Bunul și micuţul Henric - poveste de Contesa de Segur
Citește online povestea pentru copii în română "Bunul și micuţul Henric" de Contesa de Segur. Citește basmul "Bunul și micuţul Henric" în care este vorba despre un băiețel pe nume Henric a cărui mamă era foarte bolnavă. El cere ajutorul Zânei Binefăcătoare pentru a o vindeca, dar cum aceasta nu l-a putut ajuta, l-a trimis într-o călătorie spre vârful muntelui pentru a găsi Planta Vieții cu ajutorul căreia o își putea salva mama. Micuțul Henric trece prin multe peripeții, și cu ajutorul unor animale și păsări pe care le salvase de la moarte, ajunge în vârful muntelui.
Citește povestea "Bunul și micuţul Henric"
I
Măicuța bolnavă
A fost odată o femeie săracă văduvă, care trăia departe de lume, împreună cu băietelul ei Henric, pe care îl iubea nespus de mult. Henric era un copil foarte bun. Avea doar şapte ani şi făcea toate treburile casei: mătura, spăla podelele, gătea, îngrijea grădina. Când termina treaba, îşi cârpea hainele, repara ghetele mamei şi, după puterile şi priceperea lui, mai făcea un scaun, o măsută, o bancă şi alte lucruri necesare gospodăriei. În acest timp mama lui cosea lucruri pe care le vindea si din banii agonisiţi trăiau amândoi.
Căsuta lor era departe de alte aşezări şi prin fereastră se vedea un munte, atât de înalt încât nimeni n-a izbutit vreodată s-ajungă până în vârf. Muntele era înconjurat de o apă, de nişte stânci înalte şi de prăpăstii de netrecut.
Aşa săraci cum erau, se simţeau mulţumiţi şi fericiţi. Iată însă că într-o zi măicuța se îmbolnăvi. Nu cunoşteau nici un medic şi chiar dacă ar fi cunoscut, n-ar fi avut cu ce să-l plătească. Bietul Henric nu ştia ce să facă, cum s-o lecuiască. Stătea zi şi noapte la căpătâiul ei, îi dădea câte puţină apă când îi era sete, pentru că altceva nu avea. El abia dacă mânca un colț de pâine uscată şi o privea plângând când ea dormea.
Boala se înrăutăţea pe zi ce trecea şi biata femeie ajunsese în pragul morții. Nu mai vorbea, nu mai înghițea nimic şi nu-l mai cunoştea pe micuțul ei Henric care, îngenuncheat lângă patul ei, hohotea de plâns. În culmea deznădejdii el strigă:
— Zână Binefăcătoare, ajută-mă s-o salvez pe mama mea!
De cum rosti aceste cuvinte, fereastra se deschise şi în odaie intră o doamnă frumos îmbrăcată care, cu o voce blândă, îl întrebă:
— Ce doreşti din parte-mi, micul meu prieten? M-ai chemat, iată-mă!
— Doamnă, strigă Henric căzând în genunchi cu mâinile împreunate a rugă, dacă sunteţi Zâna Binefăcătoare, salvați-o pe scumpa mea mamă care e pe moarte şi mă va lăsa singur pe lume.
Zâna îl privi înduioşată, se apropie de femeia bolnavă, se aplecă asupra ei, o cercetă cu atenție, suflă peste faţa ei şi spuse:
— Nu stă în puterea mea s-o vindec pe măicuţa ta, dragul meu copil. Numai tu o poţi însănătoşi, dacă vei avea curajul să faci călătoria despre care îți voi vorbi.
— Spuneți, doamnă, spuneţi! Fac orice ea s-o salvez pe mămica mea!
— Trebuie, spuse zâna, să cauți Planta Vieții, care creşte în vârful muntelui pe care îl vezi prin această fereastră. Când o vei avea, vei stoarce sucul ei pe buzele mamei tale şi ea va reveni de îndată la viaţă.
— Plec imediat, doamnă, dar cine o va îngriji în lipsa mea? Mă tem că va muri înainte de a mă fi înapoiat.
— Fii liniştit, sărman copil. Dacă te duci după Planta Vieţii, mamei tale nu-i va trebui nimic până la întoarcerea ta. Ea va rămâne în starea în care se află acum. Să ştii însă că vei trece prin multe primejdii şi vei îndura mari greutăţi înainte de a găsi această plantă. Vei avea nevoie de mult curaj, de o mare stăruinţă şi răbdare pentru a o aduce.
— Nu mă tem, doamnă, că-mi vor lipsi curajul, stăruinţa şi răbdarea. Spuneţi-mi numai cum voi recunoaşte această plantă printre toate celelalte ce cresc în vârful muntelui?
— Dacă vei ajunge sus pe munte, îl vei chema pe doctorul care păzeşte Planta Vieţii. Îi vei spune că eu te-am trimis şi el îţi va da o tulpină.
Henric mulţumi zânei, îi sărută mâna, îşi luă rămas bun de la mama sa acoperind-o cu sărutări, puse o pâine în buzunar şi plecă, după ce o salută respectuos pe zână.
Zâna surâse privind acest copil de şapte ani, care pleca singur pe un munte atât de periculos, încât toţi cei ce-au încercat să-i atingă vârful au pierit.
Măicuța bolnavă
A fost odată o femeie săracă văduvă, care trăia departe de lume, împreună cu băietelul ei Henric, pe care îl iubea nespus de mult. Henric era un copil foarte bun. Avea doar şapte ani şi făcea toate treburile casei: mătura, spăla podelele, gătea, îngrijea grădina. Când termina treaba, îşi cârpea hainele, repara ghetele mamei şi, după puterile şi priceperea lui, mai făcea un scaun, o măsută, o bancă şi alte lucruri necesare gospodăriei. În acest timp mama lui cosea lucruri pe care le vindea si din banii agonisiţi trăiau amândoi.
Căsuta lor era departe de alte aşezări şi prin fereastră se vedea un munte, atât de înalt încât nimeni n-a izbutit vreodată s-ajungă până în vârf. Muntele era înconjurat de o apă, de nişte stânci înalte şi de prăpăstii de netrecut.
Aşa săraci cum erau, se simţeau mulţumiţi şi fericiţi. Iată însă că într-o zi măicuța se îmbolnăvi. Nu cunoşteau nici un medic şi chiar dacă ar fi cunoscut, n-ar fi avut cu ce să-l plătească. Bietul Henric nu ştia ce să facă, cum s-o lecuiască. Stătea zi şi noapte la căpătâiul ei, îi dădea câte puţină apă când îi era sete, pentru că altceva nu avea. El abia dacă mânca un colț de pâine uscată şi o privea plângând când ea dormea.
Boala se înrăutăţea pe zi ce trecea şi biata femeie ajunsese în pragul morții. Nu mai vorbea, nu mai înghițea nimic şi nu-l mai cunoştea pe micuțul ei Henric care, îngenuncheat lângă patul ei, hohotea de plâns. În culmea deznădejdii el strigă:
— Zână Binefăcătoare, ajută-mă s-o salvez pe mama mea!
De cum rosti aceste cuvinte, fereastra se deschise şi în odaie intră o doamnă frumos îmbrăcată care, cu o voce blândă, îl întrebă:
— Ce doreşti din parte-mi, micul meu prieten? M-ai chemat, iată-mă!
— Doamnă, strigă Henric căzând în genunchi cu mâinile împreunate a rugă, dacă sunteţi Zâna Binefăcătoare, salvați-o pe scumpa mea mamă care e pe moarte şi mă va lăsa singur pe lume.
Zâna îl privi înduioşată, se apropie de femeia bolnavă, se aplecă asupra ei, o cercetă cu atenție, suflă peste faţa ei şi spuse:
— Nu stă în puterea mea s-o vindec pe măicuţa ta, dragul meu copil. Numai tu o poţi însănătoşi, dacă vei avea curajul să faci călătoria despre care îți voi vorbi.
— Spuneți, doamnă, spuneţi! Fac orice ea s-o salvez pe mămica mea!
— Trebuie, spuse zâna, să cauți Planta Vieții, care creşte în vârful muntelui pe care îl vezi prin această fereastră. Când o vei avea, vei stoarce sucul ei pe buzele mamei tale şi ea va reveni de îndată la viaţă.
— Plec imediat, doamnă, dar cine o va îngriji în lipsa mea? Mă tem că va muri înainte de a mă fi înapoiat.
— Fii liniştit, sărman copil. Dacă te duci după Planta Vieţii, mamei tale nu-i va trebui nimic până la întoarcerea ta. Ea va rămâne în starea în care se află acum. Să ştii însă că vei trece prin multe primejdii şi vei îndura mari greutăţi înainte de a găsi această plantă. Vei avea nevoie de mult curaj, de o mare stăruinţă şi răbdare pentru a o aduce.
— Nu mă tem, doamnă, că-mi vor lipsi curajul, stăruinţa şi răbdarea. Spuneţi-mi numai cum voi recunoaşte această plantă printre toate celelalte ce cresc în vârful muntelui?
— Dacă vei ajunge sus pe munte, îl vei chema pe doctorul care păzeşte Planta Vieţii. Îi vei spune că eu te-am trimis şi el îţi va da o tulpină.
Henric mulţumi zânei, îi sărută mâna, îşi luă rămas bun de la mama sa acoperind-o cu sărutări, puse o pâine în buzunar şi plecă, după ce o salută respectuos pe zână.
Zâna surâse privind acest copil de şapte ani, care pleca singur pe un munte atât de periculos, încât toţi cei ce-au încercat să-i atingă vârful au pierit.
II
Corbul, Cocoşul și Broasca
Micul Henric porni cu hotărâre spre muntele ce se afla mult mai departe decât părea. În loc să ajungă într-o jumătate de oră, cum crezuse, merse o zi întreagă. Cam la o treime din drum, văzu un corb cu piciorul prins într-o capcană, pusă anume de un băiat rău. Corbul încerca zadarnic să scape din capcana care îl făcea să sufere îngrozitor. Henric alergă către el, tăie sfoara care ținea piciorul corbului şi îl eliberă. Corbul zbură ca vântul, după ce îi spuse lui Henric:
— Îți mulţumesc mult, dragul meu Henric. Am să te răsplătesc.
Auzind un corb vorbind, Henric fu tare mirat. Îşi continuă drumul. Mai târziu, pe când se odihnea într-un tufiş şi mânca o bucată de pâine, văzu un cocoş urmărit de o vulpe care era cât pe-aci să-l prindă, cu toate sforțările nemaipomenite ale cocoşului de a scăpa. Cocoşul trecu pe lângă Henric care îl prinse cu îndemânare, îl trase spre el şi îl ascunse sub haina sa, fără ca vulpea să-l vadă. Vulpea continuă să fugă crezând că cocoşul a zburat mai departe. Henric stătu nemişcat şi când vulpea nu se mai zări, dădu drumul cocoşului care îi şopti:
— Îţi multumesc mult, dragul meu Henric. Am să te răsplătesc.
După ce se odihni, Henric porni mai departe. Merse câtva timp şi zări o broscuță care era mai-mai să fie înghiţită de un şarpe. Broscuța tremura şi nu se mai mişca, paralizată de frică. Cu gura căscată, şarpele se apropia cu repeziciune de ea. Henric apucă o piatră şi o aruncă cu îndemânare drept în gura şarpelui, tocmai în clipa când acesta se pregătea să înghită broscuța. Şarpele înghiți piatra şi se înăbuşi.
— Îți mulţumesc mult, dragul meu Henric. Am să te răsplătesc.
După ce auzise vorbind un corb şi un cocoş, Henric nu se mai miră că şi broscuţa vorbeşte.
Merse mai departe. După puțin timp ajunse la poalele muntelui unde curgea un râu mare, adânc şi atât de larg încât abia puteai zări celălalt mal.
Henric se opri tare încurcat. Poate va găsi un pod, un vad sau o barcă, gândi el. Merse de-a lungul râului care înconjura muntele, dar nici urmă de pod sau de barcă. Bietul Henric se aşeză plângând pe malul râului.
— Zână Binefăcătoare, strigă el, la ce-mi foloseşte să ştiu că în vârful muntelui este planta care o poate salva pe mama mea, dacă nu pot ajunge la ea?
În aceeaşi clipă apăru la mal cocoşul pe care îl salvase din gura vulpii şi-i spuse:
— Zâna Binefăcătoare nu te poate ajuta. Acest munte nu este supus puterilor sale. Dar tu mi-ai salvat viața şi vreau să-mi dovedesc recunoştința. Urcă-te în spinarea mea, Henric, şi pe cinstea mea de cocoş că te voi trece râul.
Henric nu stătu la îndoială; se sui în spinarea cocoşului, aşteptându-se să cadă în apă, dar nici un strop nu-l atinse. Şedea aşa de bine de parcă ar fi fost călare pe un cal. Se tinea cu putere de creasta cocoşului, care porni în zbor spre malul celălalt. Râul era atât de larg, încât ajunseră la celălalt mal abia după douăzeci şi una de zile. În acest timp lui Henric nu-i fu nici foame, nici sete, nici somn. Henric mulţumi frumos cocoşului, care îşi umflă cu grație penele şi dispăru. Când Henric întoarse capul, văzu că şi râul dispăruse.
«Cu siguranță că duhul rău al muntelui a încercat să mă împiedice să ajung până aici, dar iată, cu ajutorul Zânei Binefăcătoare, sunt aproape de capătul drumului.»
Corbul, Cocoşul și Broasca
Micul Henric porni cu hotărâre spre muntele ce se afla mult mai departe decât părea. În loc să ajungă într-o jumătate de oră, cum crezuse, merse o zi întreagă. Cam la o treime din drum, văzu un corb cu piciorul prins într-o capcană, pusă anume de un băiat rău. Corbul încerca zadarnic să scape din capcana care îl făcea să sufere îngrozitor. Henric alergă către el, tăie sfoara care ținea piciorul corbului şi îl eliberă. Corbul zbură ca vântul, după ce îi spuse lui Henric:
— Îți mulţumesc mult, dragul meu Henric. Am să te răsplătesc.
Auzind un corb vorbind, Henric fu tare mirat. Îşi continuă drumul. Mai târziu, pe când se odihnea într-un tufiş şi mânca o bucată de pâine, văzu un cocoş urmărit de o vulpe care era cât pe-aci să-l prindă, cu toate sforțările nemaipomenite ale cocoşului de a scăpa. Cocoşul trecu pe lângă Henric care îl prinse cu îndemânare, îl trase spre el şi îl ascunse sub haina sa, fără ca vulpea să-l vadă. Vulpea continuă să fugă crezând că cocoşul a zburat mai departe. Henric stătu nemişcat şi când vulpea nu se mai zări, dădu drumul cocoşului care îi şopti:
— Îţi multumesc mult, dragul meu Henric. Am să te răsplătesc.
După ce se odihni, Henric porni mai departe. Merse câtva timp şi zări o broscuță care era mai-mai să fie înghiţită de un şarpe. Broscuța tremura şi nu se mai mişca, paralizată de frică. Cu gura căscată, şarpele se apropia cu repeziciune de ea. Henric apucă o piatră şi o aruncă cu îndemânare drept în gura şarpelui, tocmai în clipa când acesta se pregătea să înghită broscuța. Şarpele înghiți piatra şi se înăbuşi.
— Îți mulţumesc mult, dragul meu Henric. Am să te răsplătesc.
După ce auzise vorbind un corb şi un cocoş, Henric nu se mai miră că şi broscuţa vorbeşte.
Merse mai departe. După puțin timp ajunse la poalele muntelui unde curgea un râu mare, adânc şi atât de larg încât abia puteai zări celălalt mal.
Henric se opri tare încurcat. Poate va găsi un pod, un vad sau o barcă, gândi el. Merse de-a lungul râului care înconjura muntele, dar nici urmă de pod sau de barcă. Bietul Henric se aşeză plângând pe malul râului.
— Zână Binefăcătoare, strigă el, la ce-mi foloseşte să ştiu că în vârful muntelui este planta care o poate salva pe mama mea, dacă nu pot ajunge la ea?
În aceeaşi clipă apăru la mal cocoşul pe care îl salvase din gura vulpii şi-i spuse:
— Zâna Binefăcătoare nu te poate ajuta. Acest munte nu este supus puterilor sale. Dar tu mi-ai salvat viața şi vreau să-mi dovedesc recunoştința. Urcă-te în spinarea mea, Henric, şi pe cinstea mea de cocoş că te voi trece râul.
Henric nu stătu la îndoială; se sui în spinarea cocoşului, aşteptându-se să cadă în apă, dar nici un strop nu-l atinse. Şedea aşa de bine de parcă ar fi fost călare pe un cal. Se tinea cu putere de creasta cocoşului, care porni în zbor spre malul celălalt. Râul era atât de larg, încât ajunseră la celălalt mal abia după douăzeci şi una de zile. În acest timp lui Henric nu-i fu nici foame, nici sete, nici somn. Henric mulţumi frumos cocoşului, care îşi umflă cu grație penele şi dispăru. Când Henric întoarse capul, văzu că şi râul dispăruse.
«Cu siguranță că duhul rău al muntelui a încercat să mă împiedice să ajung până aici, dar iată, cu ajutorul Zânei Binefăcătoare, sunt aproape de capătul drumului.»
III
Recolta
Merse băiatul mult timp, dar parcă nu se mişca din loc. Alt copil s-ar fi descurajat şi s-ar fi întors din drum. Bravul Henric însă, cu toate că era mort de oboseală, nu pierdu nădejdea şi mai merse încă douăzeci şi una de zile, tot fără să înainteze.
La fel de hotărât ca şi în prima zi, spuse:
— De-aş merge o sută de ani şi tot voi ajunge acolo până în vârful muntelui.
Numai ce rosti aceste cuvinte că văzu în fața sa un bătrânel care-l privea cu şiretenie.
— Văd că vrei să ajungi cu tot dinadinsul, micuțule, îi spuse acesta. Ce cauți în vârful acestui munte?
— Planta Vieţii, bunul meu domn, ca s-o salvez pe măicuţa mea care e pe moarte.
Bătrânelul dădu din cap, îşi propti bărbia în mânerul de aur al bastonului său şi spuse după ce-l privi îndelung pe Henric:
— Îmi place chipul tău blând şi deschis, băiatul meu. Sunt unul din duhurile muntelui. Te-aş lăsa să mergi mai departe, cu condiția să-mi seceri tot grâul, să-l macini şi din făină să-mi faci pâine. Când vei fi gata, să mă chemi. În groapa de lângă tine vei găsi toate uneltele de care vei avea nevoie. Lanurile de grâu se află în faţa ta. Ele acoperă muntele.
Bătrânelul dispăru, iar Henric se uită îngrijorat la uriaşa întindere ce se desfăşura în fața sa. Nu stătu mult pe gânduri. Învinse simțământul de descurajare, îşi scoase haina, luă din groapă o coasă şi se puse hotărât pe treabă. Munci el astfel o sută optzeci şi cinci de zile şi tot atâtea nopți. După ce cosi, bătu snopii cu o prăjină, alte şaptezeci de zile. Apoi măcină boabele într-o moară care apăru în apropiere. Termină de măcinat şi se apucă să plămădească şi să coacă pâinea. Măcinatul şi coptul durară încă o sută douăzeci de zile. Pe măsură ce se coceau, el aşeza frumos pâinile calde în rafturi, aşa cum se asază cărtile într-o bibliotecă.
Când totul fu gata, Henric, plin de bucurie, îl chemă pe duhul muntelui care apăru pe loc. Numără el patru sute şaizeci şi opt de mii trei sute douăzeci şi nouă de pâini. Gustă câte o bucăţică din prima şi din ultima, se apropie de Henric, îl mângâie pe obraz şi-i spuse:
— Eşti un băiat de ispravă şi vreau să te răsplătesc pentru munca ta. Scoase din buzunar o tabacheră de lemn şi i-o dădu lui Henric, zâmbind pe sub mustață: Când vei ajunge acasă, deschide tabachera şi vei găsi în ea un tutun cum n-ai mai avut.
Henric nu fuma niciodată, dar, binecrescut cum era, nu-i spuse că darul i se pare cu totul nefolositor. El mulțumi duhului, care izbucni în râs şi dispăru.
Recolta
Merse băiatul mult timp, dar parcă nu se mişca din loc. Alt copil s-ar fi descurajat şi s-ar fi întors din drum. Bravul Henric însă, cu toate că era mort de oboseală, nu pierdu nădejdea şi mai merse încă douăzeci şi una de zile, tot fără să înainteze.
La fel de hotărât ca şi în prima zi, spuse:
— De-aş merge o sută de ani şi tot voi ajunge acolo până în vârful muntelui.
Numai ce rosti aceste cuvinte că văzu în fața sa un bătrânel care-l privea cu şiretenie.
— Văd că vrei să ajungi cu tot dinadinsul, micuțule, îi spuse acesta. Ce cauți în vârful acestui munte?
— Planta Vieţii, bunul meu domn, ca s-o salvez pe măicuţa mea care e pe moarte.
Bătrânelul dădu din cap, îşi propti bărbia în mânerul de aur al bastonului său şi spuse după ce-l privi îndelung pe Henric:
— Îmi place chipul tău blând şi deschis, băiatul meu. Sunt unul din duhurile muntelui. Te-aş lăsa să mergi mai departe, cu condiția să-mi seceri tot grâul, să-l macini şi din făină să-mi faci pâine. Când vei fi gata, să mă chemi. În groapa de lângă tine vei găsi toate uneltele de care vei avea nevoie. Lanurile de grâu se află în faţa ta. Ele acoperă muntele.
Bătrânelul dispăru, iar Henric se uită îngrijorat la uriaşa întindere ce se desfăşura în fața sa. Nu stătu mult pe gânduri. Învinse simțământul de descurajare, îşi scoase haina, luă din groapă o coasă şi se puse hotărât pe treabă. Munci el astfel o sută optzeci şi cinci de zile şi tot atâtea nopți. După ce cosi, bătu snopii cu o prăjină, alte şaptezeci de zile. Apoi măcină boabele într-o moară care apăru în apropiere. Termină de măcinat şi se apucă să plămădească şi să coacă pâinea. Măcinatul şi coptul durară încă o sută douăzeci de zile. Pe măsură ce se coceau, el aşeza frumos pâinile calde în rafturi, aşa cum se asază cărtile într-o bibliotecă.
Când totul fu gata, Henric, plin de bucurie, îl chemă pe duhul muntelui care apăru pe loc. Numără el patru sute şaizeci şi opt de mii trei sute douăzeci şi nouă de pâini. Gustă câte o bucăţică din prima şi din ultima, se apropie de Henric, îl mângâie pe obraz şi-i spuse:
— Eşti un băiat de ispravă şi vreau să te răsplătesc pentru munca ta. Scoase din buzunar o tabacheră de lemn şi i-o dădu lui Henric, zâmbind pe sub mustață: Când vei ajunge acasă, deschide tabachera şi vei găsi în ea un tutun cum n-ai mai avut.
Henric nu fuma niciodată, dar, binecrescut cum era, nu-i spuse că darul i se pare cu totul nefolositor. El mulțumi duhului, care izbucni în râs şi dispăru.
IV
Culesul viilor
Henric porni din nou la drum, bucuros că fiecare pas îl apropia de vârful muntelui. În două ore străbătu trei sferturi din distanţă. Dar ce să vezi? Deodată apăru în faţă un zid foarte înalt. Merse trei zile de-a lungul zidului şi, îngrozit, văzu că acesta înconjoară muntele, şi nu găsi nici o deschizătură cât de mică prin care să poată trece.
Henric se aşeză pe pământ şi se gândi ce să facă. Se hotărî să aştepte. Trecură astfel patruzeci şi cinci de zile.
— De-ar trebui să mai aştept o sută de ani şi tot nu m-aş mişca de aici.
Cum rosti aceste cuvinte, o bucată din zid se prăbuşi cu un zgomot asurzitor şi văzu ieşind prin spărtură un uriaş care învârtea amenințător deasupra capului o bâtă mare şi groasă.
— Văd că ţii tare mult să treci, băiatule. Ce cauţi dincolo de zid?
— Caut Planta Vieţii, domnule Uriaş, ca s-o vindec pe mama mea care e pe moarte. Dacă stă în puterea dumneavoastră să mă ajutaţi să trec zidul, v-aş face orice serviciu mi-aţi cere.
— Adevărat? Ei bine, ascultă, atunci îmi place cum arăţi. Sunt unul din duhurile muntelui şi te voi ajuta să treci zidul, dacă vrei să-mi umpli pivniţele. Iată viile mele. Culege strugurii, tescuieşte-i, pune mustul în butoaie şi aşază-le în pivniţă. Lângă zid vei găsi tot ce-ţi trebuie. Când vei fi gata, să mă chemi.
Uriaşul dispăru închizând zidul în urma sa. Henric privi în jur: cât cuprinzi cu ochii se întindeau numai vii.
«Aşa cum am fost în stare să culeg grâul bătrânului, îşi spuse Henric, voi reuşi să culeg şi strugurii uriaşului. Mai repede şi mai uşor voi face vin din struguri decât pâine din grâu.»
Henric îşi scoase haina, ridică un cosoraş ce se afla la picioarele sale şi începu să taie ciorchinii şi să-i arunce în teasc. Culese el douăzeci de zile. După ce termină culesul, tescui strugurii, deşertă mustul în butoaie, pe care le aşeză în pivniţă pe măsură ce le umplea. Termină de făcut vinul în nouăzeci de zile. După ce aranjă totul, îl strigă pe uriaş. Acesta apăru imediat, cercetă butoaiele, gustă vinul din primul şi din ultimul butoi, apoi îi spuse lui Henric:
— Eşti un omuleţ de treabă. Vreau să-ţi plătesc pentru osteneală, să nu se spună că ai muncit degeaba pentru duhul muntelui. Scoase din buzunar un ciulin şi-l dădu lui Henric spunându-i: Când vei fi din nou acasă la tine, ori de câte ori vei dori ceva, să miroşi acest ciulin.
Henric gândi că darul nu era prea mărinimos, dar îl primi surâzând cu amabilitate. În aceeaşi clipă, uriaşul fluieră atât de tare, încât muntele se cutremură. Zidul şi uriaşul dispărură, iar Henric îşi continuă drumul.
Culesul viilor
Henric porni din nou la drum, bucuros că fiecare pas îl apropia de vârful muntelui. În două ore străbătu trei sferturi din distanţă. Dar ce să vezi? Deodată apăru în faţă un zid foarte înalt. Merse trei zile de-a lungul zidului şi, îngrozit, văzu că acesta înconjoară muntele, şi nu găsi nici o deschizătură cât de mică prin care să poată trece.
Henric se aşeză pe pământ şi se gândi ce să facă. Se hotărî să aştepte. Trecură astfel patruzeci şi cinci de zile.
— De-ar trebui să mai aştept o sută de ani şi tot nu m-aş mişca de aici.
Cum rosti aceste cuvinte, o bucată din zid se prăbuşi cu un zgomot asurzitor şi văzu ieşind prin spărtură un uriaş care învârtea amenințător deasupra capului o bâtă mare şi groasă.
— Văd că ţii tare mult să treci, băiatule. Ce cauţi dincolo de zid?
— Caut Planta Vieţii, domnule Uriaş, ca s-o vindec pe mama mea care e pe moarte. Dacă stă în puterea dumneavoastră să mă ajutaţi să trec zidul, v-aş face orice serviciu mi-aţi cere.
— Adevărat? Ei bine, ascultă, atunci îmi place cum arăţi. Sunt unul din duhurile muntelui şi te voi ajuta să treci zidul, dacă vrei să-mi umpli pivniţele. Iată viile mele. Culege strugurii, tescuieşte-i, pune mustul în butoaie şi aşază-le în pivniţă. Lângă zid vei găsi tot ce-ţi trebuie. Când vei fi gata, să mă chemi.
Uriaşul dispăru închizând zidul în urma sa. Henric privi în jur: cât cuprinzi cu ochii se întindeau numai vii.
«Aşa cum am fost în stare să culeg grâul bătrânului, îşi spuse Henric, voi reuşi să culeg şi strugurii uriaşului. Mai repede şi mai uşor voi face vin din struguri decât pâine din grâu.»
Henric îşi scoase haina, ridică un cosoraş ce se afla la picioarele sale şi începu să taie ciorchinii şi să-i arunce în teasc. Culese el douăzeci de zile. După ce termină culesul, tescui strugurii, deşertă mustul în butoaie, pe care le aşeză în pivniţă pe măsură ce le umplea. Termină de făcut vinul în nouăzeci de zile. După ce aranjă totul, îl strigă pe uriaş. Acesta apăru imediat, cercetă butoaiele, gustă vinul din primul şi din ultimul butoi, apoi îi spuse lui Henric:
— Eşti un omuleţ de treabă. Vreau să-ţi plătesc pentru osteneală, să nu se spună că ai muncit degeaba pentru duhul muntelui. Scoase din buzunar un ciulin şi-l dădu lui Henric spunându-i: Când vei fi din nou acasă la tine, ori de câte ori vei dori ceva, să miroşi acest ciulin.
Henric gândi că darul nu era prea mărinimos, dar îl primi surâzând cu amabilitate. În aceeaşi clipă, uriaşul fluieră atât de tare, încât muntele se cutremură. Zidul şi uriaşul dispărură, iar Henric îşi continuă drumul.
V
Vânătoarea
Mai avea de mers doar o jumătate de oră până în vârful muntelui. Deodată se pomeni la marginea unei prăpăstii, atât de largă încât era cu neputintă de sărit peste ea şi adâncă de nu i se zărea fundul. Fără să piardă curajul, Henric merse pe marginea prăpastiei până reveni la locul de unde plecase.
— Ce să fac? îşi spuse el. Abia scap de o piedică şi dau peste alta. Cum să trec această prăpastie?
Pentru prima oară i se umplură ochii de lacrimi. Negăsind nici un mijloc să treacă prăpastia, se aşeză pe marginea ei.
Deodată auzi un urlet îngrozitor. Întoarse capul şi văzu la câţiva paşi de el un lup uriaş care îl privea cu ochi scânteietori.
— Ce cauţi pe pământurile mele? îi strigă lupul cu o voce tunătoare.
— Domnule Lup, caut Planta Vieţii pentru măicuţa mea care trage să moară. Dacă mă ajutaţi să trec prăpastia, fac cu supunere orice îmi cereţi.
— Ei bine, băiatule, dacă îmi prinzi tot vânatul din pădure, păsări şi animale, şi-mi faci fripturi şi pateuri, pe legea mea de duh al muntelui că te voi ajuta să treci prăpastia. Lângă acest copac vei găsi tot ce-ţi trebuie pentru vânătoare şi pentru pregătit vânatul. Cand vei fi gata, să mă chemi. Spunând acestea, dispăru.
Lui Henric îi reveni curajul. Ridică de pe pământ un arc cu săgeţi şi începu să tragă în potârnichi, sitari, găinuşe, cocoşi sălbatici, dar, cum nu ştia să tragă, nu nimerea nimic.
De opt zile tot trăgea cu arcul, când iată că apare lângă el corbul căruia îi salvase viaţa la începutul călătoriei.
— Tu mi-ai salvat viaţa, croncăni corbul, şi ţi-am făgăduit că te voi răsplăti. Acum am venit să mă ţin de cuvânt. Dacă nu îndeplineşti poruncile lupului, te va mânca pe tine în locul vânatului. Hai cu mine; eu am să vânez, iar tu vei aduna vânatul şi-l vei găti.
Spunând acestea, corbul zbură deasupra copacilor şi, cu lovituri de cioc şi de gheare, se puse să doboare toate păsările ce populau pădurea. În o sută cincizeci de zile vână un milion opt sute şaizeci de mii şapte sute douăzeci şi şase de bucăţi. Pe măsură ce corbul le vâna, Henric le jumulea şi le gătea, fie fripţuri, fie pateuri. Când toate fură gata aşezate frumos de-a lungul pădurii, corbul îi spuse:
— Rămâi cu bine, Henric! Mai ai de trecut un obstacol, dar eu nu te mai pot ajuta. Să nu-ţi pierzi curajul! Zânele îi ocrotesc pe copiii care-şi iubesc părinţii.
Până să apuce Henric să-i mulţumească, corbul dispăru. Băiatul chemă lupul şi-i spuse:
— Iată, domnule, tot Vânatul din pădurea dumneavoastră. L-am gătit aşa cum mi-aţi poruncit. Vă rog să mă ajutaţi să trec prăpastia.
Lupul se uită la vânat, ronţăi un căprior fript şi înghiţi un pateu, își linse botul şi spuse:
— Eşti un băiat viteaz şi destoinic. Am să-ţi plătesc pentru munca ta. Să nu se spună că ai muncit degeaba pentru un duh al muntelui. Zicând acestea, îi dădu lui Henric un băț pe care îl luă din pădure, spunându-i:
— Când vei fi cules Planta Vieţii şi vei voi s-o duci repede undeva, să încaleci acest băţ.
Henric era gata să arunce băţul, socotindu-l nefolositor, dar se gândi că n-ar fi frumos să-l refuze. Îl luă, mulţumind lupului.
— Suie-te în spinarea mea, spuse lupul.
Henric se azvârli în spinarea lupului, iar acesta, dintr-o săritură uriaşă, fu dincolo de prăpastie.
Băiatul îi mulţumi şi îşi continuă drumul.
Vânătoarea
Mai avea de mers doar o jumătate de oră până în vârful muntelui. Deodată se pomeni la marginea unei prăpăstii, atât de largă încât era cu neputintă de sărit peste ea şi adâncă de nu i se zărea fundul. Fără să piardă curajul, Henric merse pe marginea prăpastiei până reveni la locul de unde plecase.
— Ce să fac? îşi spuse el. Abia scap de o piedică şi dau peste alta. Cum să trec această prăpastie?
Pentru prima oară i se umplură ochii de lacrimi. Negăsind nici un mijloc să treacă prăpastia, se aşeză pe marginea ei.
Deodată auzi un urlet îngrozitor. Întoarse capul şi văzu la câţiva paşi de el un lup uriaş care îl privea cu ochi scânteietori.
— Ce cauţi pe pământurile mele? îi strigă lupul cu o voce tunătoare.
— Domnule Lup, caut Planta Vieţii pentru măicuţa mea care trage să moară. Dacă mă ajutaţi să trec prăpastia, fac cu supunere orice îmi cereţi.
— Ei bine, băiatule, dacă îmi prinzi tot vânatul din pădure, păsări şi animale, şi-mi faci fripturi şi pateuri, pe legea mea de duh al muntelui că te voi ajuta să treci prăpastia. Lângă acest copac vei găsi tot ce-ţi trebuie pentru vânătoare şi pentru pregătit vânatul. Cand vei fi gata, să mă chemi. Spunând acestea, dispăru.
Lui Henric îi reveni curajul. Ridică de pe pământ un arc cu săgeţi şi începu să tragă în potârnichi, sitari, găinuşe, cocoşi sălbatici, dar, cum nu ştia să tragă, nu nimerea nimic.
De opt zile tot trăgea cu arcul, când iată că apare lângă el corbul căruia îi salvase viaţa la începutul călătoriei.
— Tu mi-ai salvat viaţa, croncăni corbul, şi ţi-am făgăduit că te voi răsplăti. Acum am venit să mă ţin de cuvânt. Dacă nu îndeplineşti poruncile lupului, te va mânca pe tine în locul vânatului. Hai cu mine; eu am să vânez, iar tu vei aduna vânatul şi-l vei găti.
Spunând acestea, corbul zbură deasupra copacilor şi, cu lovituri de cioc şi de gheare, se puse să doboare toate păsările ce populau pădurea. În o sută cincizeci de zile vână un milion opt sute şaizeci de mii şapte sute douăzeci şi şase de bucăţi. Pe măsură ce corbul le vâna, Henric le jumulea şi le gătea, fie fripţuri, fie pateuri. Când toate fură gata aşezate frumos de-a lungul pădurii, corbul îi spuse:
— Rămâi cu bine, Henric! Mai ai de trecut un obstacol, dar eu nu te mai pot ajuta. Să nu-ţi pierzi curajul! Zânele îi ocrotesc pe copiii care-şi iubesc părinţii.
Până să apuce Henric să-i mulţumească, corbul dispăru. Băiatul chemă lupul şi-i spuse:
— Iată, domnule, tot Vânatul din pădurea dumneavoastră. L-am gătit aşa cum mi-aţi poruncit. Vă rog să mă ajutaţi să trec prăpastia.
Lupul se uită la vânat, ronţăi un căprior fript şi înghiţi un pateu, își linse botul şi spuse:
— Eşti un băiat viteaz şi destoinic. Am să-ţi plătesc pentru munca ta. Să nu se spună că ai muncit degeaba pentru un duh al muntelui. Zicând acestea, îi dădu lui Henric un băț pe care îl luă din pădure, spunându-i:
— Când vei fi cules Planta Vieţii şi vei voi s-o duci repede undeva, să încaleci acest băţ.
Henric era gata să arunce băţul, socotindu-l nefolositor, dar se gândi că n-ar fi frumos să-l refuze. Îl luă, mulţumind lupului.
— Suie-te în spinarea mea, spuse lupul.
Henric se azvârli în spinarea lupului, iar acesta, dintr-o săritură uriaşă, fu dincolo de prăpastie.
Băiatul îi mulţumi şi îşi continuă drumul.
VI
Pescuitul
În sfârşit zări gardul grădinii unde creştea Planta Vieţii. Henric păşea atât de repede cât îl ţineau picioarele, privind tot timpul în sus. Deodată fu cât pe ce să cadă într-o groapă. Când privi în jur, văzu un iaz plin cu apă şi atât de lung că nu i se vedea capătul.
«E de bună seamă acea ultimă piedică despre care mi-a vorbit corbul, gândi Henric. De vreme ce le-am trecut pe toate celelalte cu ajutorul Zânei Binefăcătoare, ea mă va ajuta s-o trec şi pe aceasta. Zâna mi-a trimis cocoşul şi corbul, precum şi pe bătrân, pe uriaş şi pe lup. Am să aştept să binevoiască să mă ajute pentru ultima oară.»
Merse de-a lungul iazului, nădăjduind să-i dea de capăt. După două zile se trezi în acelaşi loc de unde plecase. Nu se necăji, nu se descurajă, ci se aşeză pe marginea iazului şi spuse:
— Nu mă voi mişca de aici până când duhul muntelui nu mă va trece peste iaz.
Şi în aceeaşi clipă apăru în faţa lui un motan uriaş care mieuna atât de înfiorător, încât bietul Henric amuţi.
— Ce cauţi aici? îi spuse motanul. Ştii că te-aş putea face bucăţi cu o lovitură de gheară?
— Nu mă îndoiesc, domnule Motan, dar nădăjduiesc că mă veţi cruţa când veţi afla că umblu după Planta Vieţii, pentru a o salva pe biata mea măicuță care trage să moară. Dacă binevoiți a-mi permite să trec iazul, sunt gata să fac tot ce-mi porunciţi.
- Adevărat? spuse motanul. Ascultă, îmi place chipul tău. Dacă îmi vei pescui toţi peştii din iaz şi apoi îi vei frige sau îi vei pune în saramură, pe legea mea de motan că te voi trece iazul. Vei găsi aici tot ce-ţi trebuie pentru pescuit şi pentru gătit peştele. Când vei fi gata, să mă chemi.
Henric văzu la câţiva paşi plase, undiţe, cârlige şi tot ce-i trebuia. Aruncă mai întâi o plasă, cu gândul să scoată dintr-o dată mult peşte, o trase încetişor, dar nu era niciun peşte în ea. Crezând că n-a aruncat-o bine, o aruncă din nou şi o trase cu băgare de seamă, dar tot nimic.
Răbdător cum era, Henric încercă zece zile, apoi lăsă plasa deoparte şi apucă undiţa. Trecu o oră, două, nici un peşte nu se prindea în cârlig. Se tot mută dintr-un loc în altul până facu înconjurul iazului, dar în zadar. Nemaiştiind ce să facă, se gândi la Zâna Binefăcătoare. Îl părăsea ea oare tocmai la şfârşitul caznelor sale? Se aşeză pe malul iazului privind cu tristeţe apa.
Deodată iazul începu să freamăte şi din apă se ivi capul unei broscuţe.
— Henric, spuse broscuţa, mi-ai salvat viaţa, vreau să ţi-o salvez la rândul meu pe a ta. Dacă nu îndeplineşti poruncile motanului, te va ronţăi pe tine la dejunul lui. Nu poţi prinde peştii pentru că ei se ascund tocmai la fundul iazului, care e foarte adânc. Lasă-mă pe mine. Tu aprinde focul ca să-i frigi şi pregăteşte butoaiele ca să-i pui la saramură. Am să ţi-i aduc pe toţi. Broscuţa se afundă în iaz şi Henric văzu apa agitându-se atât de puternic, de parcă s-ar fi dat o luptă pe fundul ei. După un moment broscuţa apăru la suprafaţă şi aşeză pe mal un somon de toată frumuseţea. Nici nu apucă Henric să ridice somonul, că broscuţa apăru cu un crap. Continuă ea astfel, timp de şaizeci de zile. Henric frigea peştii cei mari, iar pe cei mici îi arunca în butoaie şi îi săra. După două luni, broscuţa sări pe mal şi-i spuse lui Henric:
— N-a mai rămas nici un peşte în iaz. Îl poţi chema pe motanul muntelui.
Henric mulţumi din inimă broscuţei şi-i strânse cu căldură lăbuţa umedă pe care aceasta i-o întinse în semn de prietenie.
Mai trecură cincisprezece zile până când toţi peştii fripţi şi toate butoaiele cu peşte sărat fură frumos aranjate, apoi Henric îl chemă pe motanul muntelui, care apăru imediat.
— Iată, domnule Motan, toţi peştii dumneavoastră, fripţi şi săraţi. Vă rog să vă ţineţi de cuvânt şi să mă treceţi de partea cealaltă a iazului.
Motanul cercetă totul, gustă un peşte fript şi unul sărat, îşi linse botul, surâse şi-i spuse lui Henric mulţumit:
— Eşti un băiat de treabă. Vreau să te răsplătesc pentru răbdarea şi truda ta. Să nu se spună că ai muncit degeaba pentru duhul muntelui. Motanul îşi smulse o gheară şi i-o dădu lui Henric zicând: Când vei fi obosit sau bolnav sau când vei simti că îmbătrâneşti, să-ţi atingi fruntea cu gheara aceasta şi boala, oboseala sau bătrâneţea vor dispărea. Gheara va avea aceeaşi putere pentru toţi cei pe care îi vei iubi sau care te vor iubi.
Henric mulțumi din suflet motanului şi, cum era istovit de oboseală, vru să încerce pe loc puterea prețioasei gheare. Abia îşi atinse fruntea cu ea şi se simți îndată înviorat şi voios, de parcă abia s-ar fi sculat din patul său. Motanul zâmbi şi-i spuse:
— Hai, suie-te pe coada mea!
De cum se sui, coada motanului se lungi într-atât, încât ajunse dincolo de iaz.
Pescuitul
În sfârşit zări gardul grădinii unde creştea Planta Vieţii. Henric păşea atât de repede cât îl ţineau picioarele, privind tot timpul în sus. Deodată fu cât pe ce să cadă într-o groapă. Când privi în jur, văzu un iaz plin cu apă şi atât de lung că nu i se vedea capătul.
«E de bună seamă acea ultimă piedică despre care mi-a vorbit corbul, gândi Henric. De vreme ce le-am trecut pe toate celelalte cu ajutorul Zânei Binefăcătoare, ea mă va ajuta s-o trec şi pe aceasta. Zâna mi-a trimis cocoşul şi corbul, precum şi pe bătrân, pe uriaş şi pe lup. Am să aştept să binevoiască să mă ajute pentru ultima oară.»
Merse de-a lungul iazului, nădăjduind să-i dea de capăt. După două zile se trezi în acelaşi loc de unde plecase. Nu se necăji, nu se descurajă, ci se aşeză pe marginea iazului şi spuse:
— Nu mă voi mişca de aici până când duhul muntelui nu mă va trece peste iaz.
Şi în aceeaşi clipă apăru în faţa lui un motan uriaş care mieuna atât de înfiorător, încât bietul Henric amuţi.
— Ce cauţi aici? îi spuse motanul. Ştii că te-aş putea face bucăţi cu o lovitură de gheară?
— Nu mă îndoiesc, domnule Motan, dar nădăjduiesc că mă veţi cruţa când veţi afla că umblu după Planta Vieţii, pentru a o salva pe biata mea măicuță care trage să moară. Dacă binevoiți a-mi permite să trec iazul, sunt gata să fac tot ce-mi porunciţi.
- Adevărat? spuse motanul. Ascultă, îmi place chipul tău. Dacă îmi vei pescui toţi peştii din iaz şi apoi îi vei frige sau îi vei pune în saramură, pe legea mea de motan că te voi trece iazul. Vei găsi aici tot ce-ţi trebuie pentru pescuit şi pentru gătit peştele. Când vei fi gata, să mă chemi.
Henric văzu la câţiva paşi plase, undiţe, cârlige şi tot ce-i trebuia. Aruncă mai întâi o plasă, cu gândul să scoată dintr-o dată mult peşte, o trase încetişor, dar nu era niciun peşte în ea. Crezând că n-a aruncat-o bine, o aruncă din nou şi o trase cu băgare de seamă, dar tot nimic.
Răbdător cum era, Henric încercă zece zile, apoi lăsă plasa deoparte şi apucă undiţa. Trecu o oră, două, nici un peşte nu se prindea în cârlig. Se tot mută dintr-un loc în altul până facu înconjurul iazului, dar în zadar. Nemaiştiind ce să facă, se gândi la Zâna Binefăcătoare. Îl părăsea ea oare tocmai la şfârşitul caznelor sale? Se aşeză pe malul iazului privind cu tristeţe apa.
Deodată iazul începu să freamăte şi din apă se ivi capul unei broscuţe.
— Henric, spuse broscuţa, mi-ai salvat viaţa, vreau să ţi-o salvez la rândul meu pe a ta. Dacă nu îndeplineşti poruncile motanului, te va ronţăi pe tine la dejunul lui. Nu poţi prinde peştii pentru că ei se ascund tocmai la fundul iazului, care e foarte adânc. Lasă-mă pe mine. Tu aprinde focul ca să-i frigi şi pregăteşte butoaiele ca să-i pui la saramură. Am să ţi-i aduc pe toţi. Broscuţa se afundă în iaz şi Henric văzu apa agitându-se atât de puternic, de parcă s-ar fi dat o luptă pe fundul ei. După un moment broscuţa apăru la suprafaţă şi aşeză pe mal un somon de toată frumuseţea. Nici nu apucă Henric să ridice somonul, că broscuţa apăru cu un crap. Continuă ea astfel, timp de şaizeci de zile. Henric frigea peştii cei mari, iar pe cei mici îi arunca în butoaie şi îi săra. După două luni, broscuţa sări pe mal şi-i spuse lui Henric:
— N-a mai rămas nici un peşte în iaz. Îl poţi chema pe motanul muntelui.
Henric mulţumi din inimă broscuţei şi-i strânse cu căldură lăbuţa umedă pe care aceasta i-o întinse în semn de prietenie.
Mai trecură cincisprezece zile până când toţi peştii fripţi şi toate butoaiele cu peşte sărat fură frumos aranjate, apoi Henric îl chemă pe motanul muntelui, care apăru imediat.
— Iată, domnule Motan, toţi peştii dumneavoastră, fripţi şi săraţi. Vă rog să vă ţineţi de cuvânt şi să mă treceţi de partea cealaltă a iazului.
Motanul cercetă totul, gustă un peşte fript şi unul sărat, îşi linse botul, surâse şi-i spuse lui Henric mulţumit:
— Eşti un băiat de treabă. Vreau să te răsplătesc pentru răbdarea şi truda ta. Să nu se spună că ai muncit degeaba pentru duhul muntelui. Motanul îşi smulse o gheară şi i-o dădu lui Henric zicând: Când vei fi obosit sau bolnav sau când vei simti că îmbătrâneşti, să-ţi atingi fruntea cu gheara aceasta şi boala, oboseala sau bătrâneţea vor dispărea. Gheara va avea aceeaşi putere pentru toţi cei pe care îi vei iubi sau care te vor iubi.
Henric mulțumi din suflet motanului şi, cum era istovit de oboseală, vru să încerce pe loc puterea prețioasei gheare. Abia îşi atinse fruntea cu ea şi se simți îndată înviorat şi voios, de parcă abia s-ar fi sculat din patul său. Motanul zâmbi şi-i spuse:
— Hai, suie-te pe coada mea!
De cum se sui, coada motanului se lungi într-atât, încât ajunse dincolo de iaz.
VII
Planta vieții
După ce îl salută respectuos pe motan, Henric alergă către grădina în care se găsea Planta Vieții. Mai erau doar vreo sută de paşi. Se temea să nu se ivească o nouă piedică. Dar iată că ajunse la grilajul gardului. Cum să găsească el Planta Vieții în acea sumedenie de plante şi ierburi pe care nu le cunoştea? Îşi aminti că Zâna Binefăcătoare spusese să-l cheme pe doctorul care îngrijea grădina zânelor. Îl strigă cu glas tare şi auzi un zgomot printre plantele din apropiere. În fata lui se ivi un omuleț cu o carte sub braț, cu ochelari pe năsucul său coroiat şi cu o manta neagră de doctor pe umeri.
— Ce cauți aici, micuţule? îi spuse doctorul înălțându-se în vârful picioarelor. Cum ai pătruns până aici?
— M-a trimis Zâna Binefăcătoare să vă cer Planta Vieții pentru măicuța mea care trage să moară.
— Cei ce vin din partea Zînei Binefăcătoare sunt bineveniti! Hai, micutule, să-ti dau planta pe care o cauti.
Doctorul se afundă în grădină. Henric abia îl putea urma, pentru că, mărunt cum era, dispărea cu totul printre ierburi. În sfârşit ajunseră lângă o plantă despărțită de celelalte. Doctorul tăie o tulpină şi i-o dădu lui Henric spunându-i hotărât:
— Iată Planta Vieţii. Foloseşte-o aşa cum te-a învătat zâna. Dar ai grijă să nu cumva s-o laşi din mână. Oriunde ai pune-o, ţi-ar scăpa şi n-ai mai regăsi-o niciodată.
Nici n-apucă Henric să-i mulțumească pentru leac, că omulețul şi dispăruse în mijlocul sumedeniei de plante medicinale.
Rămas singur, băiatul se gândea cum să facă să ajungă mai repede acasă.
«Dacă aş întâlni la coborâre aceleaşi piedici, aş putea să pierd planta preţioasă care trebuie să redea viata mamei mele.»
Deodată îşi aminti de bățul lupului.
«Să vedem dacă are într-adevăr puterea de a mă duce repede acasă.»
Încălecă bățul şi-şi dori îndată să fie acasă. În aceeaşi clipă se simti ridicat în văzduh, pe care îl străbătu cu iuțeala fulgerului, şi se pomeni lângă patul mamei sale. Se repezi la ea, o sărută cu dragoste, dar ea nu-l vedea, nu-l auzea.
Fără a pierde timpul, Henric stoarse sucul plantei pe buzele mamei sale care deschise imediat ochii, îl îmbrătişă şi-i spuse:
— Copilul meu, dragul meu Henric, am fost tare greu bolnavă, dar acum mă simt bine, mi-e foame.
Apoi îl privi mirată:
— Ce mare te-ai făcut! Cum ai putut creşte aşa de mult în câteva zile?
Henric crescuse într-adevăr, cu un cap, în cei doi ani, şapte luni şi şase zile de când plecase de acasă. Avea acum aproape zece ani. N-apucă să-i răspundă mamei sale când apăru Zâna Binefăcătoare. Îl îmbrăcă pe Henric, apoi se apropie de patul mamei lui, căreia îi povesti tot ce făcuse Henric pentru a o salva, toate pericolele prin care trecuse, oboseala, curajul, bunătatea şi răbdarea de care a dat dovadă.
Henric roşea auzind laudele zânei, iar mama sa îl strângea la pieptul ei şi nu se mai sătura îmbrăţişindu-l.
După clipele fericite ale revederii, zâna îi spuse lui Henric:
— Acum foloseşte darurile bătrânului şi ale uriaşului.
Henric deschise tabachera. Deodată camera se umplu de o mulţime de lucrători, mici cât albinele, care se puseră pe lucru cu o asemenea îndemânare şi repeziciune, încât, după un sfert de oră, clădiră şi mobilară o casă frumoasă în mijlocul unei grădini mari, în spatele căreia se afla o pădure şi o câmpie.
— Toate acestea îţi aparţin, viteazul meu Henric, spuse zâna. Ciulinul uriaşului îţi va aduce tot ce-ţi lipseşte, bastonul lupului te va duce încotro vei voi, iar gheara motanului va păstra tinereţea şi sănătatea ta şi a mamei tale. Rămâi cu bine, Henric, fii fericit şi nu uita că cinstea şi dragostea de părinţi sunt totdeauna răsplătite.
Henric se aruncă în braţele zânei, îi sărută mâna, iar zâna surâse şi dispăru.
Mama lui Henric dorea să se scoale din pat, să admire şi ea casa cea nouă, grădina, pădurea şi câmpia, dar nu avea cu ce să se îmbrace. Când s-a îmbolnăvit, a vândut tot ce avea pentru a-l putea hrăni pe Henric.
— Vai, copilul meu, nu mă pot scula, n-am nici haine, nici încălţăminte!
— Vei avea tot, mamă dragă.
Băiatul scoase din buzunar ciulinul, îl mirosi şi-şi dori să aibă cele trebuincioase pentru mama sa, pentru sine şi pentru casă. Imediat dulapurile se umplură cu haine şi rufe. Mama se pomeni îmbrăcată cu o rochie frumoasă de lână, iar el cu un costum din postav albastru; amândoi aveau încălțăminte bună şi frumoasă. Mare le fu bucuria! Mama sări din pat şi merse cu Henric prin toată casa. Nu lipsea nimic. Peste tot erau mobile simple şi plăcute. În bucătărie, frumos rânduite, se aflau oale şi cratițe, dar toate erau goale. Henric mirosi din nou ciulinul, dorindu-şi o mâncare bună, gata pregătită. Pe loc apăru pe masă o ciorbă gustoasă, o friptură din pulpă de miel, un pui fript şi o salată bună. Se aşezară la masă şi mâncară totul, cu pofta unor oameni care au flămânzit aproape trei ani. După ce se săturară, mama, ajutată de Henric, făcu curăţenie în bucătărie.
Obosiți după atâtea emoții, se culcară, mulțumind Zânei Binefăcătoare. Mama mai adăugă o mulțumire pentru iubitul său fiu.
Trăiră astfel, fără să ducă lipsă de nimic datorită ciulinului, fără suferințe şi mereu tineri datorită ghearei. Bățul nu l-au folosit, pentru că n-au simţit nevoia să plece în altă parte, atât de fericiţi erau în casa lor. Henric mai ceru ciulinului două vaci frumoase, doi cai buni şi ce mai aveau nevoie pentru casă. Niciodată nu cerea decât atât cât avea nevoie, fie hrană, fie îmbrăcăminte. Păstră ciulinul toată viaţa.
Nu se ştie cât de mult au trăit. Se pare că Regina Zânelor i-a făcut nemuritori şi i-a dus în palatul ei, unde se află şi astăzi.
Planta vieții
După ce îl salută respectuos pe motan, Henric alergă către grădina în care se găsea Planta Vieții. Mai erau doar vreo sută de paşi. Se temea să nu se ivească o nouă piedică. Dar iată că ajunse la grilajul gardului. Cum să găsească el Planta Vieții în acea sumedenie de plante şi ierburi pe care nu le cunoştea? Îşi aminti că Zâna Binefăcătoare spusese să-l cheme pe doctorul care îngrijea grădina zânelor. Îl strigă cu glas tare şi auzi un zgomot printre plantele din apropiere. În fata lui se ivi un omuleț cu o carte sub braț, cu ochelari pe năsucul său coroiat şi cu o manta neagră de doctor pe umeri.
— Ce cauți aici, micuţule? îi spuse doctorul înălțându-se în vârful picioarelor. Cum ai pătruns până aici?
— M-a trimis Zâna Binefăcătoare să vă cer Planta Vieții pentru măicuța mea care trage să moară.
— Cei ce vin din partea Zînei Binefăcătoare sunt bineveniti! Hai, micutule, să-ti dau planta pe care o cauti.
Doctorul se afundă în grădină. Henric abia îl putea urma, pentru că, mărunt cum era, dispărea cu totul printre ierburi. În sfârşit ajunseră lângă o plantă despărțită de celelalte. Doctorul tăie o tulpină şi i-o dădu lui Henric spunându-i hotărât:
— Iată Planta Vieţii. Foloseşte-o aşa cum te-a învătat zâna. Dar ai grijă să nu cumva s-o laşi din mână. Oriunde ai pune-o, ţi-ar scăpa şi n-ai mai regăsi-o niciodată.
Nici n-apucă Henric să-i mulțumească pentru leac, că omulețul şi dispăruse în mijlocul sumedeniei de plante medicinale.
Rămas singur, băiatul se gândea cum să facă să ajungă mai repede acasă.
«Dacă aş întâlni la coborâre aceleaşi piedici, aş putea să pierd planta preţioasă care trebuie să redea viata mamei mele.»
Deodată îşi aminti de bățul lupului.
«Să vedem dacă are într-adevăr puterea de a mă duce repede acasă.»
Încălecă bățul şi-şi dori îndată să fie acasă. În aceeaşi clipă se simti ridicat în văzduh, pe care îl străbătu cu iuțeala fulgerului, şi se pomeni lângă patul mamei sale. Se repezi la ea, o sărută cu dragoste, dar ea nu-l vedea, nu-l auzea.
Fără a pierde timpul, Henric stoarse sucul plantei pe buzele mamei sale care deschise imediat ochii, îl îmbrătişă şi-i spuse:
— Copilul meu, dragul meu Henric, am fost tare greu bolnavă, dar acum mă simt bine, mi-e foame.
Apoi îl privi mirată:
— Ce mare te-ai făcut! Cum ai putut creşte aşa de mult în câteva zile?
Henric crescuse într-adevăr, cu un cap, în cei doi ani, şapte luni şi şase zile de când plecase de acasă. Avea acum aproape zece ani. N-apucă să-i răspundă mamei sale când apăru Zâna Binefăcătoare. Îl îmbrăcă pe Henric, apoi se apropie de patul mamei lui, căreia îi povesti tot ce făcuse Henric pentru a o salva, toate pericolele prin care trecuse, oboseala, curajul, bunătatea şi răbdarea de care a dat dovadă.
Henric roşea auzind laudele zânei, iar mama sa îl strângea la pieptul ei şi nu se mai sătura îmbrăţişindu-l.
După clipele fericite ale revederii, zâna îi spuse lui Henric:
— Acum foloseşte darurile bătrânului şi ale uriaşului.
Henric deschise tabachera. Deodată camera se umplu de o mulţime de lucrători, mici cât albinele, care se puseră pe lucru cu o asemenea îndemânare şi repeziciune, încât, după un sfert de oră, clădiră şi mobilară o casă frumoasă în mijlocul unei grădini mari, în spatele căreia se afla o pădure şi o câmpie.
— Toate acestea îţi aparţin, viteazul meu Henric, spuse zâna. Ciulinul uriaşului îţi va aduce tot ce-ţi lipseşte, bastonul lupului te va duce încotro vei voi, iar gheara motanului va păstra tinereţea şi sănătatea ta şi a mamei tale. Rămâi cu bine, Henric, fii fericit şi nu uita că cinstea şi dragostea de părinţi sunt totdeauna răsplătite.
Henric se aruncă în braţele zânei, îi sărută mâna, iar zâna surâse şi dispăru.
Mama lui Henric dorea să se scoale din pat, să admire şi ea casa cea nouă, grădina, pădurea şi câmpia, dar nu avea cu ce să se îmbrace. Când s-a îmbolnăvit, a vândut tot ce avea pentru a-l putea hrăni pe Henric.
— Vai, copilul meu, nu mă pot scula, n-am nici haine, nici încălţăminte!
— Vei avea tot, mamă dragă.
Băiatul scoase din buzunar ciulinul, îl mirosi şi-şi dori să aibă cele trebuincioase pentru mama sa, pentru sine şi pentru casă. Imediat dulapurile se umplură cu haine şi rufe. Mama se pomeni îmbrăcată cu o rochie frumoasă de lână, iar el cu un costum din postav albastru; amândoi aveau încălțăminte bună şi frumoasă. Mare le fu bucuria! Mama sări din pat şi merse cu Henric prin toată casa. Nu lipsea nimic. Peste tot erau mobile simple şi plăcute. În bucătărie, frumos rânduite, se aflau oale şi cratițe, dar toate erau goale. Henric mirosi din nou ciulinul, dorindu-şi o mâncare bună, gata pregătită. Pe loc apăru pe masă o ciorbă gustoasă, o friptură din pulpă de miel, un pui fript şi o salată bună. Se aşezară la masă şi mâncară totul, cu pofta unor oameni care au flămânzit aproape trei ani. După ce se săturară, mama, ajutată de Henric, făcu curăţenie în bucătărie.
Obosiți după atâtea emoții, se culcară, mulțumind Zânei Binefăcătoare. Mama mai adăugă o mulțumire pentru iubitul său fiu.
Trăiră astfel, fără să ducă lipsă de nimic datorită ciulinului, fără suferințe şi mereu tineri datorită ghearei. Bățul nu l-au folosit, pentru că n-au simţit nevoia să plece în altă parte, atât de fericiţi erau în casa lor. Henric mai ceru ciulinului două vaci frumoase, doi cai buni şi ce mai aveau nevoie pentru casă. Niciodată nu cerea decât atât cât avea nevoie, fie hrană, fie îmbrăcăminte. Păstră ciulinul toată viaţa.
Nu se ştie cât de mult au trăit. Se pare că Regina Zânelor i-a făcut nemuritori şi i-a dus în palatul ei, unde se află şi astăzi.
Sfârșit
