Micul Cantemir iese din încercuire - poveste de George Bălăiță
Citește online povestea "Micul Cantemir iese din încercuire" scrisă de George Bălăiță. Citeste povestirea "Micul Cantemir iese din încercuire" în care este vorba despre micul Cantemir care le întâlnește pe ma’Magdalena și pe ma’Amalia. Între cele două femei, băiețelul își dădu seama că sunt și deosebiri și asemănări și începu să le scrie într-un caiet de matematică.
Micul Cantemir iese din încercuire este a cincea poveste pentru copii din volumul "Întâmplări din noaptea soarelui de lapte" scrisa de George Bălăiță. Aceasta continuă firul din povestea "Micul Cantemir şi matematica".
Micul Cantemir iese din încercuire este a cincea poveste pentru copii din volumul "Întâmplări din noaptea soarelui de lapte" scrisa de George Bălăiță. Aceasta continuă firul din povestea "Micul Cantemir şi matematica".
Citește povestea "Micul Cantemir iese din încercuire"
Ce linişte se făcu în jurul micului Cantemir! Pendula din odaia mătuşii Magdalena trimitea bătăi lungi şi scurte, printre ele, întrebări, o laponă cu breton lucios, sania din oase de morsă, renul. Hamuri din solzi de peşti-împăraţi, gânduri, gânduri, limba alămie a pendulei care nu ştie decât două vorbe: bun-rău, bun-rău, bun-rău…
Uşa unei odăi se deschise şi apăru ma’Magdalena, urmată de ma’Amalia. Între aceste două bune femei bătrâne existau atâtea deosebiri câte asemănări. Vreau să spun că, luând o foaie dintr-un caiet de aritmetică şi scriind în dreapta pe o coloană asemănările dintre ele şi în stânga, pe altă coloană, deosebirile, trăgând linie şi adunând, cifra totală din dreapta, să zicem 37.895 ar fi fost egală cu cea din stânga, tot 37.895. Pentru că ar fi fără folos şi pictisitor să arăt toate aceste deosebiri şi asemănări, doar pentru a vă satisface curiozitatea, voi arăta câteva.
De pildă, amândouă îl iubeau nespus pe Cantemir, dar niciuna nu-i arăta asta pe faţă; amândouă erau încredinţate că băiatul nu ştie nimic. Amândouă erau încredinţate că, la rândul său, băiatul le preţuieşte în aceeaşi măsură şi pe una şi pe alta, ceea ce era cât se poate de adevărat.
Incă o asemănare între ele: amândouă ştiau nenumărate sfaturi şi se specializaseră în a le servi tuturor – şi celor interesaţi, şi celor neinteresaţi. Cele mai multe le primea iubitul lor nepot, Cantemir. Si cum era el un băieţaş destul de slăbuţ, nu le putea duce chiar pe toate. Ce făcea el? Uneori se prefăcea numai că le primeşte. Cum? Iată: deschidea bine urechea îndreptată spre gura uneia dintre cele două bătrâne, în timp ce aceasta emitea cu putere un sfat. Urechea devenea un fel de pâlnie transparentă, vibratilă, iar bătrâna era încredinţată, văzând-o, că sfatul ei era binevenit. „Aşa, foarte frumos, ţine minte ce-ţi spun eu, că nu te învăţ de rău…” Urechea ascultătoare prindea toate vorbele, în ordinea trimisă. În acelaşi timp, cealaltă ureche se ascuţea într-un fel de cornet lucios, devenind exact gâtul pâlniei care era prima ureche. Pe acest canal lunecos şi din ce în ce mai subţire, toate vorbele cu tâlc ale celor două mătuşi căpătau o viteză aproape cosmică, ieşeau afară şi se volatilizau în aceeaşi secundă, fiindcă este cunoscut din fizică: în contact cu oxigenul din aer, cuvintele se dezagregă, de unde şi vorba: strigi în vânt.
Cum se lăsau înşelate cele două bătrâne? Ei bine, aici s-ar putea da o explicaţie care arângreuia inutil povestea despre micul Cantemir şi v-ar face somn. Este de ajuns să ştiţi că ele aveau încredere în atenţia băiatului. Din nefericire, amândouă confundau (altă asemănare) atenţia lui cu urechea spre care vorbeau. Asta era o greşeală a lor, iar faptul că uneori, când erau supărate, îl întrebau: „Ce-i cu tine, eşti într-o ureche?” nu înseamnă că ar fi descoperit vreodată această greşeală.
Uneori, micul Cantemir scăpa de prea multele sfaturi, dăruindu-le cu generozitate prietenilor care aveau sau nu aveau nevoie de ele.
Ajunge cu asemănările. Trec mai repede peste deosebirile dintre cele două bătrâne, deosebiri ce le apropie şi mai mult. Un singur exemplu: ma’Amalia vorbeşte foarte rar, ma’Magdalena foarte repede. Dar şi aici găsim numitorul comun: amândouă vorbesc la fel de mult. „Stai Magdalo, că nu dau turcii, spune ma’Amalia câteodată. Ai să păţeşti într-o zi ca cel care a plecat cu graba şi s-a întâlnit cu zăbava, îl ştii tu, venea şi pe la noi acum câţiva ani, ascuţea foarfeci şi cuţite. Cred că ştii.” „Stiu, ştiu, cum să nu ştiu”, se repezea ma’Magdalena. Astfel începeau să-şi aducă aminte şi aveau treabă toata ziua sau toată noaptea, după cum începeau, ziua sau noaptea.
Uşa unei odăi se deschise şi apăru ma’Magdalena, urmată de ma’Amalia. Între aceste două bune femei bătrâne existau atâtea deosebiri câte asemănări. Vreau să spun că, luând o foaie dintr-un caiet de aritmetică şi scriind în dreapta pe o coloană asemănările dintre ele şi în stânga, pe altă coloană, deosebirile, trăgând linie şi adunând, cifra totală din dreapta, să zicem 37.895 ar fi fost egală cu cea din stânga, tot 37.895. Pentru că ar fi fără folos şi pictisitor să arăt toate aceste deosebiri şi asemănări, doar pentru a vă satisface curiozitatea, voi arăta câteva.
De pildă, amândouă îl iubeau nespus pe Cantemir, dar niciuna nu-i arăta asta pe faţă; amândouă erau încredinţate că băiatul nu ştie nimic. Amândouă erau încredinţate că, la rândul său, băiatul le preţuieşte în aceeaşi măsură şi pe una şi pe alta, ceea ce era cât se poate de adevărat.
Incă o asemănare între ele: amândouă ştiau nenumărate sfaturi şi se specializaseră în a le servi tuturor – şi celor interesaţi, şi celor neinteresaţi. Cele mai multe le primea iubitul lor nepot, Cantemir. Si cum era el un băieţaş destul de slăbuţ, nu le putea duce chiar pe toate. Ce făcea el? Uneori se prefăcea numai că le primeşte. Cum? Iată: deschidea bine urechea îndreptată spre gura uneia dintre cele două bătrâne, în timp ce aceasta emitea cu putere un sfat. Urechea devenea un fel de pâlnie transparentă, vibratilă, iar bătrâna era încredinţată, văzând-o, că sfatul ei era binevenit. „Aşa, foarte frumos, ţine minte ce-ţi spun eu, că nu te învăţ de rău…” Urechea ascultătoare prindea toate vorbele, în ordinea trimisă. În acelaşi timp, cealaltă ureche se ascuţea într-un fel de cornet lucios, devenind exact gâtul pâlniei care era prima ureche. Pe acest canal lunecos şi din ce în ce mai subţire, toate vorbele cu tâlc ale celor două mătuşi căpătau o viteză aproape cosmică, ieşeau afară şi se volatilizau în aceeaşi secundă, fiindcă este cunoscut din fizică: în contact cu oxigenul din aer, cuvintele se dezagregă, de unde şi vorba: strigi în vânt.
Cum se lăsau înşelate cele două bătrâne? Ei bine, aici s-ar putea da o explicaţie care arângreuia inutil povestea despre micul Cantemir şi v-ar face somn. Este de ajuns să ştiţi că ele aveau încredere în atenţia băiatului. Din nefericire, amândouă confundau (altă asemănare) atenţia lui cu urechea spre care vorbeau. Asta era o greşeală a lor, iar faptul că uneori, când erau supărate, îl întrebau: „Ce-i cu tine, eşti într-o ureche?” nu înseamnă că ar fi descoperit vreodată această greşeală.
Uneori, micul Cantemir scăpa de prea multele sfaturi, dăruindu-le cu generozitate prietenilor care aveau sau nu aveau nevoie de ele.
Ajunge cu asemănările. Trec mai repede peste deosebirile dintre cele două bătrâne, deosebiri ce le apropie şi mai mult. Un singur exemplu: ma’Amalia vorbeşte foarte rar, ma’Magdalena foarte repede. Dar şi aici găsim numitorul comun: amândouă vorbesc la fel de mult. „Stai Magdalo, că nu dau turcii, spune ma’Amalia câteodată. Ai să păţeşti într-o zi ca cel care a plecat cu graba şi s-a întâlnit cu zăbava, îl ştii tu, venea şi pe la noi acum câţiva ani, ascuţea foarfeci şi cuţite. Cred că ştii.” „Stiu, ştiu, cum să nu ştiu”, se repezea ma’Magdalena. Astfel începeau să-şi aducă aminte şi aveau treabă toata ziua sau toată noaptea, după cum începeau, ziua sau noaptea.
Bătrânele aveau nouă pisici. Erau cele mai frumoase pisici din regiune. Un renumit crescător de pisici din Amsterdam, în trecere prin oraş, a rămas încântat de mărimea, agilitatea, inteligenţa, temperamentul lor. Lâna pe care o torceau era de cea mai bună calitate. Olandezul scoase strigăte de admiraţie în faţa strălucirii neobişnuite a blănii celor nouă pisici, şi care se datora nu uleiului de nucă, ci selecţiei îndelungate şi hranei compuse din şoareci de trei luni şi din lapte de pasăre dimineaţa şi seara, plus alte treisprezece feluri de mâncare, pe anotimpuri.
După ce fu adusă cafeaua şi dulceaţa, vizitatorul întrebă respectuos, dar cu aerul cel mai mirat din lume: „De ce nu creşteţi şi lalele?”
Neaşteptată întrebare! Bătrânele se cam supărară. Aveau şi dreptate. Stie o regiune întreagă cine eşti, vine unul străin, rămâne uluit şi, în loc să te întrebe ce şi cum cu pisicile, te întreabă despre lalele. Nu s-a mai pomenit! Descumpănită, ma’Amalia răspunse tot cu o întrebare: „Credeţi că ajută la ceva?”
Oaspetele, iubind la fel de mult şi pisicile şi lalelele, el însuşi vestit printre cultivatorii acestei gingaşe flori, de câte ori îşi aducea aminte de unele uita de celelalte. (Din această cauză, cei care nu-l cunoşteau prea bine îl puteau acuza de rea credinţă. Nedrept!) La întrebarea ma’Amaliei, el se grăbi la rându-i: „Dacă ajută? Desigur, doamnă! Lalelele înalţă spiritul, purifică gândirea. Sunt florile cu cele mai alese însuşiri”.
De aici încolo, conversaţia deveni cât se poate de interesantă. Cele două bătrâne continuau să vorbească despre pisici, olandezul despre lalele. S-au înţeles de minune, ajutaţi fiind şi de faptul că olandezul vorbea româneşte la fel de bine ca mătuşile olandeza.
Multe săptămâni s-a pomenit în casă despre această conversaţie. Din faptul că s-au înţeles atât de bine, o vecină a răspândit zvonul că între lalele şi pisici nu ar fi nicio deosebire. Iar la sugestia micului Cantemir, mătuşile lui dădură unui tânăr pisoi numele de Laleaua-neagră. Au fost zile de pomină.
— Parcă vorbeai cu cineva, puiule, zise ma’Amalia, te-am auzit vorbind, nu? Cu cine vorbeai?
— Chiar! Cu cine vorbeai, cu cine? Se repezi ma’Magdalena. Văd că stai singur…
— Nu-i întotdeauna motiv să taci, făcu micul Cantemir.
— Nu ştiu de ce îmi vine să te cred, zău aşa, zău dacă nu, tu ce zici Amalio? Ce zici tu?
Obrazul rotund al mătuşii Amalia păreă întotdeauna pregătiti să audă o taină mare. Purta o bonetă cenuşie. Mâinile ei împleteau singure o mănuşă. Andrelele erau lungi, nichelate. Aveau înfipte în capetele de jos dopuri de plută. Ochiurile de lână groasă treceau repede de pe o andrea pe alta şi firul de lână, mereu înfăşurat pe degetul arătător, trecea în împletitură. Stătea în picioare, ghemul de lână îl ţinea într-un buzunar al şorţului. Spuse rar:
— De, Magdalo, ce să zic? Vorbeşte şi el, mititelul. Nu ştie că toate câte le zice omul sunt vorbe; şi minciuna este vorbă. Că se ştie, drăguţă:
Vorba-n colţuri şi rotundă
Fără cercuri se înfundă
După ce fu adusă cafeaua şi dulceaţa, vizitatorul întrebă respectuos, dar cu aerul cel mai mirat din lume: „De ce nu creşteţi şi lalele?”
Neaşteptată întrebare! Bătrânele se cam supărară. Aveau şi dreptate. Stie o regiune întreagă cine eşti, vine unul străin, rămâne uluit şi, în loc să te întrebe ce şi cum cu pisicile, te întreabă despre lalele. Nu s-a mai pomenit! Descumpănită, ma’Amalia răspunse tot cu o întrebare: „Credeţi că ajută la ceva?”
Oaspetele, iubind la fel de mult şi pisicile şi lalelele, el însuşi vestit printre cultivatorii acestei gingaşe flori, de câte ori îşi aducea aminte de unele uita de celelalte. (Din această cauză, cei care nu-l cunoşteau prea bine îl puteau acuza de rea credinţă. Nedrept!) La întrebarea ma’Amaliei, el se grăbi la rându-i: „Dacă ajută? Desigur, doamnă! Lalelele înalţă spiritul, purifică gândirea. Sunt florile cu cele mai alese însuşiri”.
De aici încolo, conversaţia deveni cât se poate de interesantă. Cele două bătrâne continuau să vorbească despre pisici, olandezul despre lalele. S-au înţeles de minune, ajutaţi fiind şi de faptul că olandezul vorbea româneşte la fel de bine ca mătuşile olandeza.
Multe săptămâni s-a pomenit în casă despre această conversaţie. Din faptul că s-au înţeles atât de bine, o vecină a răspândit zvonul că între lalele şi pisici nu ar fi nicio deosebire. Iar la sugestia micului Cantemir, mătuşile lui dădură unui tânăr pisoi numele de Laleaua-neagră. Au fost zile de pomină.
— Parcă vorbeai cu cineva, puiule, zise ma’Amalia, te-am auzit vorbind, nu? Cu cine vorbeai?
— Chiar! Cu cine vorbeai, cu cine? Se repezi ma’Magdalena. Văd că stai singur…
— Nu-i întotdeauna motiv să taci, făcu micul Cantemir.
— Nu ştiu de ce îmi vine să te cred, zău aşa, zău dacă nu, tu ce zici Amalio? Ce zici tu?
Obrazul rotund al mătuşii Amalia păreă întotdeauna pregătiti să audă o taină mare. Purta o bonetă cenuşie. Mâinile ei împleteau singure o mănuşă. Andrelele erau lungi, nichelate. Aveau înfipte în capetele de jos dopuri de plută. Ochiurile de lână groasă treceau repede de pe o andrea pe alta şi firul de lână, mereu înfăşurat pe degetul arătător, trecea în împletitură. Stătea în picioare, ghemul de lână îl ţinea într-un buzunar al şorţului. Spuse rar:
— De, Magdalo, ce să zic? Vorbeşte şi el, mititelul. Nu ştie că toate câte le zice omul sunt vorbe; şi minciuna este vorbă. Că se ştie, drăguţă:
Vorba-n colţuri şi rotundă
Fără cercuri se înfundă
— Cam aşa-i, aşa-i, ce ştie el? Nu întotdeauna cine are gură de vorbit are şi cap de gândit.
— Cum vine asta? se încruntă micul Cantemir: fără cercuri se înfundă…
— Ai să vezi tu, zise ma’Magdalena. Ia spune, vorbeai sau nu vorbeai ?
De zicale şi vorbe cu multe înţelesuri, din care înţelegi puţine, scapi uşor, te faci că înţelegi şi merge aproape întotdeauna. Dar cum poţi scăpa de o întrebare neocolită, cum să eviţi un răspuns pe care nu vrei să-l dai pentru simplul motiv că nu vrei (acesta este, credeţi-mă, un motiv cât se poate de serios), un răspuns aşteptat fără întârziere, cum?
Îi trecu prin cap băiatului să se facă o muscă, dar, lăsând la o parte faptul că nu era o treabă tocmai uşoară, cu siguranţă că nu l-ar fi crezut nimeni.
Să încerce oare să nu se gândească la nimic, chemând astfel o idee salvatoare? Plăcut e, doamne, să nu te gândeşti la nimic!
Tocmai atunci pendula bătu de nouă ori. „Incepe!” spusese cireşul. Ceva începe sau a început. De unde vine căldura care, neaşteptat, îl cuprinde pe băiat de la tălpi şi se face guler în jurul gâtului? Şi de unde vântul cu miros de scorţişoară care îl răcoreşte pe dată? Şi de unde această femeie cu ochi tăiaţi adânc pieziş, acoperiţi de pleoape grele, frumoasa doamnă Curiozitatea? De unde chemarea ei de neînlăturat către băiatul neştiutor şi încăpătânat, de unde?
— Răspunde, măi băiete, ori nu ne mai auzi, sau nu vrei? zise ma’Amalia.
Cuvinte spuse fără nicio grabă.
Micul Cantemir se apropie de cele două bătrâne. Le cuprinse umerii, îşi linguşi creştetul capului la subsuoara lor şi i se păru că-i atât de mic, încât fără ele n-ar şti să găsească drumul până la uşă, şi dacă l-ai fi întrebat de ce se bucură cu acest fel de bucurie, n-ar fi ştiut să răspundă şi ar fi căpătat o notă mică, poate chiar patru.
Bătrânele, privindu-se pe deasupra lui ca de la cine ştie ce depărtare, clătinau capetele cu îngăduinţă acum, una din ele continua să împletească, mare era mulţumirea lor, dar ea nu trebuia întrutotul arătată…
— Ce spui, ce spui tu, uită-te la el, Amalio, zise ma’Magdalena.
— De, Magdalo, trag şi eu nădejde ca spânul de barbă. Poate-i vin odată minţile la cap. Uite-l cum le întoarce, îl auzi vorbind şi el zice că nu vorbeşte!
Micul Cantemir îşi ridică ochii spre ea, avea sufletul la gură. Ce s-ar fi făcut el fără răspunsul ce urma să-l primească? Întrebă:
— Ma’Amalie, cum să se tragă spânul de barbă daca n-are?
— Nici n-o să aibă, zise ma’Magdalena.
— Nu merită? se interesă băiatul.
— Nu poate, zise ma’Amalia.
Cunoscându-le prea bine, băiatul zise, simţind că acum e timpul:
— Călugărul s-a lăsat de călugărie.
Supărarea bătrânelor, şi aşa prefăcută, se duse pe apa sâmbetei. Amândouă spuseră odată:
— De unde ştii? Ai văzut bine? Ia te uită!
— Am văzut foarte bine. Ne-a dus pe toţi. Cred că nici nu s-a călugărit vreodată.
— Aşa-i, aşa-i, dacă o fi aşa, ziseră mătuşile.
Si se bucurară. Era vorba despre bătrţnul motan Pafnutie care, în toamnă, declarase solemn că se călgăreşte, lăsându-se de vânătoare. De atunci, pariurile între bătrâne se ţineau lanţ: glumeţte sau nu glumeţte Pafnutie? Nu reuşiseră încă să s convingă.
— Asta-i bună, Magdalo, zise ma’Amalia.Merită să facem un domino.
Lăsă lucrul din mână.
— Vedem noi mâine, trebuie să vedem cu ochii noştri.
Ma’Magdalena aduse jocul de domino.
— Cum vine asta? se încruntă micul Cantemir: fără cercuri se înfundă…
— Ai să vezi tu, zise ma’Magdalena. Ia spune, vorbeai sau nu vorbeai ?
De zicale şi vorbe cu multe înţelesuri, din care înţelegi puţine, scapi uşor, te faci că înţelegi şi merge aproape întotdeauna. Dar cum poţi scăpa de o întrebare neocolită, cum să eviţi un răspuns pe care nu vrei să-l dai pentru simplul motiv că nu vrei (acesta este, credeţi-mă, un motiv cât se poate de serios), un răspuns aşteptat fără întârziere, cum?
Îi trecu prin cap băiatului să se facă o muscă, dar, lăsând la o parte faptul că nu era o treabă tocmai uşoară, cu siguranţă că nu l-ar fi crezut nimeni.
Să încerce oare să nu se gândească la nimic, chemând astfel o idee salvatoare? Plăcut e, doamne, să nu te gândeşti la nimic!
Tocmai atunci pendula bătu de nouă ori. „Incepe!” spusese cireşul. Ceva începe sau a început. De unde vine căldura care, neaşteptat, îl cuprinde pe băiat de la tălpi şi se face guler în jurul gâtului? Şi de unde vântul cu miros de scorţişoară care îl răcoreşte pe dată? Şi de unde această femeie cu ochi tăiaţi adânc pieziş, acoperiţi de pleoape grele, frumoasa doamnă Curiozitatea? De unde chemarea ei de neînlăturat către băiatul neştiutor şi încăpătânat, de unde?
— Răspunde, măi băiete, ori nu ne mai auzi, sau nu vrei? zise ma’Amalia.
Cuvinte spuse fără nicio grabă.
Micul Cantemir se apropie de cele două bătrâne. Le cuprinse umerii, îşi linguşi creştetul capului la subsuoara lor şi i se păru că-i atât de mic, încât fără ele n-ar şti să găsească drumul până la uşă, şi dacă l-ai fi întrebat de ce se bucură cu acest fel de bucurie, n-ar fi ştiut să răspundă şi ar fi căpătat o notă mică, poate chiar patru.
Bătrânele, privindu-se pe deasupra lui ca de la cine ştie ce depărtare, clătinau capetele cu îngăduinţă acum, una din ele continua să împletească, mare era mulţumirea lor, dar ea nu trebuia întrutotul arătată…
— Ce spui, ce spui tu, uită-te la el, Amalio, zise ma’Magdalena.
— De, Magdalo, trag şi eu nădejde ca spânul de barbă. Poate-i vin odată minţile la cap. Uite-l cum le întoarce, îl auzi vorbind şi el zice că nu vorbeşte!
Micul Cantemir îşi ridică ochii spre ea, avea sufletul la gură. Ce s-ar fi făcut el fără răspunsul ce urma să-l primească? Întrebă:
— Ma’Amalie, cum să se tragă spânul de barbă daca n-are?
— Nici n-o să aibă, zise ma’Magdalena.
— Nu merită? se interesă băiatul.
— Nu poate, zise ma’Amalia.
Cunoscându-le prea bine, băiatul zise, simţind că acum e timpul:
— Călugărul s-a lăsat de călugărie.
Supărarea bătrânelor, şi aşa prefăcută, se duse pe apa sâmbetei. Amândouă spuseră odată:
— De unde ştii? Ai văzut bine? Ia te uită!
— Am văzut foarte bine. Ne-a dus pe toţi. Cred că nici nu s-a călugărit vreodată.
— Aşa-i, aşa-i, dacă o fi aşa, ziseră mătuşile.
Si se bucurară. Era vorba despre bătrţnul motan Pafnutie care, în toamnă, declarase solemn că se călgăreşte, lăsându-se de vânătoare. De atunci, pariurile între bătrâne se ţineau lanţ: glumeţte sau nu glumeţte Pafnutie? Nu reuşiseră încă să s convingă.
— Asta-i bună, Magdalo, zise ma’Amalia.Merită să facem un domino.
Lăsă lucrul din mână.
— Vedem noi mâine, trebuie să vedem cu ochii noştri.
Ma’Magdalena aduse jocul de domino.
Sfârșit
Urmează: Micul Cantemir la mare