprijini ceafa de un maldăr de alge uscate şi aşteptă. Oricare dintre voi ar fi făcut la fel. Nu se arăta niciun delfin. Umbra pietrei creştea, se făcea tot mai rece. Culoarea mării se schimbă de câteva ori. Păsări vineţii se vedeau departe. Băiatul închise ochii şi, când ridică pleoapele, în faţa lui, ieşind pe jumătate din apa nemişcată a golfului, râdea o fată frumoasă cu părul încărcat de scoici. În mâna dreaptă avea un coş de sidef plin cu stridii. „Ia te uită, se gândi băiatul. Nu cumva o fi Sirena cea mică? Asta-i bună, eu vin atâta drum să văd delfinii şi ea îmi strică socotelile. Sunt sigur că a alungat delfinii”.
— Hei, strigă el, cine eşti?
Fata râse şi spuse:
— Ai mâncat vreodată stridii?
Avea un glas limpede, curgător, dar nu-l putea spune pe r, ceea ce-l făcu pe micul Cantemir să creadă că acasă la ea vorbeşte mai mult franţuzeşte.
— Nu-mi plac stridiile, răspunse.
— De unde ştii?
— Ce te face sa crezi că ştiu? Am zis doar că nu-mi plac.
— Eşti foarte acru, zise fata. Eu sunt Sirena cea mică.
— Te-am recunoscut de la început, se bucură el. Povestea ta e tristă, o ştiu. Eu sunt Cantemir.
Fata aruncă departe coşul cu stridii. Bătu din palme.
— Hai să jucăm leapşa, strigă.
— Nu prea am chef, mărturisi băiatul. Ia spune, Sirenă mică, ce se aude cu delfinii?
Ea se întristă, era gata să plângă.
— Stai că vin, nu te supăra, zise el.
Se ridică, alergă spre apă, ea îi aruncă un pumn de spirale, melci pe care ii scoase din păr. Micul Cantemir îi culese şi mare îi fu bucuria când, privind fuga spiralelor, văzu printre cele şapte culori cerul, pământul cu ape, marea cu peşti. Toate se vedeau în adâncurile nesfârşite ale spiralelor.
— Ţine şi asta, strigă Sirena cea mică, şi-i aruncă un solz de aur, smuls din coada ei de peşte, care bătu cu putere şi iscă valuri până departe.
Solzul zbură prin aer, era o mică bucată de soare, băiatul întinse mâinile, dar în spatele lui stăteau pedagogul Iordan şi profesorul Stroiescu. Unde umbli? De ce nu dormi? Somnul e obligatoriu, o să te sancţionăm, te dăm la gazeta de perete, şi uite-aşa îl forfecară din două părţi!
Cantemir le spuse că a venit să vadă delfinii, dar, între timp, a stat de vorbă cu Sirena cea mică.
— După toate astea mai eşti şi obraznic, spuse pedagogul Iordan. Lasă, lasă, vedem noi!
— Ce născocire, zise profesorul Stroiescu. A văzut sirene. Un copil din zilele noastre să scornească asemenea bazaconii! Nu ştii, copile, nu ştii oare că sirenele sunt nişte animale închipuite, inexistente în realitate şi aparţinând istoriei antice, oare nu ştii? Tu nu înveţi la şcoală?
— Ai mâncat vreodată stridii?
Avea un glas limpede, curgător, dar nu-l putea spune pe r, ceea ce-l făcu pe micul Cantemir să creadă că acasă la ea vorbeşte mai mult franţuzeşte.
— Nu-mi plac stridiile, răspunse.
— De unde ştii?
— Ce te face sa crezi că ştiu? Am zis doar că nu-mi plac.
— Eşti foarte acru, zise fata. Eu sunt Sirena cea mică.
— Te-am recunoscut de la început, se bucură el. Povestea ta e tristă, o ştiu. Eu sunt Cantemir.
Fata aruncă departe coşul cu stridii. Bătu din palme.
— Hai să jucăm leapşa, strigă.
— Nu prea am chef, mărturisi băiatul. Ia spune, Sirenă mică, ce se aude cu delfinii?
Ea se întristă, era gata să plângă.
— Stai că vin, nu te supăra, zise el.
Se ridică, alergă spre apă, ea îi aruncă un pumn de spirale, melci pe care ii scoase din păr. Micul Cantemir îi culese şi mare îi fu bucuria când, privind fuga spiralelor, văzu printre cele şapte culori cerul, pământul cu ape, marea cu peşti. Toate se vedeau în adâncurile nesfârşite ale spiralelor.
— Ţine şi asta, strigă Sirena cea mică, şi-i aruncă un solz de aur, smuls din coada ei de peşte, care bătu cu putere şi iscă valuri până departe.
Solzul zbură prin aer, era o mică bucată de soare, băiatul întinse mâinile, dar în spatele lui stăteau pedagogul Iordan şi profesorul Stroiescu. Unde umbli? De ce nu dormi? Somnul e obligatoriu, o să te sancţionăm, te dăm la gazeta de perete, şi uite-aşa îl forfecară din două părţi!
Cantemir le spuse că a venit să vadă delfinii, dar, între timp, a stat de vorbă cu Sirena cea mică.
— După toate astea mai eşti şi obraznic, spuse pedagogul Iordan. Lasă, lasă, vedem noi!
— Ce născocire, zise profesorul Stroiescu. A văzut sirene. Un copil din zilele noastre să scornească asemenea bazaconii! Nu ştii, copile, nu ştii oare că sirenele sunt nişte animale închipuite, inexistente în realitate şi aparţinând istoriei antice, oare nu ştii? Tu nu înveţi la şcoală?
— Nu, spuse micul Cantemir.
— Vai, ţipă profesorul Stroiescu, ca şi cum şi-ar fi tăiat un deget, auzi, auuu! Eu sunt naturalist, de un sfert de veac învăţ pe copii legile ştiinţelor naturii, dar n-am întâlnit specia asta. Rara avis.
— Trebuie sancţionat, spuse pedagogul. Uite, nicio vietate n-a trecut prin apă de alaltaieri. Apa-i înţepenită şi el vede sirene.
Apa golfului era într-adevăr nemişcată şi pustie.
— Tăiaţi-mi capul, zise micul Cantemir.
— Auuu! Ce tupeu, zise profesorul Stroiescu.
— Mâine nu merge la plajă! adăugă pedagogul Iordan şi vorbesc eu cu instructorul lui să-l scoată în faţa detaşamentului.
In drum spre tabără, micul Cantemir îşi aminti că la masa de seară se dau clătite cu dulceaţă de vişine. Furia celor doi îl lăsase cu totul indiferent. Asta era firea lui!
„Jumătate din conducerea taberei, a adaugat tânărul instructor, era de părerea celor doi: să fie trimis acasă etc. Dar îl cunoşteam bine pe acest băiat ciudat, plin de fantezie şi foarte cinstit. Am avut de furcă atunci. Curios e faptul că, deşi băiatul n-a mai vrut să povestească nimănui întâlnirea cu mica prinţesă de apă, a doua zi toţi vorbeau de asta şi nu puţini au fost cei care au încercat-o la rândul lor. Ce pedeapsă să dai pentru o poveste atât de frumoasă?
Iar eu, scriind acum capitolul acesta, mă gândeam că fiecare dintre voi – cine ştie? – ar putea avea norocul să asiste la venirea Delfinului Alb, sau să mănânce stridii din mâna frumoasei sirene, fata cea mai mică a Împăratului Mărilor. Încercaţi vara, spre asfinţit, în liniştitul golf care se cheamă Călcâiul Aişei!
— Vai, ţipă profesorul Stroiescu, ca şi cum şi-ar fi tăiat un deget, auzi, auuu! Eu sunt naturalist, de un sfert de veac învăţ pe copii legile ştiinţelor naturii, dar n-am întâlnit specia asta. Rara avis.
— Trebuie sancţionat, spuse pedagogul. Uite, nicio vietate n-a trecut prin apă de alaltaieri. Apa-i înţepenită şi el vede sirene.
Apa golfului era într-adevăr nemişcată şi pustie.
— Tăiaţi-mi capul, zise micul Cantemir.
— Auuu! Ce tupeu, zise profesorul Stroiescu.
— Mâine nu merge la plajă! adăugă pedagogul Iordan şi vorbesc eu cu instructorul lui să-l scoată în faţa detaşamentului.
In drum spre tabără, micul Cantemir îşi aminti că la masa de seară se dau clătite cu dulceaţă de vişine. Furia celor doi îl lăsase cu totul indiferent. Asta era firea lui!
„Jumătate din conducerea taberei, a adaugat tânărul instructor, era de părerea celor doi: să fie trimis acasă etc. Dar îl cunoşteam bine pe acest băiat ciudat, plin de fantezie şi foarte cinstit. Am avut de furcă atunci. Curios e faptul că, deşi băiatul n-a mai vrut să povestească nimănui întâlnirea cu mica prinţesă de apă, a doua zi toţi vorbeau de asta şi nu puţini au fost cei care au încercat-o la rândul lor. Ce pedeapsă să dai pentru o poveste atât de frumoasă?
Iar eu, scriind acum capitolul acesta, mă gândeam că fiecare dintre voi – cine ştie? – ar putea avea norocul să asiste la venirea Delfinului Alb, sau să mănânce stridii din mâna frumoasei sirene, fata cea mai mică a Împăratului Mărilor. Încercaţi vara, spre asfinţit, în liniştitul golf care se cheamă Călcâiul Aişei!
Sfârșit
Urmează: Micul Cantemir şi stâlpul porţii