Micul Cantemir şi stâlpul porţii - poveste de George Bălăiță
Citește online povestea "Micul Cantemir si stâlpul porţii" scrisă de George Bălăiță. Citeste povestirea "Micul Cantemir si stâlpul porţii" în care este vorba despre micul Cantemir care se întâlnește cu o sticlă vorbitoare, dar căreia îi scote dopul pentru a o auzi mai bine. Lasă sticla cu lapte și începe a căuta ceva, dar din greșeală se lovește de stâlpul porţii care îl face atent.
Micul Cantemir şi stâlpul porţii este a șaptea poveste pentru copii din volumul "Întâmplări din noaptea soarelui de lapte" scrisa de George Bălăiță. Aceasta continuă firul din povestea "Micul Cantemir la mare".
Micul Cantemir şi stâlpul porţii este a șaptea poveste pentru copii din volumul "Întâmplări din noaptea soarelui de lapte" scrisa de George Bălăiță. Aceasta continuă firul din povestea "Micul Cantemir la mare".
Citește povestea "Micul Cantemir şi stâlpul porţii"
Micul Cantemir ţinea în mână sticla cu lapte. Trebuia neapărat s-o ducă puiului de vulpe, deşi aceluia, tot aşteptând, i-o fi trecut demult foamea.
Cele două bătrâne jucau domino, era ora lor de domino, nu le mai interesa nimic altceva. Atât după ora 9: domino. Albumul, mai târziu.
Micul Cantemir ajunse la uşă. Auzea sunetele seci ale pieselor de domino împrăştiate pe masă. Odată uşa închisă în urma lui, băiatul închise şi ochii. Gândul la Frica-de-întuneric nu întârzie să vină. Pesemne urâta îşi anunţa în felul acesta sosirea. Puterea ei de convingere! Uşurinţa cu care te făcea să zici ca ea, aerul ei cu totul dezinteresat! Fără să deschidă ochii, băiatul strigă (curajul trebuie chemat în gura mare, altfel nu vine):
— E o noapte minunată! N-am de ce să mă grăbesc
— Nici eu nu mă grăbesc, spuse un glas, despre care îţi dădeai imediat seama că vine dintr-o încăpere închisă.
— Abia te aud, spuse băiatul. Ai cumva guturai? Sau ţi-e frică să dai ochii cu mine?
Se simţea deodată foarte curajos.
— Nu te văd. Parcă vorbeşti cu capul în pernă.
— Asfixie, se auzi. Cum să nu vorbesc aşa când mă apasă dopul ăsta? Şi apoi, nici nu ştii cu cine vorbeşti. Unde ai învăţat tu să stai de vorbă în felul ăsta?
— N-am învăţat, zise băiatul. Dar am priceput. Eşti sticla cu lapte.
Scoase dopul, îl băgă în buzunar: se auzi un oftat de uşurare. Apoi :
— Puteai să faci asta de la început, nu eşti deloc atent cu cei din jurul tău. Educaţia pe care, noi ştim, trebuie însuşită, cu toţii, noi, conform, de aceea.. faţă de faptele, conform, cu asemenea lipsuri, de aceea, datoria revine…
Cu o singură mişcare, micul Cantemir băgă dopul la loc, îl îndesă cu podul palmei, pluta intră adânc, se auzi un geamăt, parcă bubuitul unui plâns. Răpăitul ploii de lacrimi parcă…
— Stai aşa! zise băiatul.
Era curios să ştie cine a vorbit, sticla sau laptele, dar îşi spuse că până la cuşca puiului de vulpe sunt doar vreo câţiva paşi; numai acolo va scoate iarăşi dopul. Poate până atunci uită ce avea de spus. Deşi începuse destul de frumos!
Luat de gânduri, micul Cantemir coborî cele câteva trepte ale cerdacului; era bucuros că Frica-de-întuneric nu se arată. Ajunse în curte. Si aici constată că nu numai curajul lui este de vină. De jur împrejur, lumina soarelui de lapte fusese iar trimisă. Nici urmă de întuneric. „Cireşul trebuie să fie! îşi zise băiatul. Îi tot dădea cu un consiliu, vorbea cam în dodii. Ia să-l întreb.”
Cele două bătrâne jucau domino, era ora lor de domino, nu le mai interesa nimic altceva. Atât după ora 9: domino. Albumul, mai târziu.
Micul Cantemir ajunse la uşă. Auzea sunetele seci ale pieselor de domino împrăştiate pe masă. Odată uşa închisă în urma lui, băiatul închise şi ochii. Gândul la Frica-de-întuneric nu întârzie să vină. Pesemne urâta îşi anunţa în felul acesta sosirea. Puterea ei de convingere! Uşurinţa cu care te făcea să zici ca ea, aerul ei cu totul dezinteresat! Fără să deschidă ochii, băiatul strigă (curajul trebuie chemat în gura mare, altfel nu vine):
— E o noapte minunată! N-am de ce să mă grăbesc
— Nici eu nu mă grăbesc, spuse un glas, despre care îţi dădeai imediat seama că vine dintr-o încăpere închisă.
— Abia te aud, spuse băiatul. Ai cumva guturai? Sau ţi-e frică să dai ochii cu mine?
Se simţea deodată foarte curajos.
— Nu te văd. Parcă vorbeşti cu capul în pernă.
— Asfixie, se auzi. Cum să nu vorbesc aşa când mă apasă dopul ăsta? Şi apoi, nici nu ştii cu cine vorbeşti. Unde ai învăţat tu să stai de vorbă în felul ăsta?
— N-am învăţat, zise băiatul. Dar am priceput. Eşti sticla cu lapte.
Scoase dopul, îl băgă în buzunar: se auzi un oftat de uşurare. Apoi :
— Puteai să faci asta de la început, nu eşti deloc atent cu cei din jurul tău. Educaţia pe care, noi ştim, trebuie însuşită, cu toţii, noi, conform, de aceea.. faţă de faptele, conform, cu asemenea lipsuri, de aceea, datoria revine…
Cu o singură mişcare, micul Cantemir băgă dopul la loc, îl îndesă cu podul palmei, pluta intră adânc, se auzi un geamăt, parcă bubuitul unui plâns. Răpăitul ploii de lacrimi parcă…
— Stai aşa! zise băiatul.
Era curios să ştie cine a vorbit, sticla sau laptele, dar îşi spuse că până la cuşca puiului de vulpe sunt doar vreo câţiva paşi; numai acolo va scoate iarăşi dopul. Poate până atunci uită ce avea de spus. Deşi începuse destul de frumos!
Luat de gânduri, micul Cantemir coborî cele câteva trepte ale cerdacului; era bucuros că Frica-de-întuneric nu se arată. Ajunse în curte. Si aici constată că nu numai curajul lui este de vină. De jur împrejur, lumina soarelui de lapte fusese iar trimisă. Nici urmă de întuneric. „Cireşul trebuie să fie! îşi zise băiatul. Îi tot dădea cu un consiliu, vorbea cam în dodii. Ia să-l întreb.”
De bună seamă, lumina venea din locurile înalte, unde faurii argintari topesc şi lucrează argintul. Aveau poate de făcut podoabe pentru nouă nunţi de împăraţi şi cu toţii, calfe şi meşteri, lucrau şi iar lucrau, şi pământul primea lumină de la sporul lor, lumină de argint strecurat, de mari sfetnici lăudat, de ursitoare descântat, desferecat, cu puterile luate, împletite şi pecetluite în podoabe pentru braţe, pentru glezne, pentru mijloc, pentru împrejurul gâtului şi sfârcul urechilor, podoabe pentru frunte albă.
Terminând de gândit ce voia să-i spună cireşului, băiatul ajunse lângă poarta grădinii. Curtea binecunoscută de noi se vedea ca ziua. Cireşul însă dispăruse. Baiatul se învârti de câteva ori în locul unde ştia că a trait cireşul. Nimic. Cireşul nu era! Îşi făcu mustrări că l-a crezut mincinos. Nu! Se dusese într-adevăr la consiliu. Se va întoarce. Va avea oare timp să se întoarcă? Dar băiatul îşi dădu seama că nu timpul e important acum, ci locul. Desigur, timp îşi găseşte el. Nu prea se vede însă locul. Locul ar trebui să fie o gaură mare, adâncă, în care să-şi fi fost culcat rădăcinile. Nici vorbă de aşa ceva. Pământ bătătorit, câteva fire de iarbă, o bucată de cărămidă veche. Băiatul aşeză sticla cu lapte în apropiere. Tot aplecându-se, căutând ce nu era de găsit, răsucindu-se în dreapta şi în stânga, micul Cantemir se izbi de unul din stâlpii porţii de la grădină. Acesta zise supărat:
— Fii atent, băieţaş, şi adăugă după ce se consultă în şoaptă cu un greier care venise mai demult, într-un sac cu cafea, tocmai din Brazilia şi se stabilise definitiv aici: nu cumva cauţi ziua de ieri?
— În curând cea de ieri o să fie cea de alaltăieri, zise băiatul fără să se piardă cu firea.
— Cam ai dreptate, zise celălalt. Văd că nu eşti prea greu de cap. Dimpotrivă, aş zice că prea uşor.
Nefiind sigur dacă e luat sau nu peste picior, băiatul îşi propuse atenţie. Întrebă:
— Cum adică, prea uşor?
— Ascultă, băieţaş, dacă o să ţi se tot pară că cineva, cutare sau mai ştiu eu cine, vorbeşte cu tine în două sau mai multe înţelesuri, n-are să-ţi fie prea uşor. Una, două, ai să crezi că ţi s-a spus altceva şi în felul ăsta şi raspunsul tău are să fie altul şi cutare o să creadă la fel şi tu la fel, şi o să vă tot depărtaţi, de pildă…
Micul Cantemir dori din tot sufletul să găsească chiar acum bila de cristal care, dacă o ţii în mâna stângă, te face nevăzut. Dar era un făcut: dorinţele i se împlineau, aţi observat şi voi, ori de câte ori nu avea nevoie sau nu se putea folosi de ele. Rămase întreg. „Nu scapi de ăştia cicălitori nici noaptea”, îşi zise. Băgă un deget îndoit în gură şi fluieră puternic. (Ştia să facă asta foarte bine, câştigase câteva concursuri interstrăzi, fusese selecţionat pentru faza superioară, intercartiere, nimeni nu se îndoia că va ieşi primul, ceea ce îi asigura o eventuală participare la un concurs de anvergură, internaţional chiar, cu care prilej ar fi putut să vadă Australia, presupunând că acest concurs se va fi desfăşurat în Australia.)
Terminând de gândit ce voia să-i spună cireşului, băiatul ajunse lângă poarta grădinii. Curtea binecunoscută de noi se vedea ca ziua. Cireşul însă dispăruse. Baiatul se învârti de câteva ori în locul unde ştia că a trait cireşul. Nimic. Cireşul nu era! Îşi făcu mustrări că l-a crezut mincinos. Nu! Se dusese într-adevăr la consiliu. Se va întoarce. Va avea oare timp să se întoarcă? Dar băiatul îşi dădu seama că nu timpul e important acum, ci locul. Desigur, timp îşi găseşte el. Nu prea se vede însă locul. Locul ar trebui să fie o gaură mare, adâncă, în care să-şi fi fost culcat rădăcinile. Nici vorbă de aşa ceva. Pământ bătătorit, câteva fire de iarbă, o bucată de cărămidă veche. Băiatul aşeză sticla cu lapte în apropiere. Tot aplecându-se, căutând ce nu era de găsit, răsucindu-se în dreapta şi în stânga, micul Cantemir se izbi de unul din stâlpii porţii de la grădină. Acesta zise supărat:
— Fii atent, băieţaş, şi adăugă după ce se consultă în şoaptă cu un greier care venise mai demult, într-un sac cu cafea, tocmai din Brazilia şi se stabilise definitiv aici: nu cumva cauţi ziua de ieri?
— În curând cea de ieri o să fie cea de alaltăieri, zise băiatul fără să se piardă cu firea.
— Cam ai dreptate, zise celălalt. Văd că nu eşti prea greu de cap. Dimpotrivă, aş zice că prea uşor.
Nefiind sigur dacă e luat sau nu peste picior, băiatul îşi propuse atenţie. Întrebă:
— Cum adică, prea uşor?
— Ascultă, băieţaş, dacă o să ţi se tot pară că cineva, cutare sau mai ştiu eu cine, vorbeşte cu tine în două sau mai multe înţelesuri, n-are să-ţi fie prea uşor. Una, două, ai să crezi că ţi s-a spus altceva şi în felul ăsta şi raspunsul tău are să fie altul şi cutare o să creadă la fel şi tu la fel, şi o să vă tot depărtaţi, de pildă…
Micul Cantemir dori din tot sufletul să găsească chiar acum bila de cristal care, dacă o ţii în mâna stângă, te face nevăzut. Dar era un făcut: dorinţele i se împlineau, aţi observat şi voi, ori de câte ori nu avea nevoie sau nu se putea folosi de ele. Rămase întreg. „Nu scapi de ăştia cicălitori nici noaptea”, îşi zise. Băgă un deget îndoit în gură şi fluieră puternic. (Ştia să facă asta foarte bine, câştigase câteva concursuri interstrăzi, fusese selecţionat pentru faza superioară, intercartiere, nimeni nu se îndoia că va ieşi primul, ceea ce îi asigura o eventuală participare la un concurs de anvergură, internaţional chiar, cu care prilej ar fi putut să vadă Australia, presupunând că acest concurs se va fi desfăşurat în Australia.)
— Ce ai? se întrerupse stâlpul porţii. Ce te-a apucat?
— lartă-mă, minţi, fără să-i pară rău, micul Cantemir. Iartă-mă! Mi-am adus aminte că trebuie să-i spun ceva fratelui meu mai mare.
— Aha, făcu stâlpul porţii uşurat, bine că n-a fost altceva. Ce sistem de comunicare! Oricum, puteai să-i spui mai încet. M-ai asurzit.
Se aplecă să se consulte iarăşi cu greierul.
— Stă departe frate-meu, zise băiatul.
— Îl invidiez, se întristă stâlpul. De când îmi doresc eu să stau departe şi nu reuşesc.
— Departe de tot?
— De tot felul! Alţii cum stau?!
— Ai dreptate, zise băiatul. la spune, când se întoarce bătrânul de la consiliu? Sau mai bine: chiar la consiliu a plecat? Nu-mi vine să cred.
— Frumoasă noapte! zise stâlpul
Băiatul insistă:
— Unde-i locul lui, dacă a plecat şi se întoarce? Trebuia să fie aici o groapă.
Stâlpul porţii zise cu îngăduinţă:
— A luat-o cu el. Puteai să-ţi închipui mai demult. Încep să mă îndoiesc de isteţimea ta.
— Sunt prea mic ca să ştiu de toate: pentru asta sunt oamenii mari, se sclifosi băiatul.
Dar fu luat în serios.
— Ei, bravo, acum îmi placi. Aşa mai merge. Ia spune, ce notă ai la modestie?
— Am nota zece, şopti micul Cantemir, dar n-o merit, mai am multe de făcut până s-o merit.
Acum semăna leit cu ceea ce se cheamă un copil-exemplu. Până şi eu l-aş fi luat în serios. Stâlpul porţii se încălzi:
— Ba meriţi, o meriţi, bravo! Poţi să mă crezi, am o mare experienţă, meriţi.
— Mulţumesc, unchiule, zise băiatul.
Fluieră încă odată atât de tare, că australienii, dacă l-ar fi auzit, l-ar fi declarat campion din oficiu.
— Ce s-a întâmplat, vai, ce s-a întâmplat?
— I-am spus şi lui frate-meu bucuria asta, zise băiatul. Te salut, babacule.
— lartă-mă, minţi, fără să-i pară rău, micul Cantemir. Iartă-mă! Mi-am adus aminte că trebuie să-i spun ceva fratelui meu mai mare.
— Aha, făcu stâlpul porţii uşurat, bine că n-a fost altceva. Ce sistem de comunicare! Oricum, puteai să-i spui mai încet. M-ai asurzit.
Se aplecă să se consulte iarăşi cu greierul.
— Stă departe frate-meu, zise băiatul.
— Îl invidiez, se întristă stâlpul. De când îmi doresc eu să stau departe şi nu reuşesc.
— Departe de tot?
— De tot felul! Alţii cum stau?!
— Ai dreptate, zise băiatul. la spune, când se întoarce bătrânul de la consiliu? Sau mai bine: chiar la consiliu a plecat? Nu-mi vine să cred.
— Frumoasă noapte! zise stâlpul
Băiatul insistă:
— Unde-i locul lui, dacă a plecat şi se întoarce? Trebuia să fie aici o groapă.
Stâlpul porţii zise cu îngăduinţă:
— A luat-o cu el. Puteai să-ţi închipui mai demult. Încep să mă îndoiesc de isteţimea ta.
— Sunt prea mic ca să ştiu de toate: pentru asta sunt oamenii mari, se sclifosi băiatul.
Dar fu luat în serios.
— Ei, bravo, acum îmi placi. Aşa mai merge. Ia spune, ce notă ai la modestie?
— Am nota zece, şopti micul Cantemir, dar n-o merit, mai am multe de făcut până s-o merit.
Acum semăna leit cu ceea ce se cheamă un copil-exemplu. Până şi eu l-aş fi luat în serios. Stâlpul porţii se încălzi:
— Ba meriţi, o meriţi, bravo! Poţi să mă crezi, am o mare experienţă, meriţi.
— Mulţumesc, unchiule, zise băiatul.
Fluieră încă odată atât de tare, că australienii, dacă l-ar fi auzit, l-ar fi declarat campion din oficiu.
— Ce s-a întâmplat, vai, ce s-a întâmplat?
— I-am spus şi lui frate-meu bucuria asta, zise băiatul. Te salut, babacule.
Sfârșit