Povestea prinţesei Rozeta - poveste de Contesa de Segur
Citește online povestea pentru copii în română "Povestea prințesei Rozeta", scrisă de Contesa de Segur. Citește basmul "Povestea prințesei Rozeta" în care este vorba despre o prințesă bună la suflet și foarte frumoasă care nu era iubită de rege și regină, dar nici de surorile ei Orangina şi Ruseta. Prințesa Rozeta a fost trimisă la o fermă și crescută de o doică, dar de educația ei s-a ocupat nașa ei, Zâna-cea-Puternică. La 15 ani, fata a fost chemată la castel de tatăl ei regele, dar când aceștia au văzut-o cât este de frumoasă și inteligentă, au urât-o și mai mult.
Citește basmul "Povestea prinţesei Rozeta"
I
Ferma
A fost odată un rege şi o regină şi aveau trei fete. Ei le iubeau foarte mult pe primele două, care erau gemene. Erau frumoase şi deştepte fetele, dar rele ca şi părinții lor. Cea mai mică avea trei ani mai puţin decât surorile ei, era frumoasă şi bună. Zâna-cea-Puternică i-a fost naşă şi i-a dat numele de Rozeta. Surorile ei, Orangina şi Ruseta, n-au avut ca naşe zâne şi de aceea o invidiau pe Rozeta. Câteva zile după ce s-a născut Rozeta, părinții ei au trimis-o la ţară, la o doică; aceasta era o femeie bună şi Rozeta trăia fericită la ferma ei. Părinţii nu se duceau niciodată s-o vadă; trimiteau din când în când ceva bani doicei pentru cheltuieli, întrebau ce face fetiţa, dar nu o aduceau niciodată acasă şi nu se ocupau de educaţia ei. Naşa ei, Zâna-cea-Puternică, a avut grijă să-i trimită profesori care au învățat-o tot ce era necesar unei bune educații. Cunoştea bine muzica, desena frumos, vorbea câteva limbi străine, citea multe cărți, ştia să danseze. Împlinise cincisprezece ani şi era cea mai frumoasă, mai plăcută şi mai atrăgătoare prinţesă din lume. Era foarte ascultătoare şi n-a fost niciodată certată sau pedepsită de zână sau de doică. Necunoscându-şi părinţii, care nu se interesau de ea, nu le ducea lipsa şi nici n-ar fi dorit să trăiască în altă parte decât în casa doicei, care o îndrăgea şi pe care şi Rozeta o iubea, la rândul ei, din toată inima.
Într-o zi, şedea pe o bancă în faţa casei şi văzu cu mirare apropiindu-se de ea un bărbat frumos îmbrăcat, care o întrebă dacă ar putea vorbi cu prinţesa Rozeta.
— Eu sunt prințesa Rozeta.
Bărbatul o salută respectuos şi-i dădu o scrisoare trimisă de rege. Rozeta deschise scrisoarea şi citi cele ce urmează:
Rozeta,
Surorile tale au împlinit optsprezece ani, vârsta potrivită pentru a se căsători. La serbările ce le voi da pentru a le alege soţi, voi pofti prinţi și prinţese din toate regatele din lume. Tu ai împlinit cincisprezece ani, vârstă ce-ţi permite să iei parte la aceste serbări. Poţi veni să stai trei zile la noi. Peste opt zile voi trimite să te aducă. Nu-ţi trimit bani pentru rochii, deoarece am cheltuit mult pentru surorile tale. De altfel, nimeni nu te va băga în seamă, aşa că îmbracă-te cu ce ai.
Tatăl tău,
REGELE.
Rozeta alergă la doica sa şi-i arătă scrisoarea.
— Doreşti să te duci la aceste serbări?
— O, da, buna mea doică, îmi pare foarte bine! Am să petrec, am să-mi cunosc părinții şi surorile, apoi mă voi înapoia la tine.
— Dar cu ce te vei îmbrăca, copila mea?
— Cu rochia mea cea albă pe care o port în fiecare zi.
— Micuța mea, rochia aceasta e bună aici, la tară, dar va fi nepotrivită la o adunare de regi şi de prinți.
— Ei şi ce? Tata spune că nimeni nu se va uita la mine. Îmi pare mai bine: eu voi vedea totul şi nimeni nu mă va vedea pe mine.
Doica nu mai spuse nimic. Suspină şi se puse să cârpească şi să curețe rochia Rozetei. În ajunul zilei când trebuia să vină după ea trimisul regelui, doica o chemă şi-i spuse:
— Iată, scumpul meu copil, rochia pentru serbările regelui. Ai grijă de ea, că n-ai alta şi eu n-am să fiu acolo să ţi-o spăl şi s-o calc.
— Mulţumesc, scumpa mea doică, fii liniştită, o să am grijă.
Doica puse într-o lădiţă rochia, un jupon alb, ciorapi de bumbac, o pereche de ghete negre şi un mic buchet de flori, pe care să şi-l prindă Rozeta în păr. Cand să închidă lădiţa, iată că se deschise brusc fereastra şi intră Zâna-cea-Puternică.
— Dragă Rozeta, te duci la serbările regelui, tatăl tău?
— Da, naşă dragă, plec pentru trei zile.
— Ce rochii ţi-ai pregătit pentru aceste zile?
— Priveşte, naşă dragă. Şi-i arătă lădiţa deschisă încă.
Zâna surâse, scoase o sticluţă din buzunar şi spuse:
— Vreau ca Rozeta mea să aibă cea mai frumoasă rochie. Aceasta nu e demnă de ea.
Deschise sticluţa şi lăsă să cadă o picătură pe rochie. Pe loc rochia căpătă o culoare galbenă, se boţi şi se prefăcu în pânză groasă, ca o cârpă. O altă picătură vopsi ciorapii în albastru, iar a treia picătură prefăcu buchetul de flori într-o aripă de găină. Ghetele deveniră papuci grosolani de lemn, buni pentru câmp.
— Iată, spuse cu drăgălăşenie zâna, cum doresc să apară Rozeta mea. Vreau să te îmbraci cu toate astea şi, ca găteli, poftim o agrafa să-ți prinzi părul, un colier să-l pui la gât şi nişte brățări. Spunând acestea, scoase din buzunar şi puse în cufăr un colier din alune, o agrafă din nişte fructe mici numite moşmoane şi brăţări din fasole uscată.
Zâna o sărută apoi pe frunte şi dispăru. Rozeta şi doica rămaseră uimite. Doica izbucni în hohote de plâns.
— După ce am muncit atâta ca să fie mai arătoasă rochia ta, priveşte ce a făcut zâna. Orice cârpă ar fi mai frumoasă. O, Rozeta, biata mea copilă, nu te duce la aceste serbări, spune că eşti bolnavă!
— Nu, ar fi nepoliticos față de naşa mea. Sunt sigură că tot ce face ea este spre binele meu, pentru că e mai înteleaptă decât tine. Voi merge şi mă voi îmbrăca cu tot ce mi-a lăsat ea.
Rozeta nu se mai gândi la rochie, se culcă şi dormi liniştită.
A doua zi, abia reuşise să se pregătească de plecare că şi sosi caleaşca regelui după ea. Rozeta o îmbrătişă pe doică, puse lădița în caleaşcă şi plecă.
Ferma
A fost odată un rege şi o regină şi aveau trei fete. Ei le iubeau foarte mult pe primele două, care erau gemene. Erau frumoase şi deştepte fetele, dar rele ca şi părinții lor. Cea mai mică avea trei ani mai puţin decât surorile ei, era frumoasă şi bună. Zâna-cea-Puternică i-a fost naşă şi i-a dat numele de Rozeta. Surorile ei, Orangina şi Ruseta, n-au avut ca naşe zâne şi de aceea o invidiau pe Rozeta. Câteva zile după ce s-a născut Rozeta, părinții ei au trimis-o la ţară, la o doică; aceasta era o femeie bună şi Rozeta trăia fericită la ferma ei. Părinţii nu se duceau niciodată s-o vadă; trimiteau din când în când ceva bani doicei pentru cheltuieli, întrebau ce face fetiţa, dar nu o aduceau niciodată acasă şi nu se ocupau de educaţia ei. Naşa ei, Zâna-cea-Puternică, a avut grijă să-i trimită profesori care au învățat-o tot ce era necesar unei bune educații. Cunoştea bine muzica, desena frumos, vorbea câteva limbi străine, citea multe cărți, ştia să danseze. Împlinise cincisprezece ani şi era cea mai frumoasă, mai plăcută şi mai atrăgătoare prinţesă din lume. Era foarte ascultătoare şi n-a fost niciodată certată sau pedepsită de zână sau de doică. Necunoscându-şi părinţii, care nu se interesau de ea, nu le ducea lipsa şi nici n-ar fi dorit să trăiască în altă parte decât în casa doicei, care o îndrăgea şi pe care şi Rozeta o iubea, la rândul ei, din toată inima.
Într-o zi, şedea pe o bancă în faţa casei şi văzu cu mirare apropiindu-se de ea un bărbat frumos îmbrăcat, care o întrebă dacă ar putea vorbi cu prinţesa Rozeta.
— Eu sunt prințesa Rozeta.
Bărbatul o salută respectuos şi-i dădu o scrisoare trimisă de rege. Rozeta deschise scrisoarea şi citi cele ce urmează:
Rozeta,
Surorile tale au împlinit optsprezece ani, vârsta potrivită pentru a se căsători. La serbările ce le voi da pentru a le alege soţi, voi pofti prinţi și prinţese din toate regatele din lume. Tu ai împlinit cincisprezece ani, vârstă ce-ţi permite să iei parte la aceste serbări. Poţi veni să stai trei zile la noi. Peste opt zile voi trimite să te aducă. Nu-ţi trimit bani pentru rochii, deoarece am cheltuit mult pentru surorile tale. De altfel, nimeni nu te va băga în seamă, aşa că îmbracă-te cu ce ai.
Tatăl tău,
REGELE.
Rozeta alergă la doica sa şi-i arătă scrisoarea.
— Doreşti să te duci la aceste serbări?
— O, da, buna mea doică, îmi pare foarte bine! Am să petrec, am să-mi cunosc părinții şi surorile, apoi mă voi înapoia la tine.
— Dar cu ce te vei îmbrăca, copila mea?
— Cu rochia mea cea albă pe care o port în fiecare zi.
— Micuța mea, rochia aceasta e bună aici, la tară, dar va fi nepotrivită la o adunare de regi şi de prinți.
— Ei şi ce? Tata spune că nimeni nu se va uita la mine. Îmi pare mai bine: eu voi vedea totul şi nimeni nu mă va vedea pe mine.
Doica nu mai spuse nimic. Suspină şi se puse să cârpească şi să curețe rochia Rozetei. În ajunul zilei când trebuia să vină după ea trimisul regelui, doica o chemă şi-i spuse:
— Iată, scumpul meu copil, rochia pentru serbările regelui. Ai grijă de ea, că n-ai alta şi eu n-am să fiu acolo să ţi-o spăl şi s-o calc.
— Mulţumesc, scumpa mea doică, fii liniştită, o să am grijă.
Doica puse într-o lădiţă rochia, un jupon alb, ciorapi de bumbac, o pereche de ghete negre şi un mic buchet de flori, pe care să şi-l prindă Rozeta în păr. Cand să închidă lădiţa, iată că se deschise brusc fereastra şi intră Zâna-cea-Puternică.
— Dragă Rozeta, te duci la serbările regelui, tatăl tău?
— Da, naşă dragă, plec pentru trei zile.
— Ce rochii ţi-ai pregătit pentru aceste zile?
— Priveşte, naşă dragă. Şi-i arătă lădiţa deschisă încă.
Zâna surâse, scoase o sticluţă din buzunar şi spuse:
— Vreau ca Rozeta mea să aibă cea mai frumoasă rochie. Aceasta nu e demnă de ea.
Deschise sticluţa şi lăsă să cadă o picătură pe rochie. Pe loc rochia căpătă o culoare galbenă, se boţi şi se prefăcu în pânză groasă, ca o cârpă. O altă picătură vopsi ciorapii în albastru, iar a treia picătură prefăcu buchetul de flori într-o aripă de găină. Ghetele deveniră papuci grosolani de lemn, buni pentru câmp.
— Iată, spuse cu drăgălăşenie zâna, cum doresc să apară Rozeta mea. Vreau să te îmbraci cu toate astea şi, ca găteli, poftim o agrafa să-ți prinzi părul, un colier să-l pui la gât şi nişte brățări. Spunând acestea, scoase din buzunar şi puse în cufăr un colier din alune, o agrafă din nişte fructe mici numite moşmoane şi brăţări din fasole uscată.
Zâna o sărută apoi pe frunte şi dispăru. Rozeta şi doica rămaseră uimite. Doica izbucni în hohote de plâns.
— După ce am muncit atâta ca să fie mai arătoasă rochia ta, priveşte ce a făcut zâna. Orice cârpă ar fi mai frumoasă. O, Rozeta, biata mea copilă, nu te duce la aceste serbări, spune că eşti bolnavă!
— Nu, ar fi nepoliticos față de naşa mea. Sunt sigură că tot ce face ea este spre binele meu, pentru că e mai înteleaptă decât tine. Voi merge şi mă voi îmbrăca cu tot ce mi-a lăsat ea.
Rozeta nu se mai gândi la rochie, se culcă şi dormi liniştită.
A doua zi, abia reuşise să se pregătească de plecare că şi sosi caleaşca regelui după ea. Rozeta o îmbrătişă pe doică, puse lădița în caleaşcă şi plecă.
II
Rozeta la curtea regelui, tatăl său
Prima Zi
Merseră doar două ore, pentru că oraşul în care se afla curtea regelui nu era departe. Când ajunse la palat, Rozeta văzu cu mirare că trebuie să coboare într-o curte murdară, unde o aştepta un paj.
— Veniţi, printesă, să vă conduc în camera dumneavoastră.
— Aş dori mai întâi s-o văd pe regină, spuse, oarecum stingherită, Rozeta.
— O veți vedea peste două ore, când se va aduna lumea pentru cină. Între timp vă veți putea îmbrăca.
Merse Rozeta în urma pajului care o duse într-o sală lungă, la capătul căreia era o scară. Urcă mult timp, până ajunse la un alt coridor unde se afla odaia ce-i fusese rezervată. Era, de fapt, în pod, foarte mică şi aproape goală. Pajul puse lădița într-un colț şi-i spuse cam ruşinat:
— Iertați-mă, prinţesă, că v-am adus în această cămăruță, atât de nepotrivită pentru dumneavoastră. Regina a păstrat toate odăile pentru regii şi reginele poftite la serbări şi nu i-au mai rămas, şi...
— Bine, bine, spuse surâzând Rozeta, nu-i nimic, mă voi simți foarte bine aici.
— Voi veni la timp, să vă conduc la rege si la regină.
— Am să fiu gata, la revedere, frumosule paj!
Cu inima grea, Rozeta deschise lădița, scoase suspinând lucrurile urâte şi începu să se pieptene în fața unui ciob de oglindă pe care îl găsi într-un colț. Era atât de îndeminatică, îşi aranjă atât de frumos părul său bălai, încât chiar cu aripa de găină şi cu agrafa din moşmoane era tare frumoasă. Se încălţă, se îmbrăcă, îşi puse gătelile și se duse din nou la oglindă, dar ce-i văzură ochii?
Rochia era din mătase aurită brodată cu rubine, de o rară frumusețe. Ghetele se prefăcuseră în pantofiori de mătase, cu catarămi tăiate dintr-un singur rubin. Ciorapii erau atât de subțiri, de parcă ar fi fost țesuți din fire de păianjen. Colierul era din rubine şi diamante, iar brățările din cele mai frumoase pietre scumpe. Aripa de găină devenise o coroniță nemaipomenit de frumoasă, iar agrafa de prins părul era dintr-o piatră scumpă atât de strălucitoare, cum numai o zână ar fi putut să aibă.
Fericită, fermecată, uluită chiar, Rozeta se plimba de colo-colo, prin cămăruţa ei, multumind cu glas tare nasei sale care voise s-o pună la încercare si acum o răsplătea atât de mărinimos.
Pajul bătu la uşă, intră si rămase uimit de frumusețea Rozetei si de bogătia gătelii sale. Rozeta îl urmă şi, după ce coborâră multe scări, străbătură multe odăi, apoi intrară în nişte saloane nespus de frumoase, pline cu invitați — regi, regine, prinţi, prințese. Rozeta atrăgea toate privirile şi nici nu îndrăznea să ridice ochii. În sfârșit, pajul se opri şi-i spuse:
— Prinţesă, iată-i pe rege si pe regină!
Rozeta ridică ochii si-i văzu pe părinții ei care o priveau foarte surprinsi.
— Doamnă, îi spuse regele, vă rog să ne spuneţi numele dumneavoastră. Sunteti, desigur, o mare regină sau o mare zână, a cărei sosire neasteptată ne face o mare onoare si o mare bucurie.
— Sire, spuse Rozeta salutându-i pe rege, nu sunt nici regină, nici zână. ci fiica măriei-voastre, Rozeta, pe care aţi binevoit s-o aduceți aici.
— Rozeta!? strigă regina. Rozeta îmbrăcată mai bogat decât am fost eu vreodată?! Cine oare ți-a dat aceste lucruri atât de frumoase?
— Nașa mea, doamnă. Permiteți-mi să vă sărut mâna si să-mi cunosc surorile.
Regina îi întinse cu multă răceală mâna, apoi îi prezentă pe Orangina şi pe Ruseta, care stăteau alături de ea. Întristată de primirea rece a părinților, Rozeta vru să-și îmbrătișeze surorile, dar ele se îndepărtară, de frică să nu le steargă de pe față pudra si roșul. Orangina se pudra pentru a ascunde culoarea galben-portocalie a feţei, iar Ruseta pentru a-și acoperi pistruii. *
Respinsă de surorile ei, Rozeta fu curând înconjurată de invitaţi, cărora le răspundea cu graţie si blândețe, folosind diferite limbi, astfel încât toti erau încântați s-o cunoască. Surorile ei erau îngrozitor de geloase, iar regele si regina erau furioși că toată atenția se îndrepta spre Rozeta.
La masă, Prințul-cel-Fermecător, care avea cel mai frumos regat și pe care Orangina nădăjduia să-l ia de sot, se așeză lângă Rozeta si vorbi numai cu ea tot timpul. După-masă, pentru a atrage atenţia oaspeţilor, Orangina şi Ruseta s-au oferit să cânte. Ele cântau frumos, acompaniindu-se la harpă. Rozeta, care avea un suflet bun şi dorea să fie iubită de surorile ei, le aplaudă cât putu şi lăudă măiestria lor.
Orangina, în loc să fie mişcată de felul cum se purta Rozeta, voi s-o umilească invitând-o să cânte şi ea. Rozeta refuză cu modestie. Regina se alătură şi ea insistențelor Oranginei şi Rusetei, fiind încredințate toate trei că Rozeta nu ştie să cânte.
— Mă supun, spuse atunci Rozeta luând harpa.
Surorile rămaseră uimite de ţinuta ei plină de graţie, iar când începu să cânte ar fi dorit s-o oprească, pentru că măiestria ei era cu mult mai mare decât a lor.
Când vocea ei frumoasă şi melodioasă cântă un cântec, compus de ea însăşi, despre fericirea de a fi bună şi iubită de ei, avu loc o asemenea manifestare de admiraţie, încât surorile ei erau gata să lesine de invidie.
Prinţul-cel-Fermecător era atât de emoţionat, încât cu ochii plini de lacrimi se apropie de Rozeta și-i spuse:
— Fermecătoare prinţesă, niciodată n-am ascultat o voce mai dulce. Aş fi fericit să vă mai ascult o dată.
Rozeta, care observase gelozia surorilor sale, se scuză spunând că e obosită.
Prințul-cel-Fermecător ghici adevărata pricină a refuzului Rozetei şi o admiră şi mai mult.
Regina, supărată de succesul Rozetei, termină devreme petrecerea şi toată lumea se retrase.
Rozeta se dezbrăcă şi puse toate gătelile într-o ladă de abanos, care ajunsese în odaia ei fără ca ea să ştie cum. În lădița de lemn, cu care venise de acasă, găsi lucrurile ei vechi.
Era puţin tristă de primirea rece a părinților şi de invidia surorilor sale. Simțământul neplăcut fu şters de gândul la Prinţul-cel-Fermecător, care părea a fi bun şi se purta atât de frumos cu ea. Adormi imediat şi se trezi a doua zi, dimineaţa târziu.
III
Consiliul de familie
În timp ce Rozeta avea numai gânduri vesele și binevoitoare, surorile ei se înăbuşeau de ciudă. Se adunaseră cu toţii la regină.
— E îngrozitor, spuneau prinţesele. De ce am adus-o aici pe nesuferita de Rozeta, care cu rochiile şi giuvaerurile ei nemaipomenite stârneşte admiraţia şi atrage privirile tuturor acestor nătărăi de regi şi prinţi? De ce ai făcut asta, tată, ca să ne umileşti?
— Vă jur, frumoasele mele, că Zâna-cea-Puternică mi-a poruncit s-o poftesc. Dealtfel, nici nu ştiam că e atât de frumoasă şi că...
— Frumoasă? îl întrerupseră prinţesele. Da' de unde, e urâtă şi proastă! E admirată numai din cauza giuvaerurilor şi a rochiilor. De ce nu ne-ai dat şi nouă cele mai frumoase pietre scumpe şi cele mai frumoase stofe? Pe lângă această încrezută, noi eram ca nişte cerşetoare.
— De unde să fi luat asemenea giuvaeruri? N-am nici unul care s-ar putea măsura cu ale ei. Naşa ei, zâna, i le-a dat pe ale sale.
— De ce aţi chemat o zână să-i fie naşă, pe când noi avem ca naşe doar nişte regine?
— Nu tatăl vostru a chemat-o, spuse regina. Zâna a apărut fără să fie chemată şi ne-a spus că vrea să fie naşa Rozetei.
— Nu-i vorba acum să ne certăm, spuse regele. Trebuie să găsim un mijloc să scăpăm de Rozeta şi să-l împiedicăm pe Prinţul-cel-Fermecător s-o mai vadă.
— Nimic mai uşor, spuse regina. Am să pun mâine să i se ia giuvaerurile şi rochiile şi oamenii mei o vor duce la ţară, de unde nu va mai pleca niciodată.
N-apucă regina să rostească aceste cuvinte, că se ivi Zâna-cea-Puternică, supărată şi amenințătoare.
— Dacă vă atingeţi de Rozeta, rosti ea cu voce tunătoare, dacă nu o țineți aici să asiste la tOate serbările, veți suferi urmările mâniei mele. Tu, rege nedemn, şi tu, regină fără inimă, veți fi transformati in broaşte râioase, iar voi, fiice şi surori respingătoare, veți deveni vipere. Acum veţi mai îndrăzni să vă atingeţi de Rozeta ?
Spunând acestea, zâna dispăru.
Regele, regina şi prințesele se despărțiră fără a mai spune niciun cuvânt, dar cu inimile pline de ură. Prinţesele dormiră puţin şi, a doua zi, când îşi văzură ochii roşii, încercănaţi, şi obrajii schimonosiţi de răutate, deveniră şi mai furioase. Degeaba îşi puseră pudră şi roşu, degeaba bătură femeile de serviciu, tot nu se făcură mai frumoase.
Regele şi regina, la fel de mâniați ca şi prinţesele, nu găseau nici un leac spre a-şi alina necazul.
Rozeta la curtea regelui, tatăl său
Prima Zi
Merseră doar două ore, pentru că oraşul în care se afla curtea regelui nu era departe. Când ajunse la palat, Rozeta văzu cu mirare că trebuie să coboare într-o curte murdară, unde o aştepta un paj.
— Veniţi, printesă, să vă conduc în camera dumneavoastră.
— Aş dori mai întâi s-o văd pe regină, spuse, oarecum stingherită, Rozeta.
— O veți vedea peste două ore, când se va aduna lumea pentru cină. Între timp vă veți putea îmbrăca.
Merse Rozeta în urma pajului care o duse într-o sală lungă, la capătul căreia era o scară. Urcă mult timp, până ajunse la un alt coridor unde se afla odaia ce-i fusese rezervată. Era, de fapt, în pod, foarte mică şi aproape goală. Pajul puse lădița într-un colț şi-i spuse cam ruşinat:
— Iertați-mă, prinţesă, că v-am adus în această cămăruță, atât de nepotrivită pentru dumneavoastră. Regina a păstrat toate odăile pentru regii şi reginele poftite la serbări şi nu i-au mai rămas, şi...
— Bine, bine, spuse surâzând Rozeta, nu-i nimic, mă voi simți foarte bine aici.
— Voi veni la timp, să vă conduc la rege si la regină.
— Am să fiu gata, la revedere, frumosule paj!
Cu inima grea, Rozeta deschise lădița, scoase suspinând lucrurile urâte şi începu să se pieptene în fața unui ciob de oglindă pe care îl găsi într-un colț. Era atât de îndeminatică, îşi aranjă atât de frumos părul său bălai, încât chiar cu aripa de găină şi cu agrafa din moşmoane era tare frumoasă. Se încălţă, se îmbrăcă, îşi puse gătelile și se duse din nou la oglindă, dar ce-i văzură ochii?
Rochia era din mătase aurită brodată cu rubine, de o rară frumusețe. Ghetele se prefăcuseră în pantofiori de mătase, cu catarămi tăiate dintr-un singur rubin. Ciorapii erau atât de subțiri, de parcă ar fi fost țesuți din fire de păianjen. Colierul era din rubine şi diamante, iar brățările din cele mai frumoase pietre scumpe. Aripa de găină devenise o coroniță nemaipomenit de frumoasă, iar agrafa de prins părul era dintr-o piatră scumpă atât de strălucitoare, cum numai o zână ar fi putut să aibă.
Fericită, fermecată, uluită chiar, Rozeta se plimba de colo-colo, prin cămăruţa ei, multumind cu glas tare nasei sale care voise s-o pună la încercare si acum o răsplătea atât de mărinimos.
Pajul bătu la uşă, intră si rămase uimit de frumusețea Rozetei si de bogătia gătelii sale. Rozeta îl urmă şi, după ce coborâră multe scări, străbătură multe odăi, apoi intrară în nişte saloane nespus de frumoase, pline cu invitați — regi, regine, prinţi, prințese. Rozeta atrăgea toate privirile şi nici nu îndrăznea să ridice ochii. În sfârșit, pajul se opri şi-i spuse:
— Prinţesă, iată-i pe rege si pe regină!
Rozeta ridică ochii si-i văzu pe părinții ei care o priveau foarte surprinsi.
— Doamnă, îi spuse regele, vă rog să ne spuneţi numele dumneavoastră. Sunteti, desigur, o mare regină sau o mare zână, a cărei sosire neasteptată ne face o mare onoare si o mare bucurie.
— Sire, spuse Rozeta salutându-i pe rege, nu sunt nici regină, nici zână. ci fiica măriei-voastre, Rozeta, pe care aţi binevoit s-o aduceți aici.
— Rozeta!? strigă regina. Rozeta îmbrăcată mai bogat decât am fost eu vreodată?! Cine oare ți-a dat aceste lucruri atât de frumoase?
— Nașa mea, doamnă. Permiteți-mi să vă sărut mâna si să-mi cunosc surorile.
Regina îi întinse cu multă răceală mâna, apoi îi prezentă pe Orangina şi pe Ruseta, care stăteau alături de ea. Întristată de primirea rece a părinților, Rozeta vru să-și îmbrătișeze surorile, dar ele se îndepărtară, de frică să nu le steargă de pe față pudra si roșul. Orangina se pudra pentru a ascunde culoarea galben-portocalie a feţei, iar Ruseta pentru a-și acoperi pistruii. *
Respinsă de surorile ei, Rozeta fu curând înconjurată de invitaţi, cărora le răspundea cu graţie si blândețe, folosind diferite limbi, astfel încât toti erau încântați s-o cunoască. Surorile ei erau îngrozitor de geloase, iar regele si regina erau furioși că toată atenția se îndrepta spre Rozeta.
La masă, Prințul-cel-Fermecător, care avea cel mai frumos regat și pe care Orangina nădăjduia să-l ia de sot, se așeză lângă Rozeta si vorbi numai cu ea tot timpul. După-masă, pentru a atrage atenţia oaspeţilor, Orangina şi Ruseta s-au oferit să cânte. Ele cântau frumos, acompaniindu-se la harpă. Rozeta, care avea un suflet bun şi dorea să fie iubită de surorile ei, le aplaudă cât putu şi lăudă măiestria lor.
Orangina, în loc să fie mişcată de felul cum se purta Rozeta, voi s-o umilească invitând-o să cânte şi ea. Rozeta refuză cu modestie. Regina se alătură şi ea insistențelor Oranginei şi Rusetei, fiind încredințate toate trei că Rozeta nu ştie să cânte.
— Mă supun, spuse atunci Rozeta luând harpa.
Surorile rămaseră uimite de ţinuta ei plină de graţie, iar când începu să cânte ar fi dorit s-o oprească, pentru că măiestria ei era cu mult mai mare decât a lor.
Când vocea ei frumoasă şi melodioasă cântă un cântec, compus de ea însăşi, despre fericirea de a fi bună şi iubită de ei, avu loc o asemenea manifestare de admiraţie, încât surorile ei erau gata să lesine de invidie.
Prinţul-cel-Fermecător era atât de emoţionat, încât cu ochii plini de lacrimi se apropie de Rozeta și-i spuse:
— Fermecătoare prinţesă, niciodată n-am ascultat o voce mai dulce. Aş fi fericit să vă mai ascult o dată.
Rozeta, care observase gelozia surorilor sale, se scuză spunând că e obosită.
Prințul-cel-Fermecător ghici adevărata pricină a refuzului Rozetei şi o admiră şi mai mult.
Regina, supărată de succesul Rozetei, termină devreme petrecerea şi toată lumea se retrase.
Rozeta se dezbrăcă şi puse toate gătelile într-o ladă de abanos, care ajunsese în odaia ei fără ca ea să ştie cum. În lădița de lemn, cu care venise de acasă, găsi lucrurile ei vechi.
Era puţin tristă de primirea rece a părinților şi de invidia surorilor sale. Simțământul neplăcut fu şters de gândul la Prinţul-cel-Fermecător, care părea a fi bun şi se purta atât de frumos cu ea. Adormi imediat şi se trezi a doua zi, dimineaţa târziu.
III
Consiliul de familie
În timp ce Rozeta avea numai gânduri vesele și binevoitoare, surorile ei se înăbuşeau de ciudă. Se adunaseră cu toţii la regină.
— E îngrozitor, spuneau prinţesele. De ce am adus-o aici pe nesuferita de Rozeta, care cu rochiile şi giuvaerurile ei nemaipomenite stârneşte admiraţia şi atrage privirile tuturor acestor nătărăi de regi şi prinţi? De ce ai făcut asta, tată, ca să ne umileşti?
— Vă jur, frumoasele mele, că Zâna-cea-Puternică mi-a poruncit s-o poftesc. Dealtfel, nici nu ştiam că e atât de frumoasă şi că...
— Frumoasă? îl întrerupseră prinţesele. Da' de unde, e urâtă şi proastă! E admirată numai din cauza giuvaerurilor şi a rochiilor. De ce nu ne-ai dat şi nouă cele mai frumoase pietre scumpe şi cele mai frumoase stofe? Pe lângă această încrezută, noi eram ca nişte cerşetoare.
— De unde să fi luat asemenea giuvaeruri? N-am nici unul care s-ar putea măsura cu ale ei. Naşa ei, zâna, i le-a dat pe ale sale.
— De ce aţi chemat o zână să-i fie naşă, pe când noi avem ca naşe doar nişte regine?
— Nu tatăl vostru a chemat-o, spuse regina. Zâna a apărut fără să fie chemată şi ne-a spus că vrea să fie naşa Rozetei.
— Nu-i vorba acum să ne certăm, spuse regele. Trebuie să găsim un mijloc să scăpăm de Rozeta şi să-l împiedicăm pe Prinţul-cel-Fermecător s-o mai vadă.
— Nimic mai uşor, spuse regina. Am să pun mâine să i se ia giuvaerurile şi rochiile şi oamenii mei o vor duce la ţară, de unde nu va mai pleca niciodată.
N-apucă regina să rostească aceste cuvinte, că se ivi Zâna-cea-Puternică, supărată şi amenințătoare.
— Dacă vă atingeţi de Rozeta, rosti ea cu voce tunătoare, dacă nu o țineți aici să asiste la tOate serbările, veți suferi urmările mâniei mele. Tu, rege nedemn, şi tu, regină fără inimă, veți fi transformati in broaşte râioase, iar voi, fiice şi surori respingătoare, veți deveni vipere. Acum veţi mai îndrăzni să vă atingeţi de Rozeta ?
Spunând acestea, zâna dispăru.
Regele, regina şi prințesele se despărțiră fără a mai spune niciun cuvânt, dar cu inimile pline de ură. Prinţesele dormiră puţin şi, a doua zi, când îşi văzură ochii roşii, încercănaţi, şi obrajii schimonosiţi de răutate, deveniră şi mai furioase. Degeaba îşi puseră pudră şi roşu, degeaba bătură femeile de serviciu, tot nu se făcură mai frumoase.
Regele şi regina, la fel de mâniați ca şi prinţesele, nu găseau nici un leac spre a-şi alina necazul.
IV
Ziua a doua
O femeie de serviciu îi aduse Rozetei pâine şi lapte şi se oferi s-o ajute să se îmbrace. Rozeta îi mulţumi şi îi spuse că e obişnuită să se îmbrace singură.
După ce se spălă şi se pieptănă, vrând să-şi prindă în păr bijuteria din ajun, văzu cu surprindere că lada de abanos dispăruse. În locul său se afla lădiţa ei de lemn, cu un bilet deasupra, pe care scria:
«Lucrurile sunt acasă la tine, Rozeta. Îmbracă-te cu hainele pe care le-ai adus de la fermă.»
Rozeta nu stătu pe gânduri, ştiind că naşa sa o va ajuta. Ea îşi aranjă aripa de găină altfel decât în ajun, precum şi celelalte găteli, îşi îmbrăcă rochia şi lucrurile vechi şi se duse la oglindă. Când se privi, rămase uluită.
Avea cel mai bogat costum de călărie, de-a dreptul fermecător. Rochia era din catifea albastră ca cerul, cu nasturii din perle mari cât nucile. Partea de jos avea o împletitună din perle cât alunele. Pe cap purta o pălărioară din catifea, la fel cu rochia, cu o pană albă ce-i ajungea până la talie, prinsă cu o perlă de o mărime şi de o frumusețe nemaivăzută. Ghetele erau tot din catifea albastră, brodate cu aur şi cu perle. Brăţările şi colierul erau din perle atât de frumoase şi de valoroase, încât una singură făcea cât tot palatul regelui. Când fu gata să părăsească odăița pentru a urma pajul care bătea la uşă o voce îi şopti la ureche:
— Rozeta, să nu te sui pe alt cal decât acela pe care ti-l va oferi Prințul-cel-Fermecător.
Întoarse capul şi nu văzu pe nimeni, dar nu se îndoi că sfatul venea de la Zâna-cea-Puternică.
— Mulţumesc scumpa mea naşă! şopti ea. Simți pe obraz un sărut plăcut şi fu fericită şi recunoscătoare.
Pajul o conduse, ca şi în ajun, în saloanele cu musafiri, unde făcu o impresie mai puternică decât în prima zi. Înfățişarea ei blândă şi modestă, figura ei încântătoare, ţinuta elegantă şi îmbrăcămintea nemaipomenit de frumoasă atrăgeau toate privirile şi cucereau toate inimile.
Prinţul-cel-Fermecător, care o aştepta, o întâmpină, îi oferi brațul şi o conduse lângă rege şi regină, care o primiră cu şi mai multă răceală decât în ajun. Când surorile ei văzură frumosul costum de călărie, de ciudă nici nu-i dădură bună ziua.
Rozeta era cam stânjenită de purtarea familiei ei, iar Prințul-cel-Fermecător, observând aceasta, se apropie de ea şi-i ceru permisiunea de a fi cavalerul ei în timpul vânătorii în pădure.
— Va fi o mare plăcere pentru mine, spuse cu sinceritate Rozeta.
— Am o asemenea dragoste pentru dumneavoastră, frumoasă prințesă, de parcă mi-aţi fi soră. Daţi-mi voie să nu vă părăsesc şi să vă apăr împotriva tuturor.
— Voi fi onorată de a mă afla în tovărăşia unui prinţ atât de demn de numele ce-l poartă.
Prinţul-cel-Fermecător, încântat de răspuns, nu se mai îndepărta de Rozeta, în ciuda invidiei surorilor ei şi a încercărilor de a-l atrage spre ele.
După dejun coborâră în curtea de onoare, pentru a încăleca pe cai. Un paj aduse Rozetei un cal negru, frumos, dar atât de nărăvaş, încât cu greu îl puteau stăpâni doi grăjdari.
— Să nu încălecaţi acest cal, printesă, vă va omorî. Adu alt cal, spuse prinţul pajului.
— Regele şi regina au poruncit ca prinţesa să nu încalece decât acest cal.
— Dragă printesă, vă rog să aşteptati o clipă, vă voi aduce eu un cal demn să vă poarte, dar nu cumva să vă urcati pe acesta.
— Vă voi aştepta, prințe, spuse Rozeta surâzând.
Peste cîteva momente, prințul aduse Rozetei un cal alb ca zăpada, minunat de frumos, cu o şa albastră brodată cu perle şi cu un căpăstru din aur şi diamante. Calul îngenunche lângă Rozeta şi nu se ridică decât după ce ea se aşeză bine în şa. Prințul sări sprinten pe calul său roib şi se alătură Rozetei.
Regele, regina şi printesele văzuseră totul; erau galbeni de mânie, dar, de frica zânei, nu îndrăzneau să se împotrivească prințului.
Regele dădu semnalul de plecare. Fiecare doamnă avea cavalerul ei.
Orangina şi Ruseta fură nevoite să se mulțumească cu doi prinţi care nu erau nici frumoşi, nici nu ştiau să se poarte ca Printul-cel-Fermecător. Erau atât de morocănoase, încât cavalerii lor jurară că nu se vor căsători niciodată cu asemenea prințese nesuferite.
Rozeta şi Prinţul-cel-Fermecător nu urmară cortegiul de vânătoare, ci se plimbară prin aleile pădurii, vorbind şi povestindu-şi viața.
— Dacă tatăl dumneavoastră v-a îndepărtat de el, cum se poate că v-a dăruit cele mai frumoase giuvaeruri, demne de o zână?
— Buna mea naşă mi le-a dat, spuse Rozeta, povestindu-i că a crescut la țară, că tot ce ştie îi datorează zânei care a avut grijă de educația ei şi care-i dădea tot ce-şi dorea.
Prinţul o asculta cu interes. La rândul său, îi povesti că a rămas orfan la şapte ani şi tot Zâna-cea-Puternică s-a ocupat de educaţia lui, că ea l-a trimis la serbările regelui, spunându-i că va găsi acolo o prinţesă care va fi pentru el o soţie foarte potrivită.
— Cred, dragă Rozeta, că tu eşti acea prinţesă despre care mi-a vorbit zâna. Dacă vrei să-ţi legi viaţa de a mea, binevoieşte să-mi dai încuviinţarea să te cer părinţilor tăi.
— Înainte de a-ţi răspunde, prinţe, trebuie să am învoirea naşei mele. Dar crede-mă că aş fi fericită să-mi petrec viaţa lângă tine.
Dimineaţa trecu foarte plăcut pentru amândoi. Se întoarseră la palat pentru masa de prânz. Rozeta urcă în camera ei şi văzu un cufăr foarte frumos din lemn de trandafir, care era deschis, dar gol. Pe măsură ce se dezbrăca, lucrurile se aşezau singure în cufăr, apoi cufărul se închise.
Rozeta se îmbrăcă cu rochia ei veche şi când se duse la oglindă nu-şi putu stăpâni un strigăt de admiraţie. Rochia era dintr-un voal foarte fin, lucrat parcă din aripi de fluture, uşor şi strălucitor. Ţesătura era toată presărată cu diamante, care luceau ca stelele. Partea de jos a rochiei, bluza şi talia erau împodobite cu franjuri din diamante, care luceau şi mai puternic. Capul era pe jumătate acoperit cu o reţea de diamante mici ce se termina cu alte diamante, atât de mari că-i ajungeau până la gât. Fiecare diamant valora cât un regat. Colierul şi brăţările erau tot din pietre scumpe frumoase, ce străluceau de-ţi luau ochii.
Rozeta mulţumi din inimă naşei sale şi din nou simţi sărutul ei pe obraz. Când ajunse în salon, prinţul o aştepta la uşă; îi oferi braţul şi o conduse în salonui în care se aflau regele şi regina. Rozeta se duse să-i salute. Prinţul-cel-Fermecător văzu cu mâhnire privirile furioase ce-i aruncau părinţii şi surorile ei. Ca şi în timpul dimineţii, el rămase tot timpul lângă Rozeta şi fu martorul admiraţiei pe care o stârnea la toţi musafirii, dar şi a invidiei surorilor ei. Rozeta era foarte tristă văzând ura familiei sale.
Când prinţul o întrebă care e cauza tristeţii, ea îi răspunse cu sinceritate...
— Când îmi vei îngădui, dragă Rozeta, să te cer în căsătorie părinţilor tăi? În regatul meu toată lumea te va iubi, iar eu, mai mult decât toţi.
— Mâine, dragă prinţe, îţi voi da răspunsul naşei mele pe care o voi întreba.
Se aşezară la masă; prinţul, lângă Rozeta, cu care vorbi tot timpul.
După-masă, regele porunci să se înceapă balul. Orangina şi Ruseta, care învăţau să danseze de zece ani, dansau bine, dar fără graţie. Bănuind că Rozeta nu ştie să danseze, pentru că nu avusese ocazia la ferma unde crescuse, anunţară cu batjocură că e rândul ei. Modestă, Rozeta se scuză nevrând să danseze în public şi să atragă din nou atenţia asupra ei. Dar cu cât ea refuza, cu atât mai mult stăruiau surorile sale, fiind sigure că o vor umili.
Regina interveni poruncind Rozetei să execute acelaşi dans ca şi surorile ei. Rozeta nu putea să nu îndeplinească porunca reginei. Prinţul-cel-Fermecător, văzând încurcătura în care se afla Rozeta, îi şopti:
— Voi fi cavalerul tău, Rozeta. Când nu vei cunoaşte paşii ce trebuie făcuţi, îi voi face singur.
— Mulţumesc, dragă prinţe, eşti bun! Primesc cu plăcere să-mi fii cavaler şi nădăjduiesc că nu te voi face de ruşine.
Începură să danseze. Niciodată nu s-a văzut un dans mai uşor, mai vioi, mai graţios. Toţi musafirii se uitau la ei cu o admiratie din ce în ce mai mare. Rozeta dansa mult mai frumos decât surorile ei. Orangina şi Ruseta erau atât de furioase, încât îşi ieşiră din minţi şi erau gata să sară asupra Rozetei, s-o bată, să-i smulgă diamantele. Regele şi regina, care nu le pierdeau din ochi, ghicindu-le gândul, le şoptiră:
— Feriţi-vă de Zâna-cea-Puternică. Aveţi răbdare, mâine e ultima zi.
Când Rozeta şi prinţul terminară dansul, izbucniră aplauze din toate părţile şi toţi stăruiau să mai danseze o dată. Cum nu erau obosiţi, nu se lăsară rugaţi şi dansară un dans nou, și mai frumos decât primul. Văzând aceasta surorile Rozetei, înăbuşindu-se de ură şi invidie, au leşinat și au fost duse în camerele lor. Din cauza mâniei, feţele lor erau atât de schimonosite, încât nu se mai vedea nici urmă de frumuseţe. Nimănui nu-i fu milă de ele, pentru că toţi văzuseră răutatea lor şi purtarea duşmănoasă faţă de Rozeta. Văzând că aplauzele şi admiraţia pentru ea erau din ce în ce mai răsunătoare, Rozeta se retrase în grădină. Prinţul o urmă; ei se plimbară şi îşi făcură planuri pentru viitorul lor, dacă Zâna le va permite să se căsătorească. Diamantele Rozetei străluceau atât de puternic încât aleile prin care treceau păreau luminate de mii de stele.
— Pe mâine, îi spuse prinţul, când se despărţiră, şi nădăjduiesc ca mâine să pot spune: pentru totdeauna!
Rozeta se urcă în camera ei. După ce se dezbrăcă, lucrurile se aşezară, ca şi în ajun, singure, într-un cufăr şi mai frumos, din abanos împodobit cu peruzele. După ce se culcă, Rozeta stinse lampa şi şopti:
— Scumpa şi buna mea naşă, ce trebuie să-i răspund Prinţului-cel-Fermecător? Spune-mi şi, orice vei hotărî, te voi asculta.
— Spune-i da, draga mea Rozeta, răspunse vocea dulce a zânei. Eu am pus la cale această căsătorie. Ca să-l poţi cunoaşte pe Prinţul-cel-Fermecător, am poruncit tatălui tău să te poftească la serbări.
Rozeta mulţumi zânei şi adormi, după ce simţi pe obraji sărutările gingaşe ale naşei sale.
Ziua a doua
O femeie de serviciu îi aduse Rozetei pâine şi lapte şi se oferi s-o ajute să se îmbrace. Rozeta îi mulţumi şi îi spuse că e obişnuită să se îmbrace singură.
După ce se spălă şi se pieptănă, vrând să-şi prindă în păr bijuteria din ajun, văzu cu surprindere că lada de abanos dispăruse. În locul său se afla lădiţa ei de lemn, cu un bilet deasupra, pe care scria:
«Lucrurile sunt acasă la tine, Rozeta. Îmbracă-te cu hainele pe care le-ai adus de la fermă.»
Rozeta nu stătu pe gânduri, ştiind că naşa sa o va ajuta. Ea îşi aranjă aripa de găină altfel decât în ajun, precum şi celelalte găteli, îşi îmbrăcă rochia şi lucrurile vechi şi se duse la oglindă. Când se privi, rămase uluită.
Avea cel mai bogat costum de călărie, de-a dreptul fermecător. Rochia era din catifea albastră ca cerul, cu nasturii din perle mari cât nucile. Partea de jos avea o împletitună din perle cât alunele. Pe cap purta o pălărioară din catifea, la fel cu rochia, cu o pană albă ce-i ajungea până la talie, prinsă cu o perlă de o mărime şi de o frumusețe nemaivăzută. Ghetele erau tot din catifea albastră, brodate cu aur şi cu perle. Brăţările şi colierul erau din perle atât de frumoase şi de valoroase, încât una singură făcea cât tot palatul regelui. Când fu gata să părăsească odăița pentru a urma pajul care bătea la uşă o voce îi şopti la ureche:
— Rozeta, să nu te sui pe alt cal decât acela pe care ti-l va oferi Prințul-cel-Fermecător.
Întoarse capul şi nu văzu pe nimeni, dar nu se îndoi că sfatul venea de la Zâna-cea-Puternică.
— Mulţumesc scumpa mea naşă! şopti ea. Simți pe obraz un sărut plăcut şi fu fericită şi recunoscătoare.
Pajul o conduse, ca şi în ajun, în saloanele cu musafiri, unde făcu o impresie mai puternică decât în prima zi. Înfățişarea ei blândă şi modestă, figura ei încântătoare, ţinuta elegantă şi îmbrăcămintea nemaipomenit de frumoasă atrăgeau toate privirile şi cucereau toate inimile.
Prinţul-cel-Fermecător, care o aştepta, o întâmpină, îi oferi brațul şi o conduse lângă rege şi regină, care o primiră cu şi mai multă răceală decât în ajun. Când surorile ei văzură frumosul costum de călărie, de ciudă nici nu-i dădură bună ziua.
Rozeta era cam stânjenită de purtarea familiei ei, iar Prințul-cel-Fermecător, observând aceasta, se apropie de ea şi-i ceru permisiunea de a fi cavalerul ei în timpul vânătorii în pădure.
— Va fi o mare plăcere pentru mine, spuse cu sinceritate Rozeta.
— Am o asemenea dragoste pentru dumneavoastră, frumoasă prințesă, de parcă mi-aţi fi soră. Daţi-mi voie să nu vă părăsesc şi să vă apăr împotriva tuturor.
— Voi fi onorată de a mă afla în tovărăşia unui prinţ atât de demn de numele ce-l poartă.
Prinţul-cel-Fermecător, încântat de răspuns, nu se mai îndepărta de Rozeta, în ciuda invidiei surorilor ei şi a încercărilor de a-l atrage spre ele.
După dejun coborâră în curtea de onoare, pentru a încăleca pe cai. Un paj aduse Rozetei un cal negru, frumos, dar atât de nărăvaş, încât cu greu îl puteau stăpâni doi grăjdari.
— Să nu încălecaţi acest cal, printesă, vă va omorî. Adu alt cal, spuse prinţul pajului.
— Regele şi regina au poruncit ca prinţesa să nu încalece decât acest cal.
— Dragă printesă, vă rog să aşteptati o clipă, vă voi aduce eu un cal demn să vă poarte, dar nu cumva să vă urcati pe acesta.
— Vă voi aştepta, prințe, spuse Rozeta surâzând.
Peste cîteva momente, prințul aduse Rozetei un cal alb ca zăpada, minunat de frumos, cu o şa albastră brodată cu perle şi cu un căpăstru din aur şi diamante. Calul îngenunche lângă Rozeta şi nu se ridică decât după ce ea se aşeză bine în şa. Prințul sări sprinten pe calul său roib şi se alătură Rozetei.
Regele, regina şi printesele văzuseră totul; erau galbeni de mânie, dar, de frica zânei, nu îndrăzneau să se împotrivească prințului.
Regele dădu semnalul de plecare. Fiecare doamnă avea cavalerul ei.
Orangina şi Ruseta fură nevoite să se mulțumească cu doi prinţi care nu erau nici frumoşi, nici nu ştiau să se poarte ca Printul-cel-Fermecător. Erau atât de morocănoase, încât cavalerii lor jurară că nu se vor căsători niciodată cu asemenea prințese nesuferite.
Rozeta şi Prinţul-cel-Fermecător nu urmară cortegiul de vânătoare, ci se plimbară prin aleile pădurii, vorbind şi povestindu-şi viața.
— Dacă tatăl dumneavoastră v-a îndepărtat de el, cum se poate că v-a dăruit cele mai frumoase giuvaeruri, demne de o zână?
— Buna mea naşă mi le-a dat, spuse Rozeta, povestindu-i că a crescut la țară, că tot ce ştie îi datorează zânei care a avut grijă de educația ei şi care-i dădea tot ce-şi dorea.
Prinţul o asculta cu interes. La rândul său, îi povesti că a rămas orfan la şapte ani şi tot Zâna-cea-Puternică s-a ocupat de educaţia lui, că ea l-a trimis la serbările regelui, spunându-i că va găsi acolo o prinţesă care va fi pentru el o soţie foarte potrivită.
— Cred, dragă Rozeta, că tu eşti acea prinţesă despre care mi-a vorbit zâna. Dacă vrei să-ţi legi viaţa de a mea, binevoieşte să-mi dai încuviinţarea să te cer părinţilor tăi.
— Înainte de a-ţi răspunde, prinţe, trebuie să am învoirea naşei mele. Dar crede-mă că aş fi fericită să-mi petrec viaţa lângă tine.
Dimineaţa trecu foarte plăcut pentru amândoi. Se întoarseră la palat pentru masa de prânz. Rozeta urcă în camera ei şi văzu un cufăr foarte frumos din lemn de trandafir, care era deschis, dar gol. Pe măsură ce se dezbrăca, lucrurile se aşezau singure în cufăr, apoi cufărul se închise.
Rozeta se îmbrăcă cu rochia ei veche şi când se duse la oglindă nu-şi putu stăpâni un strigăt de admiraţie. Rochia era dintr-un voal foarte fin, lucrat parcă din aripi de fluture, uşor şi strălucitor. Ţesătura era toată presărată cu diamante, care luceau ca stelele. Partea de jos a rochiei, bluza şi talia erau împodobite cu franjuri din diamante, care luceau şi mai puternic. Capul era pe jumătate acoperit cu o reţea de diamante mici ce se termina cu alte diamante, atât de mari că-i ajungeau până la gât. Fiecare diamant valora cât un regat. Colierul şi brăţările erau tot din pietre scumpe frumoase, ce străluceau de-ţi luau ochii.
Rozeta mulţumi din inimă naşei sale şi din nou simţi sărutul ei pe obraz. Când ajunse în salon, prinţul o aştepta la uşă; îi oferi braţul şi o conduse în salonui în care se aflau regele şi regina. Rozeta se duse să-i salute. Prinţul-cel-Fermecător văzu cu mâhnire privirile furioase ce-i aruncau părinţii şi surorile ei. Ca şi în timpul dimineţii, el rămase tot timpul lângă Rozeta şi fu martorul admiraţiei pe care o stârnea la toţi musafirii, dar şi a invidiei surorilor ei. Rozeta era foarte tristă văzând ura familiei sale.
Când prinţul o întrebă care e cauza tristeţii, ea îi răspunse cu sinceritate...
— Când îmi vei îngădui, dragă Rozeta, să te cer în căsătorie părinţilor tăi? În regatul meu toată lumea te va iubi, iar eu, mai mult decât toţi.
— Mâine, dragă prinţe, îţi voi da răspunsul naşei mele pe care o voi întreba.
Se aşezară la masă; prinţul, lângă Rozeta, cu care vorbi tot timpul.
După-masă, regele porunci să se înceapă balul. Orangina şi Ruseta, care învăţau să danseze de zece ani, dansau bine, dar fără graţie. Bănuind că Rozeta nu ştie să danseze, pentru că nu avusese ocazia la ferma unde crescuse, anunţară cu batjocură că e rândul ei. Modestă, Rozeta se scuză nevrând să danseze în public şi să atragă din nou atenţia asupra ei. Dar cu cât ea refuza, cu atât mai mult stăruiau surorile sale, fiind sigure că o vor umili.
Regina interveni poruncind Rozetei să execute acelaşi dans ca şi surorile ei. Rozeta nu putea să nu îndeplinească porunca reginei. Prinţul-cel-Fermecător, văzând încurcătura în care se afla Rozeta, îi şopti:
— Voi fi cavalerul tău, Rozeta. Când nu vei cunoaşte paşii ce trebuie făcuţi, îi voi face singur.
— Mulţumesc, dragă prinţe, eşti bun! Primesc cu plăcere să-mi fii cavaler şi nădăjduiesc că nu te voi face de ruşine.
Începură să danseze. Niciodată nu s-a văzut un dans mai uşor, mai vioi, mai graţios. Toţi musafirii se uitau la ei cu o admiratie din ce în ce mai mare. Rozeta dansa mult mai frumos decât surorile ei. Orangina şi Ruseta erau atât de furioase, încât îşi ieşiră din minţi şi erau gata să sară asupra Rozetei, s-o bată, să-i smulgă diamantele. Regele şi regina, care nu le pierdeau din ochi, ghicindu-le gândul, le şoptiră:
— Feriţi-vă de Zâna-cea-Puternică. Aveţi răbdare, mâine e ultima zi.
Când Rozeta şi prinţul terminară dansul, izbucniră aplauze din toate părţile şi toţi stăruiau să mai danseze o dată. Cum nu erau obosiţi, nu se lăsară rugaţi şi dansară un dans nou, și mai frumos decât primul. Văzând aceasta surorile Rozetei, înăbuşindu-se de ură şi invidie, au leşinat și au fost duse în camerele lor. Din cauza mâniei, feţele lor erau atât de schimonosite, încât nu se mai vedea nici urmă de frumuseţe. Nimănui nu-i fu milă de ele, pentru că toţi văzuseră răutatea lor şi purtarea duşmănoasă faţă de Rozeta. Văzând că aplauzele şi admiraţia pentru ea erau din ce în ce mai răsunătoare, Rozeta se retrase în grădină. Prinţul o urmă; ei se plimbară şi îşi făcură planuri pentru viitorul lor, dacă Zâna le va permite să se căsătorească. Diamantele Rozetei străluceau atât de puternic încât aleile prin care treceau păreau luminate de mii de stele.
— Pe mâine, îi spuse prinţul, când se despărţiră, şi nădăjduiesc ca mâine să pot spune: pentru totdeauna!
Rozeta se urcă în camera ei. După ce se dezbrăcă, lucrurile se aşezară, ca şi în ajun, singure, într-un cufăr şi mai frumos, din abanos împodobit cu peruzele. După ce se culcă, Rozeta stinse lampa şi şopti:
— Scumpa şi buna mea naşă, ce trebuie să-i răspund Prinţului-cel-Fermecător? Spune-mi şi, orice vei hotărî, te voi asculta.
— Spune-i da, draga mea Rozeta, răspunse vocea dulce a zânei. Eu am pus la cale această căsătorie. Ca să-l poţi cunoaşte pe Prinţul-cel-Fermecător, am poruncit tatălui tău să te poftească la serbări.
Rozeta mulţumi zânei şi adormi, după ce simţi pe obraji sărutările gingaşe ale naşei sale.
V
A treia şi ultima zi
În timp ce Rozeta dormea liniştită, regele, regina şi cele două surori, înnebuniţi de furie, se certau, se învinuiau unii pe alţii din cauza succesului Rozetei şi a umilinţei lor.
Mai aveau o singură nădejde. A doua zi avea loc o cursă de care romane. La fiecare car erau înhămaţi doi cai şi doamnele trebuiau să conducă. Pregătiseră pentru Rozeta un car foarte înalt, care se răsturna uşor şi la care erau înhămaţi doi cai nărăvaşi. Prinţul-cel-Fermecător, gândeau ei, nu va avea de unde să ia un alt car cu alţi cai. Gândul că Rozeta ar putea să fie omorîtă sau desfigurată îi linişti.
Regele, regina şi surorile Rozetei se culcară, visând la mijloacele cele mai potrivite pentru a scăpa de Rozeta, în cazul când cursa de care nu va reuşi aşa cum doreau ei. Surorile Rozetei dormiră puţin şi arătau mai urâte şi mai schimonosite decât în ajun. Rozeta, cu conştiinţa curată şi cu fericirea în suflet, dormi bine toată noaptea. Femeia de serviciu îi aduse o cană cu lapte şi o bucată de pâine neagră. Aşa poruncise regina. Rozeta nu era mofturoasă; mâncă cu poftă pâinea şi laptele, apoi începu să se îmbrace. De data aceasta zâna îi pregătise o rochie din mătase galbenă, brodată cu safire şi smaralde. Pălăria era din catifea albă împodobită cu pene de toate culorile, prinse cu un safir mare cât un ou. La gât avea un lanţ din pietre de safir, de care era prins un ceas al cărui cadran era din opal, capacul dintr-un singur safir, iar sticla din diamant. Acest ceas mergea tot timpul, nu se strica şi nu trebuia întors.
Prinţul-cel-Fermecător o aştepta nerăbdător. Îi ieşi înainte, îi oferi braţul şi o întrebă grăbit :
— Ei, prinţesă dragă, ce ţi-a spus zâna? Ce răspuns îmi dai?
— Răspunsul pe care mi-l dictează inima, prinţul meu drag. Îţi voi închina viaţa mea, aşa cum mi-o închini tu pe a ta.
— Îţi mulţumesc de o sută de ori, scumpă şi încântătoare Rozeta. Când te voi putea cere regelui?
— Când ne vom întoarce de la cursa de care, dragă prințe.
— Îmi îngădui să adaug cererii mele pe aceea de a ne căsători chiar astăzi? Vreau să te scap cât mai repede de tirania familiei tale şi să te duc în regatul meu.
În timp ce Rozeta stătea la îndoială, zâna îi şopti să primească. Acelaşi lucru îi şopti şi prinţului: «Grăbeşte căsătoria şi vorbeşte regelui cât mai curând. Viața Rozetei e în pericol şi nu voi putea veghea asupra ei timp de opt zile, începând de astăzi, la apusul soarelui.»
Prinţul tresări şi-i spuse Rozetei cele auzite.
— Cu siguranţă că Zâna-cea-Puternică ne înştiinţează, şi trebuie să ţinem seama de ce spune ea.
Rozeta se duse să-i salute pe rege, pe regină şi pe surorile ei, care nu-i răspunseră şi nu se uitară la ea.
Rozeta fu înconjurată de o mulţime de prinţi şi regi care toţi voiau s-o ceară în căsătorie, dar nu îndrăzneau din cauza Prinţului-cel-Fermecător care era tot timpul lângă ea. După ce mâncară, coborâră pentru a se urca în care.
Bărbaţii trebuiau să încalece pe cai, iar femeile să conducă singure carele. I se aduse Rozetei carul poruncit de regină. Prinţul n-o lăsă pe Rozeta să se urce.
— Să nu te urci în acest car. Priveşte caii, prinţesă.
Rozeta văzu că fiecare cal era ţinut de patru oameni, iar caii tropăiau pe loc şi săreau furioşi.
În aceeaşi clipă, un jocheu micuţ şi frumos, îmbrăcat cu o haină de mătase galbenă cu fireturi albastre, strigă cu o voce plăcută:
— Echipajul prinţesei Rozeta.
Se apropie un car mic din perle şi sidef, la care erau înhămaţi doi cai albi, cu hamuri din catifea galbenă cu safire.
Prinţul-cel-Fermecător nu ştia dacă s-o lase pe Rozeta să se urce în carul prezentat de paj, pentru că se temea de o nouă cruzime pusă la cale de familia Rozetei. Vocea zânei îi şopti: «Las-o să se urce! Carul şi caii sunt un dar din partea mea. Urmeaz-o peste tot unde o va duce carul. Ziua trece şi nu mai am decât câteva ore pentru Rozeta. Ea trebuie să ajungă încă astă-seară în regatul tău».
Prinţul o ajută pe Rozeta să se urce în car şi el încălecă pe calul său.
Toate carele porniră. Prinţul călărea tot timpul după carul Rozetei. Între timp, două care, conduse de două femei voalate, încercau s-o întreacă pe Rozeta. Unul dintre ele se avântă cu o asemenea forţă asupra carului prinţesei, încât l-ar fi făcut bucăţi dacă n-ar fi fost fabricat de zâne. Carul cel greu se răsturnă, se sfărâmă şi femeia voalată fu aruncată peste nişte grămezi de pietre, unde rămase nemişcată. Pe când Rozeta, care recunoscuse pe Orangina, căuta să oprească spre a-i veni în ajutor, celălalt car se năpusti asupra carului ei, cu aceeaşi putere ca şi primul. Acest car se sfărâmă şi el, iar femeia voalată, care nu era alta decât Ruseta, fu azvârlită pe pietre lângă Orangina. Rozeta voi să coboare, dar prinţul o împiedică. Iar vocea le şopti:
«Mergeţi înainte. Regele vine în goană după voi cu o ceată numeroasă, pentru a vă omorî. Peste puţine ore va apune soarele. Abia voi avea timp să vă salvez. Lăsaţi caii mei să vă ducă şi tu părăseşte-l pe al tău, prinţe.»
Prinţul sări în car lângă Rozeta care, din cauza emoţiilor, era mai mult moartă decât vie. Caii porniră cu o asemenea viteză, încât făceau douăzeci de leghe pe oră. Mult timp îl văzură pe rege urmărindu-i cu o ceată de oameni înarmaţi, dar ei nu puteau ajunge din urmă carul zânei care zbura tot mai repede, ajungând până la o sută de leghe pe oră. Goniră astfel timp de şase ore, apoi se opriră în curtea palatului prinţului. Palatul era luminat, curtenii în haine de sărbătoare îi aşteptau.
Prinţul şi Rozeta, surprinşi de această primire, o văzu pe Zâna-cea-Puternică, iar aceasta le spuse:
— Bine ai venit în palatul tău, rege, totul e pregătit pentru nuntă. Condu-o pe Rozeta în apartamentul ei ca să se îmbrace, iar eu, în acest timp, îţi voi explica ceea ce nu poţi înţelege din tot ce s-a petrecut astăzi. Mai am o oră liberă.
Zâna şi Regele-cel-Fermecător o conduseră pe Rozeta în odăile ei, foarte frumos mobilate, unde o aşteptau mai multe femei spre a o ajuta să se îmbrace pentru nuntă.
— Voi reveni să te iau peste puţin timp, draga mea Rozeta, minutele îmi sunt numărate.
Zâna îi spuse apoi Regelui-cel-Fermecător :
— Ura regelui şi a reginei împotriva Rozetei devenise atât de violentă, încât erau hotărâți să înfrunte răzbunarea mea şi s-o ucidă pe Rozeta. Văzând că şiretenia cu carele de curse nu le-a reuşit, au hotărât să folosească forţa armelor pentru a vă distruge pe amândoi. Regele a adunat o ceată de bandiţi, care au jurat că îl vor asculta orbeşte. Au alergat pe urmele voastre, dar nu v-au putut ajunge. Orangina şi Ruseta, necunoscând planul regelui, au încercat şi ele s-o omoare pe Rozeta. Le-am pedepsit aşa cum au meritat. Orangina şi Ruseta sunt acum îngrozitoare la vedere. Le-am readus la viaţă, le-am vindecat rănile, dar le-am lăsat cicatrice urâte care le desfigurează. Le-am îmbrăcat cu haine ţărăneşti şi le-am măritat cu nişte îngrijitori de cai. Ei au poruncă să le ţină din scurt până se vor îndrepta. Pe rege şi pe regină i-am transformat în vite de povară şi i-am dat la nişte oameni răi, care îi vor face să plătească pentru cruzimea lor faţă de Rozeta. Toţi patru sunt în regatul tău, osândiţi să audă mereu laudele aduse Rozetei şi soţului ei. Mai am un sfat să-ţi dau, dragul meu: să nu-i spui Rozetei toate acestea. Pedeapsa ce a trebuit s-o dau părinţilor şi surorilor ei i-ar tulbura fericirea, iar eu nu pot să iert oamenii răi, care nu se mai pot îndrepta.
Regele-cel-Fermecător mulţumi zânei şi-i făgădui că va păstra taina.
Se duseră s-o ia pe Rozeta, care era îmbrăcată cu rochia pregătită de zână. Rochia era dintr-o ţesătură fină brodată cu fir de aur şi pietre scumpe de cele mai diferite culori, care înfăţişau flori şi păsări. La fiecare mişcare a Rozetei, se producea un ciripit mai plăcut decât cea mai melodioasă muzică. Pe cap avea o coroană de flori din pietre scumpe. Pe gât şi pe braţe avea de asemenea giuvaeruri care străluceau ca soarele. Regele-cel-Fermecător era ameţit de frumuseţea Rozetei. Zâna îi spuse:
— Repede, repede, să mergem, mai am doar o jumătate de oră. Trebuie să mă duc la Regina Zânelor şi pentru opt zile îmi voi pierde toată puterea. Toate suntem supuse acestei legi.
Regele-cel-Fermecător o luă de mână pe Rozeta. Zâna mergea înainte. Când ajunseră în saloane, zâna dispăruse. Ştiind că o vor revedea peste opt zile, nu se necăjiră. Regele o prezentă pe Rozeta curtenilor care o găsiră încântătoare, tot atât de bună ca şi regele, şi toţi o iubiră ca şi pe scumpul lor rege.
Ca o atenţie deosebită pentru Rozeta, zâna a transportat în regatul lor ferma în care crescuse Rozeta şi a aşezat-o la marginea parcului palatului, astfel că Rozeta o putea vedea zilnic pe doica ei iubită. Zâna transportase în palatul regal şi rochiile pe care le purtase Rozeta la serbări.
Regele-cel-Fermecător şi Rozeta au trăit fericiţi toată viaţa.
Rozeta n-a aflat niciodată de pedeapsa îngrozitoare suferită de părinţii şi surorile ei.
Când îl întrebă pe soţul ei ce ştie despre surorile ei, el îi spuse că au avut nişte zgârieturi pe obraz, dar că le-a trecut şi s-au măritat. Îi mai spuse că zâna a interzis Rozetei să se mai intereseze de ele.
Orangina şi Ruseta, care cu cât erau mai nenorocite cu atât deveneau mai rele, au rămas pentru totdeauna urâte. Regele şi regina, transformaţi în vite de povară, nu aveau altă mângâiere decât să se muşte unul pe altul.
Ei au fost nevoiţi să ducă pe stăpânii lor la nunta Rozetei şi turbau de mânie auzind laudele ce i se aduceau, când trecea ea pe acolo. Dacă s-ar fi purtat bine, ei şi-ar fi recăpătat înfăţişarea de oameni.
Se spune că de şase mii de ani sunt tot vite de povară.
* În limba franceza ..(aches de roţisseur- înseamnă „pistrui".
A treia şi ultima zi
În timp ce Rozeta dormea liniştită, regele, regina şi cele două surori, înnebuniţi de furie, se certau, se învinuiau unii pe alţii din cauza succesului Rozetei şi a umilinţei lor.
Mai aveau o singură nădejde. A doua zi avea loc o cursă de care romane. La fiecare car erau înhămaţi doi cai şi doamnele trebuiau să conducă. Pregătiseră pentru Rozeta un car foarte înalt, care se răsturna uşor şi la care erau înhămaţi doi cai nărăvaşi. Prinţul-cel-Fermecător, gândeau ei, nu va avea de unde să ia un alt car cu alţi cai. Gândul că Rozeta ar putea să fie omorîtă sau desfigurată îi linişti.
Regele, regina şi surorile Rozetei se culcară, visând la mijloacele cele mai potrivite pentru a scăpa de Rozeta, în cazul când cursa de care nu va reuşi aşa cum doreau ei. Surorile Rozetei dormiră puţin şi arătau mai urâte şi mai schimonosite decât în ajun. Rozeta, cu conştiinţa curată şi cu fericirea în suflet, dormi bine toată noaptea. Femeia de serviciu îi aduse o cană cu lapte şi o bucată de pâine neagră. Aşa poruncise regina. Rozeta nu era mofturoasă; mâncă cu poftă pâinea şi laptele, apoi începu să se îmbrace. De data aceasta zâna îi pregătise o rochie din mătase galbenă, brodată cu safire şi smaralde. Pălăria era din catifea albă împodobită cu pene de toate culorile, prinse cu un safir mare cât un ou. La gât avea un lanţ din pietre de safir, de care era prins un ceas al cărui cadran era din opal, capacul dintr-un singur safir, iar sticla din diamant. Acest ceas mergea tot timpul, nu se strica şi nu trebuia întors.
Prinţul-cel-Fermecător o aştepta nerăbdător. Îi ieşi înainte, îi oferi braţul şi o întrebă grăbit :
— Ei, prinţesă dragă, ce ţi-a spus zâna? Ce răspuns îmi dai?
— Răspunsul pe care mi-l dictează inima, prinţul meu drag. Îţi voi închina viaţa mea, aşa cum mi-o închini tu pe a ta.
— Îţi mulţumesc de o sută de ori, scumpă şi încântătoare Rozeta. Când te voi putea cere regelui?
— Când ne vom întoarce de la cursa de care, dragă prințe.
— Îmi îngădui să adaug cererii mele pe aceea de a ne căsători chiar astăzi? Vreau să te scap cât mai repede de tirania familiei tale şi să te duc în regatul meu.
În timp ce Rozeta stătea la îndoială, zâna îi şopti să primească. Acelaşi lucru îi şopti şi prinţului: «Grăbeşte căsătoria şi vorbeşte regelui cât mai curând. Viața Rozetei e în pericol şi nu voi putea veghea asupra ei timp de opt zile, începând de astăzi, la apusul soarelui.»
Prinţul tresări şi-i spuse Rozetei cele auzite.
— Cu siguranţă că Zâna-cea-Puternică ne înştiinţează, şi trebuie să ţinem seama de ce spune ea.
Rozeta se duse să-i salute pe rege, pe regină şi pe surorile ei, care nu-i răspunseră şi nu se uitară la ea.
Rozeta fu înconjurată de o mulţime de prinţi şi regi care toţi voiau s-o ceară în căsătorie, dar nu îndrăzneau din cauza Prinţului-cel-Fermecător care era tot timpul lângă ea. După ce mâncară, coborâră pentru a se urca în care.
Bărbaţii trebuiau să încalece pe cai, iar femeile să conducă singure carele. I se aduse Rozetei carul poruncit de regină. Prinţul n-o lăsă pe Rozeta să se urce.
— Să nu te urci în acest car. Priveşte caii, prinţesă.
Rozeta văzu că fiecare cal era ţinut de patru oameni, iar caii tropăiau pe loc şi săreau furioşi.
În aceeaşi clipă, un jocheu micuţ şi frumos, îmbrăcat cu o haină de mătase galbenă cu fireturi albastre, strigă cu o voce plăcută:
— Echipajul prinţesei Rozeta.
Se apropie un car mic din perle şi sidef, la care erau înhămaţi doi cai albi, cu hamuri din catifea galbenă cu safire.
Prinţul-cel-Fermecător nu ştia dacă s-o lase pe Rozeta să se urce în carul prezentat de paj, pentru că se temea de o nouă cruzime pusă la cale de familia Rozetei. Vocea zânei îi şopti: «Las-o să se urce! Carul şi caii sunt un dar din partea mea. Urmeaz-o peste tot unde o va duce carul. Ziua trece şi nu mai am decât câteva ore pentru Rozeta. Ea trebuie să ajungă încă astă-seară în regatul tău».
Prinţul o ajută pe Rozeta să se urce în car şi el încălecă pe calul său.
Toate carele porniră. Prinţul călărea tot timpul după carul Rozetei. Între timp, două care, conduse de două femei voalate, încercau s-o întreacă pe Rozeta. Unul dintre ele se avântă cu o asemenea forţă asupra carului prinţesei, încât l-ar fi făcut bucăţi dacă n-ar fi fost fabricat de zâne. Carul cel greu se răsturnă, se sfărâmă şi femeia voalată fu aruncată peste nişte grămezi de pietre, unde rămase nemişcată. Pe când Rozeta, care recunoscuse pe Orangina, căuta să oprească spre a-i veni în ajutor, celălalt car se năpusti asupra carului ei, cu aceeaşi putere ca şi primul. Acest car se sfărâmă şi el, iar femeia voalată, care nu era alta decât Ruseta, fu azvârlită pe pietre lângă Orangina. Rozeta voi să coboare, dar prinţul o împiedică. Iar vocea le şopti:
«Mergeţi înainte. Regele vine în goană după voi cu o ceată numeroasă, pentru a vă omorî. Peste puţine ore va apune soarele. Abia voi avea timp să vă salvez. Lăsaţi caii mei să vă ducă şi tu părăseşte-l pe al tău, prinţe.»
Prinţul sări în car lângă Rozeta care, din cauza emoţiilor, era mai mult moartă decât vie. Caii porniră cu o asemenea viteză, încât făceau douăzeci de leghe pe oră. Mult timp îl văzură pe rege urmărindu-i cu o ceată de oameni înarmaţi, dar ei nu puteau ajunge din urmă carul zânei care zbura tot mai repede, ajungând până la o sută de leghe pe oră. Goniră astfel timp de şase ore, apoi se opriră în curtea palatului prinţului. Palatul era luminat, curtenii în haine de sărbătoare îi aşteptau.
Prinţul şi Rozeta, surprinşi de această primire, o văzu pe Zâna-cea-Puternică, iar aceasta le spuse:
— Bine ai venit în palatul tău, rege, totul e pregătit pentru nuntă. Condu-o pe Rozeta în apartamentul ei ca să se îmbrace, iar eu, în acest timp, îţi voi explica ceea ce nu poţi înţelege din tot ce s-a petrecut astăzi. Mai am o oră liberă.
Zâna şi Regele-cel-Fermecător o conduseră pe Rozeta în odăile ei, foarte frumos mobilate, unde o aşteptau mai multe femei spre a o ajuta să se îmbrace pentru nuntă.
— Voi reveni să te iau peste puţin timp, draga mea Rozeta, minutele îmi sunt numărate.
Zâna îi spuse apoi Regelui-cel-Fermecător :
— Ura regelui şi a reginei împotriva Rozetei devenise atât de violentă, încât erau hotărâți să înfrunte răzbunarea mea şi s-o ucidă pe Rozeta. Văzând că şiretenia cu carele de curse nu le-a reuşit, au hotărât să folosească forţa armelor pentru a vă distruge pe amândoi. Regele a adunat o ceată de bandiţi, care au jurat că îl vor asculta orbeşte. Au alergat pe urmele voastre, dar nu v-au putut ajunge. Orangina şi Ruseta, necunoscând planul regelui, au încercat şi ele s-o omoare pe Rozeta. Le-am pedepsit aşa cum au meritat. Orangina şi Ruseta sunt acum îngrozitoare la vedere. Le-am readus la viaţă, le-am vindecat rănile, dar le-am lăsat cicatrice urâte care le desfigurează. Le-am îmbrăcat cu haine ţărăneşti şi le-am măritat cu nişte îngrijitori de cai. Ei au poruncă să le ţină din scurt până se vor îndrepta. Pe rege şi pe regină i-am transformat în vite de povară şi i-am dat la nişte oameni răi, care îi vor face să plătească pentru cruzimea lor faţă de Rozeta. Toţi patru sunt în regatul tău, osândiţi să audă mereu laudele aduse Rozetei şi soţului ei. Mai am un sfat să-ţi dau, dragul meu: să nu-i spui Rozetei toate acestea. Pedeapsa ce a trebuit s-o dau părinţilor şi surorilor ei i-ar tulbura fericirea, iar eu nu pot să iert oamenii răi, care nu se mai pot îndrepta.
Regele-cel-Fermecător mulţumi zânei şi-i făgădui că va păstra taina.
Se duseră s-o ia pe Rozeta, care era îmbrăcată cu rochia pregătită de zână. Rochia era dintr-o ţesătură fină brodată cu fir de aur şi pietre scumpe de cele mai diferite culori, care înfăţişau flori şi păsări. La fiecare mişcare a Rozetei, se producea un ciripit mai plăcut decât cea mai melodioasă muzică. Pe cap avea o coroană de flori din pietre scumpe. Pe gât şi pe braţe avea de asemenea giuvaeruri care străluceau ca soarele. Regele-cel-Fermecător era ameţit de frumuseţea Rozetei. Zâna îi spuse:
— Repede, repede, să mergem, mai am doar o jumătate de oră. Trebuie să mă duc la Regina Zânelor şi pentru opt zile îmi voi pierde toată puterea. Toate suntem supuse acestei legi.
Regele-cel-Fermecător o luă de mână pe Rozeta. Zâna mergea înainte. Când ajunseră în saloane, zâna dispăruse. Ştiind că o vor revedea peste opt zile, nu se necăjiră. Regele o prezentă pe Rozeta curtenilor care o găsiră încântătoare, tot atât de bună ca şi regele, şi toţi o iubiră ca şi pe scumpul lor rege.
Ca o atenţie deosebită pentru Rozeta, zâna a transportat în regatul lor ferma în care crescuse Rozeta şi a aşezat-o la marginea parcului palatului, astfel că Rozeta o putea vedea zilnic pe doica ei iubită. Zâna transportase în palatul regal şi rochiile pe care le purtase Rozeta la serbări.
Regele-cel-Fermecător şi Rozeta au trăit fericiţi toată viaţa.
Rozeta n-a aflat niciodată de pedeapsa îngrozitoare suferită de părinţii şi surorile ei.
Când îl întrebă pe soţul ei ce ştie despre surorile ei, el îi spuse că au avut nişte zgârieturi pe obraz, dar că le-a trecut şi s-au măritat. Îi mai spuse că zâna a interzis Rozetei să se mai intereseze de ele.
Orangina şi Ruseta, care cu cât erau mai nenorocite cu atât deveneau mai rele, au rămas pentru totdeauna urâte. Regele şi regina, transformaţi în vite de povară, nu aveau altă mângâiere decât să se muşte unul pe altul.
Ei au fost nevoiţi să ducă pe stăpânii lor la nunta Rozetei şi turbau de mânie auzind laudele ce i se aduceau, când trecea ea pe acolo. Dacă s-ar fi purtat bine, ei şi-ar fi recăpătat înfăţişarea de oameni.
Se spune că de şase mii de ani sunt tot vite de povară.
* În limba franceza ..(aches de roţisseur- înseamnă „pistrui".
Sfârșit
