Povestea Bălăioarei, a Bunei Căprioare şi a lui Pisoi-Frumos - basm de Contesa de Segur
Citește online povestea basm pentru copii în română "Povestea Bălăioarei, a Bunei Căprioare şi a lui Pisoi-Frumos" scrisă de Contesa de Segur și în care este vorba despre o prințesă pe nume Bălăioara, care din cauza mamei sale vitrege, se pierde în pădurea cu liliac. Aici, fata o întâlnește pe Căprioara cea Bună și pe Pisoi-Frumos, care o duc la palatul lor și au grijă de ea. Prințesa Bălăioara doarme timp de șapte ani și în același timp primește educația pe care ar fi trebuit s-o primească de la tatăl său, Regele cel Bun.
Citește povestea "Povestea Bălăioarei, a Bunei Căprioare şi a lui Pisoi-Frumos"
I
Bălăioara
A fost odată o fetiță cuminte și frumoasă, cu părul ca spicul grâului, care se numea Bălăioara. Era fermecătoare ca și părinții ei, Regele-cel-Bun și Regina Dulcineea. Regele era foarte iubit de supușii săi. Cei răi se temeau de el, pentru că era tot atât de drept pe cât era de bun și pedepsea cu asprime orice faptă rea. La câteva luni după ce o născu pe Bălăioara, regina muri, iar regele o plânse multă vreme. Fetița, fiind foarte mică, nu-și dădea seama că mama ei murise. Era veselă, zglobie şi trăia fericită lângă tatăl ei, care o iubea din toată inima și-i dăruia cele mai frumoase jucării, cele mai bune dulciuri, cele mai delicioase fructe.
Într-o zi, Regele-cel-Bun află că supușii săi îi cer să se recăsătorească, pentru a avea un fiu care să-i fie urmaș. El nici nu vru să audă de așa ceva. La stăruința supușilor, a fost totuși nevoit să le facă pe plac. Chemă atunci pe ministrul său Ușurel și-i spuse:
— Dragul meu prieten, poporul meu vrea să mă recăsătoresc. Sunt încă atât de îndurerat de moartea scumpei mele Dulcineea, încât nu sunt în stare să-mi caut eu însumi o altă soție. Caută-mi tu o prințesă. Nu cer decât să fie bună și s-o facă fericită pe scumpa mea Bălăioara. Când o vei găsi, o vei cere de soţie pentru mine şi o vei aduce aici.
Uşurel plecă imediat, umblă pe la toţi regii, văzu multe prinţese, care de care mai urâte şi mai rele. La urmă ajunse la curtea Regelui-cel-Gălăgios, care avea o fată frumoasă, deşteaptă şi care părea a fi bună. Uşurel o găsi încântătoare şi o ceru imediat de soţie pentru Regele-cel-Bun.
Regele-cel-Gălăgios, bucuros să scape cât mai repede de fiica sa care avea un suflet rău şi-i făcea tot felul de necazuri, i-o dădu pe loc lui Ușurel ca s-o ducă în țara Regelui-cel-Bun.
Ușurel plecă împreună cu Prunțesa-cea-Vicleană, însoțiți de o mie de catâri încărcați cu zestrea și giuvaerurile prințesei.
Sosiră la Regele-cel-Bun care le ieşi în întâmpinare. I se păru drăguţă prinţesa, dar nici pe departe nu avea înfăţişarea bună şi blândă a bietei Dulcineea.
Când o zări pe Bălăioara, Prinţesa-cea-Vicleană aruncă o privire atât de răutăcioasă, încât fetiţa, care avea doar trei anişori, se înfricoşă şi începu să plângă.
— Ce are? întrebă regele. De ce plânge ca un copil rău Bălăioara mea cea dulce şi cuminte?
— Tată, dragă tată: strigă fetiţa ascunzându-se în braţele regelui, nu mă da acestei prinţese, mi-e frică de ea, e rea!
Mirat, regele se uită la prinţesă şi zări privirea ei rea care o înfricoşase pe Bălăioara. El hotărî de îndată s-o despartă pe fetiţă de noua regină. Bălăioara rămase, ca şi înainte, în grija dădacei care o crescuse şi o iubea cu duioşie. Regina o vedea rar, dar, când din întâmplare o întâlnea, nu-şi putea stăpâni ura.
Peste un an, Regina-cea-Vicleană născu o fetiţă cu părul negru ca tăciunele, pe care o numiră Negruţa. Era drăguţă, dar nu ca Bălăioara. Fetiţa era rea ca şi mama ei şi nu o putea suferi pe Bălăioara, pe care o muşca, o trăgea de păr, îi strica jucăriile, îi murdărea rochiţele. Buna şi micuţa Bălăioara nu se supăra niciodată şi-i lua apărarea Negruţei.
«Nu o certa, tată, îi spunea ea regelui, e atât de mică! Ea nu ştie că mă necăjeşte când îmi strică jucăriile. Iar atunci când mă muşcă sau când mă trage de păr, o face din joacă.»
Regele o îmbrăţişa pe Bălăioara şi nu spunea nimic; dar vedea el bine că Negruţa făcea totul din răutate, iar Bălăioara o ierta pentru că era bună. El o iubea din ce în ce mai mult pe Bălăioara şi din ce în ce mai puţin pe Negruţa. Regina-cea-Vicleană vedea şi ea toate acestea, dar o ura şi mai mult pe nevinovata Bălăioara, din care ar fi făcut cel mai nenorocit copil din lume dacă nu s-ar fi temut de mânia regelui.
Regele porunci ca Bălăioara să nu fie lăsată niciodată singură cu regina, şi cum se ştia că pedepseşte cu asprime nesupunerea, nici regina nu îndrăznea să i se împotrivească.
Bălăioara
A fost odată o fetiță cuminte și frumoasă, cu părul ca spicul grâului, care se numea Bălăioara. Era fermecătoare ca și părinții ei, Regele-cel-Bun și Regina Dulcineea. Regele era foarte iubit de supușii săi. Cei răi se temeau de el, pentru că era tot atât de drept pe cât era de bun și pedepsea cu asprime orice faptă rea. La câteva luni după ce o născu pe Bălăioara, regina muri, iar regele o plânse multă vreme. Fetița, fiind foarte mică, nu-și dădea seama că mama ei murise. Era veselă, zglobie şi trăia fericită lângă tatăl ei, care o iubea din toată inima și-i dăruia cele mai frumoase jucării, cele mai bune dulciuri, cele mai delicioase fructe.
Într-o zi, Regele-cel-Bun află că supușii săi îi cer să se recăsătorească, pentru a avea un fiu care să-i fie urmaș. El nici nu vru să audă de așa ceva. La stăruința supușilor, a fost totuși nevoit să le facă pe plac. Chemă atunci pe ministrul său Ușurel și-i spuse:
— Dragul meu prieten, poporul meu vrea să mă recăsătoresc. Sunt încă atât de îndurerat de moartea scumpei mele Dulcineea, încât nu sunt în stare să-mi caut eu însumi o altă soție. Caută-mi tu o prințesă. Nu cer decât să fie bună și s-o facă fericită pe scumpa mea Bălăioara. Când o vei găsi, o vei cere de soţie pentru mine şi o vei aduce aici.
Uşurel plecă imediat, umblă pe la toţi regii, văzu multe prinţese, care de care mai urâte şi mai rele. La urmă ajunse la curtea Regelui-cel-Gălăgios, care avea o fată frumoasă, deşteaptă şi care părea a fi bună. Uşurel o găsi încântătoare şi o ceru imediat de soţie pentru Regele-cel-Bun.
Regele-cel-Gălăgios, bucuros să scape cât mai repede de fiica sa care avea un suflet rău şi-i făcea tot felul de necazuri, i-o dădu pe loc lui Ușurel ca s-o ducă în țara Regelui-cel-Bun.
Ușurel plecă împreună cu Prunțesa-cea-Vicleană, însoțiți de o mie de catâri încărcați cu zestrea și giuvaerurile prințesei.
Sosiră la Regele-cel-Bun care le ieşi în întâmpinare. I se păru drăguţă prinţesa, dar nici pe departe nu avea înfăţişarea bună şi blândă a bietei Dulcineea.
Când o zări pe Bălăioara, Prinţesa-cea-Vicleană aruncă o privire atât de răutăcioasă, încât fetiţa, care avea doar trei anişori, se înfricoşă şi începu să plângă.
— Ce are? întrebă regele. De ce plânge ca un copil rău Bălăioara mea cea dulce şi cuminte?
— Tată, dragă tată: strigă fetiţa ascunzându-se în braţele regelui, nu mă da acestei prinţese, mi-e frică de ea, e rea!
Mirat, regele se uită la prinţesă şi zări privirea ei rea care o înfricoşase pe Bălăioara. El hotărî de îndată s-o despartă pe fetiţă de noua regină. Bălăioara rămase, ca şi înainte, în grija dădacei care o crescuse şi o iubea cu duioşie. Regina o vedea rar, dar, când din întâmplare o întâlnea, nu-şi putea stăpâni ura.
Peste un an, Regina-cea-Vicleană născu o fetiţă cu părul negru ca tăciunele, pe care o numiră Negruţa. Era drăguţă, dar nu ca Bălăioara. Fetiţa era rea ca şi mama ei şi nu o putea suferi pe Bălăioara, pe care o muşca, o trăgea de păr, îi strica jucăriile, îi murdărea rochiţele. Buna şi micuţa Bălăioara nu se supăra niciodată şi-i lua apărarea Negruţei.
«Nu o certa, tată, îi spunea ea regelui, e atât de mică! Ea nu ştie că mă necăjeşte când îmi strică jucăriile. Iar atunci când mă muşcă sau când mă trage de păr, o face din joacă.»
Regele o îmbrăţişa pe Bălăioara şi nu spunea nimic; dar vedea el bine că Negruţa făcea totul din răutate, iar Bălăioara o ierta pentru că era bună. El o iubea din ce în ce mai mult pe Bălăioara şi din ce în ce mai puţin pe Negruţa. Regina-cea-Vicleană vedea şi ea toate acestea, dar o ura şi mai mult pe nevinovata Bălăioara, din care ar fi făcut cel mai nenorocit copil din lume dacă nu s-ar fi temut de mânia regelui.
Regele porunci ca Bălăioara să nu fie lăsată niciodată singură cu regina, şi cum se ştia că pedepseşte cu asprime nesupunerea, nici regina nu îndrăznea să i se împotrivească.
II
Bălăioara pierdută
Bălăioara împlinise şapte ani, iar Negruţa trei. Regele îi dărui Bălăioarei o trăsurică frumoasă trasă de doi struţi pe care îi mâna un paj, un băieţaş de vreo zece ani, nepotul dădacei care o crescuse pe Bălăioara.
Băiatul se numea Pofticiosul. El o iubea mult pe Bălăioara, cu care se jucase de când era mică, şi ea era tare bună cu el. Pajul avea un cusur, de unde îi venea şi numele: era foarte lacom de dulciuri. Ar fi fost în stare să facă o faptă rea pentru o pungă cu bomboane. Bălăioara spunea adesea : «Tare te iubesc, Pofticiosule, dar nu-mi place să te văd atât de lacom. Te rog, lecuieşte-te de acest cusur urâcios, care dezgustă pe toată lumea.» Pofticiosul îi săruta mâna, îi promitea că se va îndrepta, dar continua să fure prăjituri de la bucătărie şi bomboane din cămară. Mereu era bătut pentru lăcomia lui şi pentru că nu asculta.
Regina-cea-Vicleană află de cusurul băiatului şi se gândi că l-ar putea folosi pentru a o pierde pe Bălăioara. Iată ce puse la cale:
Parcul palatului în care se plimba Bălăioara cu trăsurica trasă de struţi, având ca vizitiu pe Pofticiosul, se mărginea într-o parte cu o pădure foarte frumoasă, care se numea Pădurea de Liliac. Un gard din zăbrele despărţea parcul de pădure, care tot anul era plină de liliac înflorit. Nimeni nu intra în ea pentru că se ştia că e vrăjită şi cine pătrunde acolo nu mai iese niciodată. Pofticiosul cunoştea şi el taina pădurii. Regele i-a interzis cu severitate să se apropie de acea parte a parcului cu trăsurica Bălăioarei, de teamă ca fetiţa să nu treacă din greşeală printre zăbrele şi să intre în pădure.
De multe ori a încercat regele să ridice un zid sau să îndesească zăbrelele, ca să nu se mai poată trece printre ele, dar, de îndată ce se aşezau pietre sau zăbrele, o putere necunoscută le făcea să dispară.
Regina-cea-Vicleană căuta să-l ademenească pe Pofticiosul, dăruindu-i în fiecare zi dulciuri. Când reuşi să-i stârnească lăcomia, aşa încât el nu se mai putea lipsi de prăjiturile şi dulciurile pe care i le dădea din belşug, îl chemă şi-i spuse:
— Pofticiosule, depinde de tine să capeţi un cufăr plin cu bomboane, sau să nu mai mănânci dulciuri toată viaţa ta.
— Să nu mai mănânc dulciuri niciodată ? Vai, doamnă ! Aş muri de supărare! Spuneţi ce trebuie să fac, să nu mă lovească o asemenea nenorocire.
— Trebuie, spuse regina uitându-se în ochii lui, s-o duci pe prinţesa Bălăioara lângă Pădurea de Liliac.
— Nu pot, doamnă, regele mi-a poruncit să nu trec pe acolo.
— Nu poţi? Atunci, mergi sănătos. N-am să-ţi mai dau niciodată dulciuri şi voi porunci ca nimeni din palat să nu-ţi mai dea.
Ah, doamnă, nu fiţi atât de crudă! Daţi-mi altă poruncă pe care s-o pot îndeplini.
— Îţi repet că vreau s-o duci pe Bălăioara lângă Pădurea de Liliac, s-o îndemni să coboare din trăsurică, să treacă gardul şi să intre în pădure.
— Doamnă, spuse plângând Pofticiosul, dacă prințesa va intra în pădure, nu va mai ieşi niciodată. Stiți doară că pădurea e vrăjită. S-o trimit pe prinţesa mea acolo înseamnă s-o trimit la moarte sigură.
— Te întreb a treia oară: vrei s-o duci, sau nu? Alege: sau un cufăr plin cu bomboane pe care îl voi umple din nou în fiecare lună, sau nu vei mai căpăta niciodată o prăjitură sau o bomboană.
— Dar cum voi scăpa de pedeapsa regelui?
— Nu-ţi face griji pentru asta. De îndată ce Bălăioara o să intre în pădure, tu vei veni la mine şi-ţi vei lua bomboanele, iar eu mă voi îngriji de viitorul tău.
— O, doamnă, fie-vă milă de mine! Nu mă siliţi s-o duc la pieire pe scumpa mea prinţesă, care a fost totdeauna aşa de bună cu mine!
— Mai stai la îndoială, nemernicule? Ce-ţi pasă ce se va întâmpla cu Bălăioara? Mai târziu vei intra în slujba Negruţei şi voi avea eu grijă să nu duci lipsă de dulciuri.
Pofticiosul rămase în cumpănă. Vai! Să jertfească el pe buna şi micuța lui prinţesă pentru câteva kilograme de bomboane? Tot restul zilei şi toată noaptea stătu la îndoială dacă să făptuiască această crimă îngrozitoare. Spaima că nu-şi va mai putea satisface lăcomia dacă nu îndeplineşte porunca reginei, dar şi o tainică nădejde că o va regăsi cândva pe prinţesă cu ajutorul vreunei zâne bune îl făcură să se hotărască să facă pe placul reginei.
A doua zi, la ora patru, Bălăioara ceru să i se aducă trăsurica. După ce îl sărută pe rege, pe care îl iubea mai mult decât orice pe lume, şi-i făgădui că se va înapoia peste două ore, se urcă şi plecă să se plimbe. Parcul era mare. Pofticiosul mână struţii către partea opusă Pădurii de liliac. Când erau destul de departe şi nu mai puteau fi zăriţi din palat, el schimbă direcţia şi o luă spre gardul care despărţea parcul de pădure. Băiatul era trist şi tăcut. Crima pe care o săvârşea îi apăsa inima.
— Ce-i cu tine, Pofticiosule? întrebă Bălăioara. De ce taci tot timpul? Eşti cumva bolnav?
— Nu, prinţesă, sunt sănătos.
— Eşti atât de galben la faţă! Spune-mi ce ai, sărmanul meu Pofticios? Îţi făgăduiesc că voi face tot ce voi putea pentru a te ajuta.
Bunătatea Bălăioarei era cât p-aci s-o salveze, într-atât înduioşă inima Pofticiosului, dar gândul la bomboanele făgăduite de Regina-cea-Vicleană învinse pornirea lui bună. Nici nu apucă să-i răspundă, că struţii şi ajunseră la gardul de zăbrele.
— Ah, ce liliac frumos! strigă fetiţa. Ce miros îmbătător! Cât aş dori să am un buchet mare să-l dăruiesc tatii! Coboară, Pofticiosule, şi rupe-mi câteva ramuri!
— Nu pot, prinţesă. Struţii ar putea porni în lipsa mea.
— Nu-i nimic, îi pot mâna şi singură până la palat.
— Dacă te-aş lăsa singură, regele m-ar pedepsi. Mai bine du-te tu şi culege florile care-ţi plac.
Adevărat, mi-ar părea rău să fii pedepsit din pricina mea, bietul meu Pofticios
Spunând acestea, fetiţa sări sprintenă din trăsurică, trecu printre zăbrele în pădure şi începu să culeagă liliac.
În acel moment Pofticiosul se cutremură, se tulbură, remuşcarea îi cuprinse inima. Încercă să repare răul, chemând-o pe Bălăioara, dar, cu toate că ea se afla numai la câţiva paşi şi el o vedea bine, ea nu-i mai auzea vocea şi se afunda tot mai mult în pădurea vrăjită. O mai văzu un timp culegând liliac, apoi dispăru din ochii lui.
Multă vreme plânse Pofticiosul pentru fapta comisă; îşi blestema lăcomia şi o ura pe Regina-cea-Vicleană. În cele din urmă se întoarse la palat, intră pe uşa din dos a grajdului, apoi se duse la regină, care îl aştepta. Văzându-l galben la faţă, cu ochii înroşiţi de lacrimile remuşcării, ea înţelese că Bălăioara era pierdută.
— S-a făcut? întrebă regina.
Pofticiosul făcu un semn cu capul că da; nu mai avea putere să vorbească.
— Vino! îi spuse regina. Iată-ţi răsplata.
Şi-i arătă un cufăr plin cu dulciuri. Puse un valet să ridice cufarul şi să-l lege pe spinarea unuia dintre catârii care căraseră bijuteriile.
— Ia acest cufăr, Pofticiosule, şi du-te la tatăl meu. Pleacă, şi să vii peste o lună, să-ţi mai dau unul!
În acelaşi timp îi puse în mână o pungă plină cu aur.
Pofticiosul nu ştia să stea călare nici pe cai, nici pe catîri. El încălecă şi porni în galop, fără a mai scoate un cuvânt. Catârul, încăpăţânat, dar şi nărăvaş, neputând suferi greutatea cufărului, se ridică pe picioarele dindărăt şi-l azvârli pe Pofticios cu cufăr cu tot. Băiatul se lovi cu capul de nişte bolovani şi muri pe loc. Cu aceasta s-a ales el de pe urma lăcomiei. Nici n-a apucat să guste din dulciurile dăruite de regină.
Nefiind iubit de nimeni, în afară de biata Bălăioara, nimeni nu l-a plâns. Să vedem ce s-a întâmplat cu Bălăioara în Pădurea de Liliac.
Bălăioara pierdută
Bălăioara împlinise şapte ani, iar Negruţa trei. Regele îi dărui Bălăioarei o trăsurică frumoasă trasă de doi struţi pe care îi mâna un paj, un băieţaş de vreo zece ani, nepotul dădacei care o crescuse pe Bălăioara.
Băiatul se numea Pofticiosul. El o iubea mult pe Bălăioara, cu care se jucase de când era mică, şi ea era tare bună cu el. Pajul avea un cusur, de unde îi venea şi numele: era foarte lacom de dulciuri. Ar fi fost în stare să facă o faptă rea pentru o pungă cu bomboane. Bălăioara spunea adesea : «Tare te iubesc, Pofticiosule, dar nu-mi place să te văd atât de lacom. Te rog, lecuieşte-te de acest cusur urâcios, care dezgustă pe toată lumea.» Pofticiosul îi săruta mâna, îi promitea că se va îndrepta, dar continua să fure prăjituri de la bucătărie şi bomboane din cămară. Mereu era bătut pentru lăcomia lui şi pentru că nu asculta.
Regina-cea-Vicleană află de cusurul băiatului şi se gândi că l-ar putea folosi pentru a o pierde pe Bălăioara. Iată ce puse la cale:
Parcul palatului în care se plimba Bălăioara cu trăsurica trasă de struţi, având ca vizitiu pe Pofticiosul, se mărginea într-o parte cu o pădure foarte frumoasă, care se numea Pădurea de Liliac. Un gard din zăbrele despărţea parcul de pădure, care tot anul era plină de liliac înflorit. Nimeni nu intra în ea pentru că se ştia că e vrăjită şi cine pătrunde acolo nu mai iese niciodată. Pofticiosul cunoştea şi el taina pădurii. Regele i-a interzis cu severitate să se apropie de acea parte a parcului cu trăsurica Bălăioarei, de teamă ca fetiţa să nu treacă din greşeală printre zăbrele şi să intre în pădure.
De multe ori a încercat regele să ridice un zid sau să îndesească zăbrelele, ca să nu se mai poată trece printre ele, dar, de îndată ce se aşezau pietre sau zăbrele, o putere necunoscută le făcea să dispară.
Regina-cea-Vicleană căuta să-l ademenească pe Pofticiosul, dăruindu-i în fiecare zi dulciuri. Când reuşi să-i stârnească lăcomia, aşa încât el nu se mai putea lipsi de prăjiturile şi dulciurile pe care i le dădea din belşug, îl chemă şi-i spuse:
— Pofticiosule, depinde de tine să capeţi un cufăr plin cu bomboane, sau să nu mai mănânci dulciuri toată viaţa ta.
— Să nu mai mănânc dulciuri niciodată ? Vai, doamnă ! Aş muri de supărare! Spuneţi ce trebuie să fac, să nu mă lovească o asemenea nenorocire.
— Trebuie, spuse regina uitându-se în ochii lui, s-o duci pe prinţesa Bălăioara lângă Pădurea de Liliac.
— Nu pot, doamnă, regele mi-a poruncit să nu trec pe acolo.
— Nu poţi? Atunci, mergi sănătos. N-am să-ţi mai dau niciodată dulciuri şi voi porunci ca nimeni din palat să nu-ţi mai dea.
Ah, doamnă, nu fiţi atât de crudă! Daţi-mi altă poruncă pe care s-o pot îndeplini.
— Îţi repet că vreau s-o duci pe Bălăioara lângă Pădurea de Liliac, s-o îndemni să coboare din trăsurică, să treacă gardul şi să intre în pădure.
— Doamnă, spuse plângând Pofticiosul, dacă prințesa va intra în pădure, nu va mai ieşi niciodată. Stiți doară că pădurea e vrăjită. S-o trimit pe prinţesa mea acolo înseamnă s-o trimit la moarte sigură.
— Te întreb a treia oară: vrei s-o duci, sau nu? Alege: sau un cufăr plin cu bomboane pe care îl voi umple din nou în fiecare lună, sau nu vei mai căpăta niciodată o prăjitură sau o bomboană.
— Dar cum voi scăpa de pedeapsa regelui?
— Nu-ţi face griji pentru asta. De îndată ce Bălăioara o să intre în pădure, tu vei veni la mine şi-ţi vei lua bomboanele, iar eu mă voi îngriji de viitorul tău.
— O, doamnă, fie-vă milă de mine! Nu mă siliţi s-o duc la pieire pe scumpa mea prinţesă, care a fost totdeauna aşa de bună cu mine!
— Mai stai la îndoială, nemernicule? Ce-ţi pasă ce se va întâmpla cu Bălăioara? Mai târziu vei intra în slujba Negruţei şi voi avea eu grijă să nu duci lipsă de dulciuri.
Pofticiosul rămase în cumpănă. Vai! Să jertfească el pe buna şi micuța lui prinţesă pentru câteva kilograme de bomboane? Tot restul zilei şi toată noaptea stătu la îndoială dacă să făptuiască această crimă îngrozitoare. Spaima că nu-şi va mai putea satisface lăcomia dacă nu îndeplineşte porunca reginei, dar şi o tainică nădejde că o va regăsi cândva pe prinţesă cu ajutorul vreunei zâne bune îl făcură să se hotărască să facă pe placul reginei.
A doua zi, la ora patru, Bălăioara ceru să i se aducă trăsurica. După ce îl sărută pe rege, pe care îl iubea mai mult decât orice pe lume, şi-i făgădui că se va înapoia peste două ore, se urcă şi plecă să se plimbe. Parcul era mare. Pofticiosul mână struţii către partea opusă Pădurii de liliac. Când erau destul de departe şi nu mai puteau fi zăriţi din palat, el schimbă direcţia şi o luă spre gardul care despărţea parcul de pădure. Băiatul era trist şi tăcut. Crima pe care o săvârşea îi apăsa inima.
— Ce-i cu tine, Pofticiosule? întrebă Bălăioara. De ce taci tot timpul? Eşti cumva bolnav?
— Nu, prinţesă, sunt sănătos.
— Eşti atât de galben la faţă! Spune-mi ce ai, sărmanul meu Pofticios? Îţi făgăduiesc că voi face tot ce voi putea pentru a te ajuta.
Bunătatea Bălăioarei era cât p-aci s-o salveze, într-atât înduioşă inima Pofticiosului, dar gândul la bomboanele făgăduite de Regina-cea-Vicleană învinse pornirea lui bună. Nici nu apucă să-i răspundă, că struţii şi ajunseră la gardul de zăbrele.
— Ah, ce liliac frumos! strigă fetiţa. Ce miros îmbătător! Cât aş dori să am un buchet mare să-l dăruiesc tatii! Coboară, Pofticiosule, şi rupe-mi câteva ramuri!
— Nu pot, prinţesă. Struţii ar putea porni în lipsa mea.
— Nu-i nimic, îi pot mâna şi singură până la palat.
— Dacă te-aş lăsa singură, regele m-ar pedepsi. Mai bine du-te tu şi culege florile care-ţi plac.
Adevărat, mi-ar părea rău să fii pedepsit din pricina mea, bietul meu Pofticios
Spunând acestea, fetiţa sări sprintenă din trăsurică, trecu printre zăbrele în pădure şi începu să culeagă liliac.
În acel moment Pofticiosul se cutremură, se tulbură, remuşcarea îi cuprinse inima. Încercă să repare răul, chemând-o pe Bălăioara, dar, cu toate că ea se afla numai la câţiva paşi şi el o vedea bine, ea nu-i mai auzea vocea şi se afunda tot mai mult în pădurea vrăjită. O mai văzu un timp culegând liliac, apoi dispăru din ochii lui.
Multă vreme plânse Pofticiosul pentru fapta comisă; îşi blestema lăcomia şi o ura pe Regina-cea-Vicleană. În cele din urmă se întoarse la palat, intră pe uşa din dos a grajdului, apoi se duse la regină, care îl aştepta. Văzându-l galben la faţă, cu ochii înroşiţi de lacrimile remuşcării, ea înţelese că Bălăioara era pierdută.
— S-a făcut? întrebă regina.
Pofticiosul făcu un semn cu capul că da; nu mai avea putere să vorbească.
— Vino! îi spuse regina. Iată-ţi răsplata.
Şi-i arătă un cufăr plin cu dulciuri. Puse un valet să ridice cufarul şi să-l lege pe spinarea unuia dintre catârii care căraseră bijuteriile.
— Ia acest cufăr, Pofticiosule, şi du-te la tatăl meu. Pleacă, şi să vii peste o lună, să-ţi mai dau unul!
În acelaşi timp îi puse în mână o pungă plină cu aur.
Pofticiosul nu ştia să stea călare nici pe cai, nici pe catîri. El încălecă şi porni în galop, fără a mai scoate un cuvânt. Catârul, încăpăţânat, dar şi nărăvaş, neputând suferi greutatea cufărului, se ridică pe picioarele dindărăt şi-l azvârli pe Pofticios cu cufăr cu tot. Băiatul se lovi cu capul de nişte bolovani şi muri pe loc. Cu aceasta s-a ales el de pe urma lăcomiei. Nici n-a apucat să guste din dulciurile dăruite de regină.
Nefiind iubit de nimeni, în afară de biata Bălăioara, nimeni nu l-a plâns. Să vedem ce s-a întâmplat cu Bălăioara în Pădurea de Liliac.
III
Pădurea de liliac
Bălăioara culegea liliac, bucurându-se de frumusețea și parfumul florilor. Vedea mereu altele mai frumoase, care o atrăgeau. Golea șorțul și pălăria și le umplea din nou. Trecu astfel o oră; i se făcu cald și o cuprinse oboseala. Liliacul atârna greu. Se gândi că e timpul să se întoarcă la palat; privi în jur și se văzu înconjurată numai de tufe de liliac. Îl strigă pe Pofticios, dar el nu răspunse.
<<M-am îndepărtat prea mult, se gândi ea. Să mă înapoiez, deși sunt cam obosită. Pofticiosul mă va auzi și-mi va ieși în întâmpinare>>
Merse ea un timp, dar nu mai zărea gardul. Îl mai strigă de câteva ori pe băiat, dar nu răspundea nimeni. O cuprinse frica.
«Ce-am să mă fac singură în pădure? Ce va spune bietul meu tată văzând că nu mă înapoiez? Cum va îndrăzni Pofticiosul să se întoarcă la palat fără mine? Va fi certat, poate chiar bătut, și numai din vina mea, pentru că am vrut să culeg flori. Nenorocita de mine, am să mor de sete și de foame aici, în pădure, dacă nu mă vor mânca lupii la noapte!»
Bălăioara se așeză la rădăcina unui copac mare și plânse mult timp, apoi oboseala o doborî, puse capul pe buchetul de liliac și adormi.
IV
Prima deşteptare.
Pisoi-Frumos
Bălăioara dormi toată noaptea. Nu simți frigul și nici o fiară sălbatică nu-i tulbură somnul. Se trezi a doua zi dimineața, târziu, își frecă ochii nedumerită că e înconjurată numai de arbori, în loc să fie în odaia ei, în patul ei. O strigă pe dădacă, dar îi răspunse un mieunat blând și plăcut. Mirată, chiar înfricoșată, Bălăioara se uită în jur și zări la picioarele ei un pisoi alb, frumos, care o privea cu blândețe și mieuna.
- Ah, pisoiule, ce frumos ești! strigă Bălăioara trecându-și mâna prin blana lui albă ca zăpada. Ce bucuroasă sunt că te văd, Pisoi-Frumos! Tu mă vei duce la casa ta. Vai, da' ce foame îmi e! N-o să pot merge dacă nu mănânc ceva.
Pisoi-Frumos mieună din nou și-i arătă cu lăbuţa un pacheţel învelit într-o pânză albă, fină. Bălăioara desfăcu pachetul şi găsi felii de pâine cu unt. Mâncă cu poftă şi-i dădu şi pisoiului câteva bucăţele, pe care acesta le ronţăi cu plăcere. După ce mâncară, Bălăioara mulţumi pisoiului pentru dejunul gustos şi-i spuse:
— Pisoi-Frumos, ai putea să mă duci la tatăl meu, care e cu siguranţă foarte îngrijorat de lipsa mea ?
Pisoi-Frumos dădu din cap, mieunând cu jale.
— Ah, văd că mă înţelegi! Atunci, te rog, fie-ţi milă de mine şi du-mă într-o casă, să nu mor de foame, de frig şi de frică, aici, în această pădure îngrozitoare.
Pisoi-Frumos o privi şi, în semn c-a înțeles, se ridică, făcu câţiva paşi şi întoarse capul să vadă dacă Bălăioara îl urmează.
— Iată-mă, Pisoi-Frumos, te urmez, dar cum vom trece prin aceste tufişuri atât de dese? Nu zăresc nici o cărare.
Drept răspuns, Pisoi-Frumos se avântă în tufişurile care se dădeau la o parte pentru a le face loc să treacă şi apoi se închideau din nou. Merseră astfel timp de o oră. Pe măsură ce înaintau, pădurea devenea mai luminoasă, iarba mai fină; erau flori din belşug, păsări frumoase, cântătoare, şi multe veveriţe ce se căţărau de-a lungul ramurilor. Bălăioara, încredintată că va ieşi din pădure şi îl va vedea pe tatăl său, era încântată de tot ce vedea. Ea s-ar fi oprit bucuros să mai culeagă flori, dar Pisoi-Frumos mergea mereu înainte şi mieuna trist când Bălăioara încerca să se oprească.
După încă o oră de mers, Bălăioara zări un palat nespus de frumos. Pisoi-Frumos o întovărăşi până la gardul din zăbrele aurite. Bălăioara nu ştia cum să intre, nu vedea nici o poartă. Pisoi-Frumos dispăruse şi Bălăioara rămase singură.
Pădurea de liliac
Bălăioara culegea liliac, bucurându-se de frumusețea și parfumul florilor. Vedea mereu altele mai frumoase, care o atrăgeau. Golea șorțul și pălăria și le umplea din nou. Trecu astfel o oră; i se făcu cald și o cuprinse oboseala. Liliacul atârna greu. Se gândi că e timpul să se întoarcă la palat; privi în jur și se văzu înconjurată numai de tufe de liliac. Îl strigă pe Pofticios, dar el nu răspunse.
<<M-am îndepărtat prea mult, se gândi ea. Să mă înapoiez, deși sunt cam obosită. Pofticiosul mă va auzi și-mi va ieși în întâmpinare>>
Merse ea un timp, dar nu mai zărea gardul. Îl mai strigă de câteva ori pe băiat, dar nu răspundea nimeni. O cuprinse frica.
«Ce-am să mă fac singură în pădure? Ce va spune bietul meu tată văzând că nu mă înapoiez? Cum va îndrăzni Pofticiosul să se întoarcă la palat fără mine? Va fi certat, poate chiar bătut, și numai din vina mea, pentru că am vrut să culeg flori. Nenorocita de mine, am să mor de sete și de foame aici, în pădure, dacă nu mă vor mânca lupii la noapte!»
Bălăioara se așeză la rădăcina unui copac mare și plânse mult timp, apoi oboseala o doborî, puse capul pe buchetul de liliac și adormi.
IV
Prima deşteptare.
Pisoi-Frumos
Bălăioara dormi toată noaptea. Nu simți frigul și nici o fiară sălbatică nu-i tulbură somnul. Se trezi a doua zi dimineața, târziu, își frecă ochii nedumerită că e înconjurată numai de arbori, în loc să fie în odaia ei, în patul ei. O strigă pe dădacă, dar îi răspunse un mieunat blând și plăcut. Mirată, chiar înfricoșată, Bălăioara se uită în jur și zări la picioarele ei un pisoi alb, frumos, care o privea cu blândețe și mieuna.
- Ah, pisoiule, ce frumos ești! strigă Bălăioara trecându-și mâna prin blana lui albă ca zăpada. Ce bucuroasă sunt că te văd, Pisoi-Frumos! Tu mă vei duce la casa ta. Vai, da' ce foame îmi e! N-o să pot merge dacă nu mănânc ceva.
Pisoi-Frumos mieună din nou și-i arătă cu lăbuţa un pacheţel învelit într-o pânză albă, fină. Bălăioara desfăcu pachetul şi găsi felii de pâine cu unt. Mâncă cu poftă şi-i dădu şi pisoiului câteva bucăţele, pe care acesta le ronţăi cu plăcere. După ce mâncară, Bălăioara mulţumi pisoiului pentru dejunul gustos şi-i spuse:
— Pisoi-Frumos, ai putea să mă duci la tatăl meu, care e cu siguranţă foarte îngrijorat de lipsa mea ?
Pisoi-Frumos dădu din cap, mieunând cu jale.
— Ah, văd că mă înţelegi! Atunci, te rog, fie-ţi milă de mine şi du-mă într-o casă, să nu mor de foame, de frig şi de frică, aici, în această pădure îngrozitoare.
Pisoi-Frumos o privi şi, în semn c-a înțeles, se ridică, făcu câţiva paşi şi întoarse capul să vadă dacă Bălăioara îl urmează.
— Iată-mă, Pisoi-Frumos, te urmez, dar cum vom trece prin aceste tufişuri atât de dese? Nu zăresc nici o cărare.
Drept răspuns, Pisoi-Frumos se avântă în tufişurile care se dădeau la o parte pentru a le face loc să treacă şi apoi se închideau din nou. Merseră astfel timp de o oră. Pe măsură ce înaintau, pădurea devenea mai luminoasă, iarba mai fină; erau flori din belşug, păsări frumoase, cântătoare, şi multe veveriţe ce se căţărau de-a lungul ramurilor. Bălăioara, încredintată că va ieşi din pădure şi îl va vedea pe tatăl său, era încântată de tot ce vedea. Ea s-ar fi oprit bucuros să mai culeagă flori, dar Pisoi-Frumos mergea mereu înainte şi mieuna trist când Bălăioara încerca să se oprească.
După încă o oră de mers, Bălăioara zări un palat nespus de frumos. Pisoi-Frumos o întovărăşi până la gardul din zăbrele aurite. Bălăioara nu ştia cum să intre, nu vedea nici o poartă. Pisoi-Frumos dispăruse şi Bălăioara rămase singură.
V
Căprioara-cea-Bună
Pisoi-Frumos intrase în curtea palatului printr-o mică trecere, făcută parcă anume pentru el, şi de bună seamă dădu de ştire cuiva din palat. Gardul se deschise fără ca Bălăioara să fi strigat pe cineva. Intră în curte şi nu văzu pe nimeni. Uşile palatului se deschiseră de la sine. Bălăioara intră într-un vestibul din marmură albă, apoi străbătu câteva încăperi şi ajunse la urmă într-un salon foarte frumos, albastru şi auriu. Pe un pat din ierburi fine, binemirositoare, era culcată o căprioară albă. Pisoi-Frumos şedea lângă ea. Când o văzu pe Bălăioara, căprioara se ridică, o întâmpină şi-i spuse:
— Bine ai venit, Bălăioaro! Fiul meu şi cu mine te aşteptam de multă vreme.
Auzind o căprioară vorbind, fetița se înfricoşă.
— Linişteşte-te, Bălăioaro, te afli între prieteni. Îl cunosc pe regele, tatăl tău, şi vă iubesc pe amândoi.
— O, doamnă ! Dacă îl cunoaşteţi pe tatăl meu, duceţi-mă la el. E desigur foarte trist de lipsa mea.
— Draga mea, spuse Căprioara-cea-Bună, suspinând, nu-mi este cu putință să te redau tatălui tău. Te afli în puterea vrăjitorului Pădurii de Liliac. Eu însămi sunt supusă puterii lui, care e mai mare decât a mea. Voi trimite însă tatălui tău visuri care îl vor linişti şi-i vor da de veste că eşti la mine.
— Cum, doamnă! strigă Bălăioara, îngrijorată. Nu-l voi mai vedea niciodată pe tatăl meu pe care îl iubesc atât de mult?
— Dragă Bălăioaro, ai răbdare. Înţelepciunea este totdeauna răsplătită. Îl vei revedea pe tatăl tău, dar nu acuma. Fii ascultătoare şi bună. Pisoi-Frumos şi cu mine vom face totul ca să fii fericită.
Bălăioara suspină, plânse, apoi se gândi că ar da dovadă de nerecunoştintă fată de bunătatea Căprioarei, arătându-se nenorocită de a fi cu ea, şi se sili să fie veselă. Căprioara-cea-Bună şi Pisoi-Frumos o conduseră în camera ei, care era tapetată cu mătase trandafirie brodată cu fir de aur. Mobila era tapisată cu catifea albă, pe care erau brodate tot felul de animale, păsări, fluturi, insecte, flori. Alături era o cameră de lucru tapetată cu mătase albastră ca cerul, brodată cu perle. Mobila era îmbrăcată cu mătase argintie presărată cu peruzele. Pe pereți erau portretele unei femei tinere, nemaipomenit de frumoasă, şi ale unui tânăr fermecător.
— Pe cine reprezintă aceste portrete ?
— N-am voie să-ţi răspund la această întrebare, fetiţa mea, răspunse Căprioara. Mai târziu, vei afla. Dar iată că e ora prânzului. Vino să mănânci, Bălăioaro, cred că ţi-e tare foame.
Într-adevăr, fetița murea de foame. Intrară într-o sală de mâncare, în care masa era servită într-un fel foarte ciudat. O pernă mare, învelită în mătase albă, era aşezată pe jos pentru Căprioară. În fata ei, pe masă, se afla un mănunchi de ierburi fine, proaspete şi zemoase, iar alături un jgheab de aur cu apă de izvor. Lângă Căprioară era un scăunaş mai înalt pentru Pisoi-Frumos, iar în dreptul lui, pe masă, un blid de aur cu peştişori fripţi şi cu pulpe de sitari. Alături, o strachină de cristal cu lapte proaspăt. Între Căprioara-cea-Bună şi Pisoi-Frumos era un mic fotoliu din sidef sculptat, îmbrăcat în catifea roşie prinsă în cuie de diamant, pentru Bălăioara. În faţa ei, într-o farfurie de aur, aburea o ciorbă pregătită din găinuşe şi sitari, iar alături o chiflă proaspătă. Lingura şi furculița erau de aur, iar şervetul dintr-o pânză foarte fină. Paharul şi carafa cu apă erau din cristal. La masă serveau cu multă pricepere nişte gazele, care ghiceau tot ce dorea fiecare. Cina era delicioasă, cu cele mai fine şi mai rare mâncăruri şi dulciuri. Bălăioara mâncă cu poftă şi găsi totul nemaipomenit de bun. După-masă se plimbară prin aleile încântătoare din grădină, cu flori frumoase şi fructe rare. După plimbare, văzând că Bălăioara e obosită, Căprioara o duse la culcare. În camera ei o aşteptau două gazele, care o dezbrăcară cu mare delicatete şi o culcară, apoi se aşezară lângă patul ei să o vegheze. Bălăioara, care nu încetase a se gândi la tatăl ei, plânse amarnic de dorul lui şi, doborâtă de oboseală, căzu într-un somn adânc.
Căprioara-cea-Bună
Pisoi-Frumos intrase în curtea palatului printr-o mică trecere, făcută parcă anume pentru el, şi de bună seamă dădu de ştire cuiva din palat. Gardul se deschise fără ca Bălăioara să fi strigat pe cineva. Intră în curte şi nu văzu pe nimeni. Uşile palatului se deschiseră de la sine. Bălăioara intră într-un vestibul din marmură albă, apoi străbătu câteva încăperi şi ajunse la urmă într-un salon foarte frumos, albastru şi auriu. Pe un pat din ierburi fine, binemirositoare, era culcată o căprioară albă. Pisoi-Frumos şedea lângă ea. Când o văzu pe Bălăioara, căprioara se ridică, o întâmpină şi-i spuse:
— Bine ai venit, Bălăioaro! Fiul meu şi cu mine te aşteptam de multă vreme.
Auzind o căprioară vorbind, fetița se înfricoşă.
— Linişteşte-te, Bălăioaro, te afli între prieteni. Îl cunosc pe regele, tatăl tău, şi vă iubesc pe amândoi.
— O, doamnă ! Dacă îl cunoaşteţi pe tatăl meu, duceţi-mă la el. E desigur foarte trist de lipsa mea.
— Draga mea, spuse Căprioara-cea-Bună, suspinând, nu-mi este cu putință să te redau tatălui tău. Te afli în puterea vrăjitorului Pădurii de Liliac. Eu însămi sunt supusă puterii lui, care e mai mare decât a mea. Voi trimite însă tatălui tău visuri care îl vor linişti şi-i vor da de veste că eşti la mine.
— Cum, doamnă! strigă Bălăioara, îngrijorată. Nu-l voi mai vedea niciodată pe tatăl meu pe care îl iubesc atât de mult?
— Dragă Bălăioaro, ai răbdare. Înţelepciunea este totdeauna răsplătită. Îl vei revedea pe tatăl tău, dar nu acuma. Fii ascultătoare şi bună. Pisoi-Frumos şi cu mine vom face totul ca să fii fericită.
Bălăioara suspină, plânse, apoi se gândi că ar da dovadă de nerecunoştintă fată de bunătatea Căprioarei, arătându-se nenorocită de a fi cu ea, şi se sili să fie veselă. Căprioara-cea-Bună şi Pisoi-Frumos o conduseră în camera ei, care era tapetată cu mătase trandafirie brodată cu fir de aur. Mobila era tapisată cu catifea albă, pe care erau brodate tot felul de animale, păsări, fluturi, insecte, flori. Alături era o cameră de lucru tapetată cu mătase albastră ca cerul, brodată cu perle. Mobila era îmbrăcată cu mătase argintie presărată cu peruzele. Pe pereți erau portretele unei femei tinere, nemaipomenit de frumoasă, şi ale unui tânăr fermecător.
— Pe cine reprezintă aceste portrete ?
— N-am voie să-ţi răspund la această întrebare, fetiţa mea, răspunse Căprioara. Mai târziu, vei afla. Dar iată că e ora prânzului. Vino să mănânci, Bălăioaro, cred că ţi-e tare foame.
Într-adevăr, fetița murea de foame. Intrară într-o sală de mâncare, în care masa era servită într-un fel foarte ciudat. O pernă mare, învelită în mătase albă, era aşezată pe jos pentru Căprioară. În fata ei, pe masă, se afla un mănunchi de ierburi fine, proaspete şi zemoase, iar alături un jgheab de aur cu apă de izvor. Lângă Căprioară era un scăunaş mai înalt pentru Pisoi-Frumos, iar în dreptul lui, pe masă, un blid de aur cu peştişori fripţi şi cu pulpe de sitari. Alături, o strachină de cristal cu lapte proaspăt. Între Căprioara-cea-Bună şi Pisoi-Frumos era un mic fotoliu din sidef sculptat, îmbrăcat în catifea roşie prinsă în cuie de diamant, pentru Bălăioara. În faţa ei, într-o farfurie de aur, aburea o ciorbă pregătită din găinuşe şi sitari, iar alături o chiflă proaspătă. Lingura şi furculița erau de aur, iar şervetul dintr-o pânză foarte fină. Paharul şi carafa cu apă erau din cristal. La masă serveau cu multă pricepere nişte gazele, care ghiceau tot ce dorea fiecare. Cina era delicioasă, cu cele mai fine şi mai rare mâncăruri şi dulciuri. Bălăioara mâncă cu poftă şi găsi totul nemaipomenit de bun. După-masă se plimbară prin aleile încântătoare din grădină, cu flori frumoase şi fructe rare. După plimbare, văzând că Bălăioara e obosită, Căprioara o duse la culcare. În camera ei o aşteptau două gazele, care o dezbrăcară cu mare delicatete şi o culcară, apoi se aşezară lângă patul ei să o vegheze. Bălăioara, care nu încetase a se gândi la tatăl ei, plânse amarnic de dorul lui şi, doborâtă de oboseală, căzu într-un somn adânc.
VI
A doua deșteptare a Bălăioarei
Bălăioara dormi adânc. Cand se deşteptă, i se păru că nu mai e aceeaşi: gândea ca un om mare. Recunoscu camera în care se culcase în ajun. Agitată, îngrijorată, alergă la oglindă şi rămase uimită când văzu o fată tânără, cu părul bălai, strălucitor, ce-i ajungea până la călcâie, cu faţa albă, trandafirie, ochii albaştri minunaţi, un năsuc rotunjor şi o talie fină, graţioasă. Nu mai văzuse o fată atât de frumoasă. Gândirea i se dezvoltase şi îşi dădea seama că ştie o mulţime de lucruri. Tulburată, aproape înfricoşată, se îmbrăcă repede şi alergă la Căprioara-cea-Bună.
— Căprioară, spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat cu mine? M-am culcat aseară copil şi m-am trezit mare. Mi se pare mie, sau am crescut atât de mult într-o noapte?
— E adevărat, copila mea, că astăzi împlineşti paisprezece ani, iar somnul tău a durat şapte ani. Când ai venit la noi, nu ştiai încă să scrii şi să citeşti. Fiul meu Pisoi-Frumos şi cu mine te-am adormit pentru şapte ani şi, în timp ce dormeai, te-am învăţat şi ti-am dat o educatie aleasă. Văd că te îndoieşti de cunoştinţele tale. Vino în camera ta de studiu şi încredinţează-te de tot ce ştii!
Bălăioara merse în camera de studiu şi se încredinţă că ştie să scrie, să citească, să deseneze, să picteze, să cânte la pian şi la harpă, să danseze — şi toate le făcea cu mare îndemânare. Se uită, la cărțile din rafturi şi îşi aminti că le citise aproape pe toate. Surprinsă, emoţionată, se aruncă de gâtul Căprioarei, îl îmbrăţişă pe Pisoi-Frumos.
— Ah! Bunii mei prieteni, dragii mei, câtă recunoştinţă vă datorez pentru grija ce aţi purtat copilăriei mele!
Căprioara-cea-Bună o mângâie, iar Pisoi-Frumos îi linse cu delicateţe mâinile. După primele momente de fericire, Bălăioara plecă ochii şi spuse oarecum stânjenită:
— Să nu mă credeţi nerecunoscătoare, bunii mei prieteni, dacă vă rog să mai faceţi ceva pentru mine. Spuneţi-mi ce face tatăl meu? Mai plânge de dorul meu? E nefericit?
— Dorinţa ta e firească şi ţi-o vom satisface, spuse Căprioara. Priveşte în această oglindă şi vei vedea tot ce s-a întâmplat de când ai plecat şi ce face tatăl tău acum.
Bălăioara văzu în oglinda fermecată pe tatăl său plimbându-se agitat prin cameră, şi parcă aştepta pe cineva. Regina-cea-Vicleană intră şi-i spuse că, cu toată împotrivirea Pofticiosului, Bălăioara a vrut să mâne ea însăşi struţii, că aceştia au pornit-o în goană spre Pădurea de Liliac, unde au răsturnat trăsurica. Îi mai spuse că Bălăioara a fost azvârlită printre zăbrele în pădure. De frică şi de supărare, Pofticiosul şi-a pierdut minţile şi ea l-a trimis la părinţii lui.
Se vedea în oglindă cum regele, cuprins de mare jale, alerga la Pădurea de Liliac, unde numai cu forţa a fost împiedicat să intre ca s-o caute pe Bălăioara. Adus acasă, îndurerat, o striga tot timpul pe scumpa lui fetiţă. În cele din urmă adormi şi în vis o văzu în palatul bunei Căprioare şi al lui Pisoi-Frumos. Căprioara-cea-Bună îl asigura că Bălăioara va avea o copilărie liniştită şi fericită şi că într-o zi o va revedea. Aici oglinda se întunecă, apoi se lumină din nou şi Bălăioara îl văzu iarăşi pe tatăl ei. De data aceasta el era îmbătrânit, părul albise şi era trist. Ţinea în mână un mic portret al Bălăioarei, pe care îl săruta tot timpul. Era singur.
Bălăioara izbucni într-un plâns amarnic şi spuse:
— De ce e singur tatăl meu? Unde sunt regina şi Negruţa?
— Regina a fost atât de puţin mâhnită de moartea ta, căci toţi te credeau moartă, o lămuri Căprioara, încât regele n-a mai putut s-o vadă în ochi şi a trimis-o înapoi la tatăl ei, Regele-cel-Gălăgios, care a închis-o într-un turn unde a murit de ciudă şi de urât. Sora ta Negruţa s-a făcut atât de rea şi de nesuferită, încât tatăl tău, ca să scape de ea, a măritat-o cu Prinţul-cel-Mânios, care a luat asupra sa grija s-o facă mai bună. După bătăile şi chinurile îndurate de la soţul ei, Negruţa şi-a dat seama că răutatea nu-i aduce fericire şi încearcă acum să se schimbe. Într-o zi veţi fi împreună şi tu vei ajuta să se îndrepte.
Bălăioara ar fi vrut să mai întrebe când îi va revedea pe tatăl şi pe sora ei, dar, de teamă să nu pară nerecunoscătoare şi prea grăbită de a-i părăsi pe bunii ei prieteni, mulţumi cu dragoste Căprioarei şi nu mai puse nici o întrebare.
Timpul trecea. Bălăioara era ocupată şi nu se plictisea. De la o vreme însă o cuprinse o mare tristeţe. Cu Căprioara vorbea numai în timpul lecţiilor şi la masă. Pisoi-Frumos înţelegea, dar nu putea vorbi. Îi răspundea prin mieunat sau prin semne. Gazelele, care o serveau cu multă dragoste, nu aveau grai. Bălăioara se plimba prin grădină întovărăşită totdeauna de Pisoi-Frumos, care îi arăta cele mai frumoase alei cu cele mai minunate flori. Ea îi făgăduise Căprioarei că nu va ieşi niciodată din parcul palatului. Când o întreba de ce nu are voie să se plimbe în pădure, Căprioara îi spunea:
- Ah, Bălăioaro, nu căuta să pătrunzi în pădure! E o pădure a nenorocirii! Dacă vei putea, să nu intri niciodată acolo!
Uneori Bălăioara urca până la un pavilion care se afla pe un dâmb, lângă pădure. Vedea arbori minunaţi, flori fermecătoare şi mii de păsări cântătoare, care zburau de colo-colo, parcă îmbiind-o să vină şi ea.
«De ce oare nu-mi dă voie să mă plimb în această pădure atât de frumoasă? se întreba ea. Ce primejdie mă poate pândi, de vreme ce mă aflu sub oblăduirea Căprioarei?»
Pisoi-Frumos părea că-i ghiceşte gândurile; mieuna trist, o trăgea cu lăbuța de rochie ca să părăsească pavilionul. Bălăioara surâdea şi se plimba din nou prin parcul singuratic.
A doua deșteptare a Bălăioarei
Bălăioara dormi adânc. Cand se deşteptă, i se păru că nu mai e aceeaşi: gândea ca un om mare. Recunoscu camera în care se culcase în ajun. Agitată, îngrijorată, alergă la oglindă şi rămase uimită când văzu o fată tânără, cu părul bălai, strălucitor, ce-i ajungea până la călcâie, cu faţa albă, trandafirie, ochii albaştri minunaţi, un năsuc rotunjor şi o talie fină, graţioasă. Nu mai văzuse o fată atât de frumoasă. Gândirea i se dezvoltase şi îşi dădea seama că ştie o mulţime de lucruri. Tulburată, aproape înfricoşată, se îmbrăcă repede şi alergă la Căprioara-cea-Bună.
— Căprioară, spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat cu mine? M-am culcat aseară copil şi m-am trezit mare. Mi se pare mie, sau am crescut atât de mult într-o noapte?
— E adevărat, copila mea, că astăzi împlineşti paisprezece ani, iar somnul tău a durat şapte ani. Când ai venit la noi, nu ştiai încă să scrii şi să citeşti. Fiul meu Pisoi-Frumos şi cu mine te-am adormit pentru şapte ani şi, în timp ce dormeai, te-am învăţat şi ti-am dat o educatie aleasă. Văd că te îndoieşti de cunoştinţele tale. Vino în camera ta de studiu şi încredinţează-te de tot ce ştii!
Bălăioara merse în camera de studiu şi se încredinţă că ştie să scrie, să citească, să deseneze, să picteze, să cânte la pian şi la harpă, să danseze — şi toate le făcea cu mare îndemânare. Se uită, la cărțile din rafturi şi îşi aminti că le citise aproape pe toate. Surprinsă, emoţionată, se aruncă de gâtul Căprioarei, îl îmbrăţişă pe Pisoi-Frumos.
— Ah! Bunii mei prieteni, dragii mei, câtă recunoştinţă vă datorez pentru grija ce aţi purtat copilăriei mele!
Căprioara-cea-Bună o mângâie, iar Pisoi-Frumos îi linse cu delicateţe mâinile. După primele momente de fericire, Bălăioara plecă ochii şi spuse oarecum stânjenită:
— Să nu mă credeţi nerecunoscătoare, bunii mei prieteni, dacă vă rog să mai faceţi ceva pentru mine. Spuneţi-mi ce face tatăl meu? Mai plânge de dorul meu? E nefericit?
— Dorinţa ta e firească şi ţi-o vom satisface, spuse Căprioara. Priveşte în această oglindă şi vei vedea tot ce s-a întâmplat de când ai plecat şi ce face tatăl tău acum.
Bălăioara văzu în oglinda fermecată pe tatăl său plimbându-se agitat prin cameră, şi parcă aştepta pe cineva. Regina-cea-Vicleană intră şi-i spuse că, cu toată împotrivirea Pofticiosului, Bălăioara a vrut să mâne ea însăşi struţii, că aceştia au pornit-o în goană spre Pădurea de Liliac, unde au răsturnat trăsurica. Îi mai spuse că Bălăioara a fost azvârlită printre zăbrele în pădure. De frică şi de supărare, Pofticiosul şi-a pierdut minţile şi ea l-a trimis la părinţii lui.
Se vedea în oglindă cum regele, cuprins de mare jale, alerga la Pădurea de Liliac, unde numai cu forţa a fost împiedicat să intre ca s-o caute pe Bălăioara. Adus acasă, îndurerat, o striga tot timpul pe scumpa lui fetiţă. În cele din urmă adormi şi în vis o văzu în palatul bunei Căprioare şi al lui Pisoi-Frumos. Căprioara-cea-Bună îl asigura că Bălăioara va avea o copilărie liniştită şi fericită şi că într-o zi o va revedea. Aici oglinda se întunecă, apoi se lumină din nou şi Bălăioara îl văzu iarăşi pe tatăl ei. De data aceasta el era îmbătrânit, părul albise şi era trist. Ţinea în mână un mic portret al Bălăioarei, pe care îl săruta tot timpul. Era singur.
Bălăioara izbucni într-un plâns amarnic şi spuse:
— De ce e singur tatăl meu? Unde sunt regina şi Negruţa?
— Regina a fost atât de puţin mâhnită de moartea ta, căci toţi te credeau moartă, o lămuri Căprioara, încât regele n-a mai putut s-o vadă în ochi şi a trimis-o înapoi la tatăl ei, Regele-cel-Gălăgios, care a închis-o într-un turn unde a murit de ciudă şi de urât. Sora ta Negruţa s-a făcut atât de rea şi de nesuferită, încât tatăl tău, ca să scape de ea, a măritat-o cu Prinţul-cel-Mânios, care a luat asupra sa grija s-o facă mai bună. După bătăile şi chinurile îndurate de la soţul ei, Negruţa şi-a dat seama că răutatea nu-i aduce fericire şi încearcă acum să se schimbe. Într-o zi veţi fi împreună şi tu vei ajuta să se îndrepte.
Bălăioara ar fi vrut să mai întrebe când îi va revedea pe tatăl şi pe sora ei, dar, de teamă să nu pară nerecunoscătoare şi prea grăbită de a-i părăsi pe bunii ei prieteni, mulţumi cu dragoste Căprioarei şi nu mai puse nici o întrebare.
Timpul trecea. Bălăioara era ocupată şi nu se plictisea. De la o vreme însă o cuprinse o mare tristeţe. Cu Căprioara vorbea numai în timpul lecţiilor şi la masă. Pisoi-Frumos înţelegea, dar nu putea vorbi. Îi răspundea prin mieunat sau prin semne. Gazelele, care o serveau cu multă dragoste, nu aveau grai. Bălăioara se plimba prin grădină întovărăşită totdeauna de Pisoi-Frumos, care îi arăta cele mai frumoase alei cu cele mai minunate flori. Ea îi făgăduise Căprioarei că nu va ieşi niciodată din parcul palatului. Când o întreba de ce nu are voie să se plimbe în pădure, Căprioara îi spunea:
- Ah, Bălăioaro, nu căuta să pătrunzi în pădure! E o pădure a nenorocirii! Dacă vei putea, să nu intri niciodată acolo!
Uneori Bălăioara urca până la un pavilion care se afla pe un dâmb, lângă pădure. Vedea arbori minunaţi, flori fermecătoare şi mii de păsări cântătoare, care zburau de colo-colo, parcă îmbiind-o să vină şi ea.
«De ce oare nu-mi dă voie să mă plimb în această pădure atât de frumoasă? se întreba ea. Ce primejdie mă poate pândi, de vreme ce mă aflu sub oblăduirea Căprioarei?»
Pisoi-Frumos părea că-i ghiceşte gândurile; mieuna trist, o trăgea cu lăbuța de rochie ca să părăsească pavilionul. Bălăioara surâdea şi se plimba din nou prin parcul singuratic.
VII
Papagalul
Trecuseră aproape şase luni de când Bălăioara se trezise din somnul ei de şapte ani. Timpul i se părea lung. Dorul de tatăl ei o chinuia. Văzând-o tristă, Căprioara-cea-Bună suspina adânc; Pisoi-Frumos mieuna îndurerat. Bălăioara vorbea rar de ceea ce îi apăsa sufletul, ca să n-o supere pe Căprioara, care îi spusese de câteva ori: «Dacă vei fi cuminte şi ascultătoare, când vei împlini cincisprezece ani, îl vei revedea pe tatăl tău. Până atunci nu încerca să ne părăseşti.»
Într-o dimineată, stătea singură, amărâtă şi se gândea la viaţa ei plictisitoare şi ciudată. Deodată, trei ciocănituri în fereastră o făcură să întoarcă privirea. Zări un papagal cu penele verzi, cu gâtul şi capul portocalii. Surprinsă de ivirea unei fiinte noi, necunoscute, deschise fereastra şi papagalul intră în cameră. Mare nu-i fu mirarea când îl auzi vorbind cu o voce slabă. răguşită:
— Bună ziua, Bălăioaro. Ştiu că te plictiseşti uneori şi am venit să stăm de vorbă, dar, te rog, să nu-i spui Căprioarei, pentru că mi-ar suci gâtul.
— De ce, frumosule Papagal? Căprioara nu face rău nimănui. Ea îi urăşte numai pe duşmani.
— Dacă nu-mi făgăduieşti că vei tăinui față de Căprioară şi de Pisoi-Frumos venirea mea aici, zbor şi nu mă vei mai vedea niciodată.
— Dacă ții neapărat, frumosule Papagal, îți făgăduiesc. De atâta timp n-am mai vorbit cu nimeni! Pari vesel şi deştept. Sunt sigură că îmi vei tine de urât.
Bălăioara ascultă vorbele linguşitoare ale Papagalului, care lăuda întruna frumuseţea, îndemânarea şi deşteptăciunea ei. După o oră el plecă, făgăduindu-i că va reveni a doua zi. Veni astfel câteva zile în şir şi-i ţinu de urât, nemaicontenind cu laudele.
Într-o dimineaţă, îi bătu în geam spunând:
— Deschide repede, Bălăioaro, îţi aduc ştiri de la tatăl tău, dar nu face zgomot dacă nu vrei să mă, vezi cu gâtul sucit.
Bălăioara deschise geamul şi-i spuse:
— Vorbeşte repede, frumosul meu Papagal! Ce face tatăl meu? Cum se simte?
— Tatăl tău e sănătos, dar plânge întruna de dorul tău. I-am făgăduit că voi folosi puterea mea, aşa slabă cum e, pentru a te scoate din închisoarea asta, dar tu trebuie să mă ajuți.
— Închisoare? Tu habar n-ai ce buni sunt prietenii mei, câtă dragoste au pentru mine. Ei ar fi fericiţi să cunoască o cale pentru a mă reda tatălui meu. Hai cu mine, te rog, să te arăt Căprioarei!
— Ah, Bălăioaro! Nu-i cunoşti pe prietenii tăi, spuse Papagalul cu vocea lui răguşită. Ei mă urăsc de moarte pentru că uneori am reuşit să le smulg victimele. Nu-l vei revedea niciodată pe tatăl tău, nu vei ieşi niciodată din această pădure dacă nu vei găsi tu însăți talismanul care te ține legată aici.
Ce talisman? Nu ştiu nimic. Ce interes ar avea Căprioara-cea-Bună şi Pisoi-Frumos să mă ţină închisă aici?
— Interesul de a nu se plictisi singuri. Iată, talismanul e un simplu trandafir care, de îndată ce îl vei rupe, te va elibera şi te va duce la tatăl tău.
— De unde să culeg trandafirul? În grădină nu e nici unul.
— Îti voi spune altă dată; acum plec, pentru că va veni îndată Căpridara. Dacă vrei să te încredințezi de puterea trandafirului, n-ai decât să-i ceri ei unul şi vei vedea ce-ţi va răspunde. Pe mâine, Bălăioaro! Pe mâine!
Papagalul zbură, bucuros că reuşise să sădească în inima Bălăioarei primii germeni ai neîncrederii, ai nerecunoștinței şi ai nesupunerii. Abia plecă Papagalul, că buna Căprioară şi intră agitată, privind bănuitoare la fereastra deschisă.
— Cu cine vorbeai? întrebă ea.
— Cu nimeni, doamnă.
- Sunt sigură că te-am auzit vorbind.
— Poate vorbeam singură.
Căprioara nu mai spuse nimic, dar era tristă şi-i curgeau lacrimi din ochi. Cu gândul la cele spuse de Papagal, înclinată să-l creadă, Bălăioara nu se mai gândea ca înainte la îndatoririle ei față de bunii săi prieteni. În loc să judece că o căprioară care vorbeşte, care poate face animalele să gândească şi care a adormit-o şi s-a dăruit timp de şapte ani educaţiei ei, punând să fie servită ca o regină, nu poate fi o căprioară oarecare, ea ce-a făcut? S-a încrezut orbeşte spuselor Papagalului, un necunoscut linguşitor, care nu avea de ce să-i poarte ei interes, ba încă cu riscul de a-şi pierde viata. Dar Bălăioara nu mai privea cu aceeaşi recunoştinţă viaţa plăcută şi fericită petrecută la buna Căprioară şi la Pisoi-Frumos. Hotărî deci să urmeze sfaturile Papagalului.
Bălăioara o întrebă, asa, ca din întâmplare. pe Căprioara-cea-Bună, de ce nu vede, printre florile din grădină, pe cea mai frumoasă — trandafirul.
Căprioara se cutremură, se tulbură si-i spuse:
— Bălăioaro, drăguța mea, nu-mi cere această floare rea, care înțeapă pe toți cei ce o ating. Nu-mi vorbi niciodată de trandafir. Tu nu știi ce primejdii te pândesc în această floare.
Înfătișarea Căprioarei era atât de severă, încât Bălăioara nu îndrăzni să mai spună nimic. Restul zilei toți trei au fost neliniștiți și triști. A doua zi de dimineață, Bălăioara alergă la fereastră si, de îndată ce o deschise, Papagalul intră în odaie.
— Ai văzut cum s-a tulburat Căprioara când i-ai vorbit de trandafir? Ţi-am făgăduit că-ţi voi arăta calea spre această floare. Iată, vei ieşi din parc, vei intra în pădure, iar eu te voi astepta si te voi duce la grădina unde se află cel mai frumos trandafir din lume.
— Cum să ies din parc? Pisoi-Frumos mă întovărășeste totdeauna când mă plimb.
— Caută să scapi de el si, dacă nu vrea să plece, iesi împotriva voinţei lui.
— Dacă trandafirul e departe şi se va observa lipsa mea?
— E o oră de mers. A avut grijă Căprioara să fii departe de trandafir, ca să nu poți scăpa de asuprirea ei.
— Dar de ce oare mă ține închisă? E atât de puternică, încât ar putea avea alte plăceri decât să se ocupe de educația mea.
— Vei afla mai târziu, Bălăioaro, când vei fi din nou lângă tatăl tău. Hotărăşte-te, goneşte-l pe Pisoi-Frumos, intră în pădure şi eu te voi aștepta.
Bălăioara îi făgădui, închise fereastra şi se duse la masă. După-masă ieşi, ca de obicei, să se plimbe. Pisoi-Frumos mergea după ea, cu toată purtarea neprietenoasă a Bălăioarei, care îl făcea să miaune cu tristețe. Pe aleea care ducea la iesirea din parc, ea îi spuse:
— Vreau să mă plimb singură. Pleacă, Pisoi!
Pisoi-Frumos se prefăcu că nu pricepe. Bălăioara îşi ieşi din fire şi-l lovi cu piciorul. Pisoi-Frumos scoase un mieunat înfiorător de trist şi fugi. Bălăioara se cutremură de mieunatul lui, îi păru rău, voi să-l cheme înapoi, să renunţe la trandafir şi să mărturisească totul Căprioarei. Din lipsă de curaj şi de ruşine renunță însă, apoi se duse la poartă, o deschise tremurând şi intră în pădure. Papagalul o aştepta.
— Curaj, Bălăioaro! O oră numai şi vei avea trandafirul care te va duce la tatăl tău.
Aceste cuvinte îi redară fetei încrederea şi hotărârea care începeau s-o părăsească. Merse pe cărarea arătată de Papagal, care zbura de pe o ramură pe alta înaintea ei. Pădurea care i se păruse aşa de frumoasă devenea din ce în ce mai greu de străbătut. Mărăcinii şi pietrele se îngrămădeau pe cărare. Păsările nu se mai auzeau, florile dispăruseră. Bălăioara fu cuprinsă de o mare slăbiciune, dar Papagalul o silea să înainteze.
— Repede, repede, Bălăioaro! Timpul trece. Căprioara îşi va da seama de lipsa ta, te va urmări, îmi va suci gâtul şi nu-l vei mai revedea pe tatăl tău.
Obosită, răsuflând greu, cu brațele şi picioarele rănite, cu ghetele rupte, Bălăioara era gata să spună că nu merge mai departe, când Papagalul strigă:
— Am ajuns, Bălăioaro! Iată unde se află trandafirul!
Bălăioara văzu la cotitura cărării o mică împrejmuire, a cărei portiţă i-o deschise Papagalul. Terenul era aspru, plin cu pietre, dar în mijloc se înălţa mândru un trandafir minunat, mai frumos decât toți trandafirii din lume.
— Culege-l, Bălăioaro, îl meriți pe deplin! spuse Papagalul.
Bălăioara apucă creanga şi, cu toate că spinii îi sfâşiau degetele, rupse trandafirul.
În aceeaşi clipă auzi un hohot de râs şi trandafirul îi scăpă din mână strigându-i:
— Mulţumesc, Bălăioaro, că m-ai eliberat din închisoarea în care m-ă ţinea puterea Căprioarei. Sunt duhul tău rău, acum îmi aparţii!
— Ha, ha, ha, râse la rândul său Papagalul, acum îmi pot relua înfătişarea de vrăjitor. M-am ostenit mai puţin decât credeam pentru a te convinge. Am ştiut să te linguşesc şi am reuşit repede să te fac nerecunoscătoare şi rea. Ai pricinuit pieirea prietenilor tăi, al căror duşman de moarte sunt. Adio, Bălăioaro!
Papagalul şi trandafirul dispărură, lăsând-o pe Bălăioara singură în mijlocul pădurii.
Papagalul
Trecuseră aproape şase luni de când Bălăioara se trezise din somnul ei de şapte ani. Timpul i se părea lung. Dorul de tatăl ei o chinuia. Văzând-o tristă, Căprioara-cea-Bună suspina adânc; Pisoi-Frumos mieuna îndurerat. Bălăioara vorbea rar de ceea ce îi apăsa sufletul, ca să n-o supere pe Căprioara, care îi spusese de câteva ori: «Dacă vei fi cuminte şi ascultătoare, când vei împlini cincisprezece ani, îl vei revedea pe tatăl tău. Până atunci nu încerca să ne părăseşti.»
Într-o dimineată, stătea singură, amărâtă şi se gândea la viaţa ei plictisitoare şi ciudată. Deodată, trei ciocănituri în fereastră o făcură să întoarcă privirea. Zări un papagal cu penele verzi, cu gâtul şi capul portocalii. Surprinsă de ivirea unei fiinte noi, necunoscute, deschise fereastra şi papagalul intră în cameră. Mare nu-i fu mirarea când îl auzi vorbind cu o voce slabă. răguşită:
— Bună ziua, Bălăioaro. Ştiu că te plictiseşti uneori şi am venit să stăm de vorbă, dar, te rog, să nu-i spui Căprioarei, pentru că mi-ar suci gâtul.
— De ce, frumosule Papagal? Căprioara nu face rău nimănui. Ea îi urăşte numai pe duşmani.
— Dacă nu-mi făgăduieşti că vei tăinui față de Căprioară şi de Pisoi-Frumos venirea mea aici, zbor şi nu mă vei mai vedea niciodată.
— Dacă ții neapărat, frumosule Papagal, îți făgăduiesc. De atâta timp n-am mai vorbit cu nimeni! Pari vesel şi deştept. Sunt sigură că îmi vei tine de urât.
Bălăioara ascultă vorbele linguşitoare ale Papagalului, care lăuda întruna frumuseţea, îndemânarea şi deşteptăciunea ei. După o oră el plecă, făgăduindu-i că va reveni a doua zi. Veni astfel câteva zile în şir şi-i ţinu de urât, nemaicontenind cu laudele.
Într-o dimineaţă, îi bătu în geam spunând:
— Deschide repede, Bălăioaro, îţi aduc ştiri de la tatăl tău, dar nu face zgomot dacă nu vrei să mă, vezi cu gâtul sucit.
Bălăioara deschise geamul şi-i spuse:
— Vorbeşte repede, frumosul meu Papagal! Ce face tatăl meu? Cum se simte?
— Tatăl tău e sănătos, dar plânge întruna de dorul tău. I-am făgăduit că voi folosi puterea mea, aşa slabă cum e, pentru a te scoate din închisoarea asta, dar tu trebuie să mă ajuți.
— Închisoare? Tu habar n-ai ce buni sunt prietenii mei, câtă dragoste au pentru mine. Ei ar fi fericiţi să cunoască o cale pentru a mă reda tatălui meu. Hai cu mine, te rog, să te arăt Căprioarei!
— Ah, Bălăioaro! Nu-i cunoşti pe prietenii tăi, spuse Papagalul cu vocea lui răguşită. Ei mă urăsc de moarte pentru că uneori am reuşit să le smulg victimele. Nu-l vei revedea niciodată pe tatăl tău, nu vei ieşi niciodată din această pădure dacă nu vei găsi tu însăți talismanul care te ține legată aici.
Ce talisman? Nu ştiu nimic. Ce interes ar avea Căprioara-cea-Bună şi Pisoi-Frumos să mă ţină închisă aici?
— Interesul de a nu se plictisi singuri. Iată, talismanul e un simplu trandafir care, de îndată ce îl vei rupe, te va elibera şi te va duce la tatăl tău.
— De unde să culeg trandafirul? În grădină nu e nici unul.
— Îti voi spune altă dată; acum plec, pentru că va veni îndată Căpridara. Dacă vrei să te încredințezi de puterea trandafirului, n-ai decât să-i ceri ei unul şi vei vedea ce-ţi va răspunde. Pe mâine, Bălăioaro! Pe mâine!
Papagalul zbură, bucuros că reuşise să sădească în inima Bălăioarei primii germeni ai neîncrederii, ai nerecunoștinței şi ai nesupunerii. Abia plecă Papagalul, că buna Căprioară şi intră agitată, privind bănuitoare la fereastra deschisă.
— Cu cine vorbeai? întrebă ea.
— Cu nimeni, doamnă.
- Sunt sigură că te-am auzit vorbind.
— Poate vorbeam singură.
Căprioara nu mai spuse nimic, dar era tristă şi-i curgeau lacrimi din ochi. Cu gândul la cele spuse de Papagal, înclinată să-l creadă, Bălăioara nu se mai gândea ca înainte la îndatoririle ei față de bunii săi prieteni. În loc să judece că o căprioară care vorbeşte, care poate face animalele să gândească şi care a adormit-o şi s-a dăruit timp de şapte ani educaţiei ei, punând să fie servită ca o regină, nu poate fi o căprioară oarecare, ea ce-a făcut? S-a încrezut orbeşte spuselor Papagalului, un necunoscut linguşitor, care nu avea de ce să-i poarte ei interes, ba încă cu riscul de a-şi pierde viata. Dar Bălăioara nu mai privea cu aceeaşi recunoştinţă viaţa plăcută şi fericită petrecută la buna Căprioară şi la Pisoi-Frumos. Hotărî deci să urmeze sfaturile Papagalului.
Bălăioara o întrebă, asa, ca din întâmplare. pe Căprioara-cea-Bună, de ce nu vede, printre florile din grădină, pe cea mai frumoasă — trandafirul.
Căprioara se cutremură, se tulbură si-i spuse:
— Bălăioaro, drăguța mea, nu-mi cere această floare rea, care înțeapă pe toți cei ce o ating. Nu-mi vorbi niciodată de trandafir. Tu nu știi ce primejdii te pândesc în această floare.
Înfătișarea Căprioarei era atât de severă, încât Bălăioara nu îndrăzni să mai spună nimic. Restul zilei toți trei au fost neliniștiți și triști. A doua zi de dimineață, Bălăioara alergă la fereastră si, de îndată ce o deschise, Papagalul intră în odaie.
— Ai văzut cum s-a tulburat Căprioara când i-ai vorbit de trandafir? Ţi-am făgăduit că-ţi voi arăta calea spre această floare. Iată, vei ieşi din parc, vei intra în pădure, iar eu te voi astepta si te voi duce la grădina unde se află cel mai frumos trandafir din lume.
— Cum să ies din parc? Pisoi-Frumos mă întovărășeste totdeauna când mă plimb.
— Caută să scapi de el si, dacă nu vrea să plece, iesi împotriva voinţei lui.
— Dacă trandafirul e departe şi se va observa lipsa mea?
— E o oră de mers. A avut grijă Căprioara să fii departe de trandafir, ca să nu poți scăpa de asuprirea ei.
— Dar de ce oare mă ține închisă? E atât de puternică, încât ar putea avea alte plăceri decât să se ocupe de educația mea.
— Vei afla mai târziu, Bălăioaro, când vei fi din nou lângă tatăl tău. Hotărăşte-te, goneşte-l pe Pisoi-Frumos, intră în pădure şi eu te voi aștepta.
Bălăioara îi făgădui, închise fereastra şi se duse la masă. După-masă ieşi, ca de obicei, să se plimbe. Pisoi-Frumos mergea după ea, cu toată purtarea neprietenoasă a Bălăioarei, care îl făcea să miaune cu tristețe. Pe aleea care ducea la iesirea din parc, ea îi spuse:
— Vreau să mă plimb singură. Pleacă, Pisoi!
Pisoi-Frumos se prefăcu că nu pricepe. Bălăioara îşi ieşi din fire şi-l lovi cu piciorul. Pisoi-Frumos scoase un mieunat înfiorător de trist şi fugi. Bălăioara se cutremură de mieunatul lui, îi păru rău, voi să-l cheme înapoi, să renunţe la trandafir şi să mărturisească totul Căprioarei. Din lipsă de curaj şi de ruşine renunță însă, apoi se duse la poartă, o deschise tremurând şi intră în pădure. Papagalul o aştepta.
— Curaj, Bălăioaro! O oră numai şi vei avea trandafirul care te va duce la tatăl tău.
Aceste cuvinte îi redară fetei încrederea şi hotărârea care începeau s-o părăsească. Merse pe cărarea arătată de Papagal, care zbura de pe o ramură pe alta înaintea ei. Pădurea care i se păruse aşa de frumoasă devenea din ce în ce mai greu de străbătut. Mărăcinii şi pietrele se îngrămădeau pe cărare. Păsările nu se mai auzeau, florile dispăruseră. Bălăioara fu cuprinsă de o mare slăbiciune, dar Papagalul o silea să înainteze.
— Repede, repede, Bălăioaro! Timpul trece. Căprioara îşi va da seama de lipsa ta, te va urmări, îmi va suci gâtul şi nu-l vei mai revedea pe tatăl tău.
Obosită, răsuflând greu, cu brațele şi picioarele rănite, cu ghetele rupte, Bălăioara era gata să spună că nu merge mai departe, când Papagalul strigă:
— Am ajuns, Bălăioaro! Iată unde se află trandafirul!
Bălăioara văzu la cotitura cărării o mică împrejmuire, a cărei portiţă i-o deschise Papagalul. Terenul era aspru, plin cu pietre, dar în mijloc se înălţa mândru un trandafir minunat, mai frumos decât toți trandafirii din lume.
— Culege-l, Bălăioaro, îl meriți pe deplin! spuse Papagalul.
Bălăioara apucă creanga şi, cu toate că spinii îi sfâşiau degetele, rupse trandafirul.
În aceeaşi clipă auzi un hohot de râs şi trandafirul îi scăpă din mână strigându-i:
— Mulţumesc, Bălăioaro, că m-ai eliberat din închisoarea în care m-ă ţinea puterea Căprioarei. Sunt duhul tău rău, acum îmi aparţii!
— Ha, ha, ha, râse la rândul său Papagalul, acum îmi pot relua înfătişarea de vrăjitor. M-am ostenit mai puţin decât credeam pentru a te convinge. Am ştiut să te linguşesc şi am reuşit repede să te fac nerecunoscătoare şi rea. Ai pricinuit pieirea prietenilor tăi, al căror duşman de moarte sunt. Adio, Bălăioaro!
Papagalul şi trandafirul dispărură, lăsând-o pe Bălăioara singură în mijlocul pădurii.
VIII
Căinţa
Bălăioara rămase împietrită. Fusese nerecunoscătoare față de prietenii ei devotați, care au îngrijit-o şi au educat-o timp de şapte ani.
O vor mai primi ei, o vor ierta oare? Ce va deveni dacă nu vor mai voi s-o vadă? Ce însemnau cuvintele Papagalului cel rău: «Tu ai pricinuit pieirea prietenilor tăi»? Vru să pornească înapoi, la buna Căprioară, dar mărăcinii și spinii îi răneau tot corpul. Continuă totuşi să-și croiască drum prin tufăriş. După trei ore de mers greu, ajunse în fața palatului Căprioarei. Dar ce-i fu dat să vadă? În locul minunatului palat nu erau decât ruine. În locul florilor şi al frumoşilor arbori erau mărăcini, ciulini şi urzici. Ce să facă? Îngrozită, deznădăjduită, încercă să pătrundă printre ruine pentru a afla ce au devenit prietenii ei. De sub o grămadă de pietre ieşi o Broască-Râioasă care se aşeză în fata Bălăioarei şi-i spuse:
— Ce mai cauti aici? Prin nerecunostința ta, ai pricinuit moartea prietenilor tăi. Pleacă! Nu insulta memoria lor cu prezenta ta.
— Vai, strigă Bălăioara, bieţii mei prieteni, Căprioara-cea-Bună şi Pisoi-Frumos! De-aş putea să ispăşesc prin moartea mea nenorocirea ce v-am pricinuit!
Fata căzu plângând peste ciulini şi pietre, cuprinsă de o mare durere. Nici nu simţea colţurile ascuţite ale pietrelor şi înţepăturile ciulinilor. Plânse timp îndelungat, apoi se ridică şi privi în jur spre a descoperi un adăpost. Nu găsi. «Ei bine, îşi spuse, n-au decât să mă sfâşie fiarele sălbatice sau să mor de foame şi de durere! Astfel îmi voi da sufletul pe mormântul bunilor mei prieteni.»
Deodată se auzi o voce spunând:
— Căinţa poate să răscumpere multe greşeli.
Privi spre cer, dar nu văzu decât un Corb mare care zbura deasupra capului ei.
— Căinţa mea, oricât de amară ar fi, ar putea ea să redea viața Căprioarei şi a lui Pisoi-Frumos?
— Curaj, Bălăioaro! spuse din nou vocea, răscumpără-ţi greşeala prin căință. Nu te lăsa copleşită de durere!
Biata Bălăioara se ridică cu greu si se îndepărtă de acele locuri triste. Mergând pe o cărare, ajunse într-o parte a pădurii unde nu mai erau mărăcini. Pământul era acoperit cu muşchi. Vlăguită de oboseală şi de supărare, fata căzu la rădăcina unuia dintre arborii frumoşi ce se aflau acolo şi începu din nou să plângă.
— Curaj, Bălăioaro! Nu-ţi pierde nădejdea! îi strigă o altă voce. Se uită în jur şi văzu alături de ea o Broscuţă, care o privea cu milă.
— Broscuţă dragă, văd că-ţi pare rău de suferinţa mea. Ce se va întâmpla cu mine acum că sunt singură pe lume?
— Curaj şi nădejde! auzi ea din nou vocea.
Bălăioara suspină. Încercă să găsească ceva fructe spre a-şi astâmpăra setea şi foamea. Nu găsi însă nimic. Deodată un clinchet de clopăţel o trezi din gândurile ei triste, şi ce văzu?
O vacă albă, frumoasă se apropia încetişor; se opri lângă ea şi se aplecă spre a-i arăta că de gâtul ei era prinsă o strachină.
Recunoscătoare pentru un ajutor atât de neaşteptat, Bălăioara desprinse strachina, mulse vaca şi bău cu poftă laptele. Vaca îi făcu semn să pună vasul la loc. Fata o îmbrăţişă şi-i spuse cu tristeţe:
— Mulţumesc, Albişoară. Fără indoială că acest ajutor mărinimos îl datorez bieţilor mei prieteni. Poate că ei au ştiut că mă voi căi amar şi au vrut să-mi îndulcească traiul nenorocit.
— Căinţa face să fie iertate multe greşeli, se auzi vocea.
— Vai! De-aş plânge ani întregi, tot nu mi-aş ierta greşeala. Niciodată nu mi-o voi ierta!
Se apropia noaptea. Aşa necăjită cum era, Bălăioara se gândi totuşi cum să se ferească de fiarele sălbatice al căror răget i se părea că-l şi aude. Zări la câţiva paşi un mic adăpost format din mai multi arbuşti, ale căror ramuri se împleteau, şi unde-şi putea rândui un coltişor plăcut. Cât mai era lumină, adună muşchi şi-şi făcu o pernă şi o saltea. Înfipse câteva ramuri în pământ, ca să astupe intrarea. Închise adăpostul, se culcă zdrobită de oboseală şi adormi. Când se trezi era ziua mare. În primul moment nu-şi dădu seama unde se află. Curând însă trista realitate îi apăru iar şi începu iar să plângă. Îi era foame. Ce va mânca oare? se gândea ea, când auzi clopoțelul vacii. Ca şi în ajun, Albișoara era lângă ea. Bău lapte proaspăt cât putu. Puse blidul la loc, o sărută pe Albişoara şi o privi cum se duce, cu speranța că o va vedea revenind în cursul zilei. Şi astfel, în fiecare zi, dimineața, la prânz şi seara, Albișoara îi servea Bălăioarei modesta ei hrană. Fata îşi petrecea timpul jelind pe bieţii ei prieteni şi căindu-se amarnic.
«N-am fost ascultătoare, îşi spunea ea, şi prin aceasta am pricinuit mari nenorociri, pe care nu voi mai putea să le repar. Nu numai că i-am pierdut pe bunii mei prieteni, dar am pierdut şi singura speranţă de a-l revedea pe tatăl meu. El o aşteaptă pe Bălăioara lui nefericită, osândită să trăiască singură în această pădure îngrozitoare, stăpânită de duhul cel rău.»
Bălăioara încercă să-şi treacă timpul aranjându-şi adăpostul. Îşi făcu un pat din muşchi şi frunze. Din ramuri îşi împleti un scaun. Din spini lungi îşi făcu ace, din fire de cânepă îşi făcu aţă, şi astfel îşi cârpi hainele şi încăltămintea sfişiate de mărăcini.
Trecură astfel şase săptămâni. Supărarea îi era la fel de mare şi, spre lauda ei, putem spune că nu atât din pricina vieții triste şi singuratice, cât din regretul sincer pentru greşelile săvârşite. Ar fi primit bucuros să trăiască toată viaţa în pădure dacă prin aceasta ar fi răscumpărat viaţa bunilor ei prieteni.
Căinţa
Bălăioara rămase împietrită. Fusese nerecunoscătoare față de prietenii ei devotați, care au îngrijit-o şi au educat-o timp de şapte ani.
O vor mai primi ei, o vor ierta oare? Ce va deveni dacă nu vor mai voi s-o vadă? Ce însemnau cuvintele Papagalului cel rău: «Tu ai pricinuit pieirea prietenilor tăi»? Vru să pornească înapoi, la buna Căprioară, dar mărăcinii și spinii îi răneau tot corpul. Continuă totuşi să-și croiască drum prin tufăriş. După trei ore de mers greu, ajunse în fața palatului Căprioarei. Dar ce-i fu dat să vadă? În locul minunatului palat nu erau decât ruine. În locul florilor şi al frumoşilor arbori erau mărăcini, ciulini şi urzici. Ce să facă? Îngrozită, deznădăjduită, încercă să pătrundă printre ruine pentru a afla ce au devenit prietenii ei. De sub o grămadă de pietre ieşi o Broască-Râioasă care se aşeză în fata Bălăioarei şi-i spuse:
— Ce mai cauti aici? Prin nerecunostința ta, ai pricinuit moartea prietenilor tăi. Pleacă! Nu insulta memoria lor cu prezenta ta.
— Vai, strigă Bălăioara, bieţii mei prieteni, Căprioara-cea-Bună şi Pisoi-Frumos! De-aş putea să ispăşesc prin moartea mea nenorocirea ce v-am pricinuit!
Fata căzu plângând peste ciulini şi pietre, cuprinsă de o mare durere. Nici nu simţea colţurile ascuţite ale pietrelor şi înţepăturile ciulinilor. Plânse timp îndelungat, apoi se ridică şi privi în jur spre a descoperi un adăpost. Nu găsi. «Ei bine, îşi spuse, n-au decât să mă sfâşie fiarele sălbatice sau să mor de foame şi de durere! Astfel îmi voi da sufletul pe mormântul bunilor mei prieteni.»
Deodată se auzi o voce spunând:
— Căinţa poate să răscumpere multe greşeli.
Privi spre cer, dar nu văzu decât un Corb mare care zbura deasupra capului ei.
— Căinţa mea, oricât de amară ar fi, ar putea ea să redea viața Căprioarei şi a lui Pisoi-Frumos?
— Curaj, Bălăioaro! spuse din nou vocea, răscumpără-ţi greşeala prin căință. Nu te lăsa copleşită de durere!
Biata Bălăioara se ridică cu greu si se îndepărtă de acele locuri triste. Mergând pe o cărare, ajunse într-o parte a pădurii unde nu mai erau mărăcini. Pământul era acoperit cu muşchi. Vlăguită de oboseală şi de supărare, fata căzu la rădăcina unuia dintre arborii frumoşi ce se aflau acolo şi începu din nou să plângă.
— Curaj, Bălăioaro! Nu-ţi pierde nădejdea! îi strigă o altă voce. Se uită în jur şi văzu alături de ea o Broscuţă, care o privea cu milă.
— Broscuţă dragă, văd că-ţi pare rău de suferinţa mea. Ce se va întâmpla cu mine acum că sunt singură pe lume?
— Curaj şi nădejde! auzi ea din nou vocea.
Bălăioara suspină. Încercă să găsească ceva fructe spre a-şi astâmpăra setea şi foamea. Nu găsi însă nimic. Deodată un clinchet de clopăţel o trezi din gândurile ei triste, şi ce văzu?
O vacă albă, frumoasă se apropia încetişor; se opri lângă ea şi se aplecă spre a-i arăta că de gâtul ei era prinsă o strachină.
Recunoscătoare pentru un ajutor atât de neaşteptat, Bălăioara desprinse strachina, mulse vaca şi bău cu poftă laptele. Vaca îi făcu semn să pună vasul la loc. Fata o îmbrăţişă şi-i spuse cu tristeţe:
— Mulţumesc, Albişoară. Fără indoială că acest ajutor mărinimos îl datorez bieţilor mei prieteni. Poate că ei au ştiut că mă voi căi amar şi au vrut să-mi îndulcească traiul nenorocit.
— Căinţa face să fie iertate multe greşeli, se auzi vocea.
— Vai! De-aş plânge ani întregi, tot nu mi-aş ierta greşeala. Niciodată nu mi-o voi ierta!
Se apropia noaptea. Aşa necăjită cum era, Bălăioara se gândi totuşi cum să se ferească de fiarele sălbatice al căror răget i se părea că-l şi aude. Zări la câţiva paşi un mic adăpost format din mai multi arbuşti, ale căror ramuri se împleteau, şi unde-şi putea rândui un coltişor plăcut. Cât mai era lumină, adună muşchi şi-şi făcu o pernă şi o saltea. Înfipse câteva ramuri în pământ, ca să astupe intrarea. Închise adăpostul, se culcă zdrobită de oboseală şi adormi. Când se trezi era ziua mare. În primul moment nu-şi dădu seama unde se află. Curând însă trista realitate îi apăru iar şi începu iar să plângă. Îi era foame. Ce va mânca oare? se gândea ea, când auzi clopoțelul vacii. Ca şi în ajun, Albișoara era lângă ea. Bău lapte proaspăt cât putu. Puse blidul la loc, o sărută pe Albişoara şi o privi cum se duce, cu speranța că o va vedea revenind în cursul zilei. Şi astfel, în fiecare zi, dimineața, la prânz şi seara, Albișoara îi servea Bălăioarei modesta ei hrană. Fata îşi petrecea timpul jelind pe bieţii ei prieteni şi căindu-se amarnic.
«N-am fost ascultătoare, îşi spunea ea, şi prin aceasta am pricinuit mari nenorociri, pe care nu voi mai putea să le repar. Nu numai că i-am pierdut pe bunii mei prieteni, dar am pierdut şi singura speranţă de a-l revedea pe tatăl meu. El o aşteaptă pe Bălăioara lui nefericită, osândită să trăiască singură în această pădure îngrozitoare, stăpânită de duhul cel rău.»
Bălăioara încercă să-şi treacă timpul aranjându-şi adăpostul. Îşi făcu un pat din muşchi şi frunze. Din ramuri îşi împleti un scaun. Din spini lungi îşi făcu ace, din fire de cânepă îşi făcu aţă, şi astfel îşi cârpi hainele şi încăltămintea sfişiate de mărăcini.
Trecură astfel şase săptămâni. Supărarea îi era la fel de mare şi, spre lauda ei, putem spune că nu atât din pricina vieții triste şi singuratice, cât din regretul sincer pentru greşelile săvârşite. Ar fi primit bucuros să trăiască toată viaţa în pădure dacă prin aceasta ar fi răscumpărat viaţa bunilor ei prieteni.
IX
Broasca-Ţestoasă
Într-o zi, Bălăioara şedea în faţa micului său adăpost, gândindu-se ca de obicei la prietenii şi la tatăl ei.
Deodată apăru o Broască-Țestoasă uriaşă şi-i spuse cu o voce groasă, răguşită:
— Dacă vrei să fii sub oblăduirea mea, te pot scoate din această pădure.
— De ce, doamnă Broască-Ţestoasă, aş căuta să ies din pădure? Aici am pricinuit moartea prietenilor mei, aici vreau să mor şi eu.
— Eşti sigură că prietenii tăi au murit?
— Cum? S-ar putea să fie în viată? Nu, nu cred. Am văzut palatul lor în ruine. Papagalul şi Broasca-Râioasă mi-au spus că au pierit. Vreti să-mi alinați durerea, din bunătate, dar vai! nu mai nădăjduiesc să-i văd. Dacă trăiau, nu m-ar fi lăsat singură cu gândul chinuitor de a le fi provocat moartea.
— De unde ştii, fetito, că nu sunt subjugați şi ei de o putere mai mare şi te părăsesc împotriva voinței lor? După cum s-a mai spus, căința răscumpără multe greşeli.
— Ah, dragă doamnă Broască-Ţestoasă, dacă ei mai există, dacă ştiți ceva, spuneţi-mi, ca să nu am pe suflet moartea lor şi să pot nădăjdui că-i voi revedea într-o zi! Nu există pedeapsă pe care n-aş primi-o pentru a merita această fericire.
— Nu mi-e îngăduit să-ți spun mai mult, dar dacă ai curajul să te sui în spinarea mea şi să nu mă întrebi nimic până la capătul călătoriei, te voi duce într-un loc unde vei afla totul.
— Vă fagăduiesc tot ce doriţi, numai să aflu ce au devenit scumpii mei prieteni.
— Ia aminte, Bălăioaro, repet: şase luni nu vei coborî de pe spinarea mea şi nu-mi vei pune nici o întrebare. Dacă nu vei avea tăria să mergi până la capăt, vei rămâne veşnic în puterea Papagalului-vrăjitor şi a Trandafirului. Nu-ţi voi mai putea da micile ajutoare datorită cărora ai supravieţuit şase săptămâni.
— Să plecăm, doamnă Broască-Testoasă, să plecăm imediat! Mai bine să mor de oboseală şi de urât decât de supărare şi de griji. Cele ce mi-aţi spus mi-au redat curajul şi nădejdea, şi simt că sunt în stare să fac o călătorie şi mai grea decât aceea despre care mi-aţi vorbit.
— Precum doreşti, Bălăioaro. Urcă-te în spinarea mea. Nu vei suferi de foame, de sete, nici de somn. Cât timp va dura călătoria, nu ţi se va întâmpla nici un rău.
Bălăioara se urcă în spinarea. Broaştei-Ţestoase.
— Acum, tăcere, îi spuse aceasta, nici un cuvânt până când vom ajunge, şi atunci vei aştepta să vorbesc eu prima.
X
Calătoria și sosirea
Călătoria dură şase luni, aşa cum spusese Broasca-Ţestoasă. După trei luni ieşiră din pădure. Străbătură o câmpie uscată, încă şase săptămâni. La capătul câmpiei se zărea un palat care îi amintea Bălăioarei de palatul Căprioarei. După mai bine de o lună ajunseră de-abia la aleea ce ducea la palat. Să fie oare acesta locul unde va afla de soarta prietenilor ei? se gândea Bălăioara. Nu îndrăznea însă să întrebe, deși ardea de nerăbdare. Dacă ar fi putut alerga, ar fi ajuns în câteva minute la palat, dar Broasca-Țestoasă mergea mereu şi Bălăioara respecta făgăduiala dată, în ciuda dorinţei sale fierbinţi de a ajunge mai repede. Broasca-Țestoasă mergea din ce în ce mai încet. Trecură încă cincisprezece zile, care i se părură Bălăioarei cincisprezece ani. Ea nu pierdea din ochi palatul, care părea pustiu: niciun zgomot, nicio mișcare.
În sfârșit, după o sută optzeci de zile, Broasca se opri și-i spuse Bălăioarei :
— Acum dă-te jos. Deoarece m-ai ascultat și ai fost curajoasă, ai câștigat răsplata pe care ţi-am promis-o. Intră prin poarta mică din faţa ta. Întreabă pe prima persoană pe care o vei întâlni de Zâna-cea-Binevoitoare, şi ea îți va spune ce s-a întâmplat cu prietenii tăi.
Bălăioara sări jos sprintenă. După atâta nemișcare, se temuse că nu va putea merge, dar se simțea tot atât de zglobie ca pe timpul când trăia fericită la Căprioara-cea-Bună si la Pisoi-Frumos, unde alerga ore întregi culegând flori sau urmărind fluturi.
După ce mulţumi din suflet Broastei-Ţestoase, deschise cu mare grabă poarta şi se găsi în faţa unei tinere fete, îmbrăcată în alb, care o întrebă cu o voce plăcută, pe cine căuta.
— Aș dori să o văd pe Zâna-cea-Binevoitoare. Spuneţi-i, vă rog, că prinţesa Bălăioara o roagă foarte mult să o primească.
— Urmați-mă, prinţesă, îi răspunse fata.
Bălăioara o urmă tremurând. Străbătură mai multe saloane frumoase si întâlniră alte fete tinere, îmbrăcate de asemenea în alb. Acestea o priveau surâzând, ca și cum ar fi cunoscut-o. Ajunseră într-un salon foarte frumos, care era la fel cu cel al Căprioarei, din Pădurea de Liliac. Amintirea îi fu atât de dureroasă, încât nici nu băgă de seamă dispariţia fetei în alb. Se uită cu tristeţe la mobilele din salon. Ea văzu una singură în plus, pe care Căprioara nu o avea înainte. Era un dulap mare din aur şi sidef, foarte frumos lucrat. Bălăioara nu-și putea lua ochii de la această mobilă către care se simţea atrasă într-un mod ciudat.
Deodată se deschise uşa şi o doamnă frumoasă, încă tânără si foarte bogat îmbrăcată, se apropie de Bălăioara şi o întrebă cu o voce plăcută, mângâietoare:
— Ce doreşti de la mine, copila mea?
— Ah, doamnă! strigă Bălăioara aruncându-se la picioarele ei. Mi s-a spus că aţi putea să-mi dați vești despre dragii, iubiții mei prieteni, Căprioara-cea-Bună si Pisoi-Frumos. Cunoasteți desigur cum i-am pierdut, din vina mea, pentru că nu i-am ascultat. Mult timp i-am plâns, crezându-i morţi. Broasca-Ţestoasă care m-a adus aici m-a făcut să nădăjduiesc că-i voi regăsi. Spuneți-mi, doamnă, dacă ei sunt în viaţă şi ce trebuie să fac pentru a merita fericirea de a-i revedea.
— Bălăioaro, răspunse cu tristeţe Zâna-cea-Binevoitoare, vei cunoaşte soarta prietenilor tăi, dar să nu-ţi pierzi curajul şi nădejdea.
Spunând acestea o luă de mână pe Bălăioara, care tremura, şi o duse în faţa dulapului.
— Iată, Bălăioaro, cheia acestui dulap. Deschide tu însăţi şi fii tare!
Şi-i dădu o cheie de aur. Cu mâna tremurândă, Bălăioara deschise dulapul şi ce văzu? Erau agăţate acolo, în cuie de diamant, pielea Căprioarei şi a lui Pisoi-Frumos. Bălăioara scoase un ţipăt sfâşietor şi căzu leşinată în braţele zânei. Uşa se deschise din nou şi un tânăr frumos ca lumina zilei se repezi spre Bălăioara spunând:
— Ah, mamă! E prea grea încercarea la care ai supus-o pe scumpa noastră Bălăioara.
— Vai, fiul meu, inima îmi sângerează de mila ei, dar ştii bine că această ultimă pedeapsă era necesară spre a o elibera pentru totdeauna din jugul crud al duhului rău din Pădurea de Liliac.
Spunând acestea, zâna o atinse pe Bălăioara cu bagheta ei. Fata îşi reveni imediat în simţiri, dar, îndurerată, hohotind de plâns, strigă:
— Lăsaţi-mă să mor! Viaţa îmi e nesuferită. Nu mai am nici o nădejde, nu mai există fericire pentru mine. Scumpii mei prieteni, în curând voi fi lângă voi!
— Bălăioară, dragă Bălăioară, prietenii tăi trăiesc şi te iubesc. Eu sunt Căprioara-cea-Bună şi iată-l pe fiul meu, Pisoi-Frumos. Vrăjitorul cel rău din Pădurea de Liliac, profitând de neatenţia fiului meu, a reuşit să pună stăpânire pe noi şi să ne dea înfăţişarea sub care ne-ai cunoscut. Nu ne puteam relua chipul adevărat decât atunci când tu vei fi cules trandafirul. Ştiind însă că este duhul tău rău, îl ţineam închis. L-am dus cât mai departe de palat, ca să nu-l poţi vedea. Ştiam ce nenorociri te pândesc dacă îl vei elibera din închisoare. Fiul meu şi cu mine am fi rămas bucuroşi toată viaţa sub înfăţişarea sub care ne-ai cunoscut, numai pentru a te scuti de suferinţele prin care ai trecut. În ciuda grijii noastre, Papagalul a ajuns la tine. Ce a urmat, cunoşti, scumpa mea copilă. Nu cunoşti însă suferinţa noastră pentru tot ce ai îndurat.
Bălăioara nu mai înceta să-i îmbrăţişeze şi să le mulţumească zânei şi fiului ei. Ea punea mii de întrebări.
— Ce au devenit gazelele care ne serveau?
— Le-ai văzut, draga mea, sunt acele tinere fete care te-au condus până aici. Ele, ca şi noi, au suferit acea tristă transformare.
— Dar vaca cea bună care-mi aducea lapte?
— Noi am convins-o pe Regina Zânelor să-ţi trimită această uşoară îndulcire, iar cuvintele de încurajare ale Corbului tot de la noi veneau.
— Dar pe Broasca-Ţestoasă cine a trimis-o?
— Regina Zânelor, înduioşată de suferinţele tale, a retras duhului rău puterea ce o avea asupra ta, cu condiţia ca ea să obţină de la tine o ultimă dovadă de supunere. De aceea te-a pus să faci această călătorie lungă şi istovitoare. Mai trebuia să-ţi dea o ultimă pedeapsă, facându-te să crezi că noi am murit. Am rugat-o pe Regina Zânelor să te scutească măcar de această ultimă suferinţă, dar ea a rămas neînduplecată.
Bălăioara nu se mai sătura ascultând şi privindu-i pe scumpii săi prieteni pe care nu crezuse că-i va mai revedea vreodată. Îşi aminti de tatăl ei. Pisoi-Frumos, acum Prinţul-cel-Desăvârşit, îi ghici ca de obicei gândurile Bălăioarei şi-i atrase atenţia mamei sale, care spuse:
— Pregăteşte-te, copila mea, să-l vezi pe tatăl tău. L-am înştiinţat şi te aşteaptă.
În aceeaşi clipă fata se pomeni într-o trăsură făcută din aur şi perle. La dreapta ei şedea zâna, iar la picioare se aşezase prințul, care o privea cu dragoste, fericit. Trăsura era trasă de patru lebede albe, care zburau atât de repede încât ajunseră în câteva minute la curtea Regelui-cel-Bun. Toți curtenii erau în jurul lui şi o aşteptau pe Bălăioara. Când apăru trăsura, izbucniră în strigăte de bucurie atât de puternice, încât lebedele erau mai-mai să-şi piardă capul şi să greşească drumul. Prințul reuşi să le stăpânească şi trăsura opri în faţa scării de onoare a palatului.
Regele alergă spre Bălăioara, care sări repede din trăsură şi se aruncă în brațele lui. Rămaseră mult timp îmbrățişați. Toată lumea plângea de bucurie. Când regele îşi reveni, sărută mâna zînei care i-o aducea pe Bălăioara, după ce o crescuse şi o ocrotise. Îl îmbrăţişă pe Prinţul-cel-Desăvârşit, pe care îl găsi încântător.
Au sărbătorit opt zile întoarcerea Bălăioarei, apoi zâna voi să se reîntoarcă la ea acasă. Prinţul şi Bălăioara erau atât de trişti că trebuie să se despartă, încât regele se înţelese zâna să-i căsătorească. Pentru Bălăioara, prinţul era tot Pisoi-Frumos din Pădurea de Liliac.
Iar regele se căsători cu zâna.
Negruţa se schimbase mult în bine şi venea adesea pe la Bălăioara.
Prinţul-cel-Mânios devenise şi el mai blajin şi trăiau fericiţi.
Bălăioara n-a mai avut niciodată necazuri. Ea a născut fetiţe care îi semănau ei şi băieţi care semănau cu Prinţul-cel-Desăvârşit.
Toată lumea în jurul lor îi iubea şi erau cu toţii fericiţi.
Broasca-Ţestoasă
Într-o zi, Bălăioara şedea în faţa micului său adăpost, gândindu-se ca de obicei la prietenii şi la tatăl ei.
Deodată apăru o Broască-Țestoasă uriaşă şi-i spuse cu o voce groasă, răguşită:
— Dacă vrei să fii sub oblăduirea mea, te pot scoate din această pădure.
— De ce, doamnă Broască-Ţestoasă, aş căuta să ies din pădure? Aici am pricinuit moartea prietenilor mei, aici vreau să mor şi eu.
— Eşti sigură că prietenii tăi au murit?
— Cum? S-ar putea să fie în viată? Nu, nu cred. Am văzut palatul lor în ruine. Papagalul şi Broasca-Râioasă mi-au spus că au pierit. Vreti să-mi alinați durerea, din bunătate, dar vai! nu mai nădăjduiesc să-i văd. Dacă trăiau, nu m-ar fi lăsat singură cu gândul chinuitor de a le fi provocat moartea.
— De unde ştii, fetito, că nu sunt subjugați şi ei de o putere mai mare şi te părăsesc împotriva voinței lor? După cum s-a mai spus, căința răscumpără multe greşeli.
— Ah, dragă doamnă Broască-Ţestoasă, dacă ei mai există, dacă ştiți ceva, spuneţi-mi, ca să nu am pe suflet moartea lor şi să pot nădăjdui că-i voi revedea într-o zi! Nu există pedeapsă pe care n-aş primi-o pentru a merita această fericire.
— Nu mi-e îngăduit să-ți spun mai mult, dar dacă ai curajul să te sui în spinarea mea şi să nu mă întrebi nimic până la capătul călătoriei, te voi duce într-un loc unde vei afla totul.
— Vă fagăduiesc tot ce doriţi, numai să aflu ce au devenit scumpii mei prieteni.
— Ia aminte, Bălăioaro, repet: şase luni nu vei coborî de pe spinarea mea şi nu-mi vei pune nici o întrebare. Dacă nu vei avea tăria să mergi până la capăt, vei rămâne veşnic în puterea Papagalului-vrăjitor şi a Trandafirului. Nu-ţi voi mai putea da micile ajutoare datorită cărora ai supravieţuit şase săptămâni.
— Să plecăm, doamnă Broască-Testoasă, să plecăm imediat! Mai bine să mor de oboseală şi de urât decât de supărare şi de griji. Cele ce mi-aţi spus mi-au redat curajul şi nădejdea, şi simt că sunt în stare să fac o călătorie şi mai grea decât aceea despre care mi-aţi vorbit.
— Precum doreşti, Bălăioaro. Urcă-te în spinarea mea. Nu vei suferi de foame, de sete, nici de somn. Cât timp va dura călătoria, nu ţi se va întâmpla nici un rău.
Bălăioara se urcă în spinarea. Broaştei-Ţestoase.
— Acum, tăcere, îi spuse aceasta, nici un cuvânt până când vom ajunge, şi atunci vei aştepta să vorbesc eu prima.
X
Calătoria și sosirea
Călătoria dură şase luni, aşa cum spusese Broasca-Ţestoasă. După trei luni ieşiră din pădure. Străbătură o câmpie uscată, încă şase săptămâni. La capătul câmpiei se zărea un palat care îi amintea Bălăioarei de palatul Căprioarei. După mai bine de o lună ajunseră de-abia la aleea ce ducea la palat. Să fie oare acesta locul unde va afla de soarta prietenilor ei? se gândea Bălăioara. Nu îndrăznea însă să întrebe, deși ardea de nerăbdare. Dacă ar fi putut alerga, ar fi ajuns în câteva minute la palat, dar Broasca-Țestoasă mergea mereu şi Bălăioara respecta făgăduiala dată, în ciuda dorinţei sale fierbinţi de a ajunge mai repede. Broasca-Țestoasă mergea din ce în ce mai încet. Trecură încă cincisprezece zile, care i se părură Bălăioarei cincisprezece ani. Ea nu pierdea din ochi palatul, care părea pustiu: niciun zgomot, nicio mișcare.
În sfârșit, după o sută optzeci de zile, Broasca se opri și-i spuse Bălăioarei :
— Acum dă-te jos. Deoarece m-ai ascultat și ai fost curajoasă, ai câștigat răsplata pe care ţi-am promis-o. Intră prin poarta mică din faţa ta. Întreabă pe prima persoană pe care o vei întâlni de Zâna-cea-Binevoitoare, şi ea îți va spune ce s-a întâmplat cu prietenii tăi.
Bălăioara sări jos sprintenă. După atâta nemișcare, se temuse că nu va putea merge, dar se simțea tot atât de zglobie ca pe timpul când trăia fericită la Căprioara-cea-Bună si la Pisoi-Frumos, unde alerga ore întregi culegând flori sau urmărind fluturi.
După ce mulţumi din suflet Broastei-Ţestoase, deschise cu mare grabă poarta şi se găsi în faţa unei tinere fete, îmbrăcată în alb, care o întrebă cu o voce plăcută, pe cine căuta.
— Aș dori să o văd pe Zâna-cea-Binevoitoare. Spuneţi-i, vă rog, că prinţesa Bălăioara o roagă foarte mult să o primească.
— Urmați-mă, prinţesă, îi răspunse fata.
Bălăioara o urmă tremurând. Străbătură mai multe saloane frumoase si întâlniră alte fete tinere, îmbrăcate de asemenea în alb. Acestea o priveau surâzând, ca și cum ar fi cunoscut-o. Ajunseră într-un salon foarte frumos, care era la fel cu cel al Căprioarei, din Pădurea de Liliac. Amintirea îi fu atât de dureroasă, încât nici nu băgă de seamă dispariţia fetei în alb. Se uită cu tristeţe la mobilele din salon. Ea văzu una singură în plus, pe care Căprioara nu o avea înainte. Era un dulap mare din aur şi sidef, foarte frumos lucrat. Bălăioara nu-și putea lua ochii de la această mobilă către care se simţea atrasă într-un mod ciudat.
Deodată se deschise uşa şi o doamnă frumoasă, încă tânără si foarte bogat îmbrăcată, se apropie de Bălăioara şi o întrebă cu o voce plăcută, mângâietoare:
— Ce doreşti de la mine, copila mea?
— Ah, doamnă! strigă Bălăioara aruncându-se la picioarele ei. Mi s-a spus că aţi putea să-mi dați vești despre dragii, iubiții mei prieteni, Căprioara-cea-Bună si Pisoi-Frumos. Cunoasteți desigur cum i-am pierdut, din vina mea, pentru că nu i-am ascultat. Mult timp i-am plâns, crezându-i morţi. Broasca-Ţestoasă care m-a adus aici m-a făcut să nădăjduiesc că-i voi regăsi. Spuneți-mi, doamnă, dacă ei sunt în viaţă şi ce trebuie să fac pentru a merita fericirea de a-i revedea.
— Bălăioaro, răspunse cu tristeţe Zâna-cea-Binevoitoare, vei cunoaşte soarta prietenilor tăi, dar să nu-ţi pierzi curajul şi nădejdea.
Spunând acestea o luă de mână pe Bălăioara, care tremura, şi o duse în faţa dulapului.
— Iată, Bălăioaro, cheia acestui dulap. Deschide tu însăţi şi fii tare!
Şi-i dădu o cheie de aur. Cu mâna tremurândă, Bălăioara deschise dulapul şi ce văzu? Erau agăţate acolo, în cuie de diamant, pielea Căprioarei şi a lui Pisoi-Frumos. Bălăioara scoase un ţipăt sfâşietor şi căzu leşinată în braţele zânei. Uşa se deschise din nou şi un tânăr frumos ca lumina zilei se repezi spre Bălăioara spunând:
— Ah, mamă! E prea grea încercarea la care ai supus-o pe scumpa noastră Bălăioara.
— Vai, fiul meu, inima îmi sângerează de mila ei, dar ştii bine că această ultimă pedeapsă era necesară spre a o elibera pentru totdeauna din jugul crud al duhului rău din Pădurea de Liliac.
Spunând acestea, zâna o atinse pe Bălăioara cu bagheta ei. Fata îşi reveni imediat în simţiri, dar, îndurerată, hohotind de plâns, strigă:
— Lăsaţi-mă să mor! Viaţa îmi e nesuferită. Nu mai am nici o nădejde, nu mai există fericire pentru mine. Scumpii mei prieteni, în curând voi fi lângă voi!
— Bălăioară, dragă Bălăioară, prietenii tăi trăiesc şi te iubesc. Eu sunt Căprioara-cea-Bună şi iată-l pe fiul meu, Pisoi-Frumos. Vrăjitorul cel rău din Pădurea de Liliac, profitând de neatenţia fiului meu, a reuşit să pună stăpânire pe noi şi să ne dea înfăţişarea sub care ne-ai cunoscut. Nu ne puteam relua chipul adevărat decât atunci când tu vei fi cules trandafirul. Ştiind însă că este duhul tău rău, îl ţineam închis. L-am dus cât mai departe de palat, ca să nu-l poţi vedea. Ştiam ce nenorociri te pândesc dacă îl vei elibera din închisoare. Fiul meu şi cu mine am fi rămas bucuroşi toată viaţa sub înfăţişarea sub care ne-ai cunoscut, numai pentru a te scuti de suferinţele prin care ai trecut. În ciuda grijii noastre, Papagalul a ajuns la tine. Ce a urmat, cunoşti, scumpa mea copilă. Nu cunoşti însă suferinţa noastră pentru tot ce ai îndurat.
Bălăioara nu mai înceta să-i îmbrăţişeze şi să le mulţumească zânei şi fiului ei. Ea punea mii de întrebări.
— Ce au devenit gazelele care ne serveau?
— Le-ai văzut, draga mea, sunt acele tinere fete care te-au condus până aici. Ele, ca şi noi, au suferit acea tristă transformare.
— Dar vaca cea bună care-mi aducea lapte?
— Noi am convins-o pe Regina Zânelor să-ţi trimită această uşoară îndulcire, iar cuvintele de încurajare ale Corbului tot de la noi veneau.
— Dar pe Broasca-Ţestoasă cine a trimis-o?
— Regina Zânelor, înduioşată de suferinţele tale, a retras duhului rău puterea ce o avea asupra ta, cu condiţia ca ea să obţină de la tine o ultimă dovadă de supunere. De aceea te-a pus să faci această călătorie lungă şi istovitoare. Mai trebuia să-ţi dea o ultimă pedeapsă, facându-te să crezi că noi am murit. Am rugat-o pe Regina Zânelor să te scutească măcar de această ultimă suferinţă, dar ea a rămas neînduplecată.
Bălăioara nu se mai sătura ascultând şi privindu-i pe scumpii săi prieteni pe care nu crezuse că-i va mai revedea vreodată. Îşi aminti de tatăl ei. Pisoi-Frumos, acum Prinţul-cel-Desăvârşit, îi ghici ca de obicei gândurile Bălăioarei şi-i atrase atenţia mamei sale, care spuse:
— Pregăteşte-te, copila mea, să-l vezi pe tatăl tău. L-am înştiinţat şi te aşteaptă.
În aceeaşi clipă fata se pomeni într-o trăsură făcută din aur şi perle. La dreapta ei şedea zâna, iar la picioare se aşezase prințul, care o privea cu dragoste, fericit. Trăsura era trasă de patru lebede albe, care zburau atât de repede încât ajunseră în câteva minute la curtea Regelui-cel-Bun. Toți curtenii erau în jurul lui şi o aşteptau pe Bălăioara. Când apăru trăsura, izbucniră în strigăte de bucurie atât de puternice, încât lebedele erau mai-mai să-şi piardă capul şi să greşească drumul. Prințul reuşi să le stăpânească şi trăsura opri în faţa scării de onoare a palatului.
Regele alergă spre Bălăioara, care sări repede din trăsură şi se aruncă în brațele lui. Rămaseră mult timp îmbrățişați. Toată lumea plângea de bucurie. Când regele îşi reveni, sărută mâna zînei care i-o aducea pe Bălăioara, după ce o crescuse şi o ocrotise. Îl îmbrăţişă pe Prinţul-cel-Desăvârşit, pe care îl găsi încântător.
Au sărbătorit opt zile întoarcerea Bălăioarei, apoi zâna voi să se reîntoarcă la ea acasă. Prinţul şi Bălăioara erau atât de trişti că trebuie să se despartă, încât regele se înţelese zâna să-i căsătorească. Pentru Bălăioara, prinţul era tot Pisoi-Frumos din Pădurea de Liliac.
Iar regele se căsători cu zâna.
Negruţa se schimbase mult în bine şi venea adesea pe la Bălăioara.
Prinţul-cel-Mânios devenise şi el mai blajin şi trăiau fericiţi.
Bălăioara n-a mai avut niciodată necazuri. Ea a născut fetiţe care îi semănau ei şi băieţi care semănau cu Prinţul-cel-Desăvârşit.
Toată lumea în jurul lor îi iubea şi erau cu toţii fericiţi.
Sfârșit