Ursuleț - poveste de Contesa de Segur
Citește online povestea pentru copii "Ursuleț" scrisă de Contesa de Segur. Citește basmul "Ursuleț" în care este vorba despre fiul reginei Draga ce a fost blestemat de Zâna-cea-Furioasă să se nască cu păr de urs pe tot corpul și să poarte numele de Ursuleț până când se va găsi o ființă care să-l iubească atât de mult încât să fie de acord să-și schimbe pielea cu el. Fugind de Regele-cel-Crud, regina draga împreună cu fiul ei și cu Alteea s-au mutat la o fermă, unde au cunoscut-o pe Violeta, o prințesă care a început să-l iubească pe Ursuleț din tot sufletul.
Vor reuși Ursuleț și Violeta să-și schimbe destinul și să-și ia locul de drept ca rege și regină a ținuturilor natale?
Vor reuși Ursuleț și Violeta să-și schimbe destinul și să-și ia locul de drept ca rege și regină a ținuturilor natale?
Citește povestea "Ursuleț"
I
Broasca râioasă și Ciocârlia
Într-o fermă mică și bine gospodărită, trăia o femeie frumoasă si tânără, pe nume Aniela, împreună cu Alteea, o fată voinică, chipeșă și veselă, care o ajuta la treburile casei. Ferma era așezată la marginea unei păduri, departe de sat.
Aveau o vacă albă care dădea mult lapte, o pisică ce prindea șoarecii și un catâr. Nu primeau niciodată pe nimeni și nu plecau de acasă decât pentru a merge la piața din orașul vecin. În fiecare marți catârul căra legumele, fructele, untul, ouăle și brânza, pe care le vindeau pentru a avea din ce trăi.
Nimeni nu știa când și cum au venit aceste două femei la ferma necunoscută până atunci și căreia i se spunea, în împrejurimi, Ferma din Pădure.
Într-o seară, Alteea mulgea vaca, iar Aniela pregătea cina. Când să pună pe masă o supă bună și o farfurie cu smântână, Aniela zări o broască râioasă care înfuleca niște cireșe ce se aflau pe o frunză mare de vită, așezată pe jos.
— Broască scârboasă, îți arăt eu ție, să-ți treacă pofta să mai mănânci din cireșele mele frumoase!
Aniela luă cireșele și-i trase broaștei o lovitură zdravănă cu piciorul azvârlind-o cât colo. Se pregătea s-o arunce afară, când broasca scoase un fluierat ascuțit, se ridică pe picioarele dinapoi, cu ochii scânteietori iesiți din orbite. Gura ei mare se deschidea și se închidea cu furie, tot corpul îi tremura și din gâtlej scotea niște orăcăeli îngrozitoare.
Aniela se opri mirată și se dădu înapoi spre a nu fi împroșcată cu veninul acelui animal monstruos, înfuriat. Căută în jur o mătură spre a o împinge afară, dar broasca râioasă înaintă către ea și-i făcu cu laba un semn amenințător, spunându-i cu o voce răgușită ce fremăta de mânie:
— Ai îndrăznit să mă lovesti cu piciorul, m-ai împiedicat să mănânc cireșele și ai încercat să mă dai afară din casă. Răzbunarea mea te va atinge în tot ce vei avea mai scump. Vei înțelege atunci că nu trebuia s-o superi pe Zâna-cea-Furioasă. Vei naște un fiu acoperit cu blană de urs și...
— Opreste-te, surioară ! o întrerupse o voce plăcută care venea de sus.
Aniela ridică privirea și văzu o ciocârlie cocoțată pe partea de sus a ușii de la intrare.
— Te răzbuni cu prea mare cruzime pentru o insultă adusă înfățișării tale murdare și hidoase, pe care singură ți-ai ales-o, deși ești zână. Prin puterea pe care o am, și care e mai mare decât a ta, îți poruncesc să te oprești. Răul pe care l-ai făcut nu-l pot desface, dar nu vei merge mai departe. Iar tu, nefericită mamă, se adresă ea Anielei, să nu-ți pierzi nădejdea. Se va găsi un leac pentru sluțenia fiului pe care îl vei naște. Îi dau putința de a schimba blana de urs cu pielea unei ființe, căreia, prin bunătatea și prin serviciile pe care i le va aduce, îi va insufla o recunoștință și o dragoste atât de puternică, încât va dori să facă acest schimb. Fiul tău își va recăpăta atunci frumusetea pe care ar fi avut-o dacă sora mea, Zâna-cea-Furioasă, n-ar fi venit să-și arate răutatea.
— Vai, doamnă ciocârlie, bunătatea dumneavoastră nu va împiedica pe bietul meu copil de a fi asemenea unui animal!
— E adevărat, răspunse Zâna-cea-Nostimă, mai ales că atât ție cât și Alteei vă este interzis să schimbați pielea cu el. Dar eu nu vă voi părăsi. Îi veți da numele de Ursuleț până în ziua când își va putea lua numele demn de neamul și de frumusețea sa. El se va numi Prințul-cel-Minunat.
Spunând acestea, ciocârlia dispăru în văzduh.
Zâna-cea-Furioasă se retrase plină de ură, mergând greoi și întorcând capul la fiecare pas pentru a o privi cu mânie pe Aniela. Pe unde trecea împroșca cu venin otrăvitor, astfel că iarba și plantele atinse au pierit și pe locul acela n-a mai crescut nimic. Această cărare este numită și astăzi «drumul Zânei-cea-Furioasă».
Rămasă singură, Aniela plângea în hohote. Terminându-și treburile și cum se apropia ora mesei, Alteea intră în casă și o văzu cu mirare pe Aniela plângând.
— Ce s-a întâmplat, draga mea regină? Cine te-a supărat? N-am văzut pe nimeni intrând în casă.
— O zână rea, copila mea, sub înfătișarea unei broaște râioase, și una bună, o ciocârlie.
Aniela îi povesti Alteei cele întâmplate și că va naște un fiu cu blană de urs.
— Ce nenorocire! spuse plângând Alteea. Ce rușine pentru moștenitorul unui regat atât de frumos, să fie un urs. Ce va spune soțul tău, Regele-cel-Crud, dacă vreodată ne va găsi?
— Cum ne-ar putea găsi? Nu-ți amintești că, după fuga noastră din palat, am fost ridicate de un vârtej și duse dintr-un nor în altul timp de douăsprezece ore, cu o asemenea viteză încât ne-am trezit în această fermă la zece mii de kilometri de regatul Regelui-cel-Crud? Dealtfel, știi cât e de rău și cât mă urăște de când l-am împiedicat să-l omoare pe fratele său, Prințul-cel-Nepăsător, și pe soția acestuia, Prințesa-cea-Leneșă. Am fugit pentru că voia să mă omoare și pe mine, dar nu mi-e teamă că mă va urmări.
După ce plânse un timp împreună cu regina Draga, căci acesta era numele ei adevărat, Alteea o pofti la masă.
— Chiar dacă vom plânge toată noaptea, tot nu vom putea să împiedicăm ca fiul tău să se nască cu blană de urs. Dar îl vom crește atât de bine, va fi atât de bun, încât nu va trece mult timp și se va găsi un suflet mărinimos care va primi să schimbe pielea cu el. Frumos dar i-a făcut Zâna-cea-Furioasă, mai bine îl păstra pentru ea!
Regina se ridică, își șterse ochii și se sili să-și învingă tristețea. Alteea, cu firea ei veselă și curajoasă, o ajută să alunge gândurile triste și o încredință că Ursuleț nu va rămâne mult timp urs, și dacă nu se va găsi altcineva să schimbe pielea cu el, i-o va da ea pe a ei, cu învoirea zânei bune. Apoi se culcară si dormiră liniștite.
Broasca râioasă și Ciocârlia
Într-o fermă mică și bine gospodărită, trăia o femeie frumoasă si tânără, pe nume Aniela, împreună cu Alteea, o fată voinică, chipeșă și veselă, care o ajuta la treburile casei. Ferma era așezată la marginea unei păduri, departe de sat.
Aveau o vacă albă care dădea mult lapte, o pisică ce prindea șoarecii și un catâr. Nu primeau niciodată pe nimeni și nu plecau de acasă decât pentru a merge la piața din orașul vecin. În fiecare marți catârul căra legumele, fructele, untul, ouăle și brânza, pe care le vindeau pentru a avea din ce trăi.
Nimeni nu știa când și cum au venit aceste două femei la ferma necunoscută până atunci și căreia i se spunea, în împrejurimi, Ferma din Pădure.
Într-o seară, Alteea mulgea vaca, iar Aniela pregătea cina. Când să pună pe masă o supă bună și o farfurie cu smântână, Aniela zări o broască râioasă care înfuleca niște cireșe ce se aflau pe o frunză mare de vită, așezată pe jos.
— Broască scârboasă, îți arăt eu ție, să-ți treacă pofta să mai mănânci din cireșele mele frumoase!
Aniela luă cireșele și-i trase broaștei o lovitură zdravănă cu piciorul azvârlind-o cât colo. Se pregătea s-o arunce afară, când broasca scoase un fluierat ascuțit, se ridică pe picioarele dinapoi, cu ochii scânteietori iesiți din orbite. Gura ei mare se deschidea și se închidea cu furie, tot corpul îi tremura și din gâtlej scotea niște orăcăeli îngrozitoare.
Aniela se opri mirată și se dădu înapoi spre a nu fi împroșcată cu veninul acelui animal monstruos, înfuriat. Căută în jur o mătură spre a o împinge afară, dar broasca râioasă înaintă către ea și-i făcu cu laba un semn amenințător, spunându-i cu o voce răgușită ce fremăta de mânie:
— Ai îndrăznit să mă lovesti cu piciorul, m-ai împiedicat să mănânc cireșele și ai încercat să mă dai afară din casă. Răzbunarea mea te va atinge în tot ce vei avea mai scump. Vei înțelege atunci că nu trebuia s-o superi pe Zâna-cea-Furioasă. Vei naște un fiu acoperit cu blană de urs și...
— Opreste-te, surioară ! o întrerupse o voce plăcută care venea de sus.
Aniela ridică privirea și văzu o ciocârlie cocoțată pe partea de sus a ușii de la intrare.
— Te răzbuni cu prea mare cruzime pentru o insultă adusă înfățișării tale murdare și hidoase, pe care singură ți-ai ales-o, deși ești zână. Prin puterea pe care o am, și care e mai mare decât a ta, îți poruncesc să te oprești. Răul pe care l-ai făcut nu-l pot desface, dar nu vei merge mai departe. Iar tu, nefericită mamă, se adresă ea Anielei, să nu-ți pierzi nădejdea. Se va găsi un leac pentru sluțenia fiului pe care îl vei naște. Îi dau putința de a schimba blana de urs cu pielea unei ființe, căreia, prin bunătatea și prin serviciile pe care i le va aduce, îi va insufla o recunoștință și o dragoste atât de puternică, încât va dori să facă acest schimb. Fiul tău își va recăpăta atunci frumusetea pe care ar fi avut-o dacă sora mea, Zâna-cea-Furioasă, n-ar fi venit să-și arate răutatea.
— Vai, doamnă ciocârlie, bunătatea dumneavoastră nu va împiedica pe bietul meu copil de a fi asemenea unui animal!
— E adevărat, răspunse Zâna-cea-Nostimă, mai ales că atât ție cât și Alteei vă este interzis să schimbați pielea cu el. Dar eu nu vă voi părăsi. Îi veți da numele de Ursuleț până în ziua când își va putea lua numele demn de neamul și de frumusețea sa. El se va numi Prințul-cel-Minunat.
Spunând acestea, ciocârlia dispăru în văzduh.
Zâna-cea-Furioasă se retrase plină de ură, mergând greoi și întorcând capul la fiecare pas pentru a o privi cu mânie pe Aniela. Pe unde trecea împroșca cu venin otrăvitor, astfel că iarba și plantele atinse au pierit și pe locul acela n-a mai crescut nimic. Această cărare este numită și astăzi «drumul Zânei-cea-Furioasă».
Rămasă singură, Aniela plângea în hohote. Terminându-și treburile și cum se apropia ora mesei, Alteea intră în casă și o văzu cu mirare pe Aniela plângând.
— Ce s-a întâmplat, draga mea regină? Cine te-a supărat? N-am văzut pe nimeni intrând în casă.
— O zână rea, copila mea, sub înfătișarea unei broaște râioase, și una bună, o ciocârlie.
Aniela îi povesti Alteei cele întâmplate și că va naște un fiu cu blană de urs.
— Ce nenorocire! spuse plângând Alteea. Ce rușine pentru moștenitorul unui regat atât de frumos, să fie un urs. Ce va spune soțul tău, Regele-cel-Crud, dacă vreodată ne va găsi?
— Cum ne-ar putea găsi? Nu-ți amintești că, după fuga noastră din palat, am fost ridicate de un vârtej și duse dintr-un nor în altul timp de douăsprezece ore, cu o asemenea viteză încât ne-am trezit în această fermă la zece mii de kilometri de regatul Regelui-cel-Crud? Dealtfel, știi cât e de rău și cât mă urăște de când l-am împiedicat să-l omoare pe fratele său, Prințul-cel-Nepăsător, și pe soția acestuia, Prințesa-cea-Leneșă. Am fugit pentru că voia să mă omoare și pe mine, dar nu mi-e teamă că mă va urmări.
După ce plânse un timp împreună cu regina Draga, căci acesta era numele ei adevărat, Alteea o pofti la masă.
— Chiar dacă vom plânge toată noaptea, tot nu vom putea să împiedicăm ca fiul tău să se nască cu blană de urs. Dar îl vom crește atât de bine, va fi atât de bun, încât nu va trece mult timp și se va găsi un suflet mărinimos care va primi să schimbe pielea cu el. Frumos dar i-a făcut Zâna-cea-Furioasă, mai bine îl păstra pentru ea!
Regina se ridică, își șterse ochii și se sili să-și învingă tristețea. Alteea, cu firea ei veselă și curajoasă, o ajută să alunge gândurile triste și o încredință că Ursuleț nu va rămâne mult timp urs, și dacă nu se va găsi altcineva să schimbe pielea cu el, i-o va da ea pe a ei, cu învoirea zânei bune. Apoi se culcară si dormiră liniștite.
II
Nașterea și copilăria lui Ursuleț
După câteva luni de la trista prezicere a broaștei râioase, Aniela născu un băiețaș pe care îl numiră Ursuleț. Nici ea, nici Alteea nu-și dădeau seama dacă e frumos sau urât pentru că, fiind tot acoperit cu păr, nu i se vedeau decât ochii, când îi ținea deschiși, și gura. Poate că, luat drept un urs adevărat, nimeni nu s-ar fi atins de el și ar fi pierit. Dar Aniela era mama lui și prima ei mișcare după ce îl născu fu să-l îmbrățișeze plângând:
— Bietul meu Ursuleț, cine te va putea iubi într-atât încât să te scape de acest păr urât? Nimeni nu te va iubi mai mult decât mine.
Ursuleț dormea. Alteea plânse și ea puțin, dar nu putea rămâne mult timp tristă. Își șterse ochii și-i spuse Anielei, pe care o iubea ca pe o soră:
— Regina mea dragă, sunt atât de sigură că Ursuleț nu va păstra multă vreme blana sa, încât îi voi spune de pe acum Prințul-cel- Minunat.
— Ai răbdare, copila mea, zânelor le place să fie ascultate.
Alteea luă copilul, îl înfășă și se aplecă să-l sărute, dar perii lui Ursuleț îi înțepară buzele.
« Ei, băiatul meu, n-am să te sărut prea des, gândi ea, înțepi ca un arici.» Alteea însă îl îngrijea și îl iubea ca pe copilul ei. El avea doar blana de urs, altminteri era un copil blând, cuminte și drăgăstos.
Când crescu mai mare, îi dădură voie să iasă câte puțin din fermă. Era cunoscut de oamenii din sat și nu era pericol să i se întâmple ceva. Copiii fugeau însă de el, femeile îl alungau, iar bărbații îl ocoleau. Era privit ca o făptură blestemată. Uneori, când se ducea la piață, Aniela îl așeza și pe el pe catâr. În acele zile își vindea greu produsele. Mamele fugeau de frică să nu le atingă Ursuleț. Aniela plângea amarnic și o chema în zadar pe Zâna-cea-Nostimă. Când zărea o ciocârlie îi revenea nădejdea, dar din păcate acelea nu erau ciocârlii zâne, ci ciocârlii adevărate, bune de mâncat.
III
Violeta
Ursuleț împlinise opt ani. Era înalt, voinic, avea ochi frumoși si o voce foarte plăcută. Blana lui își pierduse asprimea, era moale, fină ca o catifea. Nu mai înțepa când îl săruta cineva. Le iubea cu duioșie pe mama sa și pe Alteea. Își dădea seama că e respingător, vedea că nimeni nu se apropie de el ca de alți copii. Era adesea trist și singur.
Într-o zi se plimba în pădurea frumoasă de lângă fermă. Umblase mult și, toropit de căldură, căuta un loc la umbră spre a se odihni. La câțiva pași zări ceva alb. Se apropie încetișor și spre marea lui mirare văzu o fetiță care dormea. Părea să aibă vreo trei anișori si era tare frumușică. Buclele ei blonde îi acopereau o parte a gâtului micuț, alb și grăsuț. Obrăjorii rotunzi și fragezi aveau două gropițe care se observau bine pentru că surâdea în somn, cu buzele trandafirii întredeschise. Căpșorul ei fermecător era culcat pe un braț drăgălaș, cu o mână micuță. Dinții îi erau ca niste perle. Toată înfățișarea fetiței era atât de gingașă și încintătoare, încât Ursuleț nu se mai sătura privind-o. Se uita la ea, mirat că dormea atât de liniștit în pădure, ca și cum ar fi dormit în pătucul ei. Îmbrăcămintea îi era mai frumoasă și mai bogată decât tot ce văzuse el vreodată. Avea o rochiță din mătase albă, brodată cu fir de aur. Pantofiorii erau la fel, iar ciorăpeii dintr-o mătase foarte fină. Pe brațe avea niște brățări de aur, măestrit lucrate, care se închideau cu o inimioară ce părea că acoperă un portret. La gât purta un colier de perle. O ciocârlie începu să cânte deasupra capului ei și o trezi. Copila deschise ochii, se uită în jurul ei, o strigă pe doică si apoi, văzându-se singură în pădure, începu să plângă.
Ursuleț era în mare încurcătură văzând-o plângând.
«Dacă mă vede, gândi el, biata copilă se va speria crezând că sunt un animal din pădure, va fugi și se va rătăci. Dacă o las aici, va muri de foame si de frică.»
În timp ce se gândea cum să facă, fetița îl zări. Începu să țipe, încercă să fugă, dar se împiedică și căzu îngrozită.
— Nu fugi de mine, micuța mea, îi spuse Ursuleț cu vocea lui blândă, plăcută si tristă. Nu-ți voi face nici un rău, ba, dimpotrivă, te voi ajuta să-ți regăsesti părinții.
Fetița îl privea cu ochii mari, plini de groază, și părea înmărmurită.
— Vorbește-mi, drăguța mea, nu-ți fie frică, eu nu sunt un urs, cum crezi tu, ci un băiat nenorocit de care fuge toată lumea.
Copila se arăta acum mai puțin speriată, dar parcă nu știa ce să facă.
Ursuleț făcu un pas către ea și din nou micuța fu cuprinsă de groază și încercă să fugă. Ursuleț se opri tare necăjit.
— Nenorocitul de mine, spuse el, nu sunt în stare măcar să vin în ajutor acestui copil părăsit. Înfătișarea mea o îngrozește într-atâta, încât preferă să fie părăsită decât să stau eu lângă ea. Spunând acestea, el își acoperi fața cu palmele și se trânti la pământ, hohotind de plâns.
După o clipă simți cum o mânuță căuta să-i dea palmele la o parte. Ridică încet capul și o văzu în fața sa pe fetiță, cu ochii plini de lacrimi. Ea îi mângâia obrajii păroși și-i spunea așa cum vorbesc copiii mici:
— Nu plânge, Ursuleț, Violeta nu se teme, Violeta îl iubește pe Ursuleț. Ursuleț dă mâna Violetei. Dacă Ursuleț plânge, Violeta îl sărută pe Ursuleț.
Lacrimile de disperare ale lui Ursuleț fură înlocuite cu lacrimi de duioșie. Văzând că tot mai plânge, Violeta îl sărută spunându-i:
— Vezi, Ursuleț, Violeta nu se teme, Violeta îl sărută pe Ursuleț. Ursuleț nu papă pe Violeta. Violeta merge cu Ursuleț.
Lui Ursuleț îi venea s-o strângă în brațe pe această copiliță bună și fermecătoare, care își învinsese groaza pentru a-i alina suferința, dar se reținu, de teamă să nu o sperie.
«Va crede că vreau s-o mănânc», își spuse el. Îi strânse încetișor mânuțele și le sărută cu gingășie. Violeta surâdea.
— Ursuleț e bucuros? Ursuleț iubește pe Violeta?
Ursuleț știa acum că fetița se numește Violeta, dar nu înțelegea cum această fetiță, atât de frumos îmbrăcată, se găsea singură în pădure.
— Unde locuiești, drăguța mea Violeta?
— Acolo, acolo, la tata și la mama.
— Cum îl cheamă pe tatăl tău?
— Îl cheamă regele și pe mama, regina.
Din ce în ce mai mirat, Ursuleț o întrebă:
— De ce ești singură în pădure ?
— Violeta nu știe. Violeta s-a suit pe câinele mare. Câinele mare a fugit repede, repede și mult. Violeta a obosit, a căzut și a dormit.
— Unde-i câinele?
Violeta se uită în toate părțile și chemă cu glas subțirel: «Amic, Amic!» Dar câinele nu venea.
— Amic a plecat, Violeta e singură.
Ursuleț luă mânuța Violetei și o întrebă:
— Vrei să mă duc s-o aduc pe mămica mea?
Violeta nu-și retrase mânuța, îi surâse și spuse:
— Violeta nu stă singură în pădure, Violeta merge cu Ursuleț.
— Hai cu mine, micuța mea dragă, te voi duce la mămica mea.
Ursuleț și Violeta plecară spre fermă. Ursuleț culegea fragi și cireșe pentru Violeta, care le împărțea cu el și-i spunea: «Papă și tu, Ursuleț, Violeta nu papă dacă Ursuleț nu papă. Violeta nu vrea ca Ursuleț să fie supărat, nu vrea ca Ursuleț să plângă.» Şi se uita la el să vadă dacă e mulțumit, dacă e bucuros.
Ursuleț era de-a dreptul fericit, bietul de el, văzând că această mică făptură minunată nu numai că nu fuge de el, dar caută să se poarte frumos, să nu-l necăjească. Ochii îi străluceau de bucurie, vocea, și așa plăcută, era acum și mai drăgăstoasă. După ce merseră o jumătate de oră, o întrebă:
— Violetei nu-i mai e frică de Ursuleț?
— O, nu, nu, nu! Ursuleț e bun, foarte bun, Violeta nu vrea fără Ursuleț.
— Dacă te-aș săruta nu ți-ar fi frică?
Drept răspuns, ea se aruncă în brațele lui. Ursuleț o îmbrățișă cu dragoste și o strînse la pieptul său. Apoi spuse mai mult pentru sine, căci fetița era prea mică pentru a înțelege: «Dragă Violeta, eu te voi iubi toată viața. Nu voi uita niciodată că ai fost primul copil care a vrut să-mi vorbească, să se apropie de mine, să mă îmbrățișeze.»
Ajunseră la fermă. Aniela și Alteea ședeau în fața casei, lucrau și vorbeau. Când îl văzură pe Ursuleț ținând de mînă o fetiță frumos îmbrăcată, le pieri graiul de uimire.
— Mămico dragă, iată o fetiță bună și fermecătoare, pe care am găsit-o, dormind în pădure. O cheamă Violeta. Nu-i e frică de mine, m-a și sărutat când m-a văzut plângând.
— De ce plângeai, copilul meu?
— Pentru că Violetei îi era frică de mine, spuse el cu o voce tristă, tremurătoare.
— Violeta nu se teme, spuse fetița cu vioiciune, Violeta a pupat pe Ursuleț și i-a dat să pape fragi.
— Ce-or fi însemnând toate acestea? spuse Alteea. Cum a găsit-o Ursuleț al nostru pe această micuță? De ce e singură? Cine este ea? Spune. Ursuleț, nu înțeleg nimic.
— Nici eu nu știu mai mult, draga mea Alteea. Am văzut-o pe această fetiță adormită în pădure și singură. S-a trezit și a început să plângă. Apoi m-a văzut și a țipat. I-am vorbit, am vrut să mă apropii de ea, dar țipa mai tare. Atunci, tare necăjit, am plâns și eu.
— Taci, taci, dragă Ursuleț, strigă Violeta punând mânuța pe gura lui. Violeta nu mai face pe Ursuleț să plângă niciodată.
Spunând acestea, Violeta avea și ea ochișorii plini de lacrimi.
— Buna mea micuță, spuse Aniela, ai să-l iubești pe Ursuleț care e așa de nenorocit?
— O da, Violeta iubește mult pe Ursuleț, Violeta vrea mereu cu Ursuleț.
Oricât o întrebau Aniela și Alteea cine sunt părintii ei, de unde vine, nu putură afla mai mult decât știa Ursuleț. Aniela luă în grija ei pe acest copil pierdut. Începu să iubească fetița și-i era recunoscătoare pentru dragostea pe care i-o purta lui Ursuleț. Pentru prima dată acesta era fericit să se vadă iubit de o altă făptură omenească în afară de Aniela și Alteea.
Se făcu ora cinci. Alteea puse masa și se așezară să mănânce. Violeta ceru să șadă alături de Ursuleț. Era veselă, vorbea tot timpul și râdea. Ursuleț nu fusese niciodată mai fericit. Aniela era mulțumită, iar Alteea sărea în sus de bucurie că Ursuleț va avea cu cine să se joace. Din greșeală răsturnă un vas cu smântână, care fu imediat linsă de pisica ce-și aștepta rândul la mâncare.
După ce mâncară, Violeta, zdrobită de oboseală, adormi pe scaun.
— Unde s-o culcăm? spuse Aniela, nu avem pat pentru ea.
— Dă-i patul meu, spuse Ursuleț, eu am să dorm în grajd.
Aniela și Alteea nu erau de acord cu propunerea lui Ursuleț, dar, la stăruința lui, până la urmă se învoiră. Alteea o luă pe Violeta în brațe, o dezbrăcă fără a o trezi și o culcă în patul lui Ursuleț, iar acesta se culcă în grajd pe niște snopi de fân. El adormi mulțumit și liniștit. Alteea se întoarse în odaia Anielei și o găsi dusă pe gânduri.
— La ce te gândești, regina mea? De ce ți-s ochii triști? Am venit să-ți arăt brățările micutei. Una din ele are un medalion pe care nu reusesc să-l deschid. Poate găsim în el un portret sau un nume.
— Dă-mi-le, copila mea. Ce frumoase sunt! Poate îmi vor ajuta să descopăr asemănarea ce îmi tot frământă mintea.
Aniela luă brățările, încercă și ea să deschidă medalionul, dar nu reuși.
În clipa când se pregătea să dea înapoi brățările Alteei, în mijlocul odăii apăru o femeie strălucitoare ca soarele. Avea fața albă, părul ca aurul și o coroană de pietre scumpe pe frunte. Era de statură mijlocie și toată făptura ei era ușoară și luminoasă. Rochia ei largă era presărată, de asemenea, cu pietre scumpe, strălucitoare. Privirea îi era blândă și zâmbea cu bunătate.
— Aniela, îi spuse ea reginei, eu sunt Zâna-cea-Nostimă. Fiul tău și mica principesă se află sub ocrotirea mea. Fetița este nepoata ta, fiica cumnatului tău Prințul-cel-Leneș și al Prințesei-cea-Nepăsătoare. După fuga ta, soțul tău, Regele-cel-Crud, a reușit să-i omoare. Ei nu se fereau de el și-și petreceau toată ziua dormind, mâncând și odihnindu-se. Din păcate, nu am putut să împiedic crima, pentru că tocmai atunci eram de față la nașterea unui prinț pe ai cărui parinți îi ocrotesc. Am mai pierdut timpul cicălind o doamnă de onoare bătrână și rea și un curtean zgârcit și certăreț, prieteni cu sora mea, Zâna-cea-Furioasă. Bine că am sosit totuși la timp pentru a o salva pe prințesa Violeta, singurul copil al Prințului-cel-Leneș și al Prințesei-cea-Nepăsătoare și singura lor mostenitoare. Ea se juca în grădină. Regele-cel-Crud o căuta ca s-o înjunghie. Am suit-o pe spinarea câinelui meu Amic, căruia i-am poruncit s-o lase în pădurea spre care am îndreptat pașii fiului tău. Tăinuiți față de ei din ce neam sunt și nu arătați Violetei brățările în care sunt închise portretele părinților ei. Îmbrăcămintea scumpă pe care o purta am și înlocuit-o cu una mai potrivită cu viata pe care o va duce de aici înainte. Iată o casetă din pietre scumpe. În ea se află fericirea Violetei. S-o ascundeți față de toți si să n-o deschideți decât după ce va fi pierdută și apoi regăsită.
— Voi îndeplini întocmai aceste porunci, zână bună, răspunse Aniela, dar vă rog să-mi spuneți, bietul meu Ursuleț va mai păstra multă vreme învelișul său hidos?
— Răbdare, răbdare! Am grijă de tine, de el, de Violeta, de voi toți. Îți dau voie să-i spui lui Ursuleț de posibilitatea pe care i-am dat-o de a schimba pielea sa cu aceea a unei ființe care îl va iubi destul de mult pentru a dori să facă această jertfă. Ţineți minte nimeni nu trebuie să cunoască obârșia regească a Violetei, nici a lui Ursuleț. Alteea este singura care a meritat, prin devotamentul său, să cunoască această taină. Ei îi poți spune totul. Rămâneți cu bine! Ai încredere, regină, în ocrotirea mea. Iată un inel pe care îl vei purta în degetul cel mic. Atâta timp cât îl vei avea, nu vei duce lipsă de nimic.
Făcând cu mâna un semn de rămas bun, zâna își reluă înfățișarea de ciocârlie și zbură cântând.
Aniela și Alteea se uitară lung una la alta; Aniela suspină, Alteea surâse.
— Să ascundem această prețioasă casetă și să vedem ce haine i-a pregătit zâna Violetei pentru mâine, spuse Alteea alergând la dulap, care era plin cu haine și rufe simple, dar bune.
După ce le privi pe toate, Alteea o ajută pe Aniela să se pregătească de culcare.
Nașterea și copilăria lui Ursuleț
După câteva luni de la trista prezicere a broaștei râioase, Aniela născu un băiețaș pe care îl numiră Ursuleț. Nici ea, nici Alteea nu-și dădeau seama dacă e frumos sau urât pentru că, fiind tot acoperit cu păr, nu i se vedeau decât ochii, când îi ținea deschiși, și gura. Poate că, luat drept un urs adevărat, nimeni nu s-ar fi atins de el și ar fi pierit. Dar Aniela era mama lui și prima ei mișcare după ce îl născu fu să-l îmbrățișeze plângând:
— Bietul meu Ursuleț, cine te va putea iubi într-atât încât să te scape de acest păr urât? Nimeni nu te va iubi mai mult decât mine.
Ursuleț dormea. Alteea plânse și ea puțin, dar nu putea rămâne mult timp tristă. Își șterse ochii și-i spuse Anielei, pe care o iubea ca pe o soră:
— Regina mea dragă, sunt atât de sigură că Ursuleț nu va păstra multă vreme blana sa, încât îi voi spune de pe acum Prințul-cel- Minunat.
— Ai răbdare, copila mea, zânelor le place să fie ascultate.
Alteea luă copilul, îl înfășă și se aplecă să-l sărute, dar perii lui Ursuleț îi înțepară buzele.
« Ei, băiatul meu, n-am să te sărut prea des, gândi ea, înțepi ca un arici.» Alteea însă îl îngrijea și îl iubea ca pe copilul ei. El avea doar blana de urs, altminteri era un copil blând, cuminte și drăgăstos.
Când crescu mai mare, îi dădură voie să iasă câte puțin din fermă. Era cunoscut de oamenii din sat și nu era pericol să i se întâmple ceva. Copiii fugeau însă de el, femeile îl alungau, iar bărbații îl ocoleau. Era privit ca o făptură blestemată. Uneori, când se ducea la piață, Aniela îl așeza și pe el pe catâr. În acele zile își vindea greu produsele. Mamele fugeau de frică să nu le atingă Ursuleț. Aniela plângea amarnic și o chema în zadar pe Zâna-cea-Nostimă. Când zărea o ciocârlie îi revenea nădejdea, dar din păcate acelea nu erau ciocârlii zâne, ci ciocârlii adevărate, bune de mâncat.
III
Violeta
Ursuleț împlinise opt ani. Era înalt, voinic, avea ochi frumoși si o voce foarte plăcută. Blana lui își pierduse asprimea, era moale, fină ca o catifea. Nu mai înțepa când îl săruta cineva. Le iubea cu duioșie pe mama sa și pe Alteea. Își dădea seama că e respingător, vedea că nimeni nu se apropie de el ca de alți copii. Era adesea trist și singur.
Într-o zi se plimba în pădurea frumoasă de lângă fermă. Umblase mult și, toropit de căldură, căuta un loc la umbră spre a se odihni. La câțiva pași zări ceva alb. Se apropie încetișor și spre marea lui mirare văzu o fetiță care dormea. Părea să aibă vreo trei anișori si era tare frumușică. Buclele ei blonde îi acopereau o parte a gâtului micuț, alb și grăsuț. Obrăjorii rotunzi și fragezi aveau două gropițe care se observau bine pentru că surâdea în somn, cu buzele trandafirii întredeschise. Căpșorul ei fermecător era culcat pe un braț drăgălaș, cu o mână micuță. Dinții îi erau ca niste perle. Toată înfățișarea fetiței era atât de gingașă și încintătoare, încât Ursuleț nu se mai sătura privind-o. Se uita la ea, mirat că dormea atât de liniștit în pădure, ca și cum ar fi dormit în pătucul ei. Îmbrăcămintea îi era mai frumoasă și mai bogată decât tot ce văzuse el vreodată. Avea o rochiță din mătase albă, brodată cu fir de aur. Pantofiorii erau la fel, iar ciorăpeii dintr-o mătase foarte fină. Pe brațe avea niște brățări de aur, măestrit lucrate, care se închideau cu o inimioară ce părea că acoperă un portret. La gât purta un colier de perle. O ciocârlie începu să cânte deasupra capului ei și o trezi. Copila deschise ochii, se uită în jurul ei, o strigă pe doică si apoi, văzându-se singură în pădure, începu să plângă.
Ursuleț era în mare încurcătură văzând-o plângând.
«Dacă mă vede, gândi el, biata copilă se va speria crezând că sunt un animal din pădure, va fugi și se va rătăci. Dacă o las aici, va muri de foame si de frică.»
În timp ce se gândea cum să facă, fetița îl zări. Începu să țipe, încercă să fugă, dar se împiedică și căzu îngrozită.
— Nu fugi de mine, micuța mea, îi spuse Ursuleț cu vocea lui blândă, plăcută si tristă. Nu-ți voi face nici un rău, ba, dimpotrivă, te voi ajuta să-ți regăsesti părinții.
Fetița îl privea cu ochii mari, plini de groază, și părea înmărmurită.
— Vorbește-mi, drăguța mea, nu-ți fie frică, eu nu sunt un urs, cum crezi tu, ci un băiat nenorocit de care fuge toată lumea.
Copila se arăta acum mai puțin speriată, dar parcă nu știa ce să facă.
Ursuleț făcu un pas către ea și din nou micuța fu cuprinsă de groază și încercă să fugă. Ursuleț se opri tare necăjit.
— Nenorocitul de mine, spuse el, nu sunt în stare măcar să vin în ajutor acestui copil părăsit. Înfătișarea mea o îngrozește într-atâta, încât preferă să fie părăsită decât să stau eu lângă ea. Spunând acestea, el își acoperi fața cu palmele și se trânti la pământ, hohotind de plâns.
După o clipă simți cum o mânuță căuta să-i dea palmele la o parte. Ridică încet capul și o văzu în fața sa pe fetiță, cu ochii plini de lacrimi. Ea îi mângâia obrajii păroși și-i spunea așa cum vorbesc copiii mici:
— Nu plânge, Ursuleț, Violeta nu se teme, Violeta îl iubește pe Ursuleț. Ursuleț dă mâna Violetei. Dacă Ursuleț plânge, Violeta îl sărută pe Ursuleț.
Lacrimile de disperare ale lui Ursuleț fură înlocuite cu lacrimi de duioșie. Văzând că tot mai plânge, Violeta îl sărută spunându-i:
— Vezi, Ursuleț, Violeta nu se teme, Violeta îl sărută pe Ursuleț. Ursuleț nu papă pe Violeta. Violeta merge cu Ursuleț.
Lui Ursuleț îi venea s-o strângă în brațe pe această copiliță bună și fermecătoare, care își învinsese groaza pentru a-i alina suferința, dar se reținu, de teamă să nu o sperie.
«Va crede că vreau s-o mănânc», își spuse el. Îi strânse încetișor mânuțele și le sărută cu gingășie. Violeta surâdea.
— Ursuleț e bucuros? Ursuleț iubește pe Violeta?
Ursuleț știa acum că fetița se numește Violeta, dar nu înțelegea cum această fetiță, atât de frumos îmbrăcată, se găsea singură în pădure.
— Unde locuiești, drăguța mea Violeta?
— Acolo, acolo, la tata și la mama.
— Cum îl cheamă pe tatăl tău?
— Îl cheamă regele și pe mama, regina.
Din ce în ce mai mirat, Ursuleț o întrebă:
— De ce ești singură în pădure ?
— Violeta nu știe. Violeta s-a suit pe câinele mare. Câinele mare a fugit repede, repede și mult. Violeta a obosit, a căzut și a dormit.
— Unde-i câinele?
Violeta se uită în toate părțile și chemă cu glas subțirel: «Amic, Amic!» Dar câinele nu venea.
— Amic a plecat, Violeta e singură.
Ursuleț luă mânuța Violetei și o întrebă:
— Vrei să mă duc s-o aduc pe mămica mea?
Violeta nu-și retrase mânuța, îi surâse și spuse:
— Violeta nu stă singură în pădure, Violeta merge cu Ursuleț.
— Hai cu mine, micuța mea dragă, te voi duce la mămica mea.
Ursuleț și Violeta plecară spre fermă. Ursuleț culegea fragi și cireșe pentru Violeta, care le împărțea cu el și-i spunea: «Papă și tu, Ursuleț, Violeta nu papă dacă Ursuleț nu papă. Violeta nu vrea ca Ursuleț să fie supărat, nu vrea ca Ursuleț să plângă.» Şi se uita la el să vadă dacă e mulțumit, dacă e bucuros.
Ursuleț era de-a dreptul fericit, bietul de el, văzând că această mică făptură minunată nu numai că nu fuge de el, dar caută să se poarte frumos, să nu-l necăjească. Ochii îi străluceau de bucurie, vocea, și așa plăcută, era acum și mai drăgăstoasă. După ce merseră o jumătate de oră, o întrebă:
— Violetei nu-i mai e frică de Ursuleț?
— O, nu, nu, nu! Ursuleț e bun, foarte bun, Violeta nu vrea fără Ursuleț.
— Dacă te-aș săruta nu ți-ar fi frică?
Drept răspuns, ea se aruncă în brațele lui. Ursuleț o îmbrățișă cu dragoste și o strînse la pieptul său. Apoi spuse mai mult pentru sine, căci fetița era prea mică pentru a înțelege: «Dragă Violeta, eu te voi iubi toată viața. Nu voi uita niciodată că ai fost primul copil care a vrut să-mi vorbească, să se apropie de mine, să mă îmbrățișeze.»
Ajunseră la fermă. Aniela și Alteea ședeau în fața casei, lucrau și vorbeau. Când îl văzură pe Ursuleț ținând de mînă o fetiță frumos îmbrăcată, le pieri graiul de uimire.
— Mămico dragă, iată o fetiță bună și fermecătoare, pe care am găsit-o, dormind în pădure. O cheamă Violeta. Nu-i e frică de mine, m-a și sărutat când m-a văzut plângând.
— De ce plângeai, copilul meu?
— Pentru că Violetei îi era frică de mine, spuse el cu o voce tristă, tremurătoare.
— Violeta nu se teme, spuse fetița cu vioiciune, Violeta a pupat pe Ursuleț și i-a dat să pape fragi.
— Ce-or fi însemnând toate acestea? spuse Alteea. Cum a găsit-o Ursuleț al nostru pe această micuță? De ce e singură? Cine este ea? Spune. Ursuleț, nu înțeleg nimic.
— Nici eu nu știu mai mult, draga mea Alteea. Am văzut-o pe această fetiță adormită în pădure și singură. S-a trezit și a început să plângă. Apoi m-a văzut și a țipat. I-am vorbit, am vrut să mă apropii de ea, dar țipa mai tare. Atunci, tare necăjit, am plâns și eu.
— Taci, taci, dragă Ursuleț, strigă Violeta punând mânuța pe gura lui. Violeta nu mai face pe Ursuleț să plângă niciodată.
Spunând acestea, Violeta avea și ea ochișorii plini de lacrimi.
— Buna mea micuță, spuse Aniela, ai să-l iubești pe Ursuleț care e așa de nenorocit?
— O da, Violeta iubește mult pe Ursuleț, Violeta vrea mereu cu Ursuleț.
Oricât o întrebau Aniela și Alteea cine sunt părintii ei, de unde vine, nu putură afla mai mult decât știa Ursuleț. Aniela luă în grija ei pe acest copil pierdut. Începu să iubească fetița și-i era recunoscătoare pentru dragostea pe care i-o purta lui Ursuleț. Pentru prima dată acesta era fericit să se vadă iubit de o altă făptură omenească în afară de Aniela și Alteea.
Se făcu ora cinci. Alteea puse masa și se așezară să mănânce. Violeta ceru să șadă alături de Ursuleț. Era veselă, vorbea tot timpul și râdea. Ursuleț nu fusese niciodată mai fericit. Aniela era mulțumită, iar Alteea sărea în sus de bucurie că Ursuleț va avea cu cine să se joace. Din greșeală răsturnă un vas cu smântână, care fu imediat linsă de pisica ce-și aștepta rândul la mâncare.
După ce mâncară, Violeta, zdrobită de oboseală, adormi pe scaun.
— Unde s-o culcăm? spuse Aniela, nu avem pat pentru ea.
— Dă-i patul meu, spuse Ursuleț, eu am să dorm în grajd.
Aniela și Alteea nu erau de acord cu propunerea lui Ursuleț, dar, la stăruința lui, până la urmă se învoiră. Alteea o luă pe Violeta în brațe, o dezbrăcă fără a o trezi și o culcă în patul lui Ursuleț, iar acesta se culcă în grajd pe niște snopi de fân. El adormi mulțumit și liniștit. Alteea se întoarse în odaia Anielei și o găsi dusă pe gânduri.
— La ce te gândești, regina mea? De ce ți-s ochii triști? Am venit să-ți arăt brățările micutei. Una din ele are un medalion pe care nu reusesc să-l deschid. Poate găsim în el un portret sau un nume.
— Dă-mi-le, copila mea. Ce frumoase sunt! Poate îmi vor ajuta să descopăr asemănarea ce îmi tot frământă mintea.
Aniela luă brățările, încercă și ea să deschidă medalionul, dar nu reuși.
În clipa când se pregătea să dea înapoi brățările Alteei, în mijlocul odăii apăru o femeie strălucitoare ca soarele. Avea fața albă, părul ca aurul și o coroană de pietre scumpe pe frunte. Era de statură mijlocie și toată făptura ei era ușoară și luminoasă. Rochia ei largă era presărată, de asemenea, cu pietre scumpe, strălucitoare. Privirea îi era blândă și zâmbea cu bunătate.
— Aniela, îi spuse ea reginei, eu sunt Zâna-cea-Nostimă. Fiul tău și mica principesă se află sub ocrotirea mea. Fetița este nepoata ta, fiica cumnatului tău Prințul-cel-Leneș și al Prințesei-cea-Nepăsătoare. După fuga ta, soțul tău, Regele-cel-Crud, a reușit să-i omoare. Ei nu se fereau de el și-și petreceau toată ziua dormind, mâncând și odihnindu-se. Din păcate, nu am putut să împiedic crima, pentru că tocmai atunci eram de față la nașterea unui prinț pe ai cărui parinți îi ocrotesc. Am mai pierdut timpul cicălind o doamnă de onoare bătrână și rea și un curtean zgârcit și certăreț, prieteni cu sora mea, Zâna-cea-Furioasă. Bine că am sosit totuși la timp pentru a o salva pe prințesa Violeta, singurul copil al Prințului-cel-Leneș și al Prințesei-cea-Nepăsătoare și singura lor mostenitoare. Ea se juca în grădină. Regele-cel-Crud o căuta ca s-o înjunghie. Am suit-o pe spinarea câinelui meu Amic, căruia i-am poruncit s-o lase în pădurea spre care am îndreptat pașii fiului tău. Tăinuiți față de ei din ce neam sunt și nu arătați Violetei brățările în care sunt închise portretele părinților ei. Îmbrăcămintea scumpă pe care o purta am și înlocuit-o cu una mai potrivită cu viata pe care o va duce de aici înainte. Iată o casetă din pietre scumpe. În ea se află fericirea Violetei. S-o ascundeți față de toți si să n-o deschideți decât după ce va fi pierdută și apoi regăsită.
— Voi îndeplini întocmai aceste porunci, zână bună, răspunse Aniela, dar vă rog să-mi spuneți, bietul meu Ursuleț va mai păstra multă vreme învelișul său hidos?
— Răbdare, răbdare! Am grijă de tine, de el, de Violeta, de voi toți. Îți dau voie să-i spui lui Ursuleț de posibilitatea pe care i-am dat-o de a schimba pielea sa cu aceea a unei ființe care îl va iubi destul de mult pentru a dori să facă această jertfă. Ţineți minte nimeni nu trebuie să cunoască obârșia regească a Violetei, nici a lui Ursuleț. Alteea este singura care a meritat, prin devotamentul său, să cunoască această taină. Ei îi poți spune totul. Rămâneți cu bine! Ai încredere, regină, în ocrotirea mea. Iată un inel pe care îl vei purta în degetul cel mic. Atâta timp cât îl vei avea, nu vei duce lipsă de nimic.
Făcând cu mâna un semn de rămas bun, zâna își reluă înfățișarea de ciocârlie și zbură cântând.
Aniela și Alteea se uitară lung una la alta; Aniela suspină, Alteea surâse.
— Să ascundem această prețioasă casetă și să vedem ce haine i-a pregătit zâna Violetei pentru mâine, spuse Alteea alergând la dulap, care era plin cu haine și rufe simple, dar bune.
După ce le privi pe toate, Alteea o ajută pe Aniela să se pregătească de culcare.
IV
Visul
A doua zi, primul care se sculă fu Ursuleț, trezit de mugetul vacii. Se frecă la ochi, se uită în jur și se întrebă de ce se afla în grajd. Își aminti însă de întâmplările din ajun, se ridică repede de pe patul de fân și alergă la fântână să se spele. Alteea, care se sculase și ea devreme, se duse să mulgă vaca și lăsă ușa casei întredeschisă. Ursuleț intră fără a face zgomot, se duse în camera mamei lui, care dormea încă, dădu deoparte perdeluțele de la patul Violetei și o privi cum doarme și surâde în somn. Deodată fața Violetei se încruntă, ea scoase un țipăt de groază, se ridică pe jumătate și, văzându-l pe Ursuleț, îl cuprinse cu brațele de gât și-i strigă: «Ursuleț, Ursulețul meu bun, ține pe Violeta, broasca râioasă o trage în apă».
Ursuleț o luă în brațe, o mângâie, o sărută, căută s-o liniștească, dar ea continua să plângă și să strige: «Ursuleț, broasca râioasă, rea, o ține tare pe Violeta, broasca o trage în apă !»
Aniela, trezită de primul strigăt al Violetei, nu înțelegea de ce s-a speriat. Reuși s-o liniștească și fetița îi povesti în limbajul ei copilăresc visul care o îngrozise: Se plimba cu Ursuleț, dar el nu voia s-o țină de mânuță și nu se uita la ea. A venit o broască râioasă rea a tras-o pe Violeta de rochiță și ea a căzut în apă. L-a strigat pe Ursuleț și el a venit repede s-o scoată din apă. Mai spuse că îl iubește mult pe Ursuleț, și se aruncă în brațele lui.
Aniela nu se îndoia că acesta e un vis trimis de Zâna-cea-Nostimă, pentru ca ea să aibă o grijă deosebită de Violeta și să-i spună și lui Ursuleț să fie foarte atent să nu i se întâmple ceva.
După ce o spălă și o îmbrăcă, îl chemă și pe Ursuleț și se așezară cu toții la masă, unde Alteea adusese lapte proaspăt, pâine neagră bună și unt. Violeta sări în sus de bucurie când văzu o mâncare atât de bună.
— Violetei îi place tot și-i pare bine că stă cu Ursuleț și cu mămica lui Ursuleț...
— Nu-mi spune «mămica lui Ursuleț», spune-mi «mămica», acum sunt și mămica ta.
— Ah, nu pot! spuse Violeta cu un glas trist. Mămica mea s-a pierdut. Mama dormea mereu, nu plimba, nu îmbrăca, nu săruta pe Violeta. Violeta iubește pe mămica lui Ursuleț, spuse ea sărutând mâna Anielei, care o strânse la pieptul ei.
Lui Ursuleț i se umeziră ochii de duioșie, dar Violeta îi puse mânuța pe ochi și îl rugă să nu mai plângă.
— Nu, Violeta, nu mai plâng, hai să mâncăm și apoi ne vom plimba.
Mâncară cu poftă; Violeta găsea totul foarte bun și era mulțumită.
În timp ce Aniela și Alteea erau ocupate cu treburile casei, Ursuleț și Violeta plecară în pădure să culeagă fragi și flori.
— Violeta se plimbă mereu cu Ursuleț, Ursuleț se joacă cu Violeta.
— Nu voi putea să mă joc tot timpul, micuța mea Violeta. Trebuie să ajut pe mama și Alteea la treabă.
— Ce treabă, Ursuleț?
— Să mătur, să șterg vasele, să îngrijesc vaca, să tai iarba, să aduc lemne și apă.
— Violeta ajută pe Ursulet.
— Ești încă micuță, Violeta, dar vom încerca.
Când veniră acasă, Ursuleț se puse pe lucru. Violeta mergea după el peste tot. Făcea și ea ce putea, dar era totuși prea mică pentru a-l ajuta cu adevărat. După câteva săptămâni știa să spele ceștile, și alte mici treburi. Era tot timpul veselă, ascultătoare, niciodată nu răspundea urât. Ursuleț o iubea din ce în ce mai mult, la fel ca și Aniela și Alteea, cu atât mai mult cu cât ele știau că Violeta e verișoară cu Ursuleț.
Violeta îl iubea și ea pe Ursuleț, și cum era să nu iubească un băietaș atât de bun, care căuta să-i facă numai bucurii și care și-ar fi dat și sufletul pentru ea.
Într-o zi, pe când Alteea și Violeta erau plecate la piață, Aniela îi povesti lui Ursuleț tot ce se întâmplase înaintea nașterii lui și îi destăinui că va putea scăpa de învelișul lui de urs dacă o persoană l-ar iubi atât de mult, încât din dragoste și recunoștință pentru el ar primi să-i dea în schimb pielea ei albă.
— Niciodată! strigă Ursuleț. Niciodată n-aș primi o asemenea jertfă. Niciodată n-aș primi să osândesc o ființă, care m-ar iubi, la viața nenorocită la care m-a osândit răzbunarea Zânei-cea-Furioasă. Niciodată, mamă, cu voința mea, o ființă în stare de o asemenea jertfă nu va suferi tot ce am suferit eu până acum și ce mai am încă de îndurat din partea unor oameni și a urii lor pentru mine.
În zadar căuta Aniela să lupte împotriva hotărârii lui Ursuleț. El o rugă din toată inima să nu-i mai vorbească de acest schimb și să nu-i spună vreodată Violetei sau altcuiva, care ține la el, că este cu putință așa ceva. Aniela i-a făgăduit că nu va spune nimănui, pentru că, de fapt, ea îl înțelegea și încuviința hotărârea lui.
Aniela nădăjduia că Zâna-cea-Nostimă va prețui simțămintele frumoase ale micului Ursuleț și-l va elibera ea însăși de învelișul lui de urs.
V
Din nou broasca râioasă
Trecură câțiva ani fără să se întâmple ceva deosebit. Copiii creșteau. Aniela uitase de visul Violetei din prima noapte. O lăsa adesea să se plimbe singură sau cu Ursuleț. Băiatul avea acuma cincisprezece ani, era înalt, puternic, sprinten și harnic. Nimeni nu-și putea da seama dacă e frumos sau urât, pentru că părul îi acoperea toată fața. Era tot atât de bun și gata să facă un serviciu oricui i-ar fi cerut. Din ziua în care o găsise pe Violeta, tristețea îi dispăruse. Suferea mai puțin că respingea oamenii din cauza înfățișării sale de animal sălbatic. Trăia pentru ai săi, care îl iubeau. Violeta împlinise zece ani și se făcea din ce în ce mai frumoasă. Era înaltă, subțirică, cu părul bălai lung și mătăsos, ochii albaștri strălucitori și fața albă, trandafirie. Aniela și Alteea o învățau tot ce trebuia să știe la vârsta ei.
Nu mai trebuiau să vândă produsele lor sau să cumpere de la piață, pentru că inelul ce îl dăduse Zâna-cea-Nostimă Anielei le aducea tot ce aveau nevoie.
Într-o zi Violeta se plimba în pădure cu Ursuleț. Fata căzu și se răni la un picior. Văzând că-i curge sânge, se speriară și se apropiară de o apă ce curgea prin apropiere ca să spele rana. Ursuleț voi să dea fuga până acasă, să aducă o fașă ca să-i lege rana, și o lăsă pe Violeta pe mal, cu piciorul în apă. Violeta simți că o cuprinde o mare slăbiciune. I se făcu silă de apa în care ținea piciorul și voi să-l scoată. Înainte de a apuca să facă vreo mișcare, apa se turbură și la suprafață apăru capul unei broaște râioase uriașe. Ochii bulbucați, furioși ai hidosului animal o priveau pe Violeta care, de când avusese visul acela îngrozitor, se temea de broaștele râioase. Apariția acesteia, mărimea ei monstruoasă, privirea ucigătoare o făcură pe Violeta să încremenească de groază, încât nu mai fu în stare să facă nicio mișcare, nici să strige, nici să fugă.
— Iată-te, în sfârșit, în labele mele, prostuță mică, îi spuse broasca râioasă. Sunt Zâna-cea-Furioasă, dușmana familiei tale. De mult te pândesc și mi-ai fi căzut de mult în labe dacă sora mea, Zâna-cea-Nostimă, nu ți-ar fi trimis un vis, ca să te apere și să te păzești de mine. Ursuleț nu-i aici, sora mea este plecată, deci ești a mea.
Spunând acestea, apucă cu labele ei ude, reci și cleioase piciorul Violetei și începu s-o tragă la fundul apei. Violeta scoase niște țipete îngrozitoare, încercă să se agațe de plantele de pe mal, dar acestea se rupeau.
— Ursuleț, ajutor! Ursuleț, scapă-mă! Scap-o pe Violeta, care piere. Ursuleț! Ah! Ursuleț!
Zâna cea rea o trăgea. Ultima plantă de care se agățase se rupse. Biata Violeta dispărea sub apă în momentul când un alt strigăt disperat răspunse strigătului ei. Dar, vai! nu i se mai vedea decât părul când Ursuleț ajunse la mal cu sufletul la gură. Auzind strigătele fetei, el se întorsese din drum, alergând ca fulgerul. Fără a mai sta pe gânduri, se aruncă în apă, prinse părul Violetei, dar simți că se afundă împreună cu ea. Zâna cea rea continua s-o tragă la fund. Ursuleț nu-și pierdu capul. Nu-i dădu drumul, ci o apucă cu amândouă brațele, și când ajunse la fund, dădu cu putere din picioare și ieși cu Violeta la suprafață. Ţinând-o apoi cu un singur braț, înotă din toate puterile și reuși să ajungă la mal. Violeta avea ochii închiși, dinții strânși și era atât de galbenă la față încât Ursuleț se sperie, se aruncă la picioarele ei și începu să plângă ca un copil. Curajosul nostru Ursuleț, pe care nimic nu-l speria, pe care nici o suferință nu-l învingea, nu putea să îndure durerea de a o pierde pe surioara lui iubită, singura lui prietenă, fericirea lui. Curajul și puterea îl părăsiră și căzu și el fără viață lângă Violeta.
În acel moment, o ciocârlie, care veni zburând cu mare iuțeală, dădu câte o ușoară lovitură de cioc Violetei și lui Ursuleț și dispăru.
Strigătul de groază al Violetel îl auzise nu numai Ursuleț, ci și Alteea. Îi ajunsese apoi la ureche și strigătul lui Ursuleț. Îi spuse Anielei și amândouă alergară în direcția de unde veneau țipetele. Când se apropiară, îi văzură cu durere pe amândoi copiii fără viață. Alteea puse urechea la inima lui Ursuleț și se încredință că bate. Aniela văzu și ea că băiatul trăiește. Alteea făcu același lucru cu Violeta și, dându-și seama că copiii sunt doar leșinați de frică, le dădură îngrijirile de care aveau nevoie pentru a-și reveni în simțiri. Pe Violeta o luă Alteea în brațe și o duse până la fermă, pentru că încă nu-și revenise. Când Ursuleț deschise ochii și o zări pe mama sa, se aruncă în brațele ei și-i spuse plângând:
— Mamă, dragă mamă, a pierit Violeta, surioara mea scumpă. Lasă-mă să mor și eu.
— Liniștește-te, copilul meu, Violeta trăiește. Alteea a dus-o acasă.
La auzul acestor cuvinte, Ursuleț își reveni, se sculă și voi să alerge spre fermă, dar se gândi să n-o lase singură pe mama lui. Pe drumul scurt până acasă el îi povesti ce se întâmplase și cum era să piară Violeta. Îi mai spuse că broasca râioasă îl împroșcase cu balele ei și că simte o mare greutate în cap. Ajunseră la fermă și Ursuleț, cu hainele ude leoarcă pe el, se repezi în casă. Cum îl văzu, Violeta își aminti tot ce se întâmplase, se aruncă de gâtul lui și toți începură să plângă. Alteea, cu firea ei veselă, puse capăt lacrimilor.
— Hai, copii, curaj! Şi simțiți-vă fericiți că datorită lui Ursuleț ați scăpat cu viață. După ce e ud până la piele, tu, Violeta îl mai uzi cu lacrimile tale.
— O da! spuse Violeta. Îi datorez viata scumpului meu Ursuleț. Cum aş putea vreodată să-l răsplătesc pentru tot ce a făcut? Cum aş putea să-i dovedesc recunoştința şi dragostea mea?
— Iubindu-mă aşa cum mă iubeşti, surioara mea dragă. Dacă eu am avut fericirea de a-ți face unele servicii, tu ai schimbat întreaga mea viată, m-ai făcut vesel şi fericit pe mine, care înainte eram totdeauna trist şi nenorocit. Nu eşti tu bucuria mea de fiecare clipă?
Drept răspuns, Violeta îl strânse mai tare în brațele ei.
— Dragă Ursuleț, spuse mama, du-te şi schimbă-ți hainele astea ude şi las-o pe Violeta să se odihnească o oră. La dejun vom fi iar împreună.
Violeta se culcă, dar nu putu să adoarmă. Se tot gândea ce să facă ea ca să-l răsplătească pe Ursuleț pentru tot ce făcuse. Se va sili să fie cât mai bună, pentru a-l face fericit pe el şi pe ceilalți.
Visul
A doua zi, primul care se sculă fu Ursuleț, trezit de mugetul vacii. Se frecă la ochi, se uită în jur și se întrebă de ce se afla în grajd. Își aminti însă de întâmplările din ajun, se ridică repede de pe patul de fân și alergă la fântână să se spele. Alteea, care se sculase și ea devreme, se duse să mulgă vaca și lăsă ușa casei întredeschisă. Ursuleț intră fără a face zgomot, se duse în camera mamei lui, care dormea încă, dădu deoparte perdeluțele de la patul Violetei și o privi cum doarme și surâde în somn. Deodată fața Violetei se încruntă, ea scoase un țipăt de groază, se ridică pe jumătate și, văzându-l pe Ursuleț, îl cuprinse cu brațele de gât și-i strigă: «Ursuleț, Ursulețul meu bun, ține pe Violeta, broasca râioasă o trage în apă».
Ursuleț o luă în brațe, o mângâie, o sărută, căută s-o liniștească, dar ea continua să plângă și să strige: «Ursuleț, broasca râioasă, rea, o ține tare pe Violeta, broasca o trage în apă !»
Aniela, trezită de primul strigăt al Violetei, nu înțelegea de ce s-a speriat. Reuși s-o liniștească și fetița îi povesti în limbajul ei copilăresc visul care o îngrozise: Se plimba cu Ursuleț, dar el nu voia s-o țină de mânuță și nu se uita la ea. A venit o broască râioasă rea a tras-o pe Violeta de rochiță și ea a căzut în apă. L-a strigat pe Ursuleț și el a venit repede s-o scoată din apă. Mai spuse că îl iubește mult pe Ursuleț, și se aruncă în brațele lui.
Aniela nu se îndoia că acesta e un vis trimis de Zâna-cea-Nostimă, pentru ca ea să aibă o grijă deosebită de Violeta și să-i spună și lui Ursuleț să fie foarte atent să nu i se întâmple ceva.
După ce o spălă și o îmbrăcă, îl chemă și pe Ursuleț și se așezară cu toții la masă, unde Alteea adusese lapte proaspăt, pâine neagră bună și unt. Violeta sări în sus de bucurie când văzu o mâncare atât de bună.
— Violetei îi place tot și-i pare bine că stă cu Ursuleț și cu mămica lui Ursuleț...
— Nu-mi spune «mămica lui Ursuleț», spune-mi «mămica», acum sunt și mămica ta.
— Ah, nu pot! spuse Violeta cu un glas trist. Mămica mea s-a pierdut. Mama dormea mereu, nu plimba, nu îmbrăca, nu săruta pe Violeta. Violeta iubește pe mămica lui Ursuleț, spuse ea sărutând mâna Anielei, care o strânse la pieptul ei.
Lui Ursuleț i se umeziră ochii de duioșie, dar Violeta îi puse mânuța pe ochi și îl rugă să nu mai plângă.
— Nu, Violeta, nu mai plâng, hai să mâncăm și apoi ne vom plimba.
Mâncară cu poftă; Violeta găsea totul foarte bun și era mulțumită.
În timp ce Aniela și Alteea erau ocupate cu treburile casei, Ursuleț și Violeta plecară în pădure să culeagă fragi și flori.
— Violeta se plimbă mereu cu Ursuleț, Ursuleț se joacă cu Violeta.
— Nu voi putea să mă joc tot timpul, micuța mea Violeta. Trebuie să ajut pe mama și Alteea la treabă.
— Ce treabă, Ursuleț?
— Să mătur, să șterg vasele, să îngrijesc vaca, să tai iarba, să aduc lemne și apă.
— Violeta ajută pe Ursulet.
— Ești încă micuță, Violeta, dar vom încerca.
Când veniră acasă, Ursuleț se puse pe lucru. Violeta mergea după el peste tot. Făcea și ea ce putea, dar era totuși prea mică pentru a-l ajuta cu adevărat. După câteva săptămâni știa să spele ceștile, și alte mici treburi. Era tot timpul veselă, ascultătoare, niciodată nu răspundea urât. Ursuleț o iubea din ce în ce mai mult, la fel ca și Aniela și Alteea, cu atât mai mult cu cât ele știau că Violeta e verișoară cu Ursuleț.
Violeta îl iubea și ea pe Ursuleț, și cum era să nu iubească un băietaș atât de bun, care căuta să-i facă numai bucurii și care și-ar fi dat și sufletul pentru ea.
Într-o zi, pe când Alteea și Violeta erau plecate la piață, Aniela îi povesti lui Ursuleț tot ce se întâmplase înaintea nașterii lui și îi destăinui că va putea scăpa de învelișul lui de urs dacă o persoană l-ar iubi atât de mult, încât din dragoste și recunoștință pentru el ar primi să-i dea în schimb pielea ei albă.
— Niciodată! strigă Ursuleț. Niciodată n-aș primi o asemenea jertfă. Niciodată n-aș primi să osândesc o ființă, care m-ar iubi, la viața nenorocită la care m-a osândit răzbunarea Zânei-cea-Furioasă. Niciodată, mamă, cu voința mea, o ființă în stare de o asemenea jertfă nu va suferi tot ce am suferit eu până acum și ce mai am încă de îndurat din partea unor oameni și a urii lor pentru mine.
În zadar căuta Aniela să lupte împotriva hotărârii lui Ursuleț. El o rugă din toată inima să nu-i mai vorbească de acest schimb și să nu-i spună vreodată Violetei sau altcuiva, care ține la el, că este cu putință așa ceva. Aniela i-a făgăduit că nu va spune nimănui, pentru că, de fapt, ea îl înțelegea și încuviința hotărârea lui.
Aniela nădăjduia că Zâna-cea-Nostimă va prețui simțămintele frumoase ale micului Ursuleț și-l va elibera ea însăși de învelișul lui de urs.
V
Din nou broasca râioasă
Trecură câțiva ani fără să se întâmple ceva deosebit. Copiii creșteau. Aniela uitase de visul Violetei din prima noapte. O lăsa adesea să se plimbe singură sau cu Ursuleț. Băiatul avea acuma cincisprezece ani, era înalt, puternic, sprinten și harnic. Nimeni nu-și putea da seama dacă e frumos sau urât, pentru că părul îi acoperea toată fața. Era tot atât de bun și gata să facă un serviciu oricui i-ar fi cerut. Din ziua în care o găsise pe Violeta, tristețea îi dispăruse. Suferea mai puțin că respingea oamenii din cauza înfățișării sale de animal sălbatic. Trăia pentru ai săi, care îl iubeau. Violeta împlinise zece ani și se făcea din ce în ce mai frumoasă. Era înaltă, subțirică, cu părul bălai lung și mătăsos, ochii albaștri strălucitori și fața albă, trandafirie. Aniela și Alteea o învățau tot ce trebuia să știe la vârsta ei.
Nu mai trebuiau să vândă produsele lor sau să cumpere de la piață, pentru că inelul ce îl dăduse Zâna-cea-Nostimă Anielei le aducea tot ce aveau nevoie.
Într-o zi Violeta se plimba în pădure cu Ursuleț. Fata căzu și se răni la un picior. Văzând că-i curge sânge, se speriară și se apropiară de o apă ce curgea prin apropiere ca să spele rana. Ursuleț voi să dea fuga până acasă, să aducă o fașă ca să-i lege rana, și o lăsă pe Violeta pe mal, cu piciorul în apă. Violeta simți că o cuprinde o mare slăbiciune. I se făcu silă de apa în care ținea piciorul și voi să-l scoată. Înainte de a apuca să facă vreo mișcare, apa se turbură și la suprafață apăru capul unei broaște râioase uriașe. Ochii bulbucați, furioși ai hidosului animal o priveau pe Violeta care, de când avusese visul acela îngrozitor, se temea de broaștele râioase. Apariția acesteia, mărimea ei monstruoasă, privirea ucigătoare o făcură pe Violeta să încremenească de groază, încât nu mai fu în stare să facă nicio mișcare, nici să strige, nici să fugă.
— Iată-te, în sfârșit, în labele mele, prostuță mică, îi spuse broasca râioasă. Sunt Zâna-cea-Furioasă, dușmana familiei tale. De mult te pândesc și mi-ai fi căzut de mult în labe dacă sora mea, Zâna-cea-Nostimă, nu ți-ar fi trimis un vis, ca să te apere și să te păzești de mine. Ursuleț nu-i aici, sora mea este plecată, deci ești a mea.
Spunând acestea, apucă cu labele ei ude, reci și cleioase piciorul Violetei și începu s-o tragă la fundul apei. Violeta scoase niște țipete îngrozitoare, încercă să se agațe de plantele de pe mal, dar acestea se rupeau.
— Ursuleț, ajutor! Ursuleț, scapă-mă! Scap-o pe Violeta, care piere. Ursuleț! Ah! Ursuleț!
Zâna cea rea o trăgea. Ultima plantă de care se agățase se rupse. Biata Violeta dispărea sub apă în momentul când un alt strigăt disperat răspunse strigătului ei. Dar, vai! nu i se mai vedea decât părul când Ursuleț ajunse la mal cu sufletul la gură. Auzind strigătele fetei, el se întorsese din drum, alergând ca fulgerul. Fără a mai sta pe gânduri, se aruncă în apă, prinse părul Violetei, dar simți că se afundă împreună cu ea. Zâna cea rea continua s-o tragă la fund. Ursuleț nu-și pierdu capul. Nu-i dădu drumul, ci o apucă cu amândouă brațele, și când ajunse la fund, dădu cu putere din picioare și ieși cu Violeta la suprafață. Ţinând-o apoi cu un singur braț, înotă din toate puterile și reuși să ajungă la mal. Violeta avea ochii închiși, dinții strânși și era atât de galbenă la față încât Ursuleț se sperie, se aruncă la picioarele ei și începu să plângă ca un copil. Curajosul nostru Ursuleț, pe care nimic nu-l speria, pe care nici o suferință nu-l învingea, nu putea să îndure durerea de a o pierde pe surioara lui iubită, singura lui prietenă, fericirea lui. Curajul și puterea îl părăsiră și căzu și el fără viață lângă Violeta.
În acel moment, o ciocârlie, care veni zburând cu mare iuțeală, dădu câte o ușoară lovitură de cioc Violetei și lui Ursuleț și dispăru.
Strigătul de groază al Violetel îl auzise nu numai Ursuleț, ci și Alteea. Îi ajunsese apoi la ureche și strigătul lui Ursuleț. Îi spuse Anielei și amândouă alergară în direcția de unde veneau țipetele. Când se apropiară, îi văzură cu durere pe amândoi copiii fără viață. Alteea puse urechea la inima lui Ursuleț și se încredință că bate. Aniela văzu și ea că băiatul trăiește. Alteea făcu același lucru cu Violeta și, dându-și seama că copiii sunt doar leșinați de frică, le dădură îngrijirile de care aveau nevoie pentru a-și reveni în simțiri. Pe Violeta o luă Alteea în brațe și o duse până la fermă, pentru că încă nu-și revenise. Când Ursuleț deschise ochii și o zări pe mama sa, se aruncă în brațele ei și-i spuse plângând:
— Mamă, dragă mamă, a pierit Violeta, surioara mea scumpă. Lasă-mă să mor și eu.
— Liniștește-te, copilul meu, Violeta trăiește. Alteea a dus-o acasă.
La auzul acestor cuvinte, Ursuleț își reveni, se sculă și voi să alerge spre fermă, dar se gândi să n-o lase singură pe mama lui. Pe drumul scurt până acasă el îi povesti ce se întâmplase și cum era să piară Violeta. Îi mai spuse că broasca râioasă îl împroșcase cu balele ei și că simte o mare greutate în cap. Ajunseră la fermă și Ursuleț, cu hainele ude leoarcă pe el, se repezi în casă. Cum îl văzu, Violeta își aminti tot ce se întâmplase, se aruncă de gâtul lui și toți începură să plângă. Alteea, cu firea ei veselă, puse capăt lacrimilor.
— Hai, copii, curaj! Şi simțiți-vă fericiți că datorită lui Ursuleț ați scăpat cu viață. După ce e ud până la piele, tu, Violeta îl mai uzi cu lacrimile tale.
— O da! spuse Violeta. Îi datorez viata scumpului meu Ursuleț. Cum aş putea vreodată să-l răsplătesc pentru tot ce a făcut? Cum aş putea să-i dovedesc recunoştința şi dragostea mea?
— Iubindu-mă aşa cum mă iubeşti, surioara mea dragă. Dacă eu am avut fericirea de a-ți face unele servicii, tu ai schimbat întreaga mea viată, m-ai făcut vesel şi fericit pe mine, care înainte eram totdeauna trist şi nenorocit. Nu eşti tu bucuria mea de fiecare clipă?
Drept răspuns, Violeta îl strânse mai tare în brațele ei.
— Dragă Ursuleț, spuse mama, du-te şi schimbă-ți hainele astea ude şi las-o pe Violeta să se odihnească o oră. La dejun vom fi iar împreună.
Violeta se culcă, dar nu putu să adoarmă. Se tot gândea ce să facă ea ca să-l răsplătească pe Ursuleț pentru tot ce făcuse. Se va sili să fie cât mai bună, pentru a-l face fericit pe el şi pe ceilalți.
VI
Boala și sacrificiul
La ora mesei, Violeta se sculă, se îmbrăcă și intră în sala de mâncare unde aşteptau Aniela şi Alteea.
— Unde-i Ursuleț, mamă? întrebă Violeta.
— Nu l-am văzut, răspunse Aniela.
— Nici eu, spuse Alteea şi plecă să-l caute.
Îl găsi lângă pat cu capul rezemat pe brațe.
— Hai, Ursuleț, vino repede, te aşteptăm cu masa.
— Nu pot, răspunse el cu o voce slabă, mi-e capul greu, nu-l pot ridica.
Alteea alergă să spună Anielei şi Violetei că Ursuleț e bolnav. El încercă să se ridice ca să le linistească, dar recăzu lipsit de puteri.
Îl dezbrăcară şi îl culcară în pat. Avea temperatură.
— Din cauza mea e bolnav, spuse Violeta. Nu voi pleca de lângă el până nu se va însănătoşi. Dacă mă luati de lângă frățiorul meu iubit, voi muri de grija lui.
Aniela şi Alteea se aşezară şi ele lângă patul lui. Temperatura creştea şi el începu să vorbească fără şir. Nu mai cunoştea pe nimeni. Le striga tot timpul şi nu vedea că ele sunt lângă el. Zi şi noapte Aniela şi Violeta nu se mişcară de lângă patul lui. A opta zi, Aniela, doborâtă de oboseală, ațipi lângă el. Bietul Ursuleț avea răsuflarea din ce în ce mai grea şi ochii stinşi păreau că-i vestesc sfârşitul apropiat. Violeta, îngenuncheată, ținea mâna lui și o acoperea cu lacrimi şi sărutări. În timp ce stăteau în jurul lui Ursuleț, lipsite de orice nădejde de a-l salva, se auzi deodată un cântec duios şi limpede, care întrerupse tăcerea tristă din cameră. Violeta tresări. Acest cântec venea ca o alinare, ca o fericire. Ridică ochii si văzu ciocârlia cocoțată pe oblonul deschis.
— Violeta, strigă ciocârlia, cu vocea ei dulce, îl iubeşti pe Ursuleț?
— Dacă îl iubesc? Vai, îl iubesc mai mult decât orice pe lume, mai mult decât pe mine însămi.
— Ai răscumpăra viaţa lui cu prețul fericirii tale?
— Aş răscumpăra-o cu prețul fericirii şi al vieții mele.
— Ascultă-mă, Violeta, sunt Zâna-cea-Nostimă. Îl iubesc pe Ursuleț, pe tine şi familia ta. Veninul cu care sora mea, broasca râioasă, a împroşcat capul lui Ursuleț are puterea să-l omoare. Dacă tu eşti sinceră, dacă simți pentru Ursuleț dragoste şi recunoştință, aşa cum spui, viața lui se află în mâinile tale. Îţi este îngăduit s-o răscumperi. Trebuie să ştii însă că foarte curând va trebui să-i dai dovadă de dragostea ta, dacă el va trăi. Vei plăti viața lui printr-o jertfă foarte grea, prin jertfa fericirii tale.
— O, doamnă, spuneți-mi repede ce trebuie să fac ca să-l salvez pe dragul meu Ursuleţ. Nimic nu va fi greu pentru mine. Dacă mă ajutați să-l scap, totul va fi pentru mine bucurie şi fericire.
— Bine, copila mea, foarte bine, spuse zâna. Sărută-i urechea stângă de trei ori şi de fiecare dată să spui:
«A ta, pentru tine, cu tine.»
Mai gândeşte-te înainte de a lua această hotărâre. Dacă nu eşti gata să faci cele mai mari jertfe, ți se va întâmpla o mare nenorocire. Sora mea, Zâna-cea-Furioasă, va deveni stăpâna vieții tale.
Drept răspuns, Violeta încrucişă brațele pe piept, se uită cu recunoştinţă la Zâna-cea-Nostimă, şi repezindu-se la Ursuleț făcu ceea ce îi spusese dânsa.
Abia termină şi iată că Ursuleţ deschise ochii, suspină adânc, o zări pe Violeta şi-i sărută mâinile spunându-i:
— Violeta, dragă Violeta, parcă mă trezesc dintr-un somn lung și greu. Spune-mi, ce s-a întâmplat? De ce sunt aici? De ce eşti atât de slăbită şi galbenă la față? Obrajii tăi sunt supți ca şi cum ai fi vegheat, şi ochii îți sunt roşii de plâns.
— Vorbeşte încet să n-o trezeşti pe mama, spuse Violeta. N-a dormit de mult şi tu ai fost foarte bolnav.
— Dar tu, Violeta, te-ai odihnit?
— Cum aş fi putut dormi, dragul meu, când eu ti-am pricinuit toate suferințele?
O mai întrebă ce s-a întâmplat şi ea povesti, dar, cum îi era cu totul devotată, nu-i destăinui cu ce preț îi răscumpărase viața.
Ursuleț nu află nimic. Se simţea bine. Se apropie încetişor de mama sa şi o trezi cu un sărut. Aniela credea că aiurează. O strigă pe Alteea şi fu foarte mişcată când Violeta îi povesti că Ursuleţ a fost salvat de Zâna-cea-Nostimă.
Începând din acea zi, Ursuleț şi Violeta se iubeau şi mai mult decât înainte şi nu se despărțeau decât atunci când treburile îi sileau.
VII
Porcul mistreţ
Trecură doi ani de la aceste întâmplări.
Ursuleț plecă la pădure, ca de obicei, să taie lemne pentru casă. Violeta trebuia să-i ducă de mâncare şi să se întoarcă seara împreună. Alteea puse în brațele Violetei un coş în care era vin, pâine, şuncă, unt şi cireşe. Violeta se grăbi să ajungă mai repede. I se păruse lungă dimineața şi era nerăbdătoare să-l regăsească pe dragul ei Ursuleț. Pentru a scurta drumul, o luă pe o cărare a pădurii cu arbori mari, pe sub care se trecea cu uşurință. Nu erau nici mărăcini, nici spini, iar pe jos era un strat gros de muşchi. Era bucuroasă că pornise pe drumul cel mai scurt. Când se găsea cam pe la jumătatea drumului, auzi zgomotul unor paşi grei şi grăbiți, dar încă prea departe pentru a putea vedea ce era, om sau animal. După ce aşteptă puțin timp, văzu cu groază un porc mistreț uriaş care se îndrepta spre ea. Părea furios, scurma pământul cu colții, rupea coaja de pe copaci. Violeta nu ştia ce să facă, să fugă sau să se ascundă. În timp ce stătea la îndoială, mistrețul o văzu şi se opri. Ochii erau aprinşi, părul i se zburlise, colții îi clănțăneau. Scoase un grohăit înfiorător şi se repezi la Violeta. Din fericire, ea se afla sub un copac ale cărui ramuri erau la înălțimea ei. Apucă cu amândouă mâinile o ramură, se agătă de ea, şi, din ramură în ramură, ajunse destul de sus ca să n-o poată atinge mistrețul. Abia se puse la adăpost când mistrețul se aruncă cu toată greutatea trupului în tulpina copacului în care se cățărase Violeta. Turbat de mânie că nu poate sfâşia prada, el dădea lovituri puternice cu râtul, smulgea coaja şi copacul se clătina atât de tare încât Violeta era gata să cadă. Înfricoşată, ea se ținea cu toate puterile de ramuri. Obosit de atacul fără rezultat, mistrețul se culcă la rădăcina copacului, aruncând priviri furioase Violetei. Trecură astfel câteva ore. Violeta stătea nemişcată, tremurând de frică. Mistrețul, când liniştit, când turbat de mânie, sărea din nou la copac, împungând lemnul cu colții.
Violeta îl chema în ajutor pe Ursuleț ori de câte ori mistrețul ataca copacul, dar Ursuleț era departe şi nu o auzea. Nimeni nu venea s-o scape. O cuprinse deznădejdea şi foamea. Înainte de a se sui în copac, aruncase coşul cu mâncare şi mistrețul îl călcase în picioare. În timp ce Violeta îl striga în zadar pe Ursuleț, el se mira că ea nu vine cu mâncarea. «Oare m-au uitat? se gândi el. Poate nu le-am spus că nu pot veni acasă la masă şi ele mă aşteaptă. Poate că sunt îngrijorate din pricina mea.» Ursuleţ lăsă lucrul şi porni grăbit spre casă, dar şi el se gindi să scurteze drumul luând-o de-a dreptul prin pădure. Curând i se păru că aude strigăte tânguitoare. Stătu puţin în loc să asculte. Inima îi bătea tare; i se păru că recunoaşte vocea Violetei. Un timp nu se auzi nimic şi el fu pe cale să-şi continue drumul, când un strigăt mai clar şi mai ascuțit îi lovi auzul. Nici o îndoială, era Violeta. Violeta era în primejdie şi îl striga pe el. Alergă în partea de unde se auzeau strigătele. Apropiindu-se, nu mai auzi strigăte, ci gemete, apoi grobăieli, apoi strigăte de groază şi lovituri puternice. Bietul Ursuleţ alerga cât îl ţineau picioarele. În sfârşit zări porcul mistreţ care încerca să doboare copacul în care era Violeta. Fata era îngrozită, galbenă la faţă, mai mult moartă decât vie, dar era la adăpost, căci mistreţul nu putea ajunge la ea şi aceasta îi dădu curaj lui Ursuleţ. El se gândi la ocrotitoarea lor, Zâna-cea-Nostimă, îi ceru în gând ajutorul şi, cu toporul în mână, alergă spre mistreț. În furia lui, mistrețul răsufla zgomotos, clănțănea din dinți, şi când îl zări pe Ursuleț, se repezi la el. Începu o luptă pe viață şi pe moarte. Ursuleţ aştepta cu toporul ridicat şi când mistrețul fu destul de aproape, îi trase o lovitură atât de puternică încât i-ar fi crăpat capul dacă n-ar fi avut oase atât de tari. Dar mistrețul părea că nici n-a simțit lovitura şi, aruncându-se din nou asupra lui Ursuleț, reuşi să-l doboare la pământ. Nici nu-i dădu timpul să se ridice, sări asupra lui şi începu să-l sfâşie cu colții. Crezându-se pierdut, Ursuleț îi cerea zânei s-o salveze măcar pe Violeta. În timp ce mistrețul îl călca în picioare pe bietul băiat, se auzi deasupra lor un cântec. Mistrețul se cutremură, plecă supus capul, părăsi imediat prada, scoase un grohăit şi se îndepărtă încetişor, fără a mai privi înapoi.
În timp ce Ursuleț se lupta cu mistrețul, Violeta, văzând primejdia ce-l amenința şi crezând că nu va reuşi să scape cu viață, leşinase de groază şi rămăsese agățată de crengile copacului. Ursuleţ se credea rupt în bucăti şi nu îndrăznea să facă vreo mişcare, dar, nesimțind nicio durere, se ridică s-o ajute pe Violeta să coboare, mulțumindu-i Zânei-cea-Nostimă care îi salvase. În aceeaşi clipă ciocârlia zbură spre el şi-i spuse la ureche:
— Ursuleț, Zâna-cea-Furioasă a trimis acest mistreț. Bine că am sosit la timp pentru a te salva! Violeta îți va fi foarte recunoscătoare. Ea va primi cu bucurie să schimbe pielea ei cu a ta. Hai, Ursuleț, profită!
— Niciodată, mai bine să mor sau să rămân urs toată viața. Biata mea Violeta! Aş fi un nemernic dacă aş profita astfel de dragostea ce-mi poartă.
— La revedere, încăpățânatule, spuse ciocârlia zburând şi cântând. La revedere. Voi reveni... şi atunci...
«Atunci va fi ca şi acum», gândi Ursuleţ. Apoi se urcă în copac, o luă în brate pe Violeta, o culcă şi-i frecă fruntea şi tâmplele cu restul de vin rămas în sticla spartă. Violeta îşi reveni imediat în simțiri şi nu-i venea să creadă că Ursuleţ e viu şi nevătămat.
— Ursuleț, dragul meu Ursuleț, încă o dată mi-ai salvat viața. Spune-mi, te rog, spune-mi, ce să fac să-ti dovedesc recunoştința mea?
— Nu vorbi de recunoştință, Violeta mea dragă, tu eşti fericirea mea, toată viața mea. Salvându-te pe tine, îmi salvez propria mea viață.
— Vorbeşti ca un frate bun şi drăgăstos, dragul meu Ursuleț, dar eu tot vreau să fac pentru tine ceva care să-ţi dovedească toată dragostea şi recunoştința de care mi-e plină inima.
— Bine, bine, vom vedea noi, spuse râzând Ursuleț. Deocamdată să ne gândim la viaţă. N-ai mâncat nimic de azi-dimineață, biata mea Violeta. Văd pe jos resturile mâncării pe care ai adus-o. E târziu, se întunecă şi ar fi bine să ajungem acasă înainte de a se lăsa noaptea.
Violeta se ridică, dar recăzu fără putere, atât era de slăbită de groaza prin care trecuse şi de foame.
— Nu pot merge, Ursuleț, sunt tare slăbită. Ce ne facem?
Ursuleț nu ştia nici el ce să facă. S-o ducă în brațe nu putea — era departe de casă şi Violeta era mare acum. S-o lase singură în pădure până aducea pe cineva să-l ajute — ar fi putut să cadă pradă animalelor sălbatice: dar nici fără mâncare nu putea s-o lase până a doua zi. Cum stătea aşa pe gânduri, neştiind ce să facă, văzu deodată cu uimire un pachet căzând la picioarele sale. Îl deschise şi găsi pateu, pâine şi o stidă cu vin. Ghici imediat că pachetul e trimis de Zâna-cea-Nostimă şi i se umplu inima de recunoştință.
Violeta bău putin vin, care era nemaipomenit de bun, şi imediat se întări puțin, iar după ce mâncă pateul şi pâinea îşi reveni pe de-a-ntregul în puteri, la fel ca şi Ursuleț care mâncă bine de tot. Ei vorbeau tot timpul despre cele întâmplate — şi ce fericiţi erau că au scăpat!
Se lăsase noaptea. Nici unul din ei nu ştia încotro s-o ia ca să ajungă la fermă. Erau în mijlocul pădurii. Violeta stătea rezemată de arborele ce-i servise de adăpost împotriva mistrețului. Nu-i venea să se îndepărteze de teamă că, fiind întuneric, nu va mai găsi altul atât de potrivit
— Violeta dragă, nu fi îngrijorată. Timpul e frumos, e cald. Întinde-te în voie pe muşchiul acesta, care e moale şi gros. Ne vom petrece noaptea aici. Te voi acoperi cu haina mea şi mă voi culca la picioarele tale ca să te păzesc Nu-ți fie teamă, mama şi Alteea nu vor fi îngrijorate. Ele nu ştiu prin ce primejdie am trecut, şi s-a mai întâmplat să ne întoarcem acasă când ele dormeau.
Violeta primi bucuros, pentru că nici nu puteau face altfel, iar cu Ursuleț lângă ea nu-i era frică de nimic. Ursuleț aranjă cât putu mai bine un culcuş pentru Violeta, îşi scoase haina şi o înveli. După ce văzu că Violeta a adormit, se culcă şi el la picioarele ei şi, zdrobit de oboseală cum era, căzu într-un somn adânc. A doua zi dimineața Violeta se sculă înaintea lui. Ea zâmbi privindu-l pe Ursuleț cum dormea strângând în mâna dreaptă toporul, cu o figură atât de amenințătoare de parcă punea pe fugă pe toți mistreții din pădure. Se ridică încetişor şi încercă să găsească un drum care să-i ducă la fermă. În timp ce ea se tot învârtea în jurul locului unde-şi petrecuseră noaptea, Ursuleț se trezi şi, nevăzând-o pe Violeta, sări în picioare şi începu s-o strige cu o voce îngrozită.
— Iată-mă, sunt aici, frățioare dragă, căutam un drum spre fermă. Dar de ce tremuri?
— Credeam că te-a răpit vreo zână rea, draga mea, şi mă blestemam că m-am lăsat cuprins de somn. Bine că eşti veselă şi sănătoasă! Acum m-am liniştit şi sunt fericit. Să plecăm repede ca să ajungem înainte de a se trezi mama şi Alteea.
Ursuleț cunoştea bine pădurea şi găsi repede cărarea către fermă. Ei s-au înțeles să nu-i spună mamei prin ce primejdie au trecut, ca să nu-și facă griji altă dată, când s-ar întâmpla să întârzie, dar Alteei îi povestiră totul.
Boala și sacrificiul
La ora mesei, Violeta se sculă, se îmbrăcă și intră în sala de mâncare unde aşteptau Aniela şi Alteea.
— Unde-i Ursuleț, mamă? întrebă Violeta.
— Nu l-am văzut, răspunse Aniela.
— Nici eu, spuse Alteea şi plecă să-l caute.
Îl găsi lângă pat cu capul rezemat pe brațe.
— Hai, Ursuleț, vino repede, te aşteptăm cu masa.
— Nu pot, răspunse el cu o voce slabă, mi-e capul greu, nu-l pot ridica.
Alteea alergă să spună Anielei şi Violetei că Ursuleț e bolnav. El încercă să se ridice ca să le linistească, dar recăzu lipsit de puteri.
Îl dezbrăcară şi îl culcară în pat. Avea temperatură.
— Din cauza mea e bolnav, spuse Violeta. Nu voi pleca de lângă el până nu se va însănătoşi. Dacă mă luati de lângă frățiorul meu iubit, voi muri de grija lui.
Aniela şi Alteea se aşezară şi ele lângă patul lui. Temperatura creştea şi el începu să vorbească fără şir. Nu mai cunoştea pe nimeni. Le striga tot timpul şi nu vedea că ele sunt lângă el. Zi şi noapte Aniela şi Violeta nu se mişcară de lângă patul lui. A opta zi, Aniela, doborâtă de oboseală, ațipi lângă el. Bietul Ursuleț avea răsuflarea din ce în ce mai grea şi ochii stinşi păreau că-i vestesc sfârşitul apropiat. Violeta, îngenuncheată, ținea mâna lui și o acoperea cu lacrimi şi sărutări. În timp ce stăteau în jurul lui Ursuleț, lipsite de orice nădejde de a-l salva, se auzi deodată un cântec duios şi limpede, care întrerupse tăcerea tristă din cameră. Violeta tresări. Acest cântec venea ca o alinare, ca o fericire. Ridică ochii si văzu ciocârlia cocoțată pe oblonul deschis.
— Violeta, strigă ciocârlia, cu vocea ei dulce, îl iubeşti pe Ursuleț?
— Dacă îl iubesc? Vai, îl iubesc mai mult decât orice pe lume, mai mult decât pe mine însămi.
— Ai răscumpăra viaţa lui cu prețul fericirii tale?
— Aş răscumpăra-o cu prețul fericirii şi al vieții mele.
— Ascultă-mă, Violeta, sunt Zâna-cea-Nostimă. Îl iubesc pe Ursuleț, pe tine şi familia ta. Veninul cu care sora mea, broasca râioasă, a împroşcat capul lui Ursuleț are puterea să-l omoare. Dacă tu eşti sinceră, dacă simți pentru Ursuleț dragoste şi recunoştință, aşa cum spui, viața lui se află în mâinile tale. Îţi este îngăduit s-o răscumperi. Trebuie să ştii însă că foarte curând va trebui să-i dai dovadă de dragostea ta, dacă el va trăi. Vei plăti viața lui printr-o jertfă foarte grea, prin jertfa fericirii tale.
— O, doamnă, spuneți-mi repede ce trebuie să fac ca să-l salvez pe dragul meu Ursuleţ. Nimic nu va fi greu pentru mine. Dacă mă ajutați să-l scap, totul va fi pentru mine bucurie şi fericire.
— Bine, copila mea, foarte bine, spuse zâna. Sărută-i urechea stângă de trei ori şi de fiecare dată să spui:
«A ta, pentru tine, cu tine.»
Mai gândeşte-te înainte de a lua această hotărâre. Dacă nu eşti gata să faci cele mai mari jertfe, ți se va întâmpla o mare nenorocire. Sora mea, Zâna-cea-Furioasă, va deveni stăpâna vieții tale.
Drept răspuns, Violeta încrucişă brațele pe piept, se uită cu recunoştinţă la Zâna-cea-Nostimă, şi repezindu-se la Ursuleț făcu ceea ce îi spusese dânsa.
Abia termină şi iată că Ursuleţ deschise ochii, suspină adânc, o zări pe Violeta şi-i sărută mâinile spunându-i:
— Violeta, dragă Violeta, parcă mă trezesc dintr-un somn lung și greu. Spune-mi, ce s-a întâmplat? De ce sunt aici? De ce eşti atât de slăbită şi galbenă la față? Obrajii tăi sunt supți ca şi cum ai fi vegheat, şi ochii îți sunt roşii de plâns.
— Vorbeşte încet să n-o trezeşti pe mama, spuse Violeta. N-a dormit de mult şi tu ai fost foarte bolnav.
— Dar tu, Violeta, te-ai odihnit?
— Cum aş fi putut dormi, dragul meu, când eu ti-am pricinuit toate suferințele?
O mai întrebă ce s-a întâmplat şi ea povesti, dar, cum îi era cu totul devotată, nu-i destăinui cu ce preț îi răscumpărase viața.
Ursuleț nu află nimic. Se simţea bine. Se apropie încetişor de mama sa şi o trezi cu un sărut. Aniela credea că aiurează. O strigă pe Alteea şi fu foarte mişcată când Violeta îi povesti că Ursuleţ a fost salvat de Zâna-cea-Nostimă.
Începând din acea zi, Ursuleț şi Violeta se iubeau şi mai mult decât înainte şi nu se despărțeau decât atunci când treburile îi sileau.
VII
Porcul mistreţ
Trecură doi ani de la aceste întâmplări.
Ursuleț plecă la pădure, ca de obicei, să taie lemne pentru casă. Violeta trebuia să-i ducă de mâncare şi să se întoarcă seara împreună. Alteea puse în brațele Violetei un coş în care era vin, pâine, şuncă, unt şi cireşe. Violeta se grăbi să ajungă mai repede. I se păruse lungă dimineața şi era nerăbdătoare să-l regăsească pe dragul ei Ursuleț. Pentru a scurta drumul, o luă pe o cărare a pădurii cu arbori mari, pe sub care se trecea cu uşurință. Nu erau nici mărăcini, nici spini, iar pe jos era un strat gros de muşchi. Era bucuroasă că pornise pe drumul cel mai scurt. Când se găsea cam pe la jumătatea drumului, auzi zgomotul unor paşi grei şi grăbiți, dar încă prea departe pentru a putea vedea ce era, om sau animal. După ce aşteptă puțin timp, văzu cu groază un porc mistreț uriaş care se îndrepta spre ea. Părea furios, scurma pământul cu colții, rupea coaja de pe copaci. Violeta nu ştia ce să facă, să fugă sau să se ascundă. În timp ce stătea la îndoială, mistrețul o văzu şi se opri. Ochii erau aprinşi, părul i se zburlise, colții îi clănțăneau. Scoase un grohăit înfiorător şi se repezi la Violeta. Din fericire, ea se afla sub un copac ale cărui ramuri erau la înălțimea ei. Apucă cu amândouă mâinile o ramură, se agătă de ea, şi, din ramură în ramură, ajunse destul de sus ca să n-o poată atinge mistrețul. Abia se puse la adăpost când mistrețul se aruncă cu toată greutatea trupului în tulpina copacului în care se cățărase Violeta. Turbat de mânie că nu poate sfâşia prada, el dădea lovituri puternice cu râtul, smulgea coaja şi copacul se clătina atât de tare încât Violeta era gata să cadă. Înfricoşată, ea se ținea cu toate puterile de ramuri. Obosit de atacul fără rezultat, mistrețul se culcă la rădăcina copacului, aruncând priviri furioase Violetei. Trecură astfel câteva ore. Violeta stătea nemişcată, tremurând de frică. Mistrețul, când liniştit, când turbat de mânie, sărea din nou la copac, împungând lemnul cu colții.
Violeta îl chema în ajutor pe Ursuleț ori de câte ori mistrețul ataca copacul, dar Ursuleț era departe şi nu o auzea. Nimeni nu venea s-o scape. O cuprinse deznădejdea şi foamea. Înainte de a se sui în copac, aruncase coşul cu mâncare şi mistrețul îl călcase în picioare. În timp ce Violeta îl striga în zadar pe Ursuleț, el se mira că ea nu vine cu mâncarea. «Oare m-au uitat? se gândi el. Poate nu le-am spus că nu pot veni acasă la masă şi ele mă aşteaptă. Poate că sunt îngrijorate din pricina mea.» Ursuleţ lăsă lucrul şi porni grăbit spre casă, dar şi el se gindi să scurteze drumul luând-o de-a dreptul prin pădure. Curând i se păru că aude strigăte tânguitoare. Stătu puţin în loc să asculte. Inima îi bătea tare; i se păru că recunoaşte vocea Violetei. Un timp nu se auzi nimic şi el fu pe cale să-şi continue drumul, când un strigăt mai clar şi mai ascuțit îi lovi auzul. Nici o îndoială, era Violeta. Violeta era în primejdie şi îl striga pe el. Alergă în partea de unde se auzeau strigătele. Apropiindu-se, nu mai auzi strigăte, ci gemete, apoi grobăieli, apoi strigăte de groază şi lovituri puternice. Bietul Ursuleţ alerga cât îl ţineau picioarele. În sfârşit zări porcul mistreţ care încerca să doboare copacul în care era Violeta. Fata era îngrozită, galbenă la faţă, mai mult moartă decât vie, dar era la adăpost, căci mistreţul nu putea ajunge la ea şi aceasta îi dădu curaj lui Ursuleţ. El se gândi la ocrotitoarea lor, Zâna-cea-Nostimă, îi ceru în gând ajutorul şi, cu toporul în mână, alergă spre mistreț. În furia lui, mistrețul răsufla zgomotos, clănțănea din dinți, şi când îl zări pe Ursuleț, se repezi la el. Începu o luptă pe viață şi pe moarte. Ursuleţ aştepta cu toporul ridicat şi când mistrețul fu destul de aproape, îi trase o lovitură atât de puternică încât i-ar fi crăpat capul dacă n-ar fi avut oase atât de tari. Dar mistrețul părea că nici n-a simțit lovitura şi, aruncându-se din nou asupra lui Ursuleț, reuşi să-l doboare la pământ. Nici nu-i dădu timpul să se ridice, sări asupra lui şi începu să-l sfâşie cu colții. Crezându-se pierdut, Ursuleț îi cerea zânei s-o salveze măcar pe Violeta. În timp ce mistrețul îl călca în picioare pe bietul băiat, se auzi deasupra lor un cântec. Mistrețul se cutremură, plecă supus capul, părăsi imediat prada, scoase un grohăit şi se îndepărtă încetişor, fără a mai privi înapoi.
În timp ce Ursuleț se lupta cu mistrețul, Violeta, văzând primejdia ce-l amenința şi crezând că nu va reuşi să scape cu viață, leşinase de groază şi rămăsese agățată de crengile copacului. Ursuleţ se credea rupt în bucăti şi nu îndrăznea să facă vreo mişcare, dar, nesimțind nicio durere, se ridică s-o ajute pe Violeta să coboare, mulțumindu-i Zânei-cea-Nostimă care îi salvase. În aceeaşi clipă ciocârlia zbură spre el şi-i spuse la ureche:
— Ursuleț, Zâna-cea-Furioasă a trimis acest mistreț. Bine că am sosit la timp pentru a te salva! Violeta îți va fi foarte recunoscătoare. Ea va primi cu bucurie să schimbe pielea ei cu a ta. Hai, Ursuleț, profită!
— Niciodată, mai bine să mor sau să rămân urs toată viața. Biata mea Violeta! Aş fi un nemernic dacă aş profita astfel de dragostea ce-mi poartă.
— La revedere, încăpățânatule, spuse ciocârlia zburând şi cântând. La revedere. Voi reveni... şi atunci...
«Atunci va fi ca şi acum», gândi Ursuleţ. Apoi se urcă în copac, o luă în brate pe Violeta, o culcă şi-i frecă fruntea şi tâmplele cu restul de vin rămas în sticla spartă. Violeta îşi reveni imediat în simțiri şi nu-i venea să creadă că Ursuleţ e viu şi nevătămat.
— Ursuleț, dragul meu Ursuleț, încă o dată mi-ai salvat viața. Spune-mi, te rog, spune-mi, ce să fac să-ti dovedesc recunoştința mea?
— Nu vorbi de recunoştință, Violeta mea dragă, tu eşti fericirea mea, toată viața mea. Salvându-te pe tine, îmi salvez propria mea viață.
— Vorbeşti ca un frate bun şi drăgăstos, dragul meu Ursuleț, dar eu tot vreau să fac pentru tine ceva care să-ţi dovedească toată dragostea şi recunoştința de care mi-e plină inima.
— Bine, bine, vom vedea noi, spuse râzând Ursuleț. Deocamdată să ne gândim la viaţă. N-ai mâncat nimic de azi-dimineață, biata mea Violeta. Văd pe jos resturile mâncării pe care ai adus-o. E târziu, se întunecă şi ar fi bine să ajungem acasă înainte de a se lăsa noaptea.
Violeta se ridică, dar recăzu fără putere, atât era de slăbită de groaza prin care trecuse şi de foame.
— Nu pot merge, Ursuleț, sunt tare slăbită. Ce ne facem?
Ursuleț nu ştia nici el ce să facă. S-o ducă în brațe nu putea — era departe de casă şi Violeta era mare acum. S-o lase singură în pădure până aducea pe cineva să-l ajute — ar fi putut să cadă pradă animalelor sălbatice: dar nici fără mâncare nu putea s-o lase până a doua zi. Cum stătea aşa pe gânduri, neştiind ce să facă, văzu deodată cu uimire un pachet căzând la picioarele sale. Îl deschise şi găsi pateu, pâine şi o stidă cu vin. Ghici imediat că pachetul e trimis de Zâna-cea-Nostimă şi i se umplu inima de recunoştință.
Violeta bău putin vin, care era nemaipomenit de bun, şi imediat se întări puțin, iar după ce mâncă pateul şi pâinea îşi reveni pe de-a-ntregul în puteri, la fel ca şi Ursuleț care mâncă bine de tot. Ei vorbeau tot timpul despre cele întâmplate — şi ce fericiţi erau că au scăpat!
Se lăsase noaptea. Nici unul din ei nu ştia încotro s-o ia ca să ajungă la fermă. Erau în mijlocul pădurii. Violeta stătea rezemată de arborele ce-i servise de adăpost împotriva mistrețului. Nu-i venea să se îndepărteze de teamă că, fiind întuneric, nu va mai găsi altul atât de potrivit
— Violeta dragă, nu fi îngrijorată. Timpul e frumos, e cald. Întinde-te în voie pe muşchiul acesta, care e moale şi gros. Ne vom petrece noaptea aici. Te voi acoperi cu haina mea şi mă voi culca la picioarele tale ca să te păzesc Nu-ți fie teamă, mama şi Alteea nu vor fi îngrijorate. Ele nu ştiu prin ce primejdie am trecut, şi s-a mai întâmplat să ne întoarcem acasă când ele dormeau.
Violeta primi bucuros, pentru că nici nu puteau face altfel, iar cu Ursuleț lângă ea nu-i era frică de nimic. Ursuleț aranjă cât putu mai bine un culcuş pentru Violeta, îşi scoase haina şi o înveli. După ce văzu că Violeta a adormit, se culcă şi el la picioarele ei şi, zdrobit de oboseală cum era, căzu într-un somn adânc. A doua zi dimineața Violeta se sculă înaintea lui. Ea zâmbi privindu-l pe Ursuleț cum dormea strângând în mâna dreaptă toporul, cu o figură atât de amenințătoare de parcă punea pe fugă pe toți mistreții din pădure. Se ridică încetişor şi încercă să găsească un drum care să-i ducă la fermă. În timp ce ea se tot învârtea în jurul locului unde-şi petrecuseră noaptea, Ursuleț se trezi şi, nevăzând-o pe Violeta, sări în picioare şi începu s-o strige cu o voce îngrozită.
— Iată-mă, sunt aici, frățioare dragă, căutam un drum spre fermă. Dar de ce tremuri?
— Credeam că te-a răpit vreo zână rea, draga mea, şi mă blestemam că m-am lăsat cuprins de somn. Bine că eşti veselă şi sănătoasă! Acum m-am liniştit şi sunt fericit. Să plecăm repede ca să ajungem înainte de a se trezi mama şi Alteea.
Ursuleț cunoştea bine pădurea şi găsi repede cărarea către fermă. Ei s-au înțeles să nu-i spună mamei prin ce primejdie au trecut, ca să nu-și facă griji altă dată, când s-ar întâmpla să întârzie, dar Alteei îi povestiră totul.
VIII
Incendiul
Ursuleţ nu o mai lăsa pe Violeta să meargă în pădure. Venea acasă la masă, astfel că Violeta nu se mai îndepărta de fermă fără el.
Trei ani după întâmplarea din pădure, Ursuleț o văzu pe Violeta venind de dimineață, schimbată la faţă, îngrijorată. Îl căuta pe el.
— Vino, vino repede! îi spuse trăgându-l după ea. Am să-ți povestesc, hai vino!
Ursuleț, îngrijorat, o urmă grăbit.
— Ce s-a întâmplat, draga mea? Spune-mi repede, linisteste-mă. Ce pot face pentru tine?
— Nimic, nimic, Ursuleț nu poți face nimic. Îți amintesti de visul meu de când eram copil, cu o broască râioasă, cu apa si pericolul ce mă pândea? Ei bine, astă-noapte am visat iară. E îngrozitor, Ursuleț, viața ta e amenințată. Dacă mori, voi muri şi eu.
— Cum? Cine amenință viața mea?
— Ascultă! Dormeam. O broască râioasă — tot o broască râioasă, mereu o broască râioasă! — vine la mine și îmi spune: «Se apropie momentul când scumpul tău Ursuleț trebuie să-si găsească pielea lui adevărată. Ție îți va datora acest schimb. Îl urăsc, îl urăsc de moarte. Nu veți fi fericiți. Tu n-ai decât să faci jertfa la care te îndeamnă prostia ta. dar Ursuleț va pieri. Peste puţine zile, poate peste puține ore, mă voi răzbuna cum nici nu gândesti. La revedere! Auzi? La revedere!« M-am trezit şi m-am abţinut din toate puterile să nu țip, dar ce crezi? Am văzut, așa cum am văzut în ziua când m-ai salvat de la înec, acea hidoasă broască râioasă care ședea pe pervazul ferestrei si se uita la mine amenințătoare. A dispărut lăsându-mă mai mult moartă decât vie. M-am sculat, m-am îmbrăcat repede și am venit la tine, frățiorul meu drag, să-ți spun să te aperi împotriva rautății Zânei-cea-Furioasă si să te rog din sutlet s-o chemăm pe Zâna-cea-Nostimă.
Ursuleț o ascultă îngrozit nu atât de ce îl amenința pe el, cât de sacrificiul despre care vorbise Zâna-cea-Furioasă. Ştia el bine despre ce e vorba. Numai gândul că fermecătoarea şi multiubita lui Violeta ar putea să se încotoșmăneze în pielea lui de urs, din devotament pentru el, îl făcea să tremure, să moară de spaimă. Deznădejdea i se citea în ochi. Violeta, care se uita tot timpul la el, se aruncă de gâtul lui plângând în hohote:
— Vai, frățiorul meu iubit, mi te vor răpi curând! Tu, care nu ştii ce-i frica, tremuri. Tu, care mă liniștești totdeauna si mă susții ori de câte ori sunt în pericol, n-ai acum niciun cuvânt de încurajare pentru mine. Tu, care lupți împotriva celor mai mari primejdii, acum pleci capul?
— Violeta mea, nu teama mă face să tremur si să fiu atât de tulburat. Un cuvânt spus de Zâna-cea-Furioasă si al cărui înțeles tu nu-l cunoşti, dar pe care eu îl ştiu, care e de fapt o amenințare pentru tine, aceasta mă face să tremur.
Violeta ghici, după aceste cuvinte, că momentul de a se jertfi sosise că era chemată să-şi țină făgăduiala față de Zâna-cea-Nostimă. În loc să se cutremure de groază, ea simți o bucurie. În sfârşit va putea răsplăti devotamentul și dragostea scumpului ei Ursuleț, va putea şi ea să facă ceva pentru el.
Amândoi se gândeau la ajutorul ocrotitoarei lor, Zâna-cea-Nostimă. Ursuleţ o striga chiar, cu voce tare, dar ea nu răspundea la chemarea lor.
Ziua trecu în tristeţe. Nici Violeta, nici Ursuleţ n-au spus nimic acasă despre necazurile lor. Nu voiau s-o sperie pe mama lor, care și aşa era din ce în ce mai tristă.
«Are douăzeci de ani, gândea ea. Dacă nu vede pe nimeni si nu vrea să schimbe pielea cu Violeta, care doar atât asteaptă, cu siguranţă că va rămâne cu blana de urs până la moarte.» Aniela plângea adesea, dar lacrimile ei nu ajutau la nimic.
În noaptea când Violeta avu visul care a înspăimântat-o, visă şi Aniela. Îi apăru Zâna-cea-Nostimă si-i spu-se:
«Curaj, regină! Peste puţine zile Ursuleţ va scăpa de blana lui de urs. Îl vei putea numi Prinţul-cel-Minunat.»
Aniela se trezi plină de nădejde si de fericire. Se purtă mai drăgăstos cu Violeta, gândindu-se că ea va fi aceea căreia îi va datora fericirea fiului său. Toţi se culcară purtând în suflet simţăminte diferite. Violeta si Ursuleţ plini de grijă pentru viitorul lor amenințat de Zâna-cea-Furioasă. Aniela cu speranţa pentru același viitor, care îi apărea fericit. iar Alteea simţind în acelasi timp tristeţe și bucurie, dar nedându-si seama de ce. Toţi adormiră. Violeta, după ce plânse, Ursuleț după ce o mai chemă o dată pe Zâna-cea-Nostimă, Aniela după ce surâse gândindu-se la Ursuleț, frumos şi fericit, iar Alteea după ce se întrebase: «Dar ce-o fi cu ei astăzi?»
Trecuse o oră de când toți dormeau, când Violeta se trezi de un miros de fum. Aniela se trezi în acelaşi timp.
— Mamă, spuse Violeta, nu simți nimic?
— Arde casa, spuse Aniela. Uită-te ce lumină e.
Săriră din pat, alergară prin casă, care era toată cuprinsă de flăcări.
— Ursuleț, Alteea! strigă Aniela.
— Ursuleț, Ursuleț! strigă Violeta.
Alteea alergă pe jumătate dezbrăcată strigând:
— Suntem pierduți, flăcările au cuprins toată casa. Uşile şi ferestrele sunt închise şi nu le putem deschide.
— Fiul meu, fiul meu! strigă Aniela.
— Fratele meu, fratele meu! strigă Violeta.
Alergară la uşi şi la ferestre, dar nu reuşiră să le deschidă.
— Ah, visul meu! murmură Violeta. Dragul meu Ursuleț, adio pentru totdeauna!
Ursuleț se trezi şi el de flăcări şi de fum. El dormea afară, lângă grajd. Alergă la uşa de la intrare a casei, dar cu toată puterea lui nu reuşi s-o deschidă. Focul continua să cuprindă totul. Ursuleț apucă o scară, pătrunse prin flăcări în podul casei, printr-o fereastră deschisă, apoi coborî în casă, unde Aniela, Violeta şi Alteea îşi aşteptau moartea stând îmbrăţişate. Înainte ca ele să-şi dea seama, le luă pe rând în brate, le duse în pod, apoi coborâră pe scară şi ajunseră toți jos, în curte, în momentul când şi podul fu cuprins de flăcări.
Alteea nu-şi pierduse capul. Ea, mai reuşise să adune nişte haine când începuse focul şi acum le prindea bine, pentru că toţi erau în hainele de noapte. Îi mulţumiră lui Ursuleț care le-a salvat viața punându-şi viața lui în primejdie, şi Alteei pentru grija ei.
— Iată, spuse Alteea, de ce nu trebuie să-ți pierzi capul la nenorocire. În timp ce voi vă gândeați numai la Ursuleț, eu împachetam ce era mai folositor.
— E adevărat, dar la ce ar fi folosit toate acestea, buna mea Alteea, dacă mama şi Violeta ar fi pierit?
— Ei, ştiam eu că tu n-ai să ne laşi să ardem de vii. Cu tine, puteam noi să nu scăpăm de primejdie? Iată, pe Violeta o salvezi a treia oară.
Violeta strânse tare mâna lui Ursuleț şi îl sărută. Aniela o sărută şi ea pe Violeta şi-i spuse:
— Dragă Violeta, Ursuleț e fericit de dragostea ta, care îi răsplăteşte tot ce a făcut pentru tine. Sunt sigură că şi tu te-ai jertfi pentru el dacă s-ar ivi prilejul.
Înainte ca Violeta să fi reuşit să-i răspundă Anielei, Ursuleț spuse:
— Mamă, te rog din toată inima, nu-i spune Violetei să se jertfească pentru mine, ştii ce nenorocit aş fi!
În loc să-i răspundă lui Ursuleț, Aniela duse mâna la frunte şi spuse îngrozită:
— Caseta, Alteea, caseta! Ai salvat caseta?
— Am uitat-o, răspunse Alteea.
Fața Anielei exprima o asemenea îngrijorare încât Ursuleț o întrebă ce se află în acea prețioasă casetă şi de ce e atât de neliniştită.
— Era un dar al Zânei-cea-Nostimă. Ea mi-a spus că fericirea Violetei este închisă în această casetă, pe care eu o țineam în dulapul meu. Vai! Cum de nu m-am gândit să o salvez?
Nici nu termină Aniela vorba că Ursuleț se şi repezi spre casa în flăcări strigând:
— Vei avea caseta, mamă, sau voi pieri.
Violeta căzu în genunchi, cu brațele întinse către foc. Aniela se uită cu groază la deschizătura prin care intrase Ursuleț. Alteea îşi acoperi fața cu mâinile. Trecură câteva secunde care părură secole celor trei femei, care asteptau viaţa sau moartea. Ursuleț nu se vedea. Pârâiturile lemnului cuprins de flăcări erau din ce în ce mai amenințătoare. Deodată un trosnet înfiorător le făcu să ţipe cu disperare. Se prăbuşise acoperișul, îngropând sub dărâmături si jeratic pe Ursuleţ. După care se asternu o tăcere de moarte. Flăcările se micşorau, se stingeau, nu se mai auzea nici un zgomot. Toate trei plângeau în hohote. Bietul Ursuleţ căzuse jertfă curajului şi devotamentului său. Aniela şi Violeta nu mai auzeau, nu mai înţelegeau nimic.
— Să plecăm le spuse Alteea.
Nu răspunseră. Alteea voi s-o ducă de acolo pe Violeta.
— Hai, Violeta, să ne căutăm un adăpost pentru noapte.
— Ce-mi pasă de adăpost? Nu mă voi mişca de aici, unde l-am văzut ultima oară pe Ursuleţ. Aici a pierit, din dragoste pentru noi.
Alteea alergă la grajd, care nu arsese, mulse vaca si încercă în zadar să le convingă pe Aniela și pe Violeta să bea puţin lapte.
Aniela se sculă şi îi spuse Violetei:
— Îţi înţeleg durerea, copila mea. Niciodată o inimă mai nobilă si mai mărinimoasă n-a bătut într-un corp omenesc. Te-a iubit mai mult decât orice pe lume. Pentru a te scuti de o durere, si-a sacrificat propria sa fericire.
Aniela îi povesti apoi Violetei tot ce se întâmplase înaintea naşterii lui Ursuleţ şi cum ar fi putut Violeta să-l scape pe Ursuleţ de învelişul lui de animal, luându-i-l ea. Îi spuse de asemenea de hotărârea lui Ursuleț de a nu primi şi de rugăminţile lui ca niciodată Violeta să nu afle că are putința de a se jertfi pentru el.
Îşi poate oricine închipui cât de mare era admirația, dragostea şi în acelaşi timp durerea Violetei.
— Acum, dragele mele, ne rămâne o ultimă îndatorire de îndeplinit. Trebuie să-l înmormântăm pe Ursuleț. Să dăm la o parte ruinele şi cenuşa, şi când vom găsi rămăşitele scumpului nostru băiat...
Sughițurile de plâns o împiedicară pe Aniela să termine ce mai avea de spus.
IX
Puţul
Aniela, Violeta şi Alteea se îndreptară spre ruinele fermei cu curajul disperării. Începură să dea la o parte dărâmăturile care încă fumegau. Două zile dură până curăţară totul. Nu găsiră nici urmă de Ursuleț. Ele ridicară bucată cu bucată, pumn de cenuşă cu pumn de cenuşă, tot ce rămăsese în urma incendiului. Trăgând ultimele scânduri arse pe jumătate, Violeta zări cu surprindere o deschizătură. Se uită mai bine şi văzu că e gura unui puț. Inima începu să-i bată cu putere şi o slabă nădejde se strecură în sufletul ei.
— Ursuleț! strigă ea cu vocea stinsă.
— Violeta, Violeta mea scumpă, sunt aici, sunt teafăr!
Violeta răspunse printr-un strigăt înăbuşit, leşină şi căzu în put. Dacă zâna cea bună n-ar fi ocrotit-o, Violeta şi-ar fi sfărâmat oasele căzând. Dar Zâna-cea-Nostimă, care le-a făcut atâtea servicii, a sustinut-o pe Violeta, astfel că ea a ajuns încetişor lângă Ursuleț. Şi-a revenit repede în simţiri. Nu puteau crede în atâta fericire. Îşi spuneau cele mai drăgăstoase cuvinte. Ei se treziră la realitate de strigătele Alteei care, căutând-o pe Violeta, găsi gura puțului, se uită înăuntru, văzu rochia Violetei şi crezu că ea s-a aruncat şi a murit. Alteea striga de-şi rupea plămânii şi Aniela se apropie spre a vedea de ce tipă.
— Taci, Alteea, ai s-o sperii pe mama. Sunt aici, cu Violeta. Suntem sănătoşi, nu ne trebuie nimic.
— Ah, ce fericire! strigă Alteea. Vino, regina mea, iată-i aici şi sunt nevătămaţi, vino mai repede!
Aniela, galbenă ca o moartă, se uita la Alteea şi nu întelegea nimic. Căzu în genunchi şi nu mai avu putere să se ridice. Deodată auzi vocea scumpului ei Ursuleț, care o striga:
— Mamă, dragă mamă, Ursuleț al tău trăieşte!
Aniela sări către deschizătura puțului şi s-ar fi aruncat în el dacă Alteea n-ar fi reținut-o cu toată puterea.
— De dragul lor vrei să te arunci în gaura asta si să mori? Ai răbdare, am să ți-i aduc eu sus.
Aniela, tremurând de fericire, înțelese întelepciunea Alteei şi rămase nemişcată, cu inima bătându-i să se spargă, în timp ce Alteea alergă să aducă o scară. Alteea lipsi mult timp, pentru că pe sub grămada de dărâmături cu greu găsi scara. De fapt, scara era aproape de ea, dar, turburată cum era, nu o vedea şi se gândea cum să coboare vaca în puţ ca să bea copiii lapte proaspăt. În acest timp Ursuleţ şi Violeta nu încetau să se bucure de fericirea lor şi să-şi povestească prin ce groază trecuseră.
— Treceam prin flăcări, spunea Ursuleț, căutând pe dibuite dulapul mamei. Fumul mă înăbuşea şi nu vedeam nimic. Deodată am simțit cum mă ridică cineva de păr şi mă aruncă în fundul acestui puţ. În loc să găsesc apă sau umezeală am simtit o răcoare plăcută. Pe jos era aşternut un covor, după cum vezi şi tu. Am găsit şi un pachet cu mâncare de care încă nu m-am atins. Am băut numai puțin vin. Când mă gândeam la deznădejdea voastră eram atât de nenorocit, încât zânei noastre bune i s-a făcut milă de mine şi mi-a apărut sub trăsăturile tale, dragă Violeta. Credeam că eşti tu şi m-am repezit s-o iau în braţe, dar nu era decât ceva ca aerul sau ca vaporii de apă. Puteam s-o văd, dar nu puteam s-o ating. Ea îmi spuse râzând:
«— Nu sunt Violeta, am luat numai înfăţişarea ei pentru a-ţi dovedi prietenia mea. Fii liniştit, mâine o vei vedea. Ea plânge amarnic, pentru că te crede mort, dar mâine am să ţi-o trimit. Îţi va face o vizită aici, în fundul puţului. Veți ieşi amândoi la suprafață şi vei revedea pe mama şi pe Alteea, şi cerul frumos la care ele nu vor să se mai uite, dar care li se va părea din nou frumos când vei fi iară cu ele. Te vei întoarce mai târziu în acest puţ, pentru că în el se află fericirea ta.
— Fericirea mea? Când voi fi din nou cu ai mei, aceasta va fi fericirea mea.
— Crede ce-ţi spun, în acest puţ se află fericirea ta şi a Violetei.
— Fericirea Violetei este să fie lângă mine, lângă noi toți.»
— Vai, ce bine ai răspuns! îi spuse Violeta lui Ursuleț. Dar ce-a spus zâna?
— Ştiu eu ce spun, mi-a răspuns ea. Peste puţine zile va lipsi ceva fericirii tale. Aici vei găsi ceea ce-ţi va lipsi. La revedere, Ursuleț!
— La revedere, zâna mea bună, şi, nădăjduiesc, pe curând.
— Când mă vei revedea, nu vei fi deloc mulţumit, bietul meu copil, şi grozav vei voi să nu mă fi văzut niciodată. Tăcere acum şi cu bine!
— A zburat râzând şi a lăsat în urma ei un parfum plăcut şi ceva care răspândea linişte în jurul meu. Nu mai sufeream, te aşteptam.
La rândul său, Violeta înţelegea de ce revenirea zânei nu va fi pe placul lui Ursuleţ. De când îi destăinuise Aniela ce jertfă trebuia să facă ea, era hotărâtă s-o îndeplinească, cu toată împotrivirea lui Ursuleţ. Ea nu se gândea decât la fericirea de a-i putea da o dovadă de marea ei dragoste pentru el. Acest gând îi sporea bucuria de a-l fi regăsit. Când Ursuleţ termină de povestit, ei auziră vocea puternică a Alteei care le striga:
— Iată scara, copiii mei. O las jos, dar aveţi grijă să nu vă lovească. Dacă mai aveţi acolo ceva de mâncare, aduceţi-o cu voi, vă rog, că aici nu avem nici de unele. De două zile înghiţim numai lapte şi praf. Mama şi Violeta n-au înghiţit decât lacrimile lor. Încetişor, aveţi grijă să nu se rupă scara. Iată-i, regina mea, iată-i, se urcă, au şi ajuns.
Aniela, tremurând, stătea împietrită ca o statuie. După ce o văzu pe Violeta în siguranţă, Ursuleţ, se aruncă în braţele mamei sale care îl acoperi cu lacrimi şi sărutări. Îl ţinu mult timp îmbrăţişat. I se părea că visează. Alteea întrerupse această scenă spunându-i lui Ursuleţ:
— Ei, e rândul meu; mă uiţi pentru că nu te ud cu lacrimile mele şi pentru că mi-am păstrat capul şi puterile? Cine v-a scos din groapa aceea unde spuneţi că vă simţeaţi aşa de bine?
— Da, da, buna mea Alteea, te iubesc mult şi îţi mulţumesc că ne-ai scos de acolo. Îmi era bine, într-adevăr, din momentul când Violeta s-a aflat lângă mine.
— Uite, chiar voiam să te întreb, Violeta, cum ai ajuns tu acolo fără să te faci bucăţele?
— N-am coborât, Alteea dragă, am căzut şi Ursuleţ m-a prins în braţe.
— Tot nu înţeleg, spuse Alteea, şi cred că aici s-a amestecat zâna.
— Da, dar zâna cea bună şi drăguţă, spuse Ursuleţ. De-ar putea s-o învingă mereu pe sora ei cea rea!
Tot vorbind, începură să simtă foamea. Ursuleț lăsase proviziile în fundul puţului. Alteea coborî repede, fără să spună un cuvânt, în timp ce ceilalți vorbeau, şi aduse mâncarea aşezând masa pe un snop de paie curate; mai aduse patru snopi în chip de scaune şi îi pofti pe toţi la masă.
— Haideţi să mâncăm, că suntem toti morți de foame. Iată, avem pateu, şuncă, pâine şi vin. Trăiască zâna cea bună!
Nu se lăsară poftiți a doua oară. Se aşezară veseli la masă; pofta era bună şi mâncarea la fel. Fericirea stră-lucea pe fețele tuturor. Vorbeau, râdeau, îşi strângeau mâinile. După ce terminară de mâncat, Alteea se miră că zâna cea bună nu s-a gândit la nevoile lor.
— Iată, spuse ea, casa e în ruine, nu avem unde dormi. Singurul adăpost ce ne-a rămas e grajdul şi paiele pe care să ne culcăm. Nici hrană nu mai avem. Altădată totul ne venea înainte de a avea timpul să cerem.
Aniela îşi privi degetul cel mic. Inelul dispăruse. Vor trebui de acum înainte să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunții.
Ursuleț şi Violeta, văzând-o atât de îngrijorată, o întrebară care e cauza.
— Vai, copiii mei, veti spune că sunt nerecunoscătoare pentru că, tocmai când suntem atât de fericiți, mă îngrijorează viitorul. Observ că în timpul incendiului am pierdut inelul pe care mi l-a dat Zâna-cea-Nostimă şi care ne aducea tot ce aveam nevoie atât timp cât îl aveam pe deget. Nu-l mai am. Ce ne facem acum?
— Nu-ți face griji, mamă dragă. Sunt mare şi puternic. Voi căuta de lucru şi vom trăi din leafa mea.
— Dar şi eu o voi putea ajuta pe buna noastră mamă şi pe draga noastră Alteea. Căutând de lucru pentru tine, Ursuleț, vei putea găsi şi pentru mine ceva.
— Mă duc chiar acum, spuse Ursuleț. La revedere!
Le sărută mâinile şi porni cu pas sprinten. Nu-şi închipuia, bietul Ursuleț, ce primire îl aştepta în primele trei locuri unde va cere de lucru.
Incendiul
Ursuleţ nu o mai lăsa pe Violeta să meargă în pădure. Venea acasă la masă, astfel că Violeta nu se mai îndepărta de fermă fără el.
Trei ani după întâmplarea din pădure, Ursuleț o văzu pe Violeta venind de dimineață, schimbată la faţă, îngrijorată. Îl căuta pe el.
— Vino, vino repede! îi spuse trăgându-l după ea. Am să-ți povestesc, hai vino!
Ursuleț, îngrijorat, o urmă grăbit.
— Ce s-a întâmplat, draga mea? Spune-mi repede, linisteste-mă. Ce pot face pentru tine?
— Nimic, nimic, Ursuleț nu poți face nimic. Îți amintesti de visul meu de când eram copil, cu o broască râioasă, cu apa si pericolul ce mă pândea? Ei bine, astă-noapte am visat iară. E îngrozitor, Ursuleț, viața ta e amenințată. Dacă mori, voi muri şi eu.
— Cum? Cine amenință viața mea?
— Ascultă! Dormeam. O broască râioasă — tot o broască râioasă, mereu o broască râioasă! — vine la mine și îmi spune: «Se apropie momentul când scumpul tău Ursuleț trebuie să-si găsească pielea lui adevărată. Ție îți va datora acest schimb. Îl urăsc, îl urăsc de moarte. Nu veți fi fericiți. Tu n-ai decât să faci jertfa la care te îndeamnă prostia ta. dar Ursuleț va pieri. Peste puţine zile, poate peste puține ore, mă voi răzbuna cum nici nu gândesti. La revedere! Auzi? La revedere!« M-am trezit şi m-am abţinut din toate puterile să nu țip, dar ce crezi? Am văzut, așa cum am văzut în ziua când m-ai salvat de la înec, acea hidoasă broască râioasă care ședea pe pervazul ferestrei si se uita la mine amenințătoare. A dispărut lăsându-mă mai mult moartă decât vie. M-am sculat, m-am îmbrăcat repede și am venit la tine, frățiorul meu drag, să-ți spun să te aperi împotriva rautății Zânei-cea-Furioasă si să te rog din sutlet s-o chemăm pe Zâna-cea-Nostimă.
Ursuleț o ascultă îngrozit nu atât de ce îl amenința pe el, cât de sacrificiul despre care vorbise Zâna-cea-Furioasă. Ştia el bine despre ce e vorba. Numai gândul că fermecătoarea şi multiubita lui Violeta ar putea să se încotoșmăneze în pielea lui de urs, din devotament pentru el, îl făcea să tremure, să moară de spaimă. Deznădejdea i se citea în ochi. Violeta, care se uita tot timpul la el, se aruncă de gâtul lui plângând în hohote:
— Vai, frățiorul meu iubit, mi te vor răpi curând! Tu, care nu ştii ce-i frica, tremuri. Tu, care mă liniștești totdeauna si mă susții ori de câte ori sunt în pericol, n-ai acum niciun cuvânt de încurajare pentru mine. Tu, care lupți împotriva celor mai mari primejdii, acum pleci capul?
— Violeta mea, nu teama mă face să tremur si să fiu atât de tulburat. Un cuvânt spus de Zâna-cea-Furioasă si al cărui înțeles tu nu-l cunoşti, dar pe care eu îl ştiu, care e de fapt o amenințare pentru tine, aceasta mă face să tremur.
Violeta ghici, după aceste cuvinte, că momentul de a se jertfi sosise că era chemată să-şi țină făgăduiala față de Zâna-cea-Nostimă. În loc să se cutremure de groază, ea simți o bucurie. În sfârşit va putea răsplăti devotamentul și dragostea scumpului ei Ursuleț, va putea şi ea să facă ceva pentru el.
Amândoi se gândeau la ajutorul ocrotitoarei lor, Zâna-cea-Nostimă. Ursuleţ o striga chiar, cu voce tare, dar ea nu răspundea la chemarea lor.
Ziua trecu în tristeţe. Nici Violeta, nici Ursuleţ n-au spus nimic acasă despre necazurile lor. Nu voiau s-o sperie pe mama lor, care și aşa era din ce în ce mai tristă.
«Are douăzeci de ani, gândea ea. Dacă nu vede pe nimeni si nu vrea să schimbe pielea cu Violeta, care doar atât asteaptă, cu siguranţă că va rămâne cu blana de urs până la moarte.» Aniela plângea adesea, dar lacrimile ei nu ajutau la nimic.
În noaptea când Violeta avu visul care a înspăimântat-o, visă şi Aniela. Îi apăru Zâna-cea-Nostimă si-i spu-se:
«Curaj, regină! Peste puţine zile Ursuleţ va scăpa de blana lui de urs. Îl vei putea numi Prinţul-cel-Minunat.»
Aniela se trezi plină de nădejde si de fericire. Se purtă mai drăgăstos cu Violeta, gândindu-se că ea va fi aceea căreia îi va datora fericirea fiului său. Toţi se culcară purtând în suflet simţăminte diferite. Violeta si Ursuleţ plini de grijă pentru viitorul lor amenințat de Zâna-cea-Furioasă. Aniela cu speranţa pentru același viitor, care îi apărea fericit. iar Alteea simţind în acelasi timp tristeţe și bucurie, dar nedându-si seama de ce. Toţi adormiră. Violeta, după ce plânse, Ursuleț după ce o mai chemă o dată pe Zâna-cea-Nostimă, Aniela după ce surâse gândindu-se la Ursuleț, frumos şi fericit, iar Alteea după ce se întrebase: «Dar ce-o fi cu ei astăzi?»
Trecuse o oră de când toți dormeau, când Violeta se trezi de un miros de fum. Aniela se trezi în acelaşi timp.
— Mamă, spuse Violeta, nu simți nimic?
— Arde casa, spuse Aniela. Uită-te ce lumină e.
Săriră din pat, alergară prin casă, care era toată cuprinsă de flăcări.
— Ursuleț, Alteea! strigă Aniela.
— Ursuleț, Ursuleț! strigă Violeta.
Alteea alergă pe jumătate dezbrăcată strigând:
— Suntem pierduți, flăcările au cuprins toată casa. Uşile şi ferestrele sunt închise şi nu le putem deschide.
— Fiul meu, fiul meu! strigă Aniela.
— Fratele meu, fratele meu! strigă Violeta.
Alergară la uşi şi la ferestre, dar nu reuşiră să le deschidă.
— Ah, visul meu! murmură Violeta. Dragul meu Ursuleț, adio pentru totdeauna!
Ursuleț se trezi şi el de flăcări şi de fum. El dormea afară, lângă grajd. Alergă la uşa de la intrare a casei, dar cu toată puterea lui nu reuşi s-o deschidă. Focul continua să cuprindă totul. Ursuleț apucă o scară, pătrunse prin flăcări în podul casei, printr-o fereastră deschisă, apoi coborî în casă, unde Aniela, Violeta şi Alteea îşi aşteptau moartea stând îmbrăţişate. Înainte ca ele să-şi dea seama, le luă pe rând în brate, le duse în pod, apoi coborâră pe scară şi ajunseră toți jos, în curte, în momentul când şi podul fu cuprins de flăcări.
Alteea nu-şi pierduse capul. Ea, mai reuşise să adune nişte haine când începuse focul şi acum le prindea bine, pentru că toţi erau în hainele de noapte. Îi mulţumiră lui Ursuleț care le-a salvat viața punându-şi viața lui în primejdie, şi Alteei pentru grija ei.
— Iată, spuse Alteea, de ce nu trebuie să-ți pierzi capul la nenorocire. În timp ce voi vă gândeați numai la Ursuleț, eu împachetam ce era mai folositor.
— E adevărat, dar la ce ar fi folosit toate acestea, buna mea Alteea, dacă mama şi Violeta ar fi pierit?
— Ei, ştiam eu că tu n-ai să ne laşi să ardem de vii. Cu tine, puteam noi să nu scăpăm de primejdie? Iată, pe Violeta o salvezi a treia oară.
Violeta strânse tare mâna lui Ursuleț şi îl sărută. Aniela o sărută şi ea pe Violeta şi-i spuse:
— Dragă Violeta, Ursuleț e fericit de dragostea ta, care îi răsplăteşte tot ce a făcut pentru tine. Sunt sigură că şi tu te-ai jertfi pentru el dacă s-ar ivi prilejul.
Înainte ca Violeta să fi reuşit să-i răspundă Anielei, Ursuleț spuse:
— Mamă, te rog din toată inima, nu-i spune Violetei să se jertfească pentru mine, ştii ce nenorocit aş fi!
În loc să-i răspundă lui Ursuleț, Aniela duse mâna la frunte şi spuse îngrozită:
— Caseta, Alteea, caseta! Ai salvat caseta?
— Am uitat-o, răspunse Alteea.
Fața Anielei exprima o asemenea îngrijorare încât Ursuleț o întrebă ce se află în acea prețioasă casetă şi de ce e atât de neliniştită.
— Era un dar al Zânei-cea-Nostimă. Ea mi-a spus că fericirea Violetei este închisă în această casetă, pe care eu o țineam în dulapul meu. Vai! Cum de nu m-am gândit să o salvez?
Nici nu termină Aniela vorba că Ursuleț se şi repezi spre casa în flăcări strigând:
— Vei avea caseta, mamă, sau voi pieri.
Violeta căzu în genunchi, cu brațele întinse către foc. Aniela se uită cu groază la deschizătura prin care intrase Ursuleț. Alteea îşi acoperi fața cu mâinile. Trecură câteva secunde care părură secole celor trei femei, care asteptau viaţa sau moartea. Ursuleț nu se vedea. Pârâiturile lemnului cuprins de flăcări erau din ce în ce mai amenințătoare. Deodată un trosnet înfiorător le făcu să ţipe cu disperare. Se prăbuşise acoperișul, îngropând sub dărâmături si jeratic pe Ursuleţ. După care se asternu o tăcere de moarte. Flăcările se micşorau, se stingeau, nu se mai auzea nici un zgomot. Toate trei plângeau în hohote. Bietul Ursuleţ căzuse jertfă curajului şi devotamentului său. Aniela şi Violeta nu mai auzeau, nu mai înţelegeau nimic.
— Să plecăm le spuse Alteea.
Nu răspunseră. Alteea voi s-o ducă de acolo pe Violeta.
— Hai, Violeta, să ne căutăm un adăpost pentru noapte.
— Ce-mi pasă de adăpost? Nu mă voi mişca de aici, unde l-am văzut ultima oară pe Ursuleţ. Aici a pierit, din dragoste pentru noi.
Alteea alergă la grajd, care nu arsese, mulse vaca si încercă în zadar să le convingă pe Aniela și pe Violeta să bea puţin lapte.
Aniela se sculă şi îi spuse Violetei:
— Îţi înţeleg durerea, copila mea. Niciodată o inimă mai nobilă si mai mărinimoasă n-a bătut într-un corp omenesc. Te-a iubit mai mult decât orice pe lume. Pentru a te scuti de o durere, si-a sacrificat propria sa fericire.
Aniela îi povesti apoi Violetei tot ce se întâmplase înaintea naşterii lui Ursuleţ şi cum ar fi putut Violeta să-l scape pe Ursuleţ de învelişul lui de animal, luându-i-l ea. Îi spuse de asemenea de hotărârea lui Ursuleț de a nu primi şi de rugăminţile lui ca niciodată Violeta să nu afle că are putința de a se jertfi pentru el.
Îşi poate oricine închipui cât de mare era admirația, dragostea şi în acelaşi timp durerea Violetei.
— Acum, dragele mele, ne rămâne o ultimă îndatorire de îndeplinit. Trebuie să-l înmormântăm pe Ursuleț. Să dăm la o parte ruinele şi cenuşa, şi când vom găsi rămăşitele scumpului nostru băiat...
Sughițurile de plâns o împiedicară pe Aniela să termine ce mai avea de spus.
IX
Puţul
Aniela, Violeta şi Alteea se îndreptară spre ruinele fermei cu curajul disperării. Începură să dea la o parte dărâmăturile care încă fumegau. Două zile dură până curăţară totul. Nu găsiră nici urmă de Ursuleț. Ele ridicară bucată cu bucată, pumn de cenuşă cu pumn de cenuşă, tot ce rămăsese în urma incendiului. Trăgând ultimele scânduri arse pe jumătate, Violeta zări cu surprindere o deschizătură. Se uită mai bine şi văzu că e gura unui puț. Inima începu să-i bată cu putere şi o slabă nădejde se strecură în sufletul ei.
— Ursuleț! strigă ea cu vocea stinsă.
— Violeta, Violeta mea scumpă, sunt aici, sunt teafăr!
Violeta răspunse printr-un strigăt înăbuşit, leşină şi căzu în put. Dacă zâna cea bună n-ar fi ocrotit-o, Violeta şi-ar fi sfărâmat oasele căzând. Dar Zâna-cea-Nostimă, care le-a făcut atâtea servicii, a sustinut-o pe Violeta, astfel că ea a ajuns încetişor lângă Ursuleț. Şi-a revenit repede în simţiri. Nu puteau crede în atâta fericire. Îşi spuneau cele mai drăgăstoase cuvinte. Ei se treziră la realitate de strigătele Alteei care, căutând-o pe Violeta, găsi gura puțului, se uită înăuntru, văzu rochia Violetei şi crezu că ea s-a aruncat şi a murit. Alteea striga de-şi rupea plămânii şi Aniela se apropie spre a vedea de ce tipă.
— Taci, Alteea, ai s-o sperii pe mama. Sunt aici, cu Violeta. Suntem sănătoşi, nu ne trebuie nimic.
— Ah, ce fericire! strigă Alteea. Vino, regina mea, iată-i aici şi sunt nevătămaţi, vino mai repede!
Aniela, galbenă ca o moartă, se uita la Alteea şi nu întelegea nimic. Căzu în genunchi şi nu mai avu putere să se ridice. Deodată auzi vocea scumpului ei Ursuleț, care o striga:
— Mamă, dragă mamă, Ursuleț al tău trăieşte!
Aniela sări către deschizătura puțului şi s-ar fi aruncat în el dacă Alteea n-ar fi reținut-o cu toată puterea.
— De dragul lor vrei să te arunci în gaura asta si să mori? Ai răbdare, am să ți-i aduc eu sus.
Aniela, tremurând de fericire, înțelese întelepciunea Alteei şi rămase nemişcată, cu inima bătându-i să se spargă, în timp ce Alteea alergă să aducă o scară. Alteea lipsi mult timp, pentru că pe sub grămada de dărâmături cu greu găsi scara. De fapt, scara era aproape de ea, dar, turburată cum era, nu o vedea şi se gândea cum să coboare vaca în puţ ca să bea copiii lapte proaspăt. În acest timp Ursuleţ şi Violeta nu încetau să se bucure de fericirea lor şi să-şi povestească prin ce groază trecuseră.
— Treceam prin flăcări, spunea Ursuleț, căutând pe dibuite dulapul mamei. Fumul mă înăbuşea şi nu vedeam nimic. Deodată am simțit cum mă ridică cineva de păr şi mă aruncă în fundul acestui puţ. În loc să găsesc apă sau umezeală am simtit o răcoare plăcută. Pe jos era aşternut un covor, după cum vezi şi tu. Am găsit şi un pachet cu mâncare de care încă nu m-am atins. Am băut numai puțin vin. Când mă gândeam la deznădejdea voastră eram atât de nenorocit, încât zânei noastre bune i s-a făcut milă de mine şi mi-a apărut sub trăsăturile tale, dragă Violeta. Credeam că eşti tu şi m-am repezit s-o iau în braţe, dar nu era decât ceva ca aerul sau ca vaporii de apă. Puteam s-o văd, dar nu puteam s-o ating. Ea îmi spuse râzând:
«— Nu sunt Violeta, am luat numai înfăţişarea ei pentru a-ţi dovedi prietenia mea. Fii liniştit, mâine o vei vedea. Ea plânge amarnic, pentru că te crede mort, dar mâine am să ţi-o trimit. Îţi va face o vizită aici, în fundul puţului. Veți ieşi amândoi la suprafață şi vei revedea pe mama şi pe Alteea, şi cerul frumos la care ele nu vor să se mai uite, dar care li se va părea din nou frumos când vei fi iară cu ele. Te vei întoarce mai târziu în acest puţ, pentru că în el se află fericirea ta.
— Fericirea mea? Când voi fi din nou cu ai mei, aceasta va fi fericirea mea.
— Crede ce-ţi spun, în acest puţ se află fericirea ta şi a Violetei.
— Fericirea Violetei este să fie lângă mine, lângă noi toți.»
— Vai, ce bine ai răspuns! îi spuse Violeta lui Ursuleț. Dar ce-a spus zâna?
— Ştiu eu ce spun, mi-a răspuns ea. Peste puţine zile va lipsi ceva fericirii tale. Aici vei găsi ceea ce-ţi va lipsi. La revedere, Ursuleț!
— La revedere, zâna mea bună, şi, nădăjduiesc, pe curând.
— Când mă vei revedea, nu vei fi deloc mulţumit, bietul meu copil, şi grozav vei voi să nu mă fi văzut niciodată. Tăcere acum şi cu bine!
— A zburat râzând şi a lăsat în urma ei un parfum plăcut şi ceva care răspândea linişte în jurul meu. Nu mai sufeream, te aşteptam.
La rândul său, Violeta înţelegea de ce revenirea zânei nu va fi pe placul lui Ursuleţ. De când îi destăinuise Aniela ce jertfă trebuia să facă ea, era hotărâtă s-o îndeplinească, cu toată împotrivirea lui Ursuleţ. Ea nu se gândea decât la fericirea de a-i putea da o dovadă de marea ei dragoste pentru el. Acest gând îi sporea bucuria de a-l fi regăsit. Când Ursuleţ termină de povestit, ei auziră vocea puternică a Alteei care le striga:
— Iată scara, copiii mei. O las jos, dar aveţi grijă să nu vă lovească. Dacă mai aveţi acolo ceva de mâncare, aduceţi-o cu voi, vă rog, că aici nu avem nici de unele. De două zile înghiţim numai lapte şi praf. Mama şi Violeta n-au înghiţit decât lacrimile lor. Încetişor, aveţi grijă să nu se rupă scara. Iată-i, regina mea, iată-i, se urcă, au şi ajuns.
Aniela, tremurând, stătea împietrită ca o statuie. După ce o văzu pe Violeta în siguranţă, Ursuleţ, se aruncă în braţele mamei sale care îl acoperi cu lacrimi şi sărutări. Îl ţinu mult timp îmbrăţişat. I se părea că visează. Alteea întrerupse această scenă spunându-i lui Ursuleţ:
— Ei, e rândul meu; mă uiţi pentru că nu te ud cu lacrimile mele şi pentru că mi-am păstrat capul şi puterile? Cine v-a scos din groapa aceea unde spuneţi că vă simţeaţi aşa de bine?
— Da, da, buna mea Alteea, te iubesc mult şi îţi mulţumesc că ne-ai scos de acolo. Îmi era bine, într-adevăr, din momentul când Violeta s-a aflat lângă mine.
— Uite, chiar voiam să te întreb, Violeta, cum ai ajuns tu acolo fără să te faci bucăţele?
— N-am coborât, Alteea dragă, am căzut şi Ursuleţ m-a prins în braţe.
— Tot nu înţeleg, spuse Alteea, şi cred că aici s-a amestecat zâna.
— Da, dar zâna cea bună şi drăguţă, spuse Ursuleţ. De-ar putea s-o învingă mereu pe sora ei cea rea!
Tot vorbind, începură să simtă foamea. Ursuleț lăsase proviziile în fundul puţului. Alteea coborî repede, fără să spună un cuvânt, în timp ce ceilalți vorbeau, şi aduse mâncarea aşezând masa pe un snop de paie curate; mai aduse patru snopi în chip de scaune şi îi pofti pe toţi la masă.
— Haideţi să mâncăm, că suntem toti morți de foame. Iată, avem pateu, şuncă, pâine şi vin. Trăiască zâna cea bună!
Nu se lăsară poftiți a doua oară. Se aşezară veseli la masă; pofta era bună şi mâncarea la fel. Fericirea stră-lucea pe fețele tuturor. Vorbeau, râdeau, îşi strângeau mâinile. După ce terminară de mâncat, Alteea se miră că zâna cea bună nu s-a gândit la nevoile lor.
— Iată, spuse ea, casa e în ruine, nu avem unde dormi. Singurul adăpost ce ne-a rămas e grajdul şi paiele pe care să ne culcăm. Nici hrană nu mai avem. Altădată totul ne venea înainte de a avea timpul să cerem.
Aniela îşi privi degetul cel mic. Inelul dispăruse. Vor trebui de acum înainte să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunții.
Ursuleț şi Violeta, văzând-o atât de îngrijorată, o întrebară care e cauza.
— Vai, copiii mei, veti spune că sunt nerecunoscătoare pentru că, tocmai când suntem atât de fericiți, mă îngrijorează viitorul. Observ că în timpul incendiului am pierdut inelul pe care mi l-a dat Zâna-cea-Nostimă şi care ne aducea tot ce aveam nevoie atât timp cât îl aveam pe deget. Nu-l mai am. Ce ne facem acum?
— Nu-ți face griji, mamă dragă. Sunt mare şi puternic. Voi căuta de lucru şi vom trăi din leafa mea.
— Dar şi eu o voi putea ajuta pe buna noastră mamă şi pe draga noastră Alteea. Căutând de lucru pentru tine, Ursuleț, vei putea găsi şi pentru mine ceva.
— Mă duc chiar acum, spuse Ursuleț. La revedere!
Le sărută mâinile şi porni cu pas sprinten. Nu-şi închipuia, bietul Ursuleț, ce primire îl aştepta în primele trei locuri unde va cere de lucru.
X
Ferma, Castelul și Uzina
Ursuleț merse aproape o oră înainte de a ajunge la o fermă mare, unde nădăjduia să găseasă de lucru. De departe îl vedea pe fermier cu familia sa, aşezați la masă în fața casei. Era la o mică distantă, când unul dintre copii, un băiețaş de vreo zece ani, îl zări. Sări de pe scaun, scoase un țipăt şi fugi în casă. Al doilea copil, o fetiţă de opt ani, auzind țipătul fratelui ei, întoarse capul, îl zări pe Ursuleț şi începu şi ea să țipe. Toată familia, femeile ca şi copiii, fugi îngrozită. Bărbații apucară bâte şi furci, aşteptându-se la un atac din partea bietului Ursuleț. Îl luaseră drept un urs adevărat, scăpat dintr-o menajerie. Ursuleț, văzând groaza lor şi pregătirile de a-l doborî, începu să vorbească pentru a-i linişti.
— Nu sunt un urs, aşa cum credeți, ci un băiat care caută de lucru şi care ar fi fericit dacă l-ați primi.
Fermierul, fOarte mirat să audă un urs vorbind, nu ştia ce să facă: să fugă sau să-i vorbească. Hotărî să-i vorbească.
— Cine eşti şi de unde vii?
— Vin de la ferma din pădure si sunt fiul fermierei Aniela.
— Ah, ah! Tu eşti acela care, când erai mic, te duceai la târg şi speriai copiii. Ai trăit tot timpul în pădure şi n-ai avut nevoie de ajutorui nostru. De ce vii acum? Du-te de trăieşte mai departe cu urşii, aşa cum ai făcut până acum.
— Ferma noastră a ars. Trebuie să lucrez ca să avem din ce trăi. Iată de ce vă cer de lucru. Veți fi mulțumit de felul cum voi munci. Sunt puternic, sănătos şi am tragere de inimă. Voi face tot ce veţi porunci.
— Crezi, băiatule, că voi lua în serviciu un animal hidos ca tine? Soția mea, copiii şi servitorii ar muri de frică. Nu sunt atțt de prost, nu! Ajunge, acum pleacă şi lasă-ne să mâncăm.
— Domnule fermier, vă rog, încercați, să vedeți cum muncesc. Puneți-mă undeva unde să fiu singur, şi astfel nu voi speria pe nimeni. Mă voi ascunde de copiii dumneavoastră.
— N-ai terminat, urs rău ce eşti? Pleacă imediat, dacă nu vrei să înfig furca în coapsele tale păroase.
Bietul Ursuleț plecă încet capul, cu lacrimi de umilinţă şi de durere în ochi. Se îndepărtă încetişor, urmărit de râsetele şi huiduielile celor de la fermă. Când era destul de departe şi nu mai putea fi văzut, nu-şi mai putu stăpâni plânsul. Dar, oricât de umilit şi necăjit era, nu-i trecu nici o clipă prin gând că ar putea să schimbe blana lui cu cineva, şi mai ales cu Violeta. Mai merse un timp şi nimeri la un castel în jurul căruia lucrau o mulțime de oameni, fiecare la altceva. Unii săpau, alții greblau, semănau, stropeau. Alții potcoveau caii.
«Iată un loc unde voi găsi de lucru, îşi spuse Ursuleț cu nădejdea în sutlet. Nu văd nici copii, nici femei. Cred că bărbații nu se vor teme de mine.» Se apropie fără să-l vadă nimeni, îşi scoase pălăria şi se găsi în fata unui bărbat care părea să fie conducătorul celorlalti.
— Domnule, spuse Ursuleț.
Bărbatul ridică ochii şi, când îl zări, se dădu puţin înapoi şi-l privi cu mare uimire.
— Cine eşti şi ce vrei? îi spuse cu o voce aspră.
— Domnule, sunt fiul fermierei Aniela de la ferma din pădure.
— Şi ce vrei de la mine?
— Ferma noastră a ars. Caut de lucru, ca să aibă cu ce trăi familia mea. Nădăjduiesc că ați putea să-mi găsiți o muncă.
— O muncă? Unui urs?
— Domnule, n-am decât înfațişarea de urs. Sub acest înveliş respingător bate o inimă de om, o inimă în stare de a fi recunoscătoare. Nu veți avea a vă plânge nici de munca, nici de purtarea mea.
În timp ce Ursuleţ vorbea şi bărbatul îl asculta cu un aer batjocoritor, caii se speriară, săriră în două picioare şi o luară la fugă, oamenii nemaiputându-i stăpîni.
— Ursul, ursul, strigau oamenii, goniți-l de aici, sperie caii!
— Pleacă! strigă bărbatul.
Ursuleţ, încremenit, nu se mişca.
— Aşa, nu vrei să pleci? Aşteaptă, vrăjitorule, îți arăt eu ție!
— Ei, voi de acolo, strigă el oamenilor săi, aduceți câinii și asmuțiți-i asupra acestui animal. Hai, grăbiți-vă! Aha, uite că o ia din loc.
Într-adevăr, Ursuleț plecă grăbind pasul, să fie cât mai departe de acești oameni răi, fără suflet.
Aceasta fu a doua încercare nereușită. Mai erau câteva ore până seara; se gândi să mai caute şi își continuă drumul.
Se îndreptă către o uzină care se afla la vreo trei-patru kilometri. Proprietarul uzinei folosea mulți lucrători si dădea de lucru oricui îi cerea, nu din bunătate ci în interesul său propriu. Oamenilor le era frică de el şi nu-l iubeau. Era cel mai bogat din partea locului şi-i oprima pe bieţii lucrători cu lăcomia sa de bani, dar aceştia nu găseau de lucru decât la el.
Ursuleț ajunse la uzină. Stăpânul era la intrare si certa pe unii, amenința pe altii, speriindu-i pe toți.
— Domnule, spuse Ursuleț, aveți cumva ceva de lucru pentru mine?
— Desigur, am totdeauna de lucru și încă pe alese. Ce vrei să... şi ridicînd capul, pentru că îi răspunsese fără să se uite cu cine vorbeste, îl zări pe Ursuleț şi, în loc să termine ce avea de spus, ochii îi scânteiară de mânie şi continuă bâlbâindu-se: Ce-i cu gluma asta? Ce, suntem la carnaval de îndrăzneşte un muncitor să facă pe caraghiosul? Să dai imediat jos de pe tine blana asta de urs, dacă nu vrei să te pun pe forjă să-ţi pârlesc părul, cu piele cu tot.
— Nu sunt mascat, răspunse cu tristețe Ursuleţ. Din nenorocire, este pielea mea. Asta nu mă împiedică să fiu un muncitor bun si dacă aveţi bunătatea să-mi daţi de lucru, veţi vedea că am tot atâta putere câtă bunăvoinţă.
— Ţi-oi da eu de lucru, animal scârbos! strigă la el stăpânul uzinei, spumegând de furie. Am să te bag într-un sac si am să te trimit la un circ, unde vei fi aruncat într-o groapă cu fârtaţii tăi, urşii. Ai să ai de lucru — să te aperi de ghearele şi de colţii lor. Înapoi, nemernicule! Piei din ochii mei, dacă nu vrei să ajungi la circ! Şi, ridicând un baston, l-ar fi lovit pe Ursuleţ dacă acesta n-ar fi fugit.
XI
Jertfa
Ursuleţ se întoarse acasă descurajat, trist, abătut. Umblase încet şi era târziu când ajunse la fermă.
Violeta alergă înaintea lui, îl luă de mână şi, fără să-i spună un cuvânt, îl duse la mama lui, se aşeză în genunchi şi spuse:
— Mamă, cred că Ursuleţ a avut mult de suferit astăzi. În lipsa lui, Zâna-cea-Furioasă mi-a povestit totul, iar zâna cea bună mi-a spus că e adevărat. Mamă dragă, când îl credeai pe Ursuleţ pierdut pentru totdeauna, mi-ai destăinuit ceea ce el, din bunătate, îmi ascundea. Ştiu acum că, luând eu învelişul lui de urs, îi pot reda frumuseţea cu care a fost înzestrat. Sunt fericită, nespus de fericită, de a putea să răsplătesc astfel dragostea şi devotamentul fratelui meu scump. Cer să fac schimbul permis de Zâna-cea-Nostimă şi o rog din inimă să mă ajute să-l fac imediat.
— Violeta, Violeta dragă! strigă Ursuleţ. Ia-ţi cuvintele înapoi. Tu nu ştii la ce viaţă îngrozitoare de izolare şi singurătate te condamni. Tu nu cunoşti descurajarea necontenită ce o simţi când vezi ce scârbă au oamenii de tine. Violeta, te rog, renunţă şi retrage-ţi cuvintele.
— Dragă Ursuleţ, spuse Violeta liniştită, dar cu hotărâre, făcând ceea ce tu crezi că pentru mine e o mare jertfă, eu îndeplinesc dorinţa cea mai scumpă a inimii mele. Fac aceasta pentru propria mea fericire, dovedindu-ți astfel dragostea şi recunoştința mea. Făcând aceasta, mă stimez şi m-aş disprețui dacă n-aş face-o.
— Opreşte-te, Violeta, un moment încă şi gândeşte-te la durerea mea când nu voi mai vedea pe frumoasa şi încântătoarea mea Violeta, când îmi va fi groază de batjocura şi spaima cu care te vor întâmpina oamenii. Violeta, nu condamna pe Ursuleț al tău la această durere!
Violeta se întristă. Teama că Ursuleț nu o va putea suferi o făcu să tresară. Acest simțământ fu însă de scurtă durată. Dragostea şi devotamentul învinseră. Drept răspuns, se aruncă în bratele Anielei şi spuse:
— Mamă, îmbrățişeaz-o pentru ultima oară pe Violeta cea albă şi frumoasă.
În timp ce Aniela, Ursuleț şi Alteea o sărutau şi se uitau la ea cu dragoste, iar Ursuleț o ruga în genunchi să-i lase lui pielea de urs cu care era obişnuit de douăzeci de ani de când o purta, Violeta strigă:
— Zână bună! Vino să primeşti preţul sănătăţii şi vieții scumpului meu Ursuleţ.
În aceeaşi clipă apăru Zâna-cea-Nostimă în toată măreția ei, pe un car de aur masiv, tras de o sută cincizeci de ciocârlii. Era îmbrăcată cu o rochie de aripi de fluture, de culorile cele mai diferite si mai strălucitoare. Pe umeri purta o mantie brodată cu diamante şi cu o trenă lungă de câţiva metri, dintr-o stofă uşoară ca un fulg. Părul strălucitor ca o mătase de aur era susţinut de o coroană din pietre scumpe care luceau ca soarele. Fiecare pantofior era tăiat dintr-un rubin. Faţa sa frumoasă, blândă şi veselă arăta mulţumire. Zâna o privi cu dragoste pe Violeta.
— Vrei într-adevăr, copila mea?
— Doamnă, strigă Ursuleţ, căzându-i la picioare, vă rog să mă ascultaţi! Mi-aţi făcut atâta bine, am o recunoştinţă plină de dragoste pentru dumneavoastră, sunteţi atât de bună şi de dreaptă. Veţi îndeplini dorinţa nesăbuită a Violetei mele? Vreti să fiu nenorocit toată viața silindu-mă să primesc o asemenea jertfă? Nu, nu, zână fermecătoare, nu veți face asta!
În timp ce Ursuleț vorbea, zâna atinse cu bagheta ei de perle pe Violeta, apoi pe Ursuleț, spunând:
— Îndeplinească-se dorința inimii tale, copila mea.
Îndeplinească-se împotriva dorintei tale, copilul meu.
În acelaşi moment, fața şi tot corpul Violetei se acoperiră cu peri lungi, mătăsoşi, iar Ursuleț apăru cu pielea albă, netedă, de o frumusețe nemaipomenită. Violeta îl privea cu admiratie. El stătea cu capul plecat, cu ochii plini de lacrimi şi nu îndrăznea să se uite la Violeta, transformată într-o ființă respingătoare. În sfârşit se uită la ea şi amândoi se îmbrățişară şi plânseră. Când Violeta ridică ochii şi o privi pe Aniela, aceasta îi întinse mâinile spunându-i:
— Mulţumesc, copila mea nobilă şi generoasă.
— Mamă, îi spuse Violeta, mă vei mai iubi?
— Te voi iubi de o sută de ori mai mult decât înainte.
— Violeta, îi spuse Ursuleț, nu te teme că vei fi urâtă în ochii noştri. Pentru noi eşti cu mult mai frumoasă decât atunci când aveai toată frumuseţea ta. Eşti sora mea şi o prietenă cum nu mai există. Vei fi toată viaţa tovarăşa mea dragă, stăpâna sufletului meu.
Ferma, Castelul și Uzina
Ursuleț merse aproape o oră înainte de a ajunge la o fermă mare, unde nădăjduia să găseasă de lucru. De departe îl vedea pe fermier cu familia sa, aşezați la masă în fața casei. Era la o mică distantă, când unul dintre copii, un băiețaş de vreo zece ani, îl zări. Sări de pe scaun, scoase un țipăt şi fugi în casă. Al doilea copil, o fetiţă de opt ani, auzind țipătul fratelui ei, întoarse capul, îl zări pe Ursuleț şi începu şi ea să țipe. Toată familia, femeile ca şi copiii, fugi îngrozită. Bărbații apucară bâte şi furci, aşteptându-se la un atac din partea bietului Ursuleț. Îl luaseră drept un urs adevărat, scăpat dintr-o menajerie. Ursuleț, văzând groaza lor şi pregătirile de a-l doborî, începu să vorbească pentru a-i linişti.
— Nu sunt un urs, aşa cum credeți, ci un băiat care caută de lucru şi care ar fi fericit dacă l-ați primi.
Fermierul, fOarte mirat să audă un urs vorbind, nu ştia ce să facă: să fugă sau să-i vorbească. Hotărî să-i vorbească.
— Cine eşti şi de unde vii?
— Vin de la ferma din pădure si sunt fiul fermierei Aniela.
— Ah, ah! Tu eşti acela care, când erai mic, te duceai la târg şi speriai copiii. Ai trăit tot timpul în pădure şi n-ai avut nevoie de ajutorui nostru. De ce vii acum? Du-te de trăieşte mai departe cu urşii, aşa cum ai făcut până acum.
— Ferma noastră a ars. Trebuie să lucrez ca să avem din ce trăi. Iată de ce vă cer de lucru. Veți fi mulțumit de felul cum voi munci. Sunt puternic, sănătos şi am tragere de inimă. Voi face tot ce veţi porunci.
— Crezi, băiatule, că voi lua în serviciu un animal hidos ca tine? Soția mea, copiii şi servitorii ar muri de frică. Nu sunt atțt de prost, nu! Ajunge, acum pleacă şi lasă-ne să mâncăm.
— Domnule fermier, vă rog, încercați, să vedeți cum muncesc. Puneți-mă undeva unde să fiu singur, şi astfel nu voi speria pe nimeni. Mă voi ascunde de copiii dumneavoastră.
— N-ai terminat, urs rău ce eşti? Pleacă imediat, dacă nu vrei să înfig furca în coapsele tale păroase.
Bietul Ursuleț plecă încet capul, cu lacrimi de umilinţă şi de durere în ochi. Se îndepărtă încetişor, urmărit de râsetele şi huiduielile celor de la fermă. Când era destul de departe şi nu mai putea fi văzut, nu-şi mai putu stăpâni plânsul. Dar, oricât de umilit şi necăjit era, nu-i trecu nici o clipă prin gând că ar putea să schimbe blana lui cu cineva, şi mai ales cu Violeta. Mai merse un timp şi nimeri la un castel în jurul căruia lucrau o mulțime de oameni, fiecare la altceva. Unii săpau, alții greblau, semănau, stropeau. Alții potcoveau caii.
«Iată un loc unde voi găsi de lucru, îşi spuse Ursuleț cu nădejdea în sutlet. Nu văd nici copii, nici femei. Cred că bărbații nu se vor teme de mine.» Se apropie fără să-l vadă nimeni, îşi scoase pălăria şi se găsi în fata unui bărbat care părea să fie conducătorul celorlalti.
— Domnule, spuse Ursuleț.
Bărbatul ridică ochii şi, când îl zări, se dădu puţin înapoi şi-l privi cu mare uimire.
— Cine eşti şi ce vrei? îi spuse cu o voce aspră.
— Domnule, sunt fiul fermierei Aniela de la ferma din pădure.
— Şi ce vrei de la mine?
— Ferma noastră a ars. Caut de lucru, ca să aibă cu ce trăi familia mea. Nădăjduiesc că ați putea să-mi găsiți o muncă.
— O muncă? Unui urs?
— Domnule, n-am decât înfațişarea de urs. Sub acest înveliş respingător bate o inimă de om, o inimă în stare de a fi recunoscătoare. Nu veți avea a vă plânge nici de munca, nici de purtarea mea.
În timp ce Ursuleţ vorbea şi bărbatul îl asculta cu un aer batjocoritor, caii se speriară, săriră în două picioare şi o luară la fugă, oamenii nemaiputându-i stăpîni.
— Ursul, ursul, strigau oamenii, goniți-l de aici, sperie caii!
— Pleacă! strigă bărbatul.
Ursuleţ, încremenit, nu se mişca.
— Aşa, nu vrei să pleci? Aşteaptă, vrăjitorule, îți arăt eu ție!
— Ei, voi de acolo, strigă el oamenilor săi, aduceți câinii și asmuțiți-i asupra acestui animal. Hai, grăbiți-vă! Aha, uite că o ia din loc.
Într-adevăr, Ursuleț plecă grăbind pasul, să fie cât mai departe de acești oameni răi, fără suflet.
Aceasta fu a doua încercare nereușită. Mai erau câteva ore până seara; se gândi să mai caute şi își continuă drumul.
Se îndreptă către o uzină care se afla la vreo trei-patru kilometri. Proprietarul uzinei folosea mulți lucrători si dădea de lucru oricui îi cerea, nu din bunătate ci în interesul său propriu. Oamenilor le era frică de el şi nu-l iubeau. Era cel mai bogat din partea locului şi-i oprima pe bieţii lucrători cu lăcomia sa de bani, dar aceştia nu găseau de lucru decât la el.
Ursuleț ajunse la uzină. Stăpânul era la intrare si certa pe unii, amenința pe altii, speriindu-i pe toți.
— Domnule, spuse Ursuleț, aveți cumva ceva de lucru pentru mine?
— Desigur, am totdeauna de lucru și încă pe alese. Ce vrei să... şi ridicînd capul, pentru că îi răspunsese fără să se uite cu cine vorbeste, îl zări pe Ursuleț şi, în loc să termine ce avea de spus, ochii îi scânteiară de mânie şi continuă bâlbâindu-se: Ce-i cu gluma asta? Ce, suntem la carnaval de îndrăzneşte un muncitor să facă pe caraghiosul? Să dai imediat jos de pe tine blana asta de urs, dacă nu vrei să te pun pe forjă să-ţi pârlesc părul, cu piele cu tot.
— Nu sunt mascat, răspunse cu tristețe Ursuleţ. Din nenorocire, este pielea mea. Asta nu mă împiedică să fiu un muncitor bun si dacă aveţi bunătatea să-mi daţi de lucru, veţi vedea că am tot atâta putere câtă bunăvoinţă.
— Ţi-oi da eu de lucru, animal scârbos! strigă la el stăpânul uzinei, spumegând de furie. Am să te bag într-un sac si am să te trimit la un circ, unde vei fi aruncat într-o groapă cu fârtaţii tăi, urşii. Ai să ai de lucru — să te aperi de ghearele şi de colţii lor. Înapoi, nemernicule! Piei din ochii mei, dacă nu vrei să ajungi la circ! Şi, ridicând un baston, l-ar fi lovit pe Ursuleţ dacă acesta n-ar fi fugit.
XI
Jertfa
Ursuleţ se întoarse acasă descurajat, trist, abătut. Umblase încet şi era târziu când ajunse la fermă.
Violeta alergă înaintea lui, îl luă de mână şi, fără să-i spună un cuvânt, îl duse la mama lui, se aşeză în genunchi şi spuse:
— Mamă, cred că Ursuleţ a avut mult de suferit astăzi. În lipsa lui, Zâna-cea-Furioasă mi-a povestit totul, iar zâna cea bună mi-a spus că e adevărat. Mamă dragă, când îl credeai pe Ursuleţ pierdut pentru totdeauna, mi-ai destăinuit ceea ce el, din bunătate, îmi ascundea. Ştiu acum că, luând eu învelişul lui de urs, îi pot reda frumuseţea cu care a fost înzestrat. Sunt fericită, nespus de fericită, de a putea să răsplătesc astfel dragostea şi devotamentul fratelui meu scump. Cer să fac schimbul permis de Zâna-cea-Nostimă şi o rog din inimă să mă ajute să-l fac imediat.
— Violeta, Violeta dragă! strigă Ursuleţ. Ia-ţi cuvintele înapoi. Tu nu ştii la ce viaţă îngrozitoare de izolare şi singurătate te condamni. Tu nu cunoşti descurajarea necontenită ce o simţi când vezi ce scârbă au oamenii de tine. Violeta, te rog, renunţă şi retrage-ţi cuvintele.
— Dragă Ursuleţ, spuse Violeta liniştită, dar cu hotărâre, făcând ceea ce tu crezi că pentru mine e o mare jertfă, eu îndeplinesc dorinţa cea mai scumpă a inimii mele. Fac aceasta pentru propria mea fericire, dovedindu-ți astfel dragostea şi recunoştința mea. Făcând aceasta, mă stimez şi m-aş disprețui dacă n-aş face-o.
— Opreşte-te, Violeta, un moment încă şi gândeşte-te la durerea mea când nu voi mai vedea pe frumoasa şi încântătoarea mea Violeta, când îmi va fi groază de batjocura şi spaima cu care te vor întâmpina oamenii. Violeta, nu condamna pe Ursuleț al tău la această durere!
Violeta se întristă. Teama că Ursuleț nu o va putea suferi o făcu să tresară. Acest simțământ fu însă de scurtă durată. Dragostea şi devotamentul învinseră. Drept răspuns, se aruncă în bratele Anielei şi spuse:
— Mamă, îmbrățişeaz-o pentru ultima oară pe Violeta cea albă şi frumoasă.
În timp ce Aniela, Ursuleț şi Alteea o sărutau şi se uitau la ea cu dragoste, iar Ursuleț o ruga în genunchi să-i lase lui pielea de urs cu care era obişnuit de douăzeci de ani de când o purta, Violeta strigă:
— Zână bună! Vino să primeşti preţul sănătăţii şi vieții scumpului meu Ursuleţ.
În aceeaşi clipă apăru Zâna-cea-Nostimă în toată măreția ei, pe un car de aur masiv, tras de o sută cincizeci de ciocârlii. Era îmbrăcată cu o rochie de aripi de fluture, de culorile cele mai diferite si mai strălucitoare. Pe umeri purta o mantie brodată cu diamante şi cu o trenă lungă de câţiva metri, dintr-o stofă uşoară ca un fulg. Părul strălucitor ca o mătase de aur era susţinut de o coroană din pietre scumpe care luceau ca soarele. Fiecare pantofior era tăiat dintr-un rubin. Faţa sa frumoasă, blândă şi veselă arăta mulţumire. Zâna o privi cu dragoste pe Violeta.
— Vrei într-adevăr, copila mea?
— Doamnă, strigă Ursuleţ, căzându-i la picioare, vă rog să mă ascultaţi! Mi-aţi făcut atâta bine, am o recunoştinţă plină de dragoste pentru dumneavoastră, sunteţi atât de bună şi de dreaptă. Veţi îndeplini dorinţa nesăbuită a Violetei mele? Vreti să fiu nenorocit toată viața silindu-mă să primesc o asemenea jertfă? Nu, nu, zână fermecătoare, nu veți face asta!
În timp ce Ursuleț vorbea, zâna atinse cu bagheta ei de perle pe Violeta, apoi pe Ursuleț, spunând:
— Îndeplinească-se dorința inimii tale, copila mea.
Îndeplinească-se împotriva dorintei tale, copilul meu.
În acelaşi moment, fața şi tot corpul Violetei se acoperiră cu peri lungi, mătăsoşi, iar Ursuleț apăru cu pielea albă, netedă, de o frumusețe nemaipomenită. Violeta îl privea cu admiratie. El stătea cu capul plecat, cu ochii plini de lacrimi şi nu îndrăznea să se uite la Violeta, transformată într-o ființă respingătoare. În sfârşit se uită la ea şi amândoi se îmbrățişară şi plânseră. Când Violeta ridică ochii şi o privi pe Aniela, aceasta îi întinse mâinile spunându-i:
— Mulţumesc, copila mea nobilă şi generoasă.
— Mamă, îi spuse Violeta, mă vei mai iubi?
— Te voi iubi de o sută de ori mai mult decât înainte.
— Violeta, îi spuse Ursuleț, nu te teme că vei fi urâtă în ochii noştri. Pentru noi eşti cu mult mai frumoasă decât atunci când aveai toată frumuseţea ta. Eşti sora mea şi o prietenă cum nu mai există. Vei fi toată viaţa tovarăşa mea dragă, stăpâna sufletului meu.
XII
Lupta
Violeta voia să-i răspundă, când în aer se auzi un zgomot curios. Deodată văzură coborând un car din piele de crocodil, tras de cincizeci de broaşte râioase uriaşe. Toate orăcăiau îngrozitor şi ar fi împroşcat pe toți cu veninul lor otrăvitor, dacă Zâna-cea-Nostimă nu le-ar fi împiedicat. Când carul ajunse jos, coborî din el o ființă mare, groasă, greoaie şi hidoasă. Era Zâna-cea-Furioasă. Ochii păreau că-i ies din orbite. Nasul mare, turtit îi acoperea obrajii zbârciţi. Gura îi ajungea de la o ureche la alta, iar când o deschidea se vedea o limbă neagră şi ascuţită şi nişte dinţi verzui, încovoiaţi. Mică de statură, era mai mult lată decât înaltă şi avea o burtă mare ca o tobă. Pielea îi era cleioasă şi rece ca la broaşte. Părul rar, roşu îi cădea în dezordine pe gâtul său zbârcit şi guşat. Miinile sale late şi turtite erau ca nişte înotătoare de rechin. Rochia ei era din piei de melc, iar mantia din piele de broască râioasă.
Ea înaintă către Ursuleț, pe care de aci înainte îl vom numi Prinţul-cel-Minunat. Se opri în faţa lui, aruncă o privire furioasă Zânei-cea-Nostimă, o altă privire batjocoritoare Violetei, îşi încrucişă braţele lipicioase pe burta ei uriaşă şi spuse cu o voce aspră, răguşită:
— Sora mea m-a învins, Prinţule-cel-Minunat. Îmi rămâne totuşi o alinare. Nu vei fi fericit de regăsirea frumuseții tale, pentru că ai dobândit-o în schimbul fericirii acestei mici proaste, care e hidoasă şi de care nu vei voi să te apropii. Da, da, plângi, frumoasa mea ursoaică. Vei plânge multă vreme, vei regreta amarnic, dacă n-ai şi început să regreţi, de a fi dăruit Prinţului-cel-Minunat pielea ta albă şi frumoasă.
— Niciodată! Niciodată nu voi regreta. Singura mea părere de rău este că n-am ştiut mai de mult ce puteam să fac pentru a-i dovedi recunoştinţa mea.
Zâna cea bună, a cărei faţă deveni severă şi foarte iritată, întinse bagheta şi spuse:
— Tăcere, sora mea! Nu te vei bucura multă vreme de nenorocirea Violetei. Am s-o lecuiesc eu, pentru că devotamentul ei merită să fie răsplătit.
— Îți interzic să-i vii în ajutor, sub ameninţarea furiei mele.
— Nu mă tem de furia ta, surioară, şi numai din dispreţ nu te pedepsesc.
— Să mă pedepseşti? Îndrăzneşti să mă ameninţi?
Ea suflă cu zgomot, îşi chemă echipajul, se urcă în car şi se ridică în zbor, vrând să se abată asupra Zânei-cea-Nostimă, pentru a o înăbuşi cu veninul broaştelor râioase. Dar Zâna-cea-Nostimă cunoştea mârşăviile surorii ei. Ciocârliile sale credincioase ţineau în apropiere carul ei, în care sări, şi carul se ridică deasupra broaştelor râioase şi se abătu asupra lor. Acestea reuşiră să se dea la o parte şi veninul lor atinse câteva ciocârlii, care muriră pe loc. Zâna cea bună le deshămă repede şi, cu iuțeala fulgerului, se abătu din nou peste broaștele râioase. Ciocârliile le scoaseră ochii cu ghearele, înainte ca Zâna-cea-Furioasă să le poată veni în ajutor. Zgomotul făcut de broaştele râioase şi de ciocrlii era asurzitor. Zâna cea bună avu grijă să strige prietenilor ei care priveau îngroziţi.
— Îndepărtaţi-vă şi astupaţi-vă urechile!
Zâna-cea-Furioasă mai încercă să îndrepte carul ei cu broaştele ei râioase oarbe spre ciocârlii, ca să le împroaşte cu venin, dar Zâna-cea-Nostimă se ridică tot mai sus, iar sora ei, nemaiputându-şi stăpâni furia, îi spuse:
-- Eşti susţinută de Regina Zânelor, o bătrână caraghioasă pe care aş vrea s-o văd în fundul iadului.
Abia rosti aceste cuvinte şi carul său căzu greoi la pământ, iar broaștele râioase muriră toate. Zâna-cea-Furioasă rămase singură sub înfățișarea unei broaşte râioase uriaşe. Voia să vorbească, dar nu putea decât să sufle şi să scoată nişte orăcăieli îngrozitoare. Ea privea cu furie neputincioasă pe Zâna-cea-Nostimă, ciocârliile, pe Prințul-cel-Minunat şi pe ceilalți. Nu mai avea nicio putere. Zâna-cea-Nostimă coborî iar pe pământ şi spuse:
— Regina Zânelor te-a pedepsit pentru purtarea ta urâtă. Căieşte-te, dacă vrei să te ierte.
Drept răspuns, sora ei aruncă venin, care din fericire nu atinse pe nimeni. Zâna-cea-Nostimă întinse bagheta ei spunând:
— Îţi poruncesc să dispari şi să nu te mai arăţi niciodată Prinţului-cel-Minunat şi familiei lui.
Imediat, broasca râioasă dispăru fără urmă. Zâna cea bună rămase nemişcată câteva clipe, apoi îşi trecu mâna peste frunte ca pentru a alunga un gând trist şi apropiindu-se de Prinţul-cel-Minunat îi spuse:
— Prinţe, titlul pe care ţi-l dau arată din ce neam te tragi. Eşti fiul Regelui-cel-Crud şi al reginei Draga, care trăieşte aici sub înfăţişarea unei simple fermiere. Numele tatălui tău arată şi firea lui. Mama ta a încercat să-l împiedice să-şi omoare fratele şi pe soţia acestuia, şi regele a vrut să se răzbune şi s-o omoare pe ea. Eu am salvat-o, împreună cu devotata Alteea. Şi tu, prinţesă Violeta, eşti fiica Regelui-cel-lenes şi al Reginei-cea-Nepăsătoare. După plecarea reginei Draga, ei au căzut pradă lenei şi nepăsării lor şi au pierit ucişi de Regele-cel-Crud. Dar şi el a fost omorât de supușii lui, care nu-i mai puteau suporta jugul şi cruzimile. Acum te aşteaptă. prințe, să domneşti asupra lor. Le-am destăinuit că exişti şi că vei avea o soție demnă de tine. Eşti liber să alegi pe una dintre cele douăsprezece principese pe care tatăl tău le ținea închise după ce-i omorâse pe părinţii lor. Toate sunt frumoase, cuminţi şi toate îţi aduc ca zestre regate.
Prinţul-cel-Minunat rămase înmărmurit de tot ce auzise. La ultimele cuvinte ale zânei, se întoarse spre Violeta şi, văzând că plânge, îi spuse:
— De ce plângi, Violeta? Te temi că-mi va îi ruşine cu tine şi că nu voi îndrăzni să dovedesc în faţa tuturor curtenilor mei dragostea ce-ţi port? Nu voi ascunde față de nimeni ce-ai făcut pentru mine.
Crezi că aş putea uita ce mă leagă de tine pentru totdeauna? Crezi că aş putea fi atât de nerecunoscător,încât să caut altă dragoste decât a ta şi să te înlocuiesc cu una din acele prințese ţinute închise de tatăl meu? Nu, dragă Violeta! Până acum ai fost pentru mine o soră. De acum înainte vei fi alături de mine toată viaţa, singura mea prietenă, soția mea.
-- Soţia ta, frăţioare? Nu se poate aşa ceva! Cum vrei să aşezi alături de tine, pe tron, o fiinţă atât de urâtă ca biata ta Violeta? Cum vei îndrăzni să înfrunți batjocura supușilor tăi şi a regilor vecini? Iar eu însămi cum voi îndrăzni să mă arăt la serbările ce se vor da în cinstea întoarcerii tale? Nu, dragul meu, fratele meu, lasă-mă să trăiesc aproape de tine. aproape de mama ta, singură, să nu mă ştie nimeni, acoperită cu un voal, ca să nu mă vadă nimeni şi nimeni să nu te învinuiască de a fi făcut o alegere atât de nepotrivită.
Prinţul-cel-Minunat stărui mult timp şi cu multă hotărîre. Aniela nu spunea nimic. Ar fi dorit ca fiul ei să primească această ultimă jertfă din partea Violetei şi s-o lase să trăiască alături de ei, dar ascunsă privirii altora. Alteea plângea şi îl încuraja pe prinț în stăruințele lui pe lângă Violeta.
— Violeta, spuse prințul, dacă tu nu primeşti să te sui pe tron alături de mine, eu renunţ la puterea regală, ca să trăiesc cu tine ca în trecut, singuri şi fericiţi. Fără tine, sceptrul regal îmi va fi o povară grea: cu tine, mica noastră fermă va fi un paradis. Spune, Violeta, vrei să primeşti?
— Ai învins, frăţioare! Să trăim cum am trăit atâţia ani minunați şi fericiți prin dragostea noastră.
— Nobile prinţ şi generoasă prințesă, spuse zâna, veţi avea răsplata dragostei voastre, atât de devotată şi de rară. Prinţe, în puţul în care v-am ascuns în timpul incendiului, există o comoară de nepreţuit pentru tine şi pentru Violeta. Coboară, caută şi când o vei găsi o vei aduce aici. Veţi afla valoarea ei.
Prinţul alergă către puț, coborî scara sprinten, ajunse jos, dar nu văzu decât covorul pe care îl găsise prima dată. Se uită cu atenţie la pereţi, nu văzu nimic. Ridică covorul şi văzu o piatră neagră care avea un belciug. Trase de belciug, piatra se ridică, şi descoperi o casetă care lucea ca stelele. «Aceasta trebuie să fie comoara de care vorbea zâna», îşi spuse prinţul. Luă caseta, uşoară ca o coajă de nucă, şi urcă repede ținând-o cu grijă în braţe. Toţi îl aşteptau cu nerăbdare. Dădu caseta zânei. Aniela strigă:
— Aceasta e caseta pe care mi-aţi încredințat-o şi pe care o credeam pierdută!
— Da, e aceeaşi. Iată o cheie, prințe, deschide-o!
Prinţul se grăbi s-o deschidă, dar care nu fu dezamăgirea tuturor când, în locul comorii, nu văzură decât brățările pe care le purta Violeta când Ursuleţ o găsise pierdută în pădure şi o sticluță cu un fel de ulei. Zâna se uită la ei râzând şăgalnic de nedumerirea lor. Ea luă brățările şi i le dădu Violetei.
— Acesta e darul meu de nuntă, copila mea. Fiecare din aceste diamante are puterea de a feri de orice rău pe acela care le poartă şi de a-l înzestra cu toate virtuțile, toate bogăţiile, toată frumuseţea, deşteptăciunea şi toată fericirea pe care ar dori-o. Să le foloseşti pentru copiii ce se vor naşte din căsătoria ta cu Prinţul-cel- Minunat!
Luând apoi sticluța cu ulei de măzăriche, spuse:
— Acesta este darul tău de nuntă din partea vărului tău. Ştiu că îţi place parfumul. Acesta are nişte însuşiri deosebite. Să-l foloseşti chiar astăzi. Mâine voi veni să vă iau şi vă voi conduce pe toți în regatul tău, prinţe.
— Dar am renunțat la regatul meu, vreau să trăiesc aici cu scumpa mea Violeta.
— Dar cine va conduce regatul, fiul meu? întrebă regina Draga.
— Tu, mamă, dacă binevoieşti să primeşti, răspunse prinţul.
Regina era pe cale să refuze coroana oferită de fiul ei, când zâna spuse din nou:
— Mâine vom mai vorbi despre aceasta. Dumneavoastră, doamnă, care totuşi doriţi puţin această coroană pe care voiaţi s-o refuzaţi, vă interzic s-o acceptaţi înaintea întoarcerii mele. Tu, nobilul meu prinţ, adăugă ea cu o voce dulce şi cu o privire drăgăstoasă, să n-o mai oferi nimănui înaintea venirii mele. La revedere, pe mâine, când veţi fi fericiţi, dragii mei copii. Gândiţi-vă la prietena voastră, Zâna-cea-Nostimă!
Lupta
Violeta voia să-i răspundă, când în aer se auzi un zgomot curios. Deodată văzură coborând un car din piele de crocodil, tras de cincizeci de broaşte râioase uriaşe. Toate orăcăiau îngrozitor şi ar fi împroşcat pe toți cu veninul lor otrăvitor, dacă Zâna-cea-Nostimă nu le-ar fi împiedicat. Când carul ajunse jos, coborî din el o ființă mare, groasă, greoaie şi hidoasă. Era Zâna-cea-Furioasă. Ochii păreau că-i ies din orbite. Nasul mare, turtit îi acoperea obrajii zbârciţi. Gura îi ajungea de la o ureche la alta, iar când o deschidea se vedea o limbă neagră şi ascuţită şi nişte dinţi verzui, încovoiaţi. Mică de statură, era mai mult lată decât înaltă şi avea o burtă mare ca o tobă. Pielea îi era cleioasă şi rece ca la broaşte. Părul rar, roşu îi cădea în dezordine pe gâtul său zbârcit şi guşat. Miinile sale late şi turtite erau ca nişte înotătoare de rechin. Rochia ei era din piei de melc, iar mantia din piele de broască râioasă.
Ea înaintă către Ursuleț, pe care de aci înainte îl vom numi Prinţul-cel-Minunat. Se opri în faţa lui, aruncă o privire furioasă Zânei-cea-Nostimă, o altă privire batjocoritoare Violetei, îşi încrucişă braţele lipicioase pe burta ei uriaşă şi spuse cu o voce aspră, răguşită:
— Sora mea m-a învins, Prinţule-cel-Minunat. Îmi rămâne totuşi o alinare. Nu vei fi fericit de regăsirea frumuseții tale, pentru că ai dobândit-o în schimbul fericirii acestei mici proaste, care e hidoasă şi de care nu vei voi să te apropii. Da, da, plângi, frumoasa mea ursoaică. Vei plânge multă vreme, vei regreta amarnic, dacă n-ai şi început să regreţi, de a fi dăruit Prinţului-cel-Minunat pielea ta albă şi frumoasă.
— Niciodată! Niciodată nu voi regreta. Singura mea părere de rău este că n-am ştiut mai de mult ce puteam să fac pentru a-i dovedi recunoştinţa mea.
Zâna cea bună, a cărei faţă deveni severă şi foarte iritată, întinse bagheta şi spuse:
— Tăcere, sora mea! Nu te vei bucura multă vreme de nenorocirea Violetei. Am s-o lecuiesc eu, pentru că devotamentul ei merită să fie răsplătit.
— Îți interzic să-i vii în ajutor, sub ameninţarea furiei mele.
— Nu mă tem de furia ta, surioară, şi numai din dispreţ nu te pedepsesc.
— Să mă pedepseşti? Îndrăzneşti să mă ameninţi?
Ea suflă cu zgomot, îşi chemă echipajul, se urcă în car şi se ridică în zbor, vrând să se abată asupra Zânei-cea-Nostimă, pentru a o înăbuşi cu veninul broaştelor râioase. Dar Zâna-cea-Nostimă cunoştea mârşăviile surorii ei. Ciocârliile sale credincioase ţineau în apropiere carul ei, în care sări, şi carul se ridică deasupra broaştelor râioase şi se abătu asupra lor. Acestea reuşiră să se dea la o parte şi veninul lor atinse câteva ciocârlii, care muriră pe loc. Zâna cea bună le deshămă repede şi, cu iuțeala fulgerului, se abătu din nou peste broaștele râioase. Ciocârliile le scoaseră ochii cu ghearele, înainte ca Zâna-cea-Furioasă să le poată veni în ajutor. Zgomotul făcut de broaştele râioase şi de ciocrlii era asurzitor. Zâna cea bună avu grijă să strige prietenilor ei care priveau îngroziţi.
— Îndepărtaţi-vă şi astupaţi-vă urechile!
Zâna-cea-Furioasă mai încercă să îndrepte carul ei cu broaştele ei râioase oarbe spre ciocârlii, ca să le împroaşte cu venin, dar Zâna-cea-Nostimă se ridică tot mai sus, iar sora ei, nemaiputându-şi stăpâni furia, îi spuse:
-- Eşti susţinută de Regina Zânelor, o bătrână caraghioasă pe care aş vrea s-o văd în fundul iadului.
Abia rosti aceste cuvinte şi carul său căzu greoi la pământ, iar broaștele râioase muriră toate. Zâna-cea-Furioasă rămase singură sub înfățișarea unei broaşte râioase uriaşe. Voia să vorbească, dar nu putea decât să sufle şi să scoată nişte orăcăieli îngrozitoare. Ea privea cu furie neputincioasă pe Zâna-cea-Nostimă, ciocârliile, pe Prințul-cel-Minunat şi pe ceilalți. Nu mai avea nicio putere. Zâna-cea-Nostimă coborî iar pe pământ şi spuse:
— Regina Zânelor te-a pedepsit pentru purtarea ta urâtă. Căieşte-te, dacă vrei să te ierte.
Drept răspuns, sora ei aruncă venin, care din fericire nu atinse pe nimeni. Zâna-cea-Nostimă întinse bagheta ei spunând:
— Îţi poruncesc să dispari şi să nu te mai arăţi niciodată Prinţului-cel-Minunat şi familiei lui.
Imediat, broasca râioasă dispăru fără urmă. Zâna cea bună rămase nemişcată câteva clipe, apoi îşi trecu mâna peste frunte ca pentru a alunga un gând trist şi apropiindu-se de Prinţul-cel-Minunat îi spuse:
— Prinţe, titlul pe care ţi-l dau arată din ce neam te tragi. Eşti fiul Regelui-cel-Crud şi al reginei Draga, care trăieşte aici sub înfăţişarea unei simple fermiere. Numele tatălui tău arată şi firea lui. Mama ta a încercat să-l împiedice să-şi omoare fratele şi pe soţia acestuia, şi regele a vrut să se răzbune şi s-o omoare pe ea. Eu am salvat-o, împreună cu devotata Alteea. Şi tu, prinţesă Violeta, eşti fiica Regelui-cel-lenes şi al Reginei-cea-Nepăsătoare. După plecarea reginei Draga, ei au căzut pradă lenei şi nepăsării lor şi au pierit ucişi de Regele-cel-Crud. Dar şi el a fost omorât de supușii lui, care nu-i mai puteau suporta jugul şi cruzimile. Acum te aşteaptă. prințe, să domneşti asupra lor. Le-am destăinuit că exişti şi că vei avea o soție demnă de tine. Eşti liber să alegi pe una dintre cele douăsprezece principese pe care tatăl tău le ținea închise după ce-i omorâse pe părinţii lor. Toate sunt frumoase, cuminţi şi toate îţi aduc ca zestre regate.
Prinţul-cel-Minunat rămase înmărmurit de tot ce auzise. La ultimele cuvinte ale zânei, se întoarse spre Violeta şi, văzând că plânge, îi spuse:
— De ce plângi, Violeta? Te temi că-mi va îi ruşine cu tine şi că nu voi îndrăzni să dovedesc în faţa tuturor curtenilor mei dragostea ce-ţi port? Nu voi ascunde față de nimeni ce-ai făcut pentru mine.
Crezi că aş putea uita ce mă leagă de tine pentru totdeauna? Crezi că aş putea fi atât de nerecunoscător,încât să caut altă dragoste decât a ta şi să te înlocuiesc cu una din acele prințese ţinute închise de tatăl meu? Nu, dragă Violeta! Până acum ai fost pentru mine o soră. De acum înainte vei fi alături de mine toată viaţa, singura mea prietenă, soția mea.
-- Soţia ta, frăţioare? Nu se poate aşa ceva! Cum vrei să aşezi alături de tine, pe tron, o fiinţă atât de urâtă ca biata ta Violeta? Cum vei îndrăzni să înfrunți batjocura supușilor tăi şi a regilor vecini? Iar eu însămi cum voi îndrăzni să mă arăt la serbările ce se vor da în cinstea întoarcerii tale? Nu, dragul meu, fratele meu, lasă-mă să trăiesc aproape de tine. aproape de mama ta, singură, să nu mă ştie nimeni, acoperită cu un voal, ca să nu mă vadă nimeni şi nimeni să nu te învinuiască de a fi făcut o alegere atât de nepotrivită.
Prinţul-cel-Minunat stărui mult timp şi cu multă hotărîre. Aniela nu spunea nimic. Ar fi dorit ca fiul ei să primească această ultimă jertfă din partea Violetei şi s-o lase să trăiască alături de ei, dar ascunsă privirii altora. Alteea plângea şi îl încuraja pe prinț în stăruințele lui pe lângă Violeta.
— Violeta, spuse prințul, dacă tu nu primeşti să te sui pe tron alături de mine, eu renunţ la puterea regală, ca să trăiesc cu tine ca în trecut, singuri şi fericiţi. Fără tine, sceptrul regal îmi va fi o povară grea: cu tine, mica noastră fermă va fi un paradis. Spune, Violeta, vrei să primeşti?
— Ai învins, frăţioare! Să trăim cum am trăit atâţia ani minunați şi fericiți prin dragostea noastră.
— Nobile prinţ şi generoasă prințesă, spuse zâna, veţi avea răsplata dragostei voastre, atât de devotată şi de rară. Prinţe, în puţul în care v-am ascuns în timpul incendiului, există o comoară de nepreţuit pentru tine şi pentru Violeta. Coboară, caută şi când o vei găsi o vei aduce aici. Veţi afla valoarea ei.
Prinţul alergă către puț, coborî scara sprinten, ajunse jos, dar nu văzu decât covorul pe care îl găsise prima dată. Se uită cu atenţie la pereţi, nu văzu nimic. Ridică covorul şi văzu o piatră neagră care avea un belciug. Trase de belciug, piatra se ridică, şi descoperi o casetă care lucea ca stelele. «Aceasta trebuie să fie comoara de care vorbea zâna», îşi spuse prinţul. Luă caseta, uşoară ca o coajă de nucă, şi urcă repede ținând-o cu grijă în braţe. Toţi îl aşteptau cu nerăbdare. Dădu caseta zânei. Aniela strigă:
— Aceasta e caseta pe care mi-aţi încredințat-o şi pe care o credeam pierdută!
— Da, e aceeaşi. Iată o cheie, prințe, deschide-o!
Prinţul se grăbi s-o deschidă, dar care nu fu dezamăgirea tuturor când, în locul comorii, nu văzură decât brățările pe care le purta Violeta când Ursuleţ o găsise pierdută în pădure şi o sticluță cu un fel de ulei. Zâna se uită la ei râzând şăgalnic de nedumerirea lor. Ea luă brățările şi i le dădu Violetei.
— Acesta e darul meu de nuntă, copila mea. Fiecare din aceste diamante are puterea de a feri de orice rău pe acela care le poartă şi de a-l înzestra cu toate virtuțile, toate bogăţiile, toată frumuseţea, deşteptăciunea şi toată fericirea pe care ar dori-o. Să le foloseşti pentru copiii ce se vor naşte din căsătoria ta cu Prinţul-cel- Minunat!
Luând apoi sticluța cu ulei de măzăriche, spuse:
— Acesta este darul tău de nuntă din partea vărului tău. Ştiu că îţi place parfumul. Acesta are nişte însuşiri deosebite. Să-l foloseşti chiar astăzi. Mâine voi veni să vă iau şi vă voi conduce pe toți în regatul tău, prinţe.
— Dar am renunțat la regatul meu, vreau să trăiesc aici cu scumpa mea Violeta.
— Dar cine va conduce regatul, fiul meu? întrebă regina Draga.
— Tu, mamă, dacă binevoieşti să primeşti, răspunse prinţul.
Regina era pe cale să refuze coroana oferită de fiul ei, când zâna spuse din nou:
— Mâine vom mai vorbi despre aceasta. Dumneavoastră, doamnă, care totuşi doriţi puţin această coroană pe care voiaţi s-o refuzaţi, vă interzic s-o acceptaţi înaintea întoarcerii mele. Tu, nobilul meu prinţ, adăugă ea cu o voce dulce şi cu o privire drăgăstoasă, să n-o mai oferi nimănui înaintea venirii mele. La revedere, pe mâine, când veţi fi fericiţi, dragii mei copii. Gândiţi-vă la prietena voastră, Zâna-cea-Nostimă!
XIII
Răsplata
Prințul o privi pe Violeta şi suspină. Violeta se uita la el surâzând:
— Ce frumos eşti, dragul meu văr! Ce fericită sunt că ţi-am redat frumusețea! Eu am să pun câteva picături din acest ulei de: măzăriche pe mâinile mele. Deoarece nu pot să-ţi plac aşa urâtă, cel puţin să miros frumos, spuse ea râzând. Scoase dopul şi îl rugă pe prinț să-i toarne câteva picături pe frunte şi pe faţă.
Prinţul avea inima grea şi nu putea vorbi. El luă sticluţa şi înde-plini dorința Violetei.
De îndată ce uleiul atinse fruntea Violetei, care nu le fu surpriza şi bucuria văzând că părul dispare şi pielea îşi recapătă albeaţa şi frumuseţea dinainte.
Văzând virtuțile acelui ulei minunat, scoaseră strigăte de bucurie şi alergară la grajd unde se aflau regina şi Alteea. Văzură şi ele efectul miraculos al uleiului dat de zână şi le împărtăşiră bucuria.
Prinţul-cel- Minunat nu-şi credea ochilor. De aici înainte nimic nu va împiedica unirea lui cu Violeta, atât de bună, devotată şi atât de potrivită pentru a-l face fericit.
Regina se gândea la regatul pe care îl părăsise de douăzeci de ani. Ar fi dorit ca ei toți să aibă haine potrivite pentru un asemenea prilej, dar nu avea nici timpul, nici mijloacele de a le procura. Vor trebui să apară în faţa poporului în îmbrăcămintea lor din pânză groasă şi aspră. Violeta şi prinţul râdeau de grijile mamii lor.
— Nu găseşti, mamă, că prinţul nostru minunat este destul de împodobit cu frumuseţea sa proprie şi că o haină, oricât de bogată, nu l-ar face nici mai frumos, nici mai bun?
— Nu crezi ca şi mine, mamă, că frumuseţea dragei noastre Violeta o împodobeşte mai bine decât cele mai alese veşminte? Că strălucirea ochilor ei e mai puternică decât a celor mai rare nestemate, că frumusețea dinţilor ei ar face să pălească cele mai rare perle, că bogăţia părului ei bălai întrece în frumuseţe orice coroană de diamante?
— Da, copiii mei, fără îndoială, sunteţi amândoi frumoşi şi fermecători, dar puţină îmbrăcăminte mai bună, câteva bijuterii n-ar strica frumuseţii voastre. Iar eu, care sunt bătrână...
— Dar nu eşti nici bătrână, nici urâtă, spuse repede Alteea, eşti încă frumoasă chiar şi cu hainele tale de fermieră şi cu boneta de pânză simplă pe cap. Dealtfel, de cum vom sosi în regat, vei cumpăra toate rochiile ce-ţi vor fi pe plac.
Seara trecu în veselie şi fără griji pentru viitor. Zâna avu grijă de cina lor. Petrecură noaptea pe snopii de paie din grajd şi cum erau toţi obosiţi de emoţiile zilei, dormiră atât de adânc, încât soarele era de mult pe cer și zâna era de-acum în mijlocul lor când se treziră. Primul care deschise ochii fu prințul. El se aruncă la picioarele zânei și-i mulțumi cu atâta căldură, încât ea fu înduioşată. Violeta veni şi ea alături de prinţ, spre a mulţumi zânei.
— Nu mă îndoiesc de recunoştința voastră, le spuse zâna, dar azi am multă treabă. Sunt aşteptată la curtea Regelui-cel-Bun, unde voi fi de față la naşterea celui de al optulea fiu al prinţesei Bălăioara. Acest fiu va fi soţul fiicei tale celei mai mari, prințe. Trebuie să te conduc în regatul tău, şi mai târziu voi veni să asist la nunta voastră. Regină, spuse ea adresându-se mamei lor, care se trezise, vom pleca imediat în regatul fiului tău. Sunteţi gata, tu şi devotata voastră Alteea?
Suntem gata să vă urmăm, spuse Draga, oarecum stingherită, dar nu vă veţi ruşina de hainele noastre atât de puţin demne de regatul nostru?
— Nu mă voi ruşina, spuse zâna; poate tu vei fi aceea, dar am eu leac pentru asta.
Spunând acestea, zâna desenă un cerc cu bagheta deasupra capului reginei, care în acceaşi clipă se văzu îmbrăcată cu o rochie din țesătură de aur, pe cap cu o bonetă din pene legată cu o panglică din diamante,iar în picioare cu pantofi de catifea cu steluțe de aur. Regina privi rochia cu un aer mulțumit.
— Dar Violeta şi prințul? Nu vreţi să fiți bună şi pentru ei?
- Nici Violeta, nici prinţul nu mi-au cerut nimic. Voi face aşa cum vor ei. Spune, Violeta, vrei alte veşminte?
— Doamnă, spuse Violeta, roşind şi plecând ochii, am fost fericită în această rochie simplă de pânză. Aşa mă ştie fratele meu şi aşa m-a iubit. Permiteţi-mi s-o păstrez atât timp cât va fi posibil şi o voi păstra mereu în amintirea anilor fericiţi ai copilăriei mele.
Zâna făcu un semn prietenesc de aprobare Violetei, chemă echipajul, care era la câţiva paşi, se urcară cu toții şi plecară. În mai puţin de o oră ciocârliile străbătură cei peste zece mii de kilometri până la regatul Prinţului-cel-Minunat. Toţi curtenii şi tot poporul, înştiințaţi de Zâna-cea-Nostimă, aşteptau în palat şi pe străzi. Când zăriră carul, izbucniră în strigăte de bucurie, care deveniră şi mai puternice când carul se opri în mijlocul curţii de onoare a palatului şi din el coborî regina Draga, încă tânără şi frumoasă, apoi Prinţul-cel-Minunat, a cărui frumuseţe ieşea şi mai mult la iveală în hainele bogate ce străluceau de aur şi pietre scumpe — tot o drăgălăşenie a şăgalnicei zâne. Violeta era de asemenea îmbrăcată într-o rochie din dantelă de aur, împodobită cu o sumedenie de ciocârlii mici din diamante. Pe cap avea o coroană făcută tot din ciocârlii micuțe, brodate din pietre scumpe de toate culorile.
Când prinţul o luă de mână şi o prezentă poporului, figura ei fermecătoare şi blândă, vioiciunea, frumuseţea şi graţia ei cuceriră imediat inimile tuturor, Toţi strigară mult timp:
— Trăiască Regele-cel-Minunat! Trăiască regina Violeta!
Strigau atât de tare, încât câteva persoane asurziră, dar, bineînţeles, zâna, care dorea ca toată lumea să fie fericită, îi vindecă imediat.
A urmat o masă mare pentru curteni şi pentru popor. Au luat parte un milion trei sute patruzeci şi şase de mii opt sute douăzeci şi două de persoane. Mâncară pe cheltuiala zânei şi fiecare mai căpătă de mâncare pe încă opt zile. În timpul mesei, zâna plecă la curtea Regelui-cel-Bun, promiţând că va reveni pentru nunta Regelui-cel-Minunat şi a Violetei.
Zâna lipsi opt zile. În acest timp, Regele-cel-Minunat, care o vedea pe mama sa cam tristă că nu mai e regină, O rugă să primească regatul. Violetei. Ea primi, cu condiţia ca ei să vină în fiecare an să petreacă
trei luni în regatul ei şi nu plecă decât după nunta copiilor.
La nuntă a fost poftită Zâna-cea-Nostimă şi alte zâne şi duhuri, prieteni de ai ei. Toţi aduseră daruri minunate şi erau foarte mulțumiți de felul cum au fost primiţi şi au promis că vor veni ori de câte ori vor fi poftiți. Un an mai târziu primiră o nouă invitaţie, de data aceasta la naşterea primului copil al tinerilor soți. Violeta a născut o fetiţă care era, ca şi părinţii ei, o minunăție de frumuseţe şi bunătate.
Regele şi regina nu s-au mai dus la mama lor, din următoarele cauze: Unul din duhurile care fusese invitat la nunta Violetei cu Prinţul-cel-Minunat, şi care se numea Duhul-cel-Binevoitor, o găsi pe regina Draga atât de blândă, bună şi frumoasă, încât se îndrăgosti de ea şi se duse de mai multe ori s-o viziteze în regatul ei. Într-o zi el o răpi într-un vârtej. Ea plânse un pic, dar, cum şi ei îi plăcea duhul, primi să se căsătorească cu el.
Regele Duhurilor îi făcu ca dar de nuntă privilegiul de care se bucura soţul ei şi anume de a deveni nemuritoare, de a nu îmbătrâni niciodată şi de a se putea duce într-o clipă oriunde ar dori. Ea se servi adesea de acest ultim privilegiu pentru a-şi vedea nepoții.
Regele-cel- Minunat şi regina Violeta avură opt fii şi patru fiice, toţi fermecători şi fericiți pentru că se iubeau foarte mult. Bunica lor îi cam răsfăţa şi le dăruia cu ajutorul Duhului-cel-Binevoitor tot ce-şi doreau. Alteea, care o iubea mult pe regina Draga, a întovărăşit-o în noul ei regat, dar când duhul a răpit-o, văzându-se singură şi părăsită, fu atât de tristă încât o rugă pe Zâna-cea-Nostimă s-o ducă la Regele-cel-Minunat şi la Violeta. Ea a rămas la ei; îngrijea copiii şi le povestea întâmplările prin care au trecut părinţii lor.
Ea se află şi acuma acolo, deşi duhul şi regina Draga au rugat-o să-i ierte că n-au luat-o şi pe ea, şi să vină la ei.
— Nu, nu, le-a răspuns ea, să rămânem aşa cum suntem. M-aţi uitat o dată, s-ar putea să mă uitaţi încă o dată. Aici, Ursuleţul meu drag şi Violeta nu mă vor uita niciodată. Îi iubesc şi voi rămâne cu ei. Şi ei mă iubesc şi nu mă vor lăsa să plec.
Fermierul, intendentul şi stăpânul uzinei, care au fost atât de cruzi cu Ursuleţ, au fost aspru pedepsiţi de Zâna-cea-Nostimă. Pe fermier l-a mâncat un urs câteva ore după ce la gonit pe Ursuleţ. Intendentul a fost gonit de stăpânul lui, pentru că dăduse drumul câinilor care au fugit şi n-au mai fost găsiţi. În aceeaşi noapte l-a muşcat un şarpe veninos şi a murit. Stăpânul uzinei, care era foarte crud cu muncitorii, a fost aruncat într-un cuptor încins, unde a pierit în câteva clipe.
Răsplata
Prințul o privi pe Violeta şi suspină. Violeta se uita la el surâzând:
— Ce frumos eşti, dragul meu văr! Ce fericită sunt că ţi-am redat frumusețea! Eu am să pun câteva picături din acest ulei de: măzăriche pe mâinile mele. Deoarece nu pot să-ţi plac aşa urâtă, cel puţin să miros frumos, spuse ea râzând. Scoase dopul şi îl rugă pe prinț să-i toarne câteva picături pe frunte şi pe faţă.
Prinţul avea inima grea şi nu putea vorbi. El luă sticluţa şi înde-plini dorința Violetei.
De îndată ce uleiul atinse fruntea Violetei, care nu le fu surpriza şi bucuria văzând că părul dispare şi pielea îşi recapătă albeaţa şi frumuseţea dinainte.
Văzând virtuțile acelui ulei minunat, scoaseră strigăte de bucurie şi alergară la grajd unde se aflau regina şi Alteea. Văzură şi ele efectul miraculos al uleiului dat de zână şi le împărtăşiră bucuria.
Prinţul-cel- Minunat nu-şi credea ochilor. De aici înainte nimic nu va împiedica unirea lui cu Violeta, atât de bună, devotată şi atât de potrivită pentru a-l face fericit.
Regina se gândea la regatul pe care îl părăsise de douăzeci de ani. Ar fi dorit ca ei toți să aibă haine potrivite pentru un asemenea prilej, dar nu avea nici timpul, nici mijloacele de a le procura. Vor trebui să apară în faţa poporului în îmbrăcămintea lor din pânză groasă şi aspră. Violeta şi prinţul râdeau de grijile mamii lor.
— Nu găseşti, mamă, că prinţul nostru minunat este destul de împodobit cu frumuseţea sa proprie şi că o haină, oricât de bogată, nu l-ar face nici mai frumos, nici mai bun?
— Nu crezi ca şi mine, mamă, că frumuseţea dragei noastre Violeta o împodobeşte mai bine decât cele mai alese veşminte? Că strălucirea ochilor ei e mai puternică decât a celor mai rare nestemate, că frumusețea dinţilor ei ar face să pălească cele mai rare perle, că bogăţia părului ei bălai întrece în frumuseţe orice coroană de diamante?
— Da, copiii mei, fără îndoială, sunteţi amândoi frumoşi şi fermecători, dar puţină îmbrăcăminte mai bună, câteva bijuterii n-ar strica frumuseţii voastre. Iar eu, care sunt bătrână...
— Dar nu eşti nici bătrână, nici urâtă, spuse repede Alteea, eşti încă frumoasă chiar şi cu hainele tale de fermieră şi cu boneta de pânză simplă pe cap. Dealtfel, de cum vom sosi în regat, vei cumpăra toate rochiile ce-ţi vor fi pe plac.
Seara trecu în veselie şi fără griji pentru viitor. Zâna avu grijă de cina lor. Petrecură noaptea pe snopii de paie din grajd şi cum erau toţi obosiţi de emoţiile zilei, dormiră atât de adânc, încât soarele era de mult pe cer și zâna era de-acum în mijlocul lor când se treziră. Primul care deschise ochii fu prințul. El se aruncă la picioarele zânei și-i mulțumi cu atâta căldură, încât ea fu înduioşată. Violeta veni şi ea alături de prinţ, spre a mulţumi zânei.
— Nu mă îndoiesc de recunoştința voastră, le spuse zâna, dar azi am multă treabă. Sunt aşteptată la curtea Regelui-cel-Bun, unde voi fi de față la naşterea celui de al optulea fiu al prinţesei Bălăioara. Acest fiu va fi soţul fiicei tale celei mai mari, prințe. Trebuie să te conduc în regatul tău, şi mai târziu voi veni să asist la nunta voastră. Regină, spuse ea adresându-se mamei lor, care se trezise, vom pleca imediat în regatul fiului tău. Sunteţi gata, tu şi devotata voastră Alteea?
Suntem gata să vă urmăm, spuse Draga, oarecum stingherită, dar nu vă veţi ruşina de hainele noastre atât de puţin demne de regatul nostru?
— Nu mă voi ruşina, spuse zâna; poate tu vei fi aceea, dar am eu leac pentru asta.
Spunând acestea, zâna desenă un cerc cu bagheta deasupra capului reginei, care în acceaşi clipă se văzu îmbrăcată cu o rochie din țesătură de aur, pe cap cu o bonetă din pene legată cu o panglică din diamante,iar în picioare cu pantofi de catifea cu steluțe de aur. Regina privi rochia cu un aer mulțumit.
— Dar Violeta şi prințul? Nu vreţi să fiți bună şi pentru ei?
- Nici Violeta, nici prinţul nu mi-au cerut nimic. Voi face aşa cum vor ei. Spune, Violeta, vrei alte veşminte?
— Doamnă, spuse Violeta, roşind şi plecând ochii, am fost fericită în această rochie simplă de pânză. Aşa mă ştie fratele meu şi aşa m-a iubit. Permiteţi-mi s-o păstrez atât timp cât va fi posibil şi o voi păstra mereu în amintirea anilor fericiţi ai copilăriei mele.
Zâna făcu un semn prietenesc de aprobare Violetei, chemă echipajul, care era la câţiva paşi, se urcară cu toții şi plecară. În mai puţin de o oră ciocârliile străbătură cei peste zece mii de kilometri până la regatul Prinţului-cel-Minunat. Toţi curtenii şi tot poporul, înştiințaţi de Zâna-cea-Nostimă, aşteptau în palat şi pe străzi. Când zăriră carul, izbucniră în strigăte de bucurie, care deveniră şi mai puternice când carul se opri în mijlocul curţii de onoare a palatului şi din el coborî regina Draga, încă tânără şi frumoasă, apoi Prinţul-cel-Minunat, a cărui frumuseţe ieşea şi mai mult la iveală în hainele bogate ce străluceau de aur şi pietre scumpe — tot o drăgălăşenie a şăgalnicei zâne. Violeta era de asemenea îmbrăcată într-o rochie din dantelă de aur, împodobită cu o sumedenie de ciocârlii mici din diamante. Pe cap avea o coroană făcută tot din ciocârlii micuțe, brodate din pietre scumpe de toate culorile.
Când prinţul o luă de mână şi o prezentă poporului, figura ei fermecătoare şi blândă, vioiciunea, frumuseţea şi graţia ei cuceriră imediat inimile tuturor, Toţi strigară mult timp:
— Trăiască Regele-cel-Minunat! Trăiască regina Violeta!
Strigau atât de tare, încât câteva persoane asurziră, dar, bineînţeles, zâna, care dorea ca toată lumea să fie fericită, îi vindecă imediat.
A urmat o masă mare pentru curteni şi pentru popor. Au luat parte un milion trei sute patruzeci şi şase de mii opt sute douăzeci şi două de persoane. Mâncară pe cheltuiala zânei şi fiecare mai căpătă de mâncare pe încă opt zile. În timpul mesei, zâna plecă la curtea Regelui-cel-Bun, promiţând că va reveni pentru nunta Regelui-cel-Minunat şi a Violetei.
Zâna lipsi opt zile. În acest timp, Regele-cel-Minunat, care o vedea pe mama sa cam tristă că nu mai e regină, O rugă să primească regatul. Violetei. Ea primi, cu condiţia ca ei să vină în fiecare an să petreacă
trei luni în regatul ei şi nu plecă decât după nunta copiilor.
La nuntă a fost poftită Zâna-cea-Nostimă şi alte zâne şi duhuri, prieteni de ai ei. Toţi aduseră daruri minunate şi erau foarte mulțumiți de felul cum au fost primiţi şi au promis că vor veni ori de câte ori vor fi poftiți. Un an mai târziu primiră o nouă invitaţie, de data aceasta la naşterea primului copil al tinerilor soți. Violeta a născut o fetiţă care era, ca şi părinţii ei, o minunăție de frumuseţe şi bunătate.
Regele şi regina nu s-au mai dus la mama lor, din următoarele cauze: Unul din duhurile care fusese invitat la nunta Violetei cu Prinţul-cel-Minunat, şi care se numea Duhul-cel-Binevoitor, o găsi pe regina Draga atât de blândă, bună şi frumoasă, încât se îndrăgosti de ea şi se duse de mai multe ori s-o viziteze în regatul ei. Într-o zi el o răpi într-un vârtej. Ea plânse un pic, dar, cum şi ei îi plăcea duhul, primi să se căsătorească cu el.
Regele Duhurilor îi făcu ca dar de nuntă privilegiul de care se bucura soţul ei şi anume de a deveni nemuritoare, de a nu îmbătrâni niciodată şi de a se putea duce într-o clipă oriunde ar dori. Ea se servi adesea de acest ultim privilegiu pentru a-şi vedea nepoții.
Regele-cel- Minunat şi regina Violeta avură opt fii şi patru fiice, toţi fermecători şi fericiți pentru că se iubeau foarte mult. Bunica lor îi cam răsfăţa şi le dăruia cu ajutorul Duhului-cel-Binevoitor tot ce-şi doreau. Alteea, care o iubea mult pe regina Draga, a întovărăşit-o în noul ei regat, dar când duhul a răpit-o, văzându-se singură şi părăsită, fu atât de tristă încât o rugă pe Zâna-cea-Nostimă s-o ducă la Regele-cel-Minunat şi la Violeta. Ea a rămas la ei; îngrijea copiii şi le povestea întâmplările prin care au trecut părinţii lor.
Ea se află şi acuma acolo, deşi duhul şi regina Draga au rugat-o să-i ierte că n-au luat-o şi pe ea, şi să vină la ei.
— Nu, nu, le-a răspuns ea, să rămânem aşa cum suntem. M-aţi uitat o dată, s-ar putea să mă uitaţi încă o dată. Aici, Ursuleţul meu drag şi Violeta nu mă vor uita niciodată. Îi iubesc şi voi rămâne cu ei. Şi ei mă iubesc şi nu mă vor lăsa să plec.
Fermierul, intendentul şi stăpânul uzinei, care au fost atât de cruzi cu Ursuleţ, au fost aspru pedepsiţi de Zâna-cea-Nostimă. Pe fermier l-a mâncat un urs câteva ore după ce la gonit pe Ursuleţ. Intendentul a fost gonit de stăpânul lui, pentru că dăduse drumul câinilor care au fugit şi n-au mai fost găsiţi. În aceeaşi noapte l-a muşcat un şarpe veninos şi a murit. Stăpânul uzinei, care era foarte crud cu muncitorii, a fost aruncat într-un cuptor încins, unde a pierit în câteva clipe.
Sfârșit
