Talismanul de safir - basm lung de Elvira Bogdan
Citește online povestea basm pentru copii "Talismanul de safir" al scriitoarei române Elvira Bogdan în care este vorba despre o fată pe nume Mioara care era singură acasă și învăța pentru teza la istorie. Citea despre castelul Versailles și altele la fel de minunate și încerca să-și imagineze cum era oare să trăiască în acele timpuri frumoase și ce bine ar fi să poată călători în timp și să vadă toate acele locuri și lucruri minunate despre care citea în cartea de istorie. Mioara își dorea foarte mult să retrăiască acele epoci frumoase și să cunoască oamenii acelor timpuri, și fără să-și dea seama, s-a pomenit vorbind cu voce tare și spunând cât de fericită ar fi călătorească în timp în acele vremuri de mult apuse.
Începem basmul "Talismanul de safir" al scriitorei române Elvira Bogdan cu primul capitol care se numește "Într-o seară de mai" și vom continua să vă aducem spre citire toare cele 23 de capitole. Știm că este o poveste lungă, dar credem că merită citită, deși nu este la fel de cunoscută precum basmele lui Creangă, Slavici sau Ispirescu.
Iată însă ce spunea Nicolae Iorga despre basmul Talismanul de safir al Elvirei Bogdan
Micii cititori, cărora li se închină această carte curată, vor găsi în ea povestiri bine întemeiate, scrise curat și plăcute, care înfățișează bine viața din multe locuri, păstrând o legătură strânsă cu ale noastre.
Ea se recomandă oricui vrea să deie copiilor săi o citire care instruiește și îmbogățeşte sufletul acelora în mâna cărora vom lăsa cândva țara.
N. Iorga
Începem basmul "Talismanul de safir" al scriitorei române Elvira Bogdan cu primul capitol care se numește "Într-o seară de mai" și vom continua să vă aducem spre citire toare cele 23 de capitole. Știm că este o poveste lungă, dar credem că merită citită, deși nu este la fel de cunoscută precum basmele lui Creangă, Slavici sau Ispirescu.
Iată însă ce spunea Nicolae Iorga despre basmul Talismanul de safir al Elvirei Bogdan
Micii cititori, cărora li se închină această carte curată, vor găsi în ea povestiri bine întemeiate, scrise curat și plăcute, care înfățișează bine viața din multe locuri, păstrând o legătură strânsă cu ale noastre.
Ea se recomandă oricui vrea să deie copiilor săi o citire care instruiește și îmbogățeşte sufletul acelora în mâna cărora vom lăsa cândva țara.
N. Iorga
Citește povestea basm "Talismanul de safir" de Elvira Bogdan
CAPITOLUL I. ÎNTR-O SEARĂ DE MAI
Era într-o după-amiază însorită de mai.
Prin grădini pomii își îmbrăcaseră haina de sărbătoare.
Ciorchinii de flori roz-albe cu care se acoperiseră îi făceau să semene cu niște buchete enorme, pregătite parcă pentru sărbătoarea Firii reînviate...
În aer plutea mireasma îmbătătoare și suavă a florilor de cais.
Și, de pretutindeni, venea ca un zvon de negrăită bucurie...
Pământul se învestmântase și el cu podoabe noi, smălțat de covorul multicolor al florilor, ce păreau a da binețe lumii, pline de voioșie, așa cum se iviseră cu corolele lor gingașe, din verdele viu al ierbii.
Și toate gângăniile minuscule ale câmpurilor și ale grădinii, în frunte cu boul domnului, cel cu frumoasa lui haină roșie ca o platoșă, punctată cu negru, alergau grăbite în toate părțile după hrană, într-un zumzet abia auzit, de neobosită vrednicie.
De pretutindeni, plante și gângănii, redeșteptate la viață nouă după somnul lung al iernii, păreau că preamăresc această primăvară timpurie și bucuria de a trăi, în timp ce se încălzeau în voie sub razele blânde și binefăcătoare ale soarelui.
Aerul era pur, iar cerul azuriu, de o limpezime de cristal...
Mioara privi îndelung, cu drag, la pomii încărcați de flori, și nu se putu împotrivi ispitei de a se duce să se așeze pe banca de sub cais, pentru câteva minute, ca să respire aerul îmbălsămat, să admire în voie frumusețea din jur.
Soarele dădea în asfințit, învăpăind cerul la orizont.
Era atâta liniște în grădină, acea liniște din preajma înserării, netulburată decât de ciripitul păsărilor. Dintre ele se înălțau trilurile neîntrecute ale privighetorilor, asemeni unui imn de laudă și preamărire aduse Firii.
Și în acest amurg ce se lăsa încetul cu încetul, Mioara se simți ca un fulg de ușoară și fericită, nespus de fericită...
Sorbi aerul cu nesaț, respirând adânc și gândi:
— Cât de bine și de plăcut este în grădină în faptul înserării! Și copila privi din nou cu încântare în juru-i...
Acum văzduhul trecea printr-o întreagă gamă de culori. Iar norii alburii care se adunau pe cer luau cele mai neașteptate înfățișări... Aci păreau cai ce se fugăresc, aci luau forma unor cetăți cu turnurile crenelate, tivite cu aur de strălucirea ultimei raze ce străbătuse înspre ele de la apus, înainte de a pieri cu totul.
Nici nu apusese bine soarele, și iată că ici-colo, pe albastrul întunecat al cerului, apăruseră stelele, ca tot atâția bumbi de argint, sclipind cu scânteieri umede.
Prin grădini pomii își îmbrăcaseră haina de sărbătoare.
Ciorchinii de flori roz-albe cu care se acoperiseră îi făceau să semene cu niște buchete enorme, pregătite parcă pentru sărbătoarea Firii reînviate...
În aer plutea mireasma îmbătătoare și suavă a florilor de cais.
Și, de pretutindeni, venea ca un zvon de negrăită bucurie...
Pământul se învestmântase și el cu podoabe noi, smălțat de covorul multicolor al florilor, ce păreau a da binețe lumii, pline de voioșie, așa cum se iviseră cu corolele lor gingașe, din verdele viu al ierbii.
Și toate gângăniile minuscule ale câmpurilor și ale grădinii, în frunte cu boul domnului, cel cu frumoasa lui haină roșie ca o platoșă, punctată cu negru, alergau grăbite în toate părțile după hrană, într-un zumzet abia auzit, de neobosită vrednicie.
De pretutindeni, plante și gângănii, redeșteptate la viață nouă după somnul lung al iernii, păreau că preamăresc această primăvară timpurie și bucuria de a trăi, în timp ce se încălzeau în voie sub razele blânde și binefăcătoare ale soarelui.
Aerul era pur, iar cerul azuriu, de o limpezime de cristal...
Mioara privi îndelung, cu drag, la pomii încărcați de flori, și nu se putu împotrivi ispitei de a se duce să se așeze pe banca de sub cais, pentru câteva minute, ca să respire aerul îmbălsămat, să admire în voie frumusețea din jur.
Soarele dădea în asfințit, învăpăind cerul la orizont.
Era atâta liniște în grădină, acea liniște din preajma înserării, netulburată decât de ciripitul păsărilor. Dintre ele se înălțau trilurile neîntrecute ale privighetorilor, asemeni unui imn de laudă și preamărire aduse Firii.
Și în acest amurg ce se lăsa încetul cu încetul, Mioara se simți ca un fulg de ușoară și fericită, nespus de fericită...
Sorbi aerul cu nesaț, respirând adânc și gândi:
— Cât de bine și de plăcut este în grădină în faptul înserării! Și copila privi din nou cu încântare în juru-i...
Acum văzduhul trecea printr-o întreagă gamă de culori. Iar norii alburii care se adunau pe cer luau cele mai neașteptate înfățișări... Aci păreau cai ce se fugăresc, aci luau forma unor cetăți cu turnurile crenelate, tivite cu aur de strălucirea ultimei raze ce străbătuse înspre ele de la apus, înainte de a pieri cu totul.
Nici nu apusese bine soarele, și iată că ici-colo, pe albastrul întunecat al cerului, apăruseră stelele, ca tot atâția bumbi de argint, sclipind cu scânteieri umede.
Răcoarea serii ce se lăsa o smulse pe Mioara din visare, silind-o să intre în casă.
Se așeză pe canapea și începu să repete la istorie pentru teză... Era singură—singurică în toată casa.
Vraja întregii naturi reînviate să fi fost de vină? Sau umbra nopții ce se lăsase pe pământ, învăluindu-l cu întunericu-i de nepătruns, acel întuneric care transformă cele mai familiare dintre lucrurile ce ne înconjoară, dându-le un aer de mister?
Căci trebuie să vă mărturisesc că Mioara fu, în acea seară, martora unei întâmplări cu totul și cu totul neobișnuite!...
Deocamdată însă, după cum v-am mai spus, fata ședea liniștită pe canapea și repeta pentru teză la istorie. Ajunsese la lecția despre Ludovic al XIV—lea, regele Franței, căruia i se mai zicea si Regele Soare.
Și cartea vorbea despre bogăția și strălucirea de la Curtea lui, despre înflorirea artelor, despre atâtea și atâtea castele pe care le avea, dar mai ales despre vestitul și neasemuitul Versailles, clădit de el, Versailles-ul, cel mai strălucit, cel mai frumos, cel mai impunător dintre toate castelele Franței, dintre toate castelele lumii!... Talismanul de safir
Aci, Mioara își aminti că printre albumele aduse de mătușa ei, Laura, profesoară de limba franceză, care fusese în Franța, trimisă la specializare, era și unul cu castelele din această țară.
Sări, sprintenă, îndreptându-se spre raftul micii biblioteci din camera tatălui. Luă albumul râvnit și, întorcându-se iarăși în camera ei, începu să-l privească atentă, cu nesaț...
Iată, la loc de cinste, vestitul, chiar el, mărețul Versailles, pentru care ea se dusese să ia din raft albumul și pe care acuma îl privea uimită și nu se mai sătura admirându-l...
Dar, întorcând filele albumului, Mioara văzu și alte castele, și le citi numele cu mult interes: Amboise, apoi Blois, Chaumont, Chenonceaux. Și vastul Chambord, despre care în album scria că ar fi având 450 de camere!
Și Ussé, castelul atât de dantelat, cu zeci de turnulețe și turnuri și înconjurat de păduri bătrâne de sute de ani, păduri de nepătruns, Ussé cel atât de minunat, încât i-a inspirat scriitorului francez Charles Perrault neuitatul basm: Frumoasa din pădurea adormită — după cum explică notița din album, basm pe care Mioara îl citise cu drag de mai multe ori...
Iată... și iată!... oh! Cât erau de frumoase!
Se așeză pe canapea și începu să repete la istorie pentru teză... Era singură—singurică în toată casa.
Vraja întregii naturi reînviate să fi fost de vină? Sau umbra nopții ce se lăsase pe pământ, învăluindu-l cu întunericu-i de nepătruns, acel întuneric care transformă cele mai familiare dintre lucrurile ce ne înconjoară, dându-le un aer de mister?
Căci trebuie să vă mărturisesc că Mioara fu, în acea seară, martora unei întâmplări cu totul și cu totul neobișnuite!...
Deocamdată însă, după cum v-am mai spus, fata ședea liniștită pe canapea și repeta pentru teză la istorie. Ajunsese la lecția despre Ludovic al XIV—lea, regele Franței, căruia i se mai zicea si Regele Soare.
Și cartea vorbea despre bogăția și strălucirea de la Curtea lui, despre înflorirea artelor, despre atâtea și atâtea castele pe care le avea, dar mai ales despre vestitul și neasemuitul Versailles, clădit de el, Versailles-ul, cel mai strălucit, cel mai frumos, cel mai impunător dintre toate castelele Franței, dintre toate castelele lumii!... Talismanul de safir
Aci, Mioara își aminti că printre albumele aduse de mătușa ei, Laura, profesoară de limba franceză, care fusese în Franța, trimisă la specializare, era și unul cu castelele din această țară.
Sări, sprintenă, îndreptându-se spre raftul micii biblioteci din camera tatălui. Luă albumul râvnit și, întorcându-se iarăși în camera ei, începu să-l privească atentă, cu nesaț...
Iată, la loc de cinste, vestitul, chiar el, mărețul Versailles, pentru care ea se dusese să ia din raft albumul și pe care acuma îl privea uimită și nu se mai sătura admirându-l...
Dar, întorcând filele albumului, Mioara văzu și alte castele, și le citi numele cu mult interes: Amboise, apoi Blois, Chaumont, Chenonceaux. Și vastul Chambord, despre care în album scria că ar fi având 450 de camere!
Și Ussé, castelul atât de dantelat, cu zeci de turnulețe și turnuri și înconjurat de păduri bătrâne de sute de ani, păduri de nepătruns, Ussé cel atât de minunat, încât i-a inspirat scriitorului francez Charles Perrault neuitatul basm: Frumoasa din pădurea adormită — după cum explică notița din album, basm pe care Mioara îl citise cu drag de mai multe ori...
Iată... și iată!... oh! Cât erau de frumoase!
Încântată, Mioara întoarce filele albumului și gândul îi zboară, răzleț... departe, departe... în timp ce imaginația dă contur și viață acelor locuri îndepărtate, admirate de dânsa, cea atât de dornică de călătorii.
Privind în album, vede parcă aievea castelele acestea cu oamenii care au trăit în ele, generații după generații, vieți care s-au scurs de-a lungul veacurilor, pierind în negura veșniciei.
Când citește cărți de istorie, Mioara uită de tot și de toate. Retrăiește parcă vremurile măreției sau ale restriștilor, ale vitejiilor și ale atâtor înfăptuiri...
Filele de cronică și falnicele clădiri ce au mai rămas, trăinicia lor învingând secolii, sunt martore neclintite ale timpului care s-a scurs neoprit, în mersul lui necruțător...
Și, din nou, gândul copilei alunecă pe nesimțite spre visare: „Să poți călători în timp, să poți vedea aievea atâtea și atâtea locuri necunoscute, își zise ea... Să trăiești farmecul neasemuit al călătoriilor în diferite țări, fiecare având altă înfățișare, alte obiceiuri...
Dar mai cu seamă epocile trecute din istorie să le retrăiești, să poți cunoaște oamenii care au viețuit altădată!"...
Și, fără să-și dea seama, șopti visătoare:
— Cât aș fi de fericită să pot călători în acele vremuri de mult apuse!...
Privind în album, vede parcă aievea castelele acestea cu oamenii care au trăit în ele, generații după generații, vieți care s-au scurs de-a lungul veacurilor, pierind în negura veșniciei.
Când citește cărți de istorie, Mioara uită de tot și de toate. Retrăiește parcă vremurile măreției sau ale restriștilor, ale vitejiilor și ale atâtor înfăptuiri...
Filele de cronică și falnicele clădiri ce au mai rămas, trăinicia lor învingând secolii, sunt martore neclintite ale timpului care s-a scurs neoprit, în mersul lui necruțător...
Și, din nou, gândul copilei alunecă pe nesimțite spre visare: „Să poți călători în timp, să poți vedea aievea atâtea și atâtea locuri necunoscute, își zise ea... Să trăiești farmecul neasemuit al călătoriilor în diferite țări, fiecare având altă înfățișare, alte obiceiuri...
Dar mai cu seamă epocile trecute din istorie să le retrăiești, să poți cunoaște oamenii care au viețuit altădată!"...
Și, fără să-și dea seama, șopti visătoare:
— Cât aș fi de fericită să pot călători în acele vremuri de mult apuse!...
