Talismanul de Safir capitolul 3 CERBUL - poveste de Elvira Bogdan
Citește online capitolul 3 intitulat CERBUL, al poveștii basm pentru copii "Talismanul de safir" de Elvira Bogdan în care Mioara află de la piticul Sispo despre Căprioara, mama cerbului, care a rugat-o pe Crăiasa Zânelor Munților și Pădurilor s-o răsplătească pentru fapta bună pe care a făcut-o. Mioara încerca să-și amintească ce faptă bună făcuse pentru Căprioară și își aduce aminte cum văzuse un cerb rănit pe care împreună cu familia ei îl salvase.
Citește capitolul 3 intitulat CERBUL, al poveștii "Talismanul de safir" de Elvira Bogdan
CAPITOLUL III. CERBUL
Era la Bran, vara trecută. Se juca prin grădina bunicilor, ce se învecina cu pădurea, care se întindea până hăt, departe, înspre munte.
Tot vroind să se pitească și mai bine, să n-o găsească Dănuț, frățiorul ei mai mic, Mioara ajunsese până aproape de portița ce da în pădure.
Deodată, un corn răsunase prelung în depărtare, semn că vânătorii fugăreau vânatul.
Tocmai pe când Mioara vroia să se ascundă după un pom, pregătindu-se să-i strige „gata" lui Dănuț, pentru ca el s-o caute, iată că un cerb de toată frumusețea se prăbuși din fugă nu departe de portiță, gâfâind și tremurând din tot corpul.
Mioara alergase într-un suflet la el. Văzuse o dâră de sînge care se prelingea dintr-unul din picioarele de dinainte ale cerbului.
Era rănit. Tremurând, răsufla din greu, coapsele zbătându-i-se de-ți era mai mare mila! Ochii lui mari, deschiși, erau umezi, și din ei picurau lacrimi, implorând ajutor, parcă.
Copila nu stătu mult pe gânduri. Acest biet cerb trebuia salvat, ajutat, îngrijit! Sosise și Dănuț, și privea și el la cerb, uimit și cu inima strânsă.
Mioara a strigat în grabă pe toți ai casei, și cerbul rănit a fost dus cu multă băgare de seamă în staulul din fundul curții.
O, și cu câtă milă și dragoste îl veghease Mioara, zile și zile în șir!
Cu îngrijirile ce-i dăduse medicul veterinar, chemat în grabă, rana de la picior se vindeca văzînd cu ochii. Cerbul se pusese pe picioare. Era un cerb de toată frumusețea, iar în frunte avea o pată albă, în formă de stea.
Dar de cum se vindecase, cerbul devenise tot mai abătut, și mereu o privea lung, cu ochii lui mari, înlăcrimați, în care Mioarei i se părea că citește tot dorul cerbului după ai săi, după viața lui de libertate din pădurea nesfârșită.
Și trecuseră astfel mai bine de trei luni... Cerbul cu pată albă, în chip de stea în frunte, se plimba în voie prin grădina din spatele casei, admirat de toți cei care-l vedeau.
Însă în loc să zburde zglobiu, el pășea încet și măsurat, îndreptându-se întruna spre portița ce da înspre pădure, privind îndelung, nemișcat, ceasuri întregi, către potecile ce duceau spre munte...
Mioara vedea, simțea durerea cerbului, și o cută adâncă brăzda fruntea copilei care se frământa, întrebându-se ce trebuie să facă oare?
Și într-o dimineață, Mioara, cu toate că cerbul îi era atât de drag, deschisese larg portița și, sărutându-l pe frunte, pe pata cea albă, îi zisese:
— Du-te, cerb drag, la mămica ta, căci văd că tare îți mai este dor de ea. Cât se va bucura ea văzîndu-te!
Și cerbul zglobiu, cum nu mai fusese niciodată, o luase la fugă pe poteca din pădure, fără să întoarcă măcar o dată capul.
Mioara îl privise lung, până când, din ce în ce mai mic, se pierduse în adâncimea desișului pădurii...
Apoi, fata se întorsese încet spre casă, cu sufletul împărțit între tristețea de a fi pierdut pentru totdeauna un tovarăș de joacă atât de neobișnuit și mulțumirea că reușise să-și biruie dorința de a-l păstra, redând pe cerb pădurii și alor lui.
Câte zeflemeli, câte cuvinte răutăcioase nu trebuise să înghită de la Dănuț, frățiorul ei, pentru „momentul de neînchipuită slăbiciune", după cum numise el fapta Mioarei!...
Tot vroind să se pitească și mai bine, să n-o găsească Dănuț, frățiorul ei mai mic, Mioara ajunsese până aproape de portița ce da în pădure.
Deodată, un corn răsunase prelung în depărtare, semn că vânătorii fugăreau vânatul.
Tocmai pe când Mioara vroia să se ascundă după un pom, pregătindu-se să-i strige „gata" lui Dănuț, pentru ca el s-o caute, iată că un cerb de toată frumusețea se prăbuși din fugă nu departe de portiță, gâfâind și tremurând din tot corpul.
Mioara alergase într-un suflet la el. Văzuse o dâră de sînge care se prelingea dintr-unul din picioarele de dinainte ale cerbului.
Era rănit. Tremurând, răsufla din greu, coapsele zbătându-i-se de-ți era mai mare mila! Ochii lui mari, deschiși, erau umezi, și din ei picurau lacrimi, implorând ajutor, parcă.
Copila nu stătu mult pe gânduri. Acest biet cerb trebuia salvat, ajutat, îngrijit! Sosise și Dănuț, și privea și el la cerb, uimit și cu inima strânsă.
Mioara a strigat în grabă pe toți ai casei, și cerbul rănit a fost dus cu multă băgare de seamă în staulul din fundul curții.
O, și cu câtă milă și dragoste îl veghease Mioara, zile și zile în șir!
Cu îngrijirile ce-i dăduse medicul veterinar, chemat în grabă, rana de la picior se vindeca văzînd cu ochii. Cerbul se pusese pe picioare. Era un cerb de toată frumusețea, iar în frunte avea o pată albă, în formă de stea.
Dar de cum se vindecase, cerbul devenise tot mai abătut, și mereu o privea lung, cu ochii lui mari, înlăcrimați, în care Mioarei i se părea că citește tot dorul cerbului după ai săi, după viața lui de libertate din pădurea nesfârșită.
Și trecuseră astfel mai bine de trei luni... Cerbul cu pată albă, în chip de stea în frunte, se plimba în voie prin grădina din spatele casei, admirat de toți cei care-l vedeau.
Însă în loc să zburde zglobiu, el pășea încet și măsurat, îndreptându-se întruna spre portița ce da înspre pădure, privind îndelung, nemișcat, ceasuri întregi, către potecile ce duceau spre munte...
Mioara vedea, simțea durerea cerbului, și o cută adâncă brăzda fruntea copilei care se frământa, întrebându-se ce trebuie să facă oare?
Și într-o dimineață, Mioara, cu toate că cerbul îi era atât de drag, deschisese larg portița și, sărutându-l pe frunte, pe pata cea albă, îi zisese:
— Du-te, cerb drag, la mămica ta, căci văd că tare îți mai este dor de ea. Cât se va bucura ea văzîndu-te!
Și cerbul zglobiu, cum nu mai fusese niciodată, o luase la fugă pe poteca din pădure, fără să întoarcă măcar o dată capul.
Mioara îl privise lung, până când, din ce în ce mai mic, se pierduse în adâncimea desișului pădurii...
Apoi, fata se întorsese încet spre casă, cu sufletul împărțit între tristețea de a fi pierdut pentru totdeauna un tovarăș de joacă atât de neobișnuit și mulțumirea că reușise să-și biruie dorința de a-l păstra, redând pe cerb pădurii și alor lui.
Câte zeflemeli, câte cuvinte răutăcioase nu trebuise să înghită de la Dănuț, frățiorul ei, pentru „momentul de neînchipuită slăbiciune", după cum numise el fapta Mioarei!...
*
Câteva săptămâni încă, Mioara se gândise la cerbul cel atât de frumos, cu stea albă în frunte...
Apoi, cu trecerea timpului, reîntoarsă în București la sfârșitul vacanței, dacă nu uitase cu totul de această întâmplare, totuși ea i se ștersese oarecum din minte, gonită de grija școlii și a lecțiilor zilnice ce avea de făcut.
Și acum, așa deodată, piticul îi amintește de cerbul ei drag!
Toate aceste gânduri trecură ca fulgerul prin mintea Mioarei, astfel că piticul, după ce tăcuse câteva clipe, îi vorbi din nou:
— Copilă dragă, află că mama celui pe care l-ai salvat, după cum ți-am spus, dorește, în marea ei mulțumire, să fii răsplătită mai presus de orice așteptări! De aceea m-a rugat să te ajut să știi ce să ceri, când vei fi în fața preaputernicei Zâne și ea te va întreba ce dorință ai vroi să-ți îndeplinească.
— Nimic nu m-ar face atât de fericită ca putința de a călători în vremurile care au fost... Oh! De ai ști cât aș dori să pot cunoaște aievea acele vremi!... izbucni Mioara.
Iar piticul, cu glas tainic, îi șopti:
— Află că pentru noi nu e deloc greu. Trebuie să știi, însă, că pentru a-ți vedea împlinită această dorință, ai nevoie de Talismanul de safir, cu puteri neînchipuite: cu el poți călători în Timp și în Spațiu.
Mioara repetă, încrețind sprâncenele, plină de uimire:
— Talismanul de safir!?
— Da, îi mai spuse piticul, ține bine minte: când te vei înfățișa prea-înaltei noastre stăpâne și ea te va întreba ce dar ai vroi, tu să-i ceri Talismanul de safir. Ai înțeles, Mioara? Să nu uiți ce te-am povățuit... Să ceri: Talismanul de safir!
— O! nu voi uita, desigur, pitic drag! Voi cere Talismanul de safir! îi răspunse iute Mioara.
— Și acum, hai degrabă să mergem la Mărita noastră Crăiasă, o îndemnă piticul. Iată, îmi voi întinde mantia și vom zbura ca gândul acolo unde suntem așteptați. Dă-mi mâna, Mioara, și ține-te strâns de mine.
Apoi, cu trecerea timpului, reîntoarsă în București la sfârșitul vacanței, dacă nu uitase cu totul de această întâmplare, totuși ea i se ștersese oarecum din minte, gonită de grija școlii și a lecțiilor zilnice ce avea de făcut.
Și acum, așa deodată, piticul îi amintește de cerbul ei drag!
Toate aceste gânduri trecură ca fulgerul prin mintea Mioarei, astfel că piticul, după ce tăcuse câteva clipe, îi vorbi din nou:
— Copilă dragă, află că mama celui pe care l-ai salvat, după cum ți-am spus, dorește, în marea ei mulțumire, să fii răsplătită mai presus de orice așteptări! De aceea m-a rugat să te ajut să știi ce să ceri, când vei fi în fața preaputernicei Zâne și ea te va întreba ce dorință ai vroi să-ți îndeplinească.
— Nimic nu m-ar face atât de fericită ca putința de a călători în vremurile care au fost... Oh! De ai ști cât aș dori să pot cunoaște aievea acele vremi!... izbucni Mioara.
Iar piticul, cu glas tainic, îi șopti:
— Află că pentru noi nu e deloc greu. Trebuie să știi, însă, că pentru a-ți vedea împlinită această dorință, ai nevoie de Talismanul de safir, cu puteri neînchipuite: cu el poți călători în Timp și în Spațiu.
Mioara repetă, încrețind sprâncenele, plină de uimire:
— Talismanul de safir!?
— Da, îi mai spuse piticul, ține bine minte: când te vei înfățișa prea-înaltei noastre stăpâne și ea te va întreba ce dar ai vroi, tu să-i ceri Talismanul de safir. Ai înțeles, Mioara? Să nu uiți ce te-am povățuit... Să ceri: Talismanul de safir!
— O! nu voi uita, desigur, pitic drag! Voi cere Talismanul de safir! îi răspunse iute Mioara.
— Și acum, hai degrabă să mergem la Mărita noastră Crăiasă, o îndemnă piticul. Iată, îmi voi întinde mantia și vom zbura ca gândul acolo unde suntem așteptați. Dă-mi mâna, Mioara, și ține-te strâns de mine.
Zicând acestea, piticul desfăcu mantia ce-i atârna pe umeri și, întinzând-o, o așternu la picioarele Mioarei.
Copila, pe jumătate bucuroasă, pe jumătate tulburată de strania întâmplare, dete mâna piticului.
Și... o, mirare! Se simți deodată ridicată în aer și plutind de parcă i-ar fi crescut aripi...
Orașul rămânea dedesubt, departe, în noapte. Luminile lui străluceau ca tot atâția licurici...
Și ei zburau pe deasupra, ca două păsări uriașe... Cât de neobișnuit de frumos era tot ce vedea!
Dar până să-și dea seama Mioara, orașul dispăru... Și zburau atât de lin... atât de iute... zburau în noapte...
Zburau spre Palatul de Cleștar și Diamante al Crăiesei Zânelor Munților și Pădurilor...
Copila, pe jumătate bucuroasă, pe jumătate tulburată de strania întâmplare, dete mâna piticului.
Și... o, mirare! Se simți deodată ridicată în aer și plutind de parcă i-ar fi crescut aripi...
Orașul rămânea dedesubt, departe, în noapte. Luminile lui străluceau ca tot atâția licurici...
Și ei zburau pe deasupra, ca două păsări uriașe... Cât de neobișnuit de frumos era tot ce vedea!
Dar până să-și dea seama Mioara, orașul dispăru... Și zburau atât de lin... atât de iute... zburau în noapte...
Zburau spre Palatul de Cleștar și Diamante al Crăiesei Zânelor Munților și Pădurilor...
CAPITOLUL 4
|