Povestea Aurorei, Frumoasa Mireasă a Soarelui - basm lung de Elvira Bogdan
Citește online basmul pentru copii "Povestea Aurorei, Frumoasa Mireasă a Soarelui" al scriitoarei române Elvira Bogdan în care este vorba despre sirena Mirela, care într-o seară vede un pescar cu barca lui ce s-a avântat pe marea învolburată, fără să țină cont de furtuna care se stârnise. Mirela îi cere mamei sale să oprească furtuna, dar apoi ajunge să se îndrăgostească de pescar. Ea îi cere mamei sale, Împărăteasa Mărilor și Oceanelor să o facă muritoare pentru a putea trăi alături de pescar pe uscat. Împărăteasa este până la urmă de acord, dar cu condiția care primul copil pe care îl vor avea să fie adus în adâncul mării. Mirela este de acord, crezând că mama sa va uita cu timpul, dar după ce naște o fetiță căreia îi pune numele Aurora, aceasta dispare într-o zi, lăsând familia deznădăjduită și fără puterea de a face ceva. Povestea ne prezintă apoi viața Aurorei în adâncul mării, unde pe zi ce trece, îi devine tot mai dragă Împărătesei, dar este totuși crescută cu duritate.
Povestea mai este cunoscută și sub titlul de Aurora mireasa Soarelui și seamănă foarte mult cu basmul Mica Sirenă scris de Hans Christian Andersen.
Povestea mai este cunoscută și sub titlul de Aurora mireasa Soarelui și seamănă foarte mult cu basmul Mica Sirenă scris de Hans Christian Andersen.
Citește basmul "Povestea Aurorei, Frumoasa Mireasă a Soarelui" de Elvira Bogdan
Era spre înserat. Oceanul era liniștit. Apele, în toate tonurile de albastru, se întindeau cât vedeai cu ochii, părând a se îmbina, acolo departe la orizont, iar soarele cufundat mai mult de jumătate în mare se micșora din ce în ce, până dispăru cu totul...
Apunând, soarele își mai trimitea ultimele mănunchiuri din acele jerbe de lumină auriu—strălucitoare, apoi acea strălucire de la orizont, cu scânteieri de nestemate, luă încetul cu încetul toate tonurile de galben până la cele de vâlvătăi roșiatic—purpurii, care se tot estompau devenind alburii, risipindu—se în tării...
Deodată, ca după sfârșitul unei mari și strălucitoare sărbători, în văzduh puterea luminii scăzu, micșorându—se din ce în ce... Se însera...
Marea feerie a apusului de soare, cu toată trena de strălucire și bogăție de tonuri și culori luase sfârșit...
Amurgul estompa acum ultimele—i raze, apoi brusc înghiți și licărirea luminii, învăluind—o parcă în văluri cenușii.
Țărmul singuratic și oceanul nesfârșit erau cuprinse de o liniște de taină, în așteptarea înnoptării care se lăsa lin.
Pe toată întinderea necuprinsă a apelor nu se zărea decât o luntre ușoară, în care se afla un tânăr pescar.
Prin mișcarea ritmică a brațelor lui vânjoase, ce păreau a face una cu vâslele, luntrea înainta lin pe luciul apelor, și doar clipocitul lor tulbura liniștea deplină din jur.
Și de pretutindeni în această singurătate, învăluia binefăcătoare liniștea adâncă, pătrunzătoare, totală din preajma înserării ce parcă îi revărsa fericire în suflet... Și el se simțea una cu frumusețea ca de vis ce—l înconjura...
Tânărul și frumosul pescar vâslea cu luntrea lui pe ape, mișcat de măreția locului și chipul lui frumos și ochii lui negri strălucitori priveau cu desfătare departe, spre necuprinsul apelor și zărilor.
Și în bucuria ce—i cuprinsese inima, deodată, aproape fără să—și dea seama, tânărul pescar începu să cânte slăvind viața, frumusețea neasemuită din jur, atât de cunoscută lui, dar parcă de fiecare dată reînnoită de alte frumuseți, peisaj care îi părea, în această fastuoasă înserare, mai măreț decât oricând...
Cânta pescarul cu înflăcărare un cântec de dragoste, imn al bucuriei de a trăi, de a se simți tânăr și voinic, puternic, stăpân pe forțele lui, stăpân asupra apelor pe care plutea.
Melodia, profundă, bogată, cu unduiri gingașe și îndelungi de harfă a cântecului frumosului pescar răsună până departe, departe, umplând văzduhul întreg, făcând să vibreze depărtările...
Cânta tânărul și frumosul pescar, dând glas de cântec fericirii neînțelese ce—i încălzea inima, ființa—i toată...
Cânta pescarul cel tânăr și frumos un cântec de dragoste minunat, melodios, cum încă nu se mai auzise pe aceste meleaguri, un cântec cu unduiri, aci line ca melodia neasemuită a doinei, aci cu clocot de mare în furtună...
Cânta și cânta atât de duios tânărul și frumosul pescar, dând glas de cântec fericirii neînțelese ce—i încălzea inima, ființa—i toată...
Cânta pescarul cel tânăr. și frumos, cu înflăcărare, cel mai minunat cântec de dragoste din câte s—au fost cântat vreodată, trimițându—l iubitei neștiute, pe care și—o râvnea inima lui însetată de dragoste...
Apunând, soarele își mai trimitea ultimele mănunchiuri din acele jerbe de lumină auriu—strălucitoare, apoi acea strălucire de la orizont, cu scânteieri de nestemate, luă încetul cu încetul toate tonurile de galben până la cele de vâlvătăi roșiatic—purpurii, care se tot estompau devenind alburii, risipindu—se în tării...
Deodată, ca după sfârșitul unei mari și strălucitoare sărbători, în văzduh puterea luminii scăzu, micșorându—se din ce în ce... Se însera...
Marea feerie a apusului de soare, cu toată trena de strălucire și bogăție de tonuri și culori luase sfârșit...
Amurgul estompa acum ultimele—i raze, apoi brusc înghiți și licărirea luminii, învăluind—o parcă în văluri cenușii.
Țărmul singuratic și oceanul nesfârșit erau cuprinse de o liniște de taină, în așteptarea înnoptării care se lăsa lin.
Pe toată întinderea necuprinsă a apelor nu se zărea decât o luntre ușoară, în care se afla un tânăr pescar.
Prin mișcarea ritmică a brațelor lui vânjoase, ce păreau a face una cu vâslele, luntrea înainta lin pe luciul apelor, și doar clipocitul lor tulbura liniștea deplină din jur.
Și de pretutindeni în această singurătate, învăluia binefăcătoare liniștea adâncă, pătrunzătoare, totală din preajma înserării ce parcă îi revărsa fericire în suflet... Și el se simțea una cu frumusețea ca de vis ce—l înconjura...
Tânărul și frumosul pescar vâslea cu luntrea lui pe ape, mișcat de măreția locului și chipul lui frumos și ochii lui negri strălucitori priveau cu desfătare departe, spre necuprinsul apelor și zărilor.
Și în bucuria ce—i cuprinsese inima, deodată, aproape fără să—și dea seama, tânărul pescar începu să cânte slăvind viața, frumusețea neasemuită din jur, atât de cunoscută lui, dar parcă de fiecare dată reînnoită de alte frumuseți, peisaj care îi părea, în această fastuoasă înserare, mai măreț decât oricând...
Cânta pescarul cu înflăcărare un cântec de dragoste, imn al bucuriei de a trăi, de a se simți tânăr și voinic, puternic, stăpân pe forțele lui, stăpân asupra apelor pe care plutea.
Melodia, profundă, bogată, cu unduiri gingașe și îndelungi de harfă a cântecului frumosului pescar răsună până departe, departe, umplând văzduhul întreg, făcând să vibreze depărtările...
Cânta tânărul și frumosul pescar, dând glas de cântec fericirii neînțelese ce—i încălzea inima, ființa—i toată...
Cânta pescarul cel tânăr și frumos un cântec de dragoste minunat, melodios, cum încă nu se mai auzise pe aceste meleaguri, un cântec cu unduiri, aci line ca melodia neasemuită a doinei, aci cu clocot de mare în furtună...
Cânta și cânta atât de duios tânărul și frumosul pescar, dând glas de cântec fericirii neînțelese ce—i încălzea inima, ființa—i toată...
Cânta pescarul cel tânăr. și frumos, cu înflăcărare, cel mai minunat cântec de dragoste din câte s—au fost cântat vreodată, trimițându—l iubitei neștiute, pe care și—o râvnea inima lui însetată de dragoste...
Și era atât de frumos și mișcător cântecul de dragoste al pescarului, vocea lui atât de minunată, încât apele, văzduhul, vietățile mării ascultau ca vrăjite neasemuita melodie.
În acest timp, noaptea pe nesimțite își așternuse pretutindeni vălurile diafane, apoi faldurile grele ale întunericului.
În înaltul tăriilor, stelele apăruseră toate, la ferăstruicile lor ce străpungeau norii, iar luna lumina acum apele, poleindu—le în sclipiri de argint și diamante.
Și era atât de minunat cântecul frumosului pescar, încât chiar și blondele sirene, fiicele mării, cu ochii albaștri ca seninul cerului și păr de aur ce le învăluia ca într—o mantie, chiar și ele se înălțaseră din valuri, și—l ascultau cu nesaț, cucerite, fără ca ele să poată fi văzute de pescar.
Și dintre toate, cea mai tânără sirenă, blânda și duioasa Mirela, nu se mai sătura ascultându—l.
Neasemuitul cântec al pescarului îi străbătuse ca o săgeată inima. Ea se apropiase mult, mult de barcă și nu—și mai putea lua privirile de la chipul lui luminat de razele lunii.
Într—un târziu, ea îl văzu cum vâslește spre țărm, apoi îl însoți, îl văzu cum coboară din luntre și—l urmări lung cu privirile până ce el dispăru într—o colibă ce se afla nu prea departe de țărm.
Și deodată sirena Mirela se simți tare întristată.
I se părea că totul în jurul ei a devenit pustiu; îi venea să plângă și nu știa nici ea de ce.
Se frământă tot restul nopții și a doua zi i se păru Mirelei ziua toată fără sfârșit.
Ea, cea mai voinică și cea mai neastâmpărată dintre toate surorile ei, refuză să se mai joace cu ele ca—n alte dăți.
Dar pe măsură ce se apropia seara, Mirela se simțea din ce în ce mai veselă. Și iată că veni și mult așteptata înserare, apoi noaptea cuprinse lumea.
Mirela, nerăbdătoare și sfioasă, aștepta, doar va mai răsuna pe mare cântecul pescarului.
Și într—adevăr, ca și în ajun, din nou străbătu pe întinsul nesfârșit al apelor bogata melodie ca de harfă vrăjită, glasul frumosului pescar.
Cu inima bătându—i puternic, Mirela și de data aceasta se apropie de luntrea lui,
însoțindu—l pe ape, plutind pe deasupra lor, cu unduirile ei de fiică a valurilor, fără să—și dea seama că se îndrăgostise de el.
Și tot așa, seară de seară, sirena, tremurând de o fericire nemaisimțită până atunci, își asculta iubitul cântând. Căci acum știa sirena Mirela că se îndrăgostise de acest tânăr și frumos pescar și simțea că nu mai poate trăi fără el.
Oh! De s—ar fi putut să și—l facă mire și soț drag, iar ea să—i fie mireasă, soția lui! Se frământă îndelung cu aceste gânduri sirena cea nemuritoare.
Surorile ei, celelalte sirene, care îi ghiciseră taina chiar de—a doua zi, râseră mult de ea.
— Și noi suntem îndrăgostite de frumosul pescar, dar nu ne pierdem cu firea prea din cale—afară! Tu știi prea bine care e orânduirea pentru noi, sirenele. Rugăm pe Împărăteasa Mărilor și Oceanelor, maica noastră a tuturora — și oricând dorim, poruncește furtunei să ni—l azvârle în adâncuri pe cântăreț. Iar când ne vom plictisi de el, așa cum s—a mai întâmplat și cu ceilalți muritori pe care cândva noi i—am îndrăgit, va servi drept pradă rechinilor...
— Oh! Nu, nu puteți fi atât de crude cu el! Lăsați—mi—l mie numai pe acesta, vă rog, surioarelor dragi... întotdeauna ați râs de mine și mi—ați spus că nu vă seamăn. Poate aveți dreptate. Nu vreau să moară și acest pescar, ca atâția alții! Nu, nu! Mi se sfărâmă inima numai la gândul acesta!
Iar surorile ei, sirenele, râdeau de ea, unele chicotind, altele în hohote cristaline, armonioase, ce încântau cu sunetul, lor toate viețuitoarele mării, și îi vrăjeau pe muritorii care le auzeau.
Văzând că nu le poate îndupleca nici cu rugămințile, nici cu lacrimile ei, sirena Mirela se duse tocmai la Palatul de cleștar și Diamant al Împărătesei Mărilor și Oceanelor, stăpâna și maica lor a tuturora, destăinuindu—i toată dragostea ei și rugând—o să—i îngăduie să devie muritoare, ca să se poată căsători cu frumosul pescar.
Dar Împărăteasa Mărilor și Oceanelor, rece și neîndurătoare, nu putea înțelege dorul Mirelei, neștiind ce este iubirea, căci ea nu iubise niciodată și inima ei era ca de gheață! Împărăteasa râse mai întâi disprețuitoare la destăinuirile fiicei sale Mirela, apoi, văzând înflăcărarea ei, chiar se înfurie:
— Vrei să te înstrăinezi de noi? Să devii o simplă muritoare, soție de pescar, tu cea mai iubită dintre nenumăratele mele fiice? Ești cea mai mică și îmi ești cea mai dragă dintre toate fiicele mele și știi că dintotdeauna nu ți—am refuzat nimic din tot ce mi—ai cerut. îmi ești atât de dragă, deși ai cusurul bunătății. Și acum, vrei să ne părăsești pentru totdeauna? Nu semeni cu noi! Nu! Deloc nu semeni cu noi, fiicele Mării...
Și acum, pleacă din ochii mei, o certa din nou cu asprime Împărăteasa, la stăruințele bietei Mirela.
Și scoate—ți din cap aceste visări prostești!...
Mâhnită foarte, tânăra sirenă se înapoie iarăși la surorile ei și continuă, din valuri, să urmărească seară de seară, tot mai mâhnită, luntrea frumosului pescar și să—i asculte cu nesaț cântecul lui vrăjit de dragoste.
Dar iată că într—o noapte cerul se acoperi de nori grei, ce se îngrămădeau ca niște balauri uriași, înghițind pe rând, nemiloși, lumina scânteietoare a stelelor.
De jur împrejur întuneric, un întuneric de nepătruns, de să—l tai cu cuțitul, punea stăpânire pe lume.
Frumosul pescar, tot cântând, se îndepărtase foarte mult de țărm. Cu luntrea lui mică nici nu visa ce primejdie îl așteaptă!
Sirena Mirela vedea bucuria nestăpânită a surorilor ei, sirenele, chiotele lor de triumf și știa ce va urma, pieirea ce amenința pe iubitul ei, căruia ea îi dăruise inima ei iubitoare, devotată și bună.
Porni în grabă spre el și îi ocroti un timp barca, ajutându—l să poată lupta cu valurile, deși el nu o putea vedea.
Părul ei auriu și—l desfăcu și strălucirea lui de aur lumina totul împrejur, cu scânteieri de lumină, străpungând bezna, călăuzindu—l pe vânjosul pescar
Apoi urzi din lacrimile ei cărare de diamant pe apele mării. Și astfel, un timp, pescarul putu să—și găsească drumul spre țărm.
Dar furtuna era aprigă, nimicitoare, urlând înfricoșător prin toate cele o sută de guri ale ei. Iar surorile Mirelei, celelalte sirene, crude și nemiloase se veseleau, urmărind lupta deznădăjduită și neputincioasă a pescarului cu elementele dezlănțuite; ba ele chiar asmuțeau valurile învrăjmășite, ca să—i răstoarne luntrea, iar pe el să—l înghită, dăruindu—li—l ca pe o jucărie râvnită.
Și lupta vitejește pescarul voinic cu valurile uriașe care aici se înălțau sus, cât casa, aci se prăvăleau, spărgându—se cu bubuituri ca de tunet, în hăuri fără de fund, ca într—o înnebunitoare sarabandă.
Și târau, în zbenguiala lor bezmetică, și luntrea pe care o zvârleau de colo—colo, ca pe o coajă de nucă.
Abia acum își dădu seama pescarul cât de slabe—i sunt forțele, cât de cumplit de atotputernică este marea!
Mirela, îngrozită, vedea și știa tot ce va urma. Se cufundă în adâncul apelor și alergă într—un suflet până la unchiul ei, respectatul Giabad, stăpân peste stihiile furtunilor, rugându—l să le înfrâneze, oprind furtuna, ajutând—o astfel să—și salveze iubitul.
— Nu pot face nimic, îi răspunse acesta. îmi ești cea mai dragă dintre toate nepoatele... tare aș dori să—ți fac pe voie... Dar Stăpâna noastră, a tuturora, Împărăteasa Mărilor și Oceanelor, mi—a poruncit să dau drumul stihiilor, vântoaselor, ca să—l poată nimici mai ușor pe pescar. Coastele acestea, le știi cât sunt de stâncoase și de pustii. N—are cine să—l salveze! Iar surorile tale, sirenele, și mai ales Ondinele, zeițele valurilor, cele atât de rele și de viclene, de mult nu au mai primit o astfel de pradă. Ele l—au pândit seară de seară pe pescar, urmărindu—l cu ochii lor fascinanți, verzi de smarald. Ascultându—i cu desfătare cântecul, ele l—au atras în larg pe pescar cu miile de brațe șerpuitoare ale valurilor, căci vor să—l ia la ele pe cântăreț.
Mirela plângea cu suspine, ca orice tânără îndrăgostită care știe că viața iubitului ei este în primejdie.
— Ce aș putea face eu oare ca să—l salvez? Spune—mi repede, unchiule drag, ce aș putea face eu grabnic?
— Du—te, fata mea, la Împărăteasa Mărilor și Oceanelor, îți este mamă, ești slăbiciunea ei dintre toate celelalte sirene, poate vei reuși s—o îndupleci...
Și sirena Mirela în goană despică valurile în adâncuri și se duse din nou, ca fulgerul de iute, la Împărăteasa Mărilor și Oceanelor.
Ea nu se mai temu, ca altădată, nici de aricii de mare cei urâcioși și plini de țepi ascuțiți, și nici de caracatițele care, cu nenumăratele lor brațe în necontenită mișcare, încercau întotdeauna s—o cuprindă la joacă și chicoteau batjocoritor de spaima ei.
Mirela trebuia să—și salveze iubitul de la moarte! Și ea străbătu valurile ca o săgeată, tot mai în adânc.
Și iat—o ajunsă, în sfârșit, la Palatul de cleștar și diamante a Împărătesei Mărilor și Oceanelor, maica ei.
De cum fu în față—i, Mirela căzu în genunchi, implorând—o să—i cruțe iubitul, să i—l dăruiască numai ei.
Zadarnice fură rugămințile, zadarnic plânsul ei sfâșietor, care ar fi muiat și o stâncă, zadarnică fu promisiunea că îndură orice pedeapsă, numai ca pescarul îndrăgit de ea să scape cu viață.
Crăiasa Mărilor zâmbi disprețuitoare:
— Să te pedepsesc pe tine?... Nu! Surorile tale, și mai ales Ondinele, zeițele valurilor, m—au rugat să li—l dăruiesc lor pe cântăreț. Nu credeam că îl iubești chiar atât de mult.
— Oh! Da! măicuță scumpă, îl iubesc mai presus de orice și dacă m—ai iubit vreodată cu
adevărat, ca pe fiica ta preferată, iată, umilă și zdrobită de durere, te implor dăruiește-mi—l mie și îngăduie—mi să devin soția lui! Atâta îți cer, nimic altceva.
Văzând șuvoiul neîntrerupt al lacrimilor ce se scurgeau de—a lungul; chipului ei alb și diafan, din ochii ei albaștri , se frânse parcă ceva înăuntrul inimii de mamă a Împărătesei Mărilor și Oceanelor.
Clătină îndurerată din cap, oftă adânc, își ridică de jos copila și, ținând—o îmbrățișată, îi vorbi cu glas stins:
— Deoarece o dorești cu atâta ardoare, fie, îți îngădui să pleci să—l salvezi pe acest muritor pe care atât de mult îl iubești, să—l salvezi de.la moartea sigură ce—l așteaptă. Și îți dau voie să devii muritoare, să pleci la el, pe pământ, să—i fii soție. Dar trebuie să te fac să înțelegi că te așteaptă acolo mari suferințe, mari dureri. Vei avea mari încercări de îndurat. Căci nu—i este îngăduit unei fiice a Mărilor să se amestece printre muritorii de rând, să se căsătorească cu vreunul dintre ei de bunăvoia ei! Primul tău copil este al nostru, și aci trebuie să revie, spre a ține locul tău, care ne părăsești pentru totdeauna.
— Oh! Nu, nu se poate să fie atât de crudă legea noastră, a sirenelor! își frânse mâinile cu disperare Mirela. Fii îngăduitoare, Maică iubită și Preaputernică Stăpână a noastră a tuturora!!
În acest timp, noaptea pe nesimțite își așternuse pretutindeni vălurile diafane, apoi faldurile grele ale întunericului.
În înaltul tăriilor, stelele apăruseră toate, la ferăstruicile lor ce străpungeau norii, iar luna lumina acum apele, poleindu—le în sclipiri de argint și diamante.
Și era atât de minunat cântecul frumosului pescar, încât chiar și blondele sirene, fiicele mării, cu ochii albaștri ca seninul cerului și păr de aur ce le învăluia ca într—o mantie, chiar și ele se înălțaseră din valuri, și—l ascultau cu nesaț, cucerite, fără ca ele să poată fi văzute de pescar.
Și dintre toate, cea mai tânără sirenă, blânda și duioasa Mirela, nu se mai sătura ascultându—l.
Neasemuitul cântec al pescarului îi străbătuse ca o săgeată inima. Ea se apropiase mult, mult de barcă și nu—și mai putea lua privirile de la chipul lui luminat de razele lunii.
Într—un târziu, ea îl văzu cum vâslește spre țărm, apoi îl însoți, îl văzu cum coboară din luntre și—l urmări lung cu privirile până ce el dispăru într—o colibă ce se afla nu prea departe de țărm.
Și deodată sirena Mirela se simți tare întristată.
I se părea că totul în jurul ei a devenit pustiu; îi venea să plângă și nu știa nici ea de ce.
Se frământă tot restul nopții și a doua zi i se păru Mirelei ziua toată fără sfârșit.
Ea, cea mai voinică și cea mai neastâmpărată dintre toate surorile ei, refuză să se mai joace cu ele ca—n alte dăți.
Dar pe măsură ce se apropia seara, Mirela se simțea din ce în ce mai veselă. Și iată că veni și mult așteptata înserare, apoi noaptea cuprinse lumea.
Mirela, nerăbdătoare și sfioasă, aștepta, doar va mai răsuna pe mare cântecul pescarului.
Și într—adevăr, ca și în ajun, din nou străbătu pe întinsul nesfârșit al apelor bogata melodie ca de harfă vrăjită, glasul frumosului pescar.
Cu inima bătându—i puternic, Mirela și de data aceasta se apropie de luntrea lui,
însoțindu—l pe ape, plutind pe deasupra lor, cu unduirile ei de fiică a valurilor, fără să—și dea seama că se îndrăgostise de el.
Și tot așa, seară de seară, sirena, tremurând de o fericire nemaisimțită până atunci, își asculta iubitul cântând. Căci acum știa sirena Mirela că se îndrăgostise de acest tânăr și frumos pescar și simțea că nu mai poate trăi fără el.
Oh! De s—ar fi putut să și—l facă mire și soț drag, iar ea să—i fie mireasă, soția lui! Se frământă îndelung cu aceste gânduri sirena cea nemuritoare.
Surorile ei, celelalte sirene, care îi ghiciseră taina chiar de—a doua zi, râseră mult de ea.
— Și noi suntem îndrăgostite de frumosul pescar, dar nu ne pierdem cu firea prea din cale—afară! Tu știi prea bine care e orânduirea pentru noi, sirenele. Rugăm pe Împărăteasa Mărilor și Oceanelor, maica noastră a tuturora — și oricând dorim, poruncește furtunei să ni—l azvârle în adâncuri pe cântăreț. Iar când ne vom plictisi de el, așa cum s—a mai întâmplat și cu ceilalți muritori pe care cândva noi i—am îndrăgit, va servi drept pradă rechinilor...
— Oh! Nu, nu puteți fi atât de crude cu el! Lăsați—mi—l mie numai pe acesta, vă rog, surioarelor dragi... întotdeauna ați râs de mine și mi—ați spus că nu vă seamăn. Poate aveți dreptate. Nu vreau să moară și acest pescar, ca atâția alții! Nu, nu! Mi se sfărâmă inima numai la gândul acesta!
Iar surorile ei, sirenele, râdeau de ea, unele chicotind, altele în hohote cristaline, armonioase, ce încântau cu sunetul, lor toate viețuitoarele mării, și îi vrăjeau pe muritorii care le auzeau.
Văzând că nu le poate îndupleca nici cu rugămințile, nici cu lacrimile ei, sirena Mirela se duse tocmai la Palatul de cleștar și Diamant al Împărătesei Mărilor și Oceanelor, stăpâna și maica lor a tuturora, destăinuindu—i toată dragostea ei și rugând—o să—i îngăduie să devie muritoare, ca să se poată căsători cu frumosul pescar.
Dar Împărăteasa Mărilor și Oceanelor, rece și neîndurătoare, nu putea înțelege dorul Mirelei, neștiind ce este iubirea, căci ea nu iubise niciodată și inima ei era ca de gheață! Împărăteasa râse mai întâi disprețuitoare la destăinuirile fiicei sale Mirela, apoi, văzând înflăcărarea ei, chiar se înfurie:
— Vrei să te înstrăinezi de noi? Să devii o simplă muritoare, soție de pescar, tu cea mai iubită dintre nenumăratele mele fiice? Ești cea mai mică și îmi ești cea mai dragă dintre toate fiicele mele și știi că dintotdeauna nu ți—am refuzat nimic din tot ce mi—ai cerut. îmi ești atât de dragă, deși ai cusurul bunătății. Și acum, vrei să ne părăsești pentru totdeauna? Nu semeni cu noi! Nu! Deloc nu semeni cu noi, fiicele Mării...
Și acum, pleacă din ochii mei, o certa din nou cu asprime Împărăteasa, la stăruințele bietei Mirela.
Și scoate—ți din cap aceste visări prostești!...
Mâhnită foarte, tânăra sirenă se înapoie iarăși la surorile ei și continuă, din valuri, să urmărească seară de seară, tot mai mâhnită, luntrea frumosului pescar și să—i asculte cu nesaț cântecul lui vrăjit de dragoste.
Dar iată că într—o noapte cerul se acoperi de nori grei, ce se îngrămădeau ca niște balauri uriași, înghițind pe rând, nemiloși, lumina scânteietoare a stelelor.
De jur împrejur întuneric, un întuneric de nepătruns, de să—l tai cu cuțitul, punea stăpânire pe lume.
Frumosul pescar, tot cântând, se îndepărtase foarte mult de țărm. Cu luntrea lui mică nici nu visa ce primejdie îl așteaptă!
Sirena Mirela vedea bucuria nestăpânită a surorilor ei, sirenele, chiotele lor de triumf și știa ce va urma, pieirea ce amenința pe iubitul ei, căruia ea îi dăruise inima ei iubitoare, devotată și bună.
Porni în grabă spre el și îi ocroti un timp barca, ajutându—l să poată lupta cu valurile, deși el nu o putea vedea.
Părul ei auriu și—l desfăcu și strălucirea lui de aur lumina totul împrejur, cu scânteieri de lumină, străpungând bezna, călăuzindu—l pe vânjosul pescar
Apoi urzi din lacrimile ei cărare de diamant pe apele mării. Și astfel, un timp, pescarul putu să—și găsească drumul spre țărm.
Dar furtuna era aprigă, nimicitoare, urlând înfricoșător prin toate cele o sută de guri ale ei. Iar surorile Mirelei, celelalte sirene, crude și nemiloase se veseleau, urmărind lupta deznădăjduită și neputincioasă a pescarului cu elementele dezlănțuite; ba ele chiar asmuțeau valurile învrăjmășite, ca să—i răstoarne luntrea, iar pe el să—l înghită, dăruindu—li—l ca pe o jucărie râvnită.
Și lupta vitejește pescarul voinic cu valurile uriașe care aici se înălțau sus, cât casa, aci se prăvăleau, spărgându—se cu bubuituri ca de tunet, în hăuri fără de fund, ca într—o înnebunitoare sarabandă.
Și târau, în zbenguiala lor bezmetică, și luntrea pe care o zvârleau de colo—colo, ca pe o coajă de nucă.
Abia acum își dădu seama pescarul cât de slabe—i sunt forțele, cât de cumplit de atotputernică este marea!
Mirela, îngrozită, vedea și știa tot ce va urma. Se cufundă în adâncul apelor și alergă într—un suflet până la unchiul ei, respectatul Giabad, stăpân peste stihiile furtunilor, rugându—l să le înfrâneze, oprind furtuna, ajutând—o astfel să—și salveze iubitul.
— Nu pot face nimic, îi răspunse acesta. îmi ești cea mai dragă dintre toate nepoatele... tare aș dori să—ți fac pe voie... Dar Stăpâna noastră, a tuturora, Împărăteasa Mărilor și Oceanelor, mi—a poruncit să dau drumul stihiilor, vântoaselor, ca să—l poată nimici mai ușor pe pescar. Coastele acestea, le știi cât sunt de stâncoase și de pustii. N—are cine să—l salveze! Iar surorile tale, sirenele, și mai ales Ondinele, zeițele valurilor, cele atât de rele și de viclene, de mult nu au mai primit o astfel de pradă. Ele l—au pândit seară de seară pe pescar, urmărindu—l cu ochii lor fascinanți, verzi de smarald. Ascultându—i cu desfătare cântecul, ele l—au atras în larg pe pescar cu miile de brațe șerpuitoare ale valurilor, căci vor să—l ia la ele pe cântăreț.
Mirela plângea cu suspine, ca orice tânără îndrăgostită care știe că viața iubitului ei este în primejdie.
— Ce aș putea face eu oare ca să—l salvez? Spune—mi repede, unchiule drag, ce aș putea face eu grabnic?
— Du—te, fata mea, la Împărăteasa Mărilor și Oceanelor, îți este mamă, ești slăbiciunea ei dintre toate celelalte sirene, poate vei reuși s—o îndupleci...
Și sirena Mirela în goană despică valurile în adâncuri și se duse din nou, ca fulgerul de iute, la Împărăteasa Mărilor și Oceanelor.
Ea nu se mai temu, ca altădată, nici de aricii de mare cei urâcioși și plini de țepi ascuțiți, și nici de caracatițele care, cu nenumăratele lor brațe în necontenită mișcare, încercau întotdeauna s—o cuprindă la joacă și chicoteau batjocoritor de spaima ei.
Mirela trebuia să—și salveze iubitul de la moarte! Și ea străbătu valurile ca o săgeată, tot mai în adânc.
Și iat—o ajunsă, în sfârșit, la Palatul de cleștar și diamante a Împărătesei Mărilor și Oceanelor, maica ei.
De cum fu în față—i, Mirela căzu în genunchi, implorând—o să—i cruțe iubitul, să i—l dăruiască numai ei.
Zadarnice fură rugămințile, zadarnic plânsul ei sfâșietor, care ar fi muiat și o stâncă, zadarnică fu promisiunea că îndură orice pedeapsă, numai ca pescarul îndrăgit de ea să scape cu viață.
Crăiasa Mărilor zâmbi disprețuitoare:
— Să te pedepsesc pe tine?... Nu! Surorile tale, și mai ales Ondinele, zeițele valurilor, m—au rugat să li—l dăruiesc lor pe cântăreț. Nu credeam că îl iubești chiar atât de mult.
— Oh! Da! măicuță scumpă, îl iubesc mai presus de orice și dacă m—ai iubit vreodată cu
adevărat, ca pe fiica ta preferată, iată, umilă și zdrobită de durere, te implor dăruiește-mi—l mie și îngăduie—mi să devin soția lui! Atâta îți cer, nimic altceva.
Văzând șuvoiul neîntrerupt al lacrimilor ce se scurgeau de—a lungul; chipului ei alb și diafan, din ochii ei albaștri , se frânse parcă ceva înăuntrul inimii de mamă a Împărătesei Mărilor și Oceanelor.
Clătină îndurerată din cap, oftă adânc, își ridică de jos copila și, ținând—o îmbrățișată, îi vorbi cu glas stins:
— Deoarece o dorești cu atâta ardoare, fie, îți îngădui să pleci să—l salvezi pe acest muritor pe care atât de mult îl iubești, să—l salvezi de.la moartea sigură ce—l așteaptă. Și îți dau voie să devii muritoare, să pleci la el, pe pământ, să—i fii soție. Dar trebuie să te fac să înțelegi că te așteaptă acolo mari suferințe, mari dureri. Vei avea mari încercări de îndurat. Căci nu—i este îngăduit unei fiice a Mărilor să se amestece printre muritorii de rând, să se căsătorească cu vreunul dintre ei de bunăvoia ei! Primul tău copil este al nostru, și aci trebuie să revie, spre a ține locul tău, care ne părăsești pentru totdeauna.
— Oh! Nu, nu se poate să fie atât de crudă legea noastră, a sirenelor! își frânse mâinile cu disperare Mirela. Fii îngăduitoare, Maică iubită și Preaputernică Stăpână a noastră a tuturora!!
Dar Împărăteasa Mărilor și Oceanelor grăi:
— Legilor noastre, cu toții trebuie să ne supunem, mic și mare. Și nu am dreptul ca tocmai Eu să le calc! Dacă nu primești această condiție, pentru noi de cea mai mare însemnătate, și dacă nu te hotărăști grabnic, în curând va fi prea târziu! Nimeni nu—l va mai putea scăpa de la moarte pe pescarul tău! Privește!
Și Împărăteasa trase perdeaua ce acoperea o oglindă imensă din dreapta tronului. Mirela, privind în această oglindă vrăjită, în care se vedea tot ce se petrecea pe ape, zări cât de cumplit se lupta bietul ei pescar cu valurile uriașe dezlănțuite, gata—gata să—l înghită cu luntrea lui cu tot!
— Legilor noastre, cu toții trebuie să ne supunem, mic și mare. Și nu am dreptul ca tocmai Eu să le calc! Dacă nu primești această condiție, pentru noi de cea mai mare însemnătate, și dacă nu te hotărăști grabnic, în curând va fi prea târziu! Nimeni nu—l va mai putea scăpa de la moarte pe pescarul tău! Privește!
Și Împărăteasa trase perdeaua ce acoperea o oglindă imensă din dreapta tronului. Mirela, privind în această oglindă vrăjită, în care se vedea tot ce se petrecea pe ape, zări cât de cumplit se lupta bietul ei pescar cu valurile uriașe dezlănțuite, gata—gata să—l înghită cu luntrea lui cu tot!
Înfricoșată, zguduită de primejdia de moarte în care își vedea iubitul, Mirela se învoi, răvășită, să se supună legii crude a fiicelor mării. Nu avea de ales, nu avea timp de zăbovit. Primi, deși cu inima zdrobită, să—l dăruiască mării pe primul ei născut.
— Bine, zise Împărăteasa Mărilor și Oceanelor, iată, îți dăruiesc viața pescarului tău. Și cu glas de tunet porunci valurilor să se liniștească. Și ele se liniștiră pe loc, ca prin farmec! Din furtuna aceea groaznică, de care fusese bântuită, marea acum devenise iarăși deodată calmă, de nerecunoscut!
Acolo, în adâncul genunelor apelor, în Palatul de cleștar și diamante, Împărăteasa Mărilor și Oceanelor își luă un ultim bun rămas de la cea mai mică dintre fiicele sale, de care se despărțea pentru totdeauna, cu sfâșiere de inimă.
— Ține minte, Mirela, îi mai zise ea sirenei îndrăgostite, te vei căi amarnic că ne—ai părăsit pentru un muritor, tu cea mai iubită, cea care aici erai nemuritoare!
Dar Mirela, fericită ca orice îndrăgostită, abia de auzi ultimele cuvinte ale Împărătesei, grăbită cum era să—și întâmpine iubitul salvat de la moarte.
Când pescarul păși, în sfârșit, pe țărm, el o întâlni pe Mirela, care îl aștepta sub chipul unei frumoase fete sfioase, cu părul de aur și ochi duioși, albaștri ca cerul cel nemărginit.
Pescarul singuratec, uimit de această luminoasă apariție neașteptată, se îndreptă ca vrăjit spre ea, sorbind—o din ochi și, îndrăgind—o pe loc, o întrebă dacă nu vrea să—i fie soție.
Mirela firește că primi cu bucurie și el o conduse spre căsuța lui, care se afla nu prea departe de țărmul mării.
Și se căsătoriră cei doi tineri și trăiră nespus de fericiți în căsuța pescarului din vecinătatea țărmului mării.
Trecură mai bine de doi ani de la aceste întâmplări.
Dragostea pescarului și a Mirelei era mai puternică decât oricând, mai ales de când Mirela dăduse naștere unei fetițe frumoase, ca o zi de primăvară, căreia îi puseseră numele de Aurora.
Și era blondă Aurora, cu păr de aur, strălucitor, și avea ochii albaștri, la fel ca și maică—sa, dar era cu mult mai frumoasă micuța Aurora.
Și amândoi părinții își iubeau fetița nespus de mult, mai mult chiar decât viața lor. Nu se mai saturau privind—o cit era de drăgălașă.
Și era atât de fericită viața pe care o ducea Mirela cu soțul ei, pescarul cel frumos, și cu fetița ei, încât ea își uitase cu totul și cu totul de legământul groaznic făcut față de Împărăteasa Mărilor și Oceanelor în noaptea cea de spaimă.
Dar iată că într—o noapte, pe când pescarul cel tânăr și frumos, soțul Mirelei, plecase, la pescuit, Mirela auzi un ciocănit în ușă.
Cine putea să fie, atât de târziu, prin locurile acelea pustii? își zise ea. Se duse, întredeschise ușa și văzu o Ondină, fiica mării, cu trup unduios ca valurile în care trăia, și ochi vicleni, verzui, schimbători ca apa mării.
— Pe cine cauți aici? o întrebă Mirela.
— Pe tine te caut! M—a trimis Stăpâna noastră, Împărăteasa Mărilor și Oceanelor, să—i dai fetița ce ai născut, așa cum ai făgăduit acum mai bine de doi ani. Deci, dă—mi—o, ține—ți făgăduiala! Știi foarte bine că puterea noastră se sfârșește la țărm. Noi nu o putem lua. Tu trebuie să ne—o dai.
— Ce spui?! Să—ți dau pe scumpa mea copilă? Odorul meu iubit? întrebă ca sugrumată de înfricoșare Mirela. Oh! Nu, nu! E prea cumplit ce—mi ceri! Nu—mi poți cere așa ceva! Orice mi—ai cere, orice, îți dau chiar viața mea, dar nu mi—o cere pe Aurora, căci mă cutremur auzind de așa ceva!
Și izbucni în hohote de plâns Mirela, disperată, și, îngenunchind în fața Ondinei, îi îmbrățișa picioarele, rugând—o s—o înduplece pe Împărăteasa Mărilor și Oceanelor să fie îndurătoare și să—i lase fetița.
Mișcată de năprasnica durere a Mirelei, Ondina îi promise că o va ruga și ea pe Împărăteasă să i—o lase pe Aurora.
Și Ondina plecă
Trecură zile după zile... înfricoșată, Mirela, zguduită mereu de teamă, era nedezlipită de Aurora. O păzea ca pe luminile ochilor.
În câteva rânduri voi să—i spună și soțului ei ce legământ groaznic făcuse față de Împărăteasa Mărilor și Oceanelor, pentru a—i salva lui viața... Dar de fiecare dată cuvintele îi înghețau pe buze, ea nu le putea rosti. I se părea că vorbind cu soțul ei despre aceasta, abia îi va reaminti Împărătesei crude a Mărilor și Oceanelor sorocul. Dar așa, poate,poate că a uitat de ea, sau poate s—a milostivit să renunțe de a—i mai cere fetița. Totuși îl rugă pe pescar ca ei să plece cu fetița, să se mute departe de mare, spre munte sau în câmpie, acolo unde Împărăteasa Mărilor și Oceanelor nu avea nici o putere asupra lor și a Aurorei.
Dar pescarul, uimit, îi spuse:
— Vai! Ce—mi ceri tu mie?! Să părăsesc eu marea?! Dar ea este viața mea! Fără ea și fără luntrea mea nu pot trăi! Am îndrăgit meseria mea de pescar. Din tată în fiu suntem pescari! Doar marea e însăși viața noastră a pescarilor!
Și iată că, sfâșiată între cele două iubiri, a soțului și a fetiței, Mirela fu nevoită să—și păstreze taina.
Și—și păzea aprig, ca o leoaică, fetița. Niciodată nu o lăsa singură și veghea asupra ei zi și noapte, o păzea ca pe luminile ochilor. Și zilele, săptămânile, lunile, anii chiar treceau ca gândul.
Și Aurora creștea tot mai frumoasă, tot mai drăgălașă, spre fericirea părinților ei.
Astfel trecură cinci ani... încetul cu încetul, cu trecerea anilor, se mai liniștise în inima bietei Mirela spaima cea groaznică, înfricoșătoare, că s—ar putea ca Aurora să—i fie luată de către Împărăteasa Mărilor și Oceanelor. Desigur că nu poate fi atât de crudă Crăiasa Mărilor își zicea adesea Mirela. Ea are mii de supuși. La ce i—ar mai trebui să o ia și pe Aurora? Doar știe prea bine că ea, Mirela, nu are pe nimeni pe lume, în afară de soțul ei și de adorata ei Aurora! Și când gândea astfel, Mirela strângea cu foc, la piept, fetița, acoperind—o de sărutări. Ochii i se umpleau de lacrimi și pieptul îi sălta de suspine. Apoi se liniștea Mirela, zicându—și că desigur Împărăteasa Mărilor voise numai s—o încerce, că pusese doar de mânie atunci, în noaptea aceea cumplită, condiția nemiloasă, de a—i da ei pe primul lor copil.
Cât de amarnic se mustra Mirela pentru nesocotința ei de atunci, de a—i fi făgăduit cu atâta ușurință și fără să se gândească la urmări, atunci în noaptea aceea de spaimă, să—i dea pe primul ei născut.
Pe măsură ce fetița creștea, Mirela, luată de grijile gospodăriei, uită cu totul de aceste frământări și spaime.
Dar Împărăteasa Mărilor și Oceanelor, ea nu uita! Legea mărilor e neîmblânzită, crudă, fără cruțare! Ce—i păsa ei de inima unei mame, când valurile înghițeau zilnic, nesățioase, mii și mii de oameni, dintre aceia care cutezau să vină pe apele ei nesfârșite și perfide?!
În acest timp, viața Mirelei, a pescarului și Aurorei era nespus de fericită.
Totuși Mirela, prevăzătoare, îl convinsese pe soțul ei să facă un zid înalt spre mare, și Aurora nu ieșea niciodată afară din grădina care înconjura căsuța părintească. Niciodată nu—i fusese îngăduit Aurorei să privească marea. Niciodată nu văzuse Aurora marea. Alerga printre florile din grădina lor, se juca până obosea, apoi se repezea în brațele mamei, dând un chiot de bucurie.
Și maică—sa, Mirela, o îmbrățișa cu dragoste nespusă și se juca adesea cu ea, plină de atâta fericire.
Iar când Mirela era nevoită să plece la târg cu soțul ei, o luau adesea și pe Aurora. Și era o desfătare pentru părinți să asculte vorbele pline de tâlc ale Aurorei, care pe cât era de frumoasă, pe atât era de isteață. Toți cei ce o vedeau o îndrăgeau, minunându—se de drăgălășenia ei. Și atunci când Aurora zărea din depărtare marea albastră ca cerul, i se spunea că marea e tot un fel de cer răsturnat și îndepărtat, dar plină de înfricoșătoare vietăți și primejdii.
Iar atunci când aveau de făcut drum tocmai la oraș, părinții o lăsau pe Aurora în paza bunicii, bătrâna mătușă Eulalia, care o iubea pe Aurora foarte mult...
Tot astfel, într—o zi, părinții Aurorei plecară la un târg, mai îndepărtat, unde aveau să întârzie până noaptea târziu. Ca și în alte dăți, o lăsară pe Aurora în grija bunicuței Eulalia. Aceasta ieși în grădină cu Aurora și, în timp ce fetița se juca, bătrâna croșeta la o broboadă.
Era o zi călduroasă de iulie. Era atât de cald, de moleșitor de cald, încât de la un timp bătrâna, obosită, ațipi. Deodată, portița grădinii se deschise încetișor și pe ea intră o tânără fată, cu corp unduind, cu ochii verzui și părul arămiu—roșcat și începu să vorbească cu Aurora:
— De ce nu ieși afară din grădină, fetiță dragă, să mergi să te joci pe malul mării, să culegi scoici, iar apa să îți gâdile tălpile? E atât de plăcut pe țărmul mării! E nespus de plăcut!...
— Marea? Ce e aceea marea? întrebă mirată și curioasă Aurora. Eu nu știu ce e marea și nici de văzut n—am văzut—o vreodată. Părinții mei nu—mi dau voie niciodată să ies singură afară din grădină, adăugă Aurora. Ba mămica chiar mi—a spus, și tăticu nici nu trebuie să știe, că pe aici pe aproape sunt niște Ondine rele, care ar vroi să mă fure.
— Să te fure? Pe tine? Ha, ha, ha! Ce glumă! râse cu viclenie Ondina, căci ea era. Auzi ce nostimă glumă!... Desigur, trebuie să asculți de părinții tăi, dar ce păcat că nu ieși doar nițeluș la țărm, să culegi câteva scoici din acelea sclipitoare și atât de frumos colorate, și apoi vii repede înapoi. Părinții tăi n—au de unde să știe. Și zicând acestea, Ondina aruncă la picioarele fetiței uimite câteva din cele mai minunate și strălucitoare scoici ce s—au văzut vreodată, pe care Ondina le adusese cu ea și care nici măcar nu se găseau prin părțile acelea. Aurora se uită la ele cu nesaț și bătu din palme încântată:
— Bine, zise Împărăteasa Mărilor și Oceanelor, iată, îți dăruiesc viața pescarului tău. Și cu glas de tunet porunci valurilor să se liniștească. Și ele se liniștiră pe loc, ca prin farmec! Din furtuna aceea groaznică, de care fusese bântuită, marea acum devenise iarăși deodată calmă, de nerecunoscut!
Acolo, în adâncul genunelor apelor, în Palatul de cleștar și diamante, Împărăteasa Mărilor și Oceanelor își luă un ultim bun rămas de la cea mai mică dintre fiicele sale, de care se despărțea pentru totdeauna, cu sfâșiere de inimă.
— Ține minte, Mirela, îi mai zise ea sirenei îndrăgostite, te vei căi amarnic că ne—ai părăsit pentru un muritor, tu cea mai iubită, cea care aici erai nemuritoare!
Dar Mirela, fericită ca orice îndrăgostită, abia de auzi ultimele cuvinte ale Împărătesei, grăbită cum era să—și întâmpine iubitul salvat de la moarte.
Când pescarul păși, în sfârșit, pe țărm, el o întâlni pe Mirela, care îl aștepta sub chipul unei frumoase fete sfioase, cu părul de aur și ochi duioși, albaștri ca cerul cel nemărginit.
Pescarul singuratec, uimit de această luminoasă apariție neașteptată, se îndreptă ca vrăjit spre ea, sorbind—o din ochi și, îndrăgind—o pe loc, o întrebă dacă nu vrea să—i fie soție.
Mirela firește că primi cu bucurie și el o conduse spre căsuța lui, care se afla nu prea departe de țărmul mării.
Și se căsătoriră cei doi tineri și trăiră nespus de fericiți în căsuța pescarului din vecinătatea țărmului mării.
Trecură mai bine de doi ani de la aceste întâmplări.
Dragostea pescarului și a Mirelei era mai puternică decât oricând, mai ales de când Mirela dăduse naștere unei fetițe frumoase, ca o zi de primăvară, căreia îi puseseră numele de Aurora.
Și era blondă Aurora, cu păr de aur, strălucitor, și avea ochii albaștri, la fel ca și maică—sa, dar era cu mult mai frumoasă micuța Aurora.
Și amândoi părinții își iubeau fetița nespus de mult, mai mult chiar decât viața lor. Nu se mai saturau privind—o cit era de drăgălașă.
Și era atât de fericită viața pe care o ducea Mirela cu soțul ei, pescarul cel frumos, și cu fetița ei, încât ea își uitase cu totul și cu totul de legământul groaznic făcut față de Împărăteasa Mărilor și Oceanelor în noaptea cea de spaimă.
Dar iată că într—o noapte, pe când pescarul cel tânăr și frumos, soțul Mirelei, plecase, la pescuit, Mirela auzi un ciocănit în ușă.
Cine putea să fie, atât de târziu, prin locurile acelea pustii? își zise ea. Se duse, întredeschise ușa și văzu o Ondină, fiica mării, cu trup unduios ca valurile în care trăia, și ochi vicleni, verzui, schimbători ca apa mării.
— Pe cine cauți aici? o întrebă Mirela.
— Pe tine te caut! M—a trimis Stăpâna noastră, Împărăteasa Mărilor și Oceanelor, să—i dai fetița ce ai născut, așa cum ai făgăduit acum mai bine de doi ani. Deci, dă—mi—o, ține—ți făgăduiala! Știi foarte bine că puterea noastră se sfârșește la țărm. Noi nu o putem lua. Tu trebuie să ne—o dai.
— Ce spui?! Să—ți dau pe scumpa mea copilă? Odorul meu iubit? întrebă ca sugrumată de înfricoșare Mirela. Oh! Nu, nu! E prea cumplit ce—mi ceri! Nu—mi poți cere așa ceva! Orice mi—ai cere, orice, îți dau chiar viața mea, dar nu mi—o cere pe Aurora, căci mă cutremur auzind de așa ceva!
Și izbucni în hohote de plâns Mirela, disperată, și, îngenunchind în fața Ondinei, îi îmbrățișa picioarele, rugând—o s—o înduplece pe Împărăteasa Mărilor și Oceanelor să fie îndurătoare și să—i lase fetița.
Mișcată de năprasnica durere a Mirelei, Ondina îi promise că o va ruga și ea pe Împărăteasă să i—o lase pe Aurora.
Și Ondina plecă
Trecură zile după zile... înfricoșată, Mirela, zguduită mereu de teamă, era nedezlipită de Aurora. O păzea ca pe luminile ochilor.
În câteva rânduri voi să—i spună și soțului ei ce legământ groaznic făcuse față de Împărăteasa Mărilor și Oceanelor, pentru a—i salva lui viața... Dar de fiecare dată cuvintele îi înghețau pe buze, ea nu le putea rosti. I se părea că vorbind cu soțul ei despre aceasta, abia îi va reaminti Împărătesei crude a Mărilor și Oceanelor sorocul. Dar așa, poate,poate că a uitat de ea, sau poate s—a milostivit să renunțe de a—i mai cere fetița. Totuși îl rugă pe pescar ca ei să plece cu fetița, să se mute departe de mare, spre munte sau în câmpie, acolo unde Împărăteasa Mărilor și Oceanelor nu avea nici o putere asupra lor și a Aurorei.
Dar pescarul, uimit, îi spuse:
— Vai! Ce—mi ceri tu mie?! Să părăsesc eu marea?! Dar ea este viața mea! Fără ea și fără luntrea mea nu pot trăi! Am îndrăgit meseria mea de pescar. Din tată în fiu suntem pescari! Doar marea e însăși viața noastră a pescarilor!
Și iată că, sfâșiată între cele două iubiri, a soțului și a fetiței, Mirela fu nevoită să—și păstreze taina.
Și—și păzea aprig, ca o leoaică, fetița. Niciodată nu o lăsa singură și veghea asupra ei zi și noapte, o păzea ca pe luminile ochilor. Și zilele, săptămânile, lunile, anii chiar treceau ca gândul.
Și Aurora creștea tot mai frumoasă, tot mai drăgălașă, spre fericirea părinților ei.
Astfel trecură cinci ani... încetul cu încetul, cu trecerea anilor, se mai liniștise în inima bietei Mirela spaima cea groaznică, înfricoșătoare, că s—ar putea ca Aurora să—i fie luată de către Împărăteasa Mărilor și Oceanelor. Desigur că nu poate fi atât de crudă Crăiasa Mărilor își zicea adesea Mirela. Ea are mii de supuși. La ce i—ar mai trebui să o ia și pe Aurora? Doar știe prea bine că ea, Mirela, nu are pe nimeni pe lume, în afară de soțul ei și de adorata ei Aurora! Și când gândea astfel, Mirela strângea cu foc, la piept, fetița, acoperind—o de sărutări. Ochii i se umpleau de lacrimi și pieptul îi sălta de suspine. Apoi se liniștea Mirela, zicându—și că desigur Împărăteasa Mărilor voise numai s—o încerce, că pusese doar de mânie atunci, în noaptea aceea cumplită, condiția nemiloasă, de a—i da ei pe primul lor copil.
Cât de amarnic se mustra Mirela pentru nesocotința ei de atunci, de a—i fi făgăduit cu atâta ușurință și fără să se gândească la urmări, atunci în noaptea aceea de spaimă, să—i dea pe primul ei născut.
Pe măsură ce fetița creștea, Mirela, luată de grijile gospodăriei, uită cu totul de aceste frământări și spaime.
Dar Împărăteasa Mărilor și Oceanelor, ea nu uita! Legea mărilor e neîmblânzită, crudă, fără cruțare! Ce—i păsa ei de inima unei mame, când valurile înghițeau zilnic, nesățioase, mii și mii de oameni, dintre aceia care cutezau să vină pe apele ei nesfârșite și perfide?!
În acest timp, viața Mirelei, a pescarului și Aurorei era nespus de fericită.
Totuși Mirela, prevăzătoare, îl convinsese pe soțul ei să facă un zid înalt spre mare, și Aurora nu ieșea niciodată afară din grădina care înconjura căsuța părintească. Niciodată nu—i fusese îngăduit Aurorei să privească marea. Niciodată nu văzuse Aurora marea. Alerga printre florile din grădina lor, se juca până obosea, apoi se repezea în brațele mamei, dând un chiot de bucurie.
Și maică—sa, Mirela, o îmbrățișa cu dragoste nespusă și se juca adesea cu ea, plină de atâta fericire.
Iar când Mirela era nevoită să plece la târg cu soțul ei, o luau adesea și pe Aurora. Și era o desfătare pentru părinți să asculte vorbele pline de tâlc ale Aurorei, care pe cât era de frumoasă, pe atât era de isteață. Toți cei ce o vedeau o îndrăgeau, minunându—se de drăgălășenia ei. Și atunci când Aurora zărea din depărtare marea albastră ca cerul, i se spunea că marea e tot un fel de cer răsturnat și îndepărtat, dar plină de înfricoșătoare vietăți și primejdii.
Iar atunci când aveau de făcut drum tocmai la oraș, părinții o lăsau pe Aurora în paza bunicii, bătrâna mătușă Eulalia, care o iubea pe Aurora foarte mult...
Tot astfel, într—o zi, părinții Aurorei plecară la un târg, mai îndepărtat, unde aveau să întârzie până noaptea târziu. Ca și în alte dăți, o lăsară pe Aurora în grija bunicuței Eulalia. Aceasta ieși în grădină cu Aurora și, în timp ce fetița se juca, bătrâna croșeta la o broboadă.
Era o zi călduroasă de iulie. Era atât de cald, de moleșitor de cald, încât de la un timp bătrâna, obosită, ațipi. Deodată, portița grădinii se deschise încetișor și pe ea intră o tânără fată, cu corp unduind, cu ochii verzui și părul arămiu—roșcat și începu să vorbească cu Aurora:
— De ce nu ieși afară din grădină, fetiță dragă, să mergi să te joci pe malul mării, să culegi scoici, iar apa să îți gâdile tălpile? E atât de plăcut pe țărmul mării! E nespus de plăcut!...
— Marea? Ce e aceea marea? întrebă mirată și curioasă Aurora. Eu nu știu ce e marea și nici de văzut n—am văzut—o vreodată. Părinții mei nu—mi dau voie niciodată să ies singură afară din grădină, adăugă Aurora. Ba mămica chiar mi—a spus, și tăticu nici nu trebuie să știe, că pe aici pe aproape sunt niște Ondine rele, care ar vroi să mă fure.
— Să te fure? Pe tine? Ha, ha, ha! Ce glumă! râse cu viclenie Ondina, căci ea era. Auzi ce nostimă glumă!... Desigur, trebuie să asculți de părinții tăi, dar ce păcat că nu ieși doar nițeluș la țărm, să culegi câteva scoici din acelea sclipitoare și atât de frumos colorate, și apoi vii repede înapoi. Părinții tăi n—au de unde să știe. Și zicând acestea, Ondina aruncă la picioarele fetiței uimite câteva din cele mai minunate și strălucitoare scoici ce s—au văzut vreodată, pe care Ondina le adusese cu ea și care nici măcar nu se găseau prin părțile acelea. Aurora se uită la ele cu nesaț și bătu din palme încântată:
— Oh, ce frumoase sunt, de unde le ai?
— De foarte aproape, de aici... Se găsesc scoici din astea câte vrei, cum dai după colțul zidului vostru... Haide fetițo, haide dragă, vino puțin cu mine: culegi scoici și te aduc repede îndărăt, până nu se trezește mătușa cea de colo, care doarme.
Aurora stătu un pic la îndoială. Privi spre bunica ce dormea, apoi la frumoasa Ondină, apoi jinduitor la scoici. Atunci Ondina porni spre portiță, prefăcându—se că vrea s—o părăsească.
— De foarte aproape, de aici... Se găsesc scoici din astea câte vrei, cum dai după colțul zidului vostru... Haide fetițo, haide dragă, vino puțin cu mine: culegi scoici și te aduc repede îndărăt, până nu se trezește mătușa cea de colo, care doarme.
Aurora stătu un pic la îndoială. Privi spre bunica ce dormea, apoi la frumoasa Ondină, apoi jinduitor la scoici. Atunci Ondina porni spre portiță, prefăcându—se că vrea s—o părăsească.
— Plec, zise Ondina, dar fără mine, să știi, n—ai să găsești locul unde sunt cele mai frumoase scoici. Acum trebuie să plec la mama mea și nu—mi pot pierde timpul cu tine, nehotărâtă cum ești. Și zicând acestea, Ondina era gata să iasă pe portiță.
— Stai... stai că merg și eu, zise Aurora, alergând după ea cât o țineau piciorușele. Dar mă aduci înapoi, da?
— Bineînțeles, îi răspunse repede Ondina cea vicleană și o porni înainte, făcându—i semn cu mâna Aurorei.
Dar, pe când pășea pragul porții părintești, Aurora simți o strângere de inimă și parcă îi era nițeluș frică să se apropie de țărmul mării. Ea se opri o clipă, gânditoare, tremurătoare...
— Vino, nu—ți fie teamă, Aurora, vino după mine, te voi conduce și vei culege cele mai minunate scoici colorate, sclipitoare, o îmbie din nou Ondina.
Aurora o urmă supusă, curioasă. De cum trecu de colțul zidului, ea zări încântată plaja cu nisipul ei fin, mătăsos, ce—i mângâia parcă tălpile, gâdilându—i—le. Iar mai departe Aurora descoperi deodată, uimită, marea cea nesfârșită, în toate tonurile de albastru, ce i se păru ca un cer răsturnat, ca un tărâm de vis și de încântare.
Ca vrăjită, ea stătu țintuită locului, nemaisăturându-se s-o privească, s-o admire. Inima ei mică, neștiutoare, îi bătea de o bucurie nemaiîntâlnită!
— Cât este de frumos! rosti ea fără voie. Dar Ondina era grăbită, nu avea timp de pierdut. Din nou îi făcu semn cu mâna:
— Vino mai aproape, ce stai acolo! Aici sunt multe din scoicile frumoase râvnite de tine. Și pe furiș ea azvârli, chiar lângă țărm, un pumn de scoici pe care le avea în sân, și, fără să observe Aurora, le împrăștie puțin cu piciorul.
Aurora alergă voioasă spre Ondină, bătând din palme de bucurie, când văzu atâtea scoici minunate. Se aplecă iute să le culeagă, chiar pe țărmul spre care înaintau lin valurile mării.
Dar Ondina, cea fără inimă, de cum o văzu pe țărm pe Aurora, o apucă strâns de mână și—i rosti cu răutate, șuierător:
— În sfârșit, proasto, bine că te-am ademenit până aici, la țărm, de unde începe puterea noastră! Acum nu—mi mai scapi! Din cauza voastră, a ta și a mamei tale, am fost biciuită! în sfârșit, pot îndeplini porunca Stăpânei mele!
Și smulgând—o cu brutalitate pe Aurora, o târî după ea în valurile mării, scufundându-se cu dânsa în ape, tot mai adânc. Micuța Aurora se zbătu să scape din strânsoarea mâinii Ondinei. Dar fără să izbutească! cât regreta micuța Aurora că se lăsase ademenită de o necunoscută, încrezându—se în ea!
Acum era prea târziu! Și pe țărmul nesfârșit și pustiu răsunară în zadar țipetele și plânsul Aurorei. Nimeni nu-i veni în ajutor! Țărmul era pustiu!...
Ondina o ținea strâns de mână și străbătea cu mare repeziciune, împreună cu Aurora, în adâncul apelor, calea cea fără de întoarcere ce ducea la Palatul de cleștar și diamante al Împărătesei Mărilor și Oceanelor...
...................................................................................................................................
În grădina casei părintești, acolo, lângă țărmul mării, când se trezi bunicuța Eulalia n-o mai găsi nicăieri pe Aurora. Alergă cât o duceau bătrânele ei picioare, strigă cât o ținea gura:
— Aurora... Aurora, unde te—ai pitit, draga bunicuței? Hai, nu mă mai necăji, lasă joaca odată, nu mă mai chinui, Aurora, ieși de unde te—ai pitit...
„Au—ro—ra—a—!" Răsuna văzduhul de chemările înspăimântate ale bietei bunicuțe...
Apoi, când ea descoperi portița deschisă, îi pătrunse, ca un cuțit în inimă, spaima! Strigă din nou tot mai tare: „Aurora... Au—ro—ra—a!" Vuiau depărtările și doar un ecou slab îngâna țipetele înfricoșate, deznădăjduite, ale bietei bătrâne...
Dar totul era în zadar! Chemarea plină de spaimă a bătrânei Eulalia se pierdu în cele patru zări, fără răspuns!...
Doar la clipocirea ritmică a valurilor, ce se loveau de țărm fără încetare, bătrânei îi fulgeră brusc prin minte gândul că s—ar fi putut ca micuța Aurora, neștiutoare, să fi fost luată de valurile dușmănoase și dusă departe, în hăul fără fund al apelor, pierdută pentru totdeauna!...
Tremurând de o ascuțită durere și deznădejde, biata bunică a căzut în genunchi pe țărm, plângând în hohote, bocind și rostind mereu numele fetiței adorate, pe care ea nu fusese în stare s—o păzească de primejdie.
Acolo o găsiră părinții Aurorei când s—au întors de la târgul îndepărtat...
Disperarea lor nu cunoscu margini. Mirela, ea, știu pe loc cine îi răpise fetița. Și de asemenea știa că, orice ar face, niciodată nu o va mai vedea!
Abia acum, mistuită de durere, Mirela mărturisi pescarului taina ei... Și amândoi se înapoiară plângând de la țărm, îndurerați, în căsuța lor care acum li se părea pustie. Și din nou izbucniră în plâns, topiți de dorul copilei lor adorate, și de adâncă deznădejde, zile, săptămâni în șir...
Apoi avură alți copii...
Și cu trecerea anilor, durerea pierderii Aurorei li se domoli, încetul cu încetul, luați de grija de a crește copiii ce—i aveau și care cu drăgălășenia lor le picurau balsam pe rana sufletelor lor îndurerate.
*
În acea zi nefericită a răpirii Aurorei, Ondina cea vicleană, ținând—o strâns de mână pe fetița ce se zbătea neputincioasă, străbătu îndelung cu ea apele adânci ale Oceanului, până să ajungă la Palatul de cleștar și diamante al Stăpânei Mărilor și Oceanelor. în calea lor, la un semn făcut de Ondină cu un inel sclipitor, magic, ce—l avea la mâna stângă, valurile se dădeau la o parte, lăsându—le să treacă lin, ca pe o cărare, pe apele ce păreau luminate ca ziua.
Cu toată spaima și durerea ei, Aurora văzu uimită în jur atâtea vietăți, atâtea minunății, încât de la un timp încetă să mai plângă. Privi atentă și văzu cum în dreapta și în stânga lor, ca într—un acvariu uriaș, alunecau în toate părțile câte și mai câte forme și feluri de pești, stele de mare, crabi, sepii — care depărtându—se zvârleau cu putere, ca dintr—un havuz, un fel de cerneală care le ascundea fuga de vrăjmași — căluți de mare, caracatițe, raci...
Iar coralii, ca niște arbori uriași, păreau și ei a—și întinde brațele chemând în ajutor.
Ajunseră pe fundul Oceanului, la niște trepte numeroase, tăiate în stâncă, trepte ce coborau în inima pământului, parcă fără sfârșit...
Ore și ore coborî Ondina, cu Aurora de mână, aceste trepte. Aurora obosise, piciorușele ei mititele se umflaseră de atâta umblet. Ondina, care nu cunoștea oboseala, se oprea ca să—i dea răgaz Aurorei să se odihnească, apoi iar coborau treptele, mereu tot mai adânc spre străfundul mării.
În sfârșit, ajunseră la o poartă uriașă de bronz, păzită de doi balauri, fiecare balaur având câte 12 capete, cu niște guri imense și ochi bulbucați, ce aruncau fulgere verzui!...
Ondina le arătă inelul ei atotputernic, și ei, cumințiți ca prin farmec, se dădură în lături și cele două uși uriașe se deschiseră larg, lăsându—le să pătrundă într—o curte imensă, pardosită toată cu scoici de sidef, sclipitoare, și mărginită cu un fel de plante acvatice și arbori de coral de o mare frumusețe.
În străfund, se zărea Palatul de cleștar și diamante al Împărătesei Mărilor și Oceanelor, păzit aici de alți 12 balauri înfricoșători, ce zvârleau fiecare pe nări și din ochii bulbucați fulgere roșietice...
Când ajunseră în dreptul lor, Ondina spuse:
— Suntem așteptate de înălțimea sa Împărăteasa noastră a tuturora — și le arătă și lor inelul ce scânteia de—ți lua ochii.
La vederea felului, cei 12 balauri lăsară de asemenea liberă trecerea.
De cum pășiră pragul acestei a doua porți, Ondina și Aurora dădură de un soi de covor mișcător metalic, cu încrustații de smaralde și rubine, care le transportă fără ca ele să se obosească, prin cele 24 de săli imense ce duceau la sala tronului.
Primele 12 săli uriașe erau de o frumusețe neasemuită, înfățișând fiecare alte priveliști de pe pământ: în prima sală era o pajiște smălțuită de cele mai felurite flori, în cea de a doua sală, un colțișor îmbietor de pădure cu arbori uriași cu păsări pe ramuri.
În cea de a treia sală se vedea o livadă cu toate soiurile de pomi fructiferi înfloriți, de la floarea albă de cireș până la florile roze de migdal și cele bogate, roz—albe ale merilor și perilor. Și mulțimea imensă a tuturor florilor răspândea până departe o mireasmă îmbătătoare, mai plăcută și mai puternică decât toate parfumurile lumii.
Cea de a patra sală, care înfățișa un colț de munte, avea părțile laterale deschise spre niște uși de cleștar, în dosul cărora, în curți interioare, se aflau toate soiurile de animale ce trăiesc pe munte, închise în cuști, ca într—o menajerie.
În cea de a cincea sală, un câmp cu holde bogate de grâu de un galben auriu lumina totul în jur.
Sălile a șasea, a șaptea, a opta, a noua și a zecea înfățișau fel de fel de grădini imense, pline de toate soiurile de pomi fructiferi. Aceștia erau încărcați cu roade delicioase, de la cireși și vișini, până la portocali și lămâi, rodii aurii, curmali și smochini, și nu aveai decât să întinzi mâna și să culegi din care—ți poftea inima. Ceea ce și făcu Ondina, dându—i Aurorei, care era flămândă, să mănânce din toate, pe săturate.
În sfârșit sala a unsprezecea și a douăsprezecea reprezentau: una, cerul cu soarele, iar cealaltă luna și stelele. Într—un colț se aflau întruchipați norii și fulgerele din timp de furtună. Prin această sală se putea pătrunde în hruba nesfârșită, acolo unde erau lăcătuite stihiile furtunilor, și li se dădea drumul numai atunci când poruncea Împărăteasa Mărilor și Oceanelor.
Celelalte 12 săli o uimiră și mai mult pe Aurora, căci în ele se aflau măiestrit lucrate, din pietre prețioase, toate piesele și roadele din primele 12 săli.
Nu știai ce să admiri mai mult: arta rară cu care erau imitate aidoma primele 12 săli, sau bogăția uriașă, fabuloasa imensitate de pietre prețioase îngrămădite în ele.
La capătul celei de a 24—a săli se afla din nou o ușă uriașă, și aceasta era de aur curat și încrustată cu pietre prețioase viu colorate în toate tonurile, păzită de stele de mare de toată frumusețea, colorate și ele. Aceste stele de mare țineau la subțioară sulițe lungi și ascuțite, și la apropierea Ondinei cu Aurora, ca la comandă, toate au întins sulițele, apărând cu strășnicie poarta cea uriașă de aur.
Dar când Ondina le arăta inelul, ele se dădură cu respect și smerenie la o parte, lăsându—le să treacă...
Acum pătrunseră într—o imensă încăpere întunecoasă, pardosită cu marmură neagră. Aurorei îi era tare frică în acest întuneric. Dar după primii pași, pe măsură ce înaintau, sala se lumina din ce în ce mai viu, de la o lumină ce străbătea prin perdele fine din fundul sălii. De—a lungul acestor perdele stăteau înșirați 100 de pitici foarte bogat îmbrăcați, unii din ei aveau bărbi lungi, ce se târau pe pardoseală.
— Stai... stai că merg și eu, zise Aurora, alergând după ea cât o țineau piciorușele. Dar mă aduci înapoi, da?
— Bineînțeles, îi răspunse repede Ondina cea vicleană și o porni înainte, făcându—i semn cu mâna Aurorei.
Dar, pe când pășea pragul porții părintești, Aurora simți o strângere de inimă și parcă îi era nițeluș frică să se apropie de țărmul mării. Ea se opri o clipă, gânditoare, tremurătoare...
— Vino, nu—ți fie teamă, Aurora, vino după mine, te voi conduce și vei culege cele mai minunate scoici colorate, sclipitoare, o îmbie din nou Ondina.
Aurora o urmă supusă, curioasă. De cum trecu de colțul zidului, ea zări încântată plaja cu nisipul ei fin, mătăsos, ce—i mângâia parcă tălpile, gâdilându—i—le. Iar mai departe Aurora descoperi deodată, uimită, marea cea nesfârșită, în toate tonurile de albastru, ce i se păru ca un cer răsturnat, ca un tărâm de vis și de încântare.
Ca vrăjită, ea stătu țintuită locului, nemaisăturându-se s-o privească, s-o admire. Inima ei mică, neștiutoare, îi bătea de o bucurie nemaiîntâlnită!
— Cât este de frumos! rosti ea fără voie. Dar Ondina era grăbită, nu avea timp de pierdut. Din nou îi făcu semn cu mâna:
— Vino mai aproape, ce stai acolo! Aici sunt multe din scoicile frumoase râvnite de tine. Și pe furiș ea azvârli, chiar lângă țărm, un pumn de scoici pe care le avea în sân, și, fără să observe Aurora, le împrăștie puțin cu piciorul.
Aurora alergă voioasă spre Ondină, bătând din palme de bucurie, când văzu atâtea scoici minunate. Se aplecă iute să le culeagă, chiar pe țărmul spre care înaintau lin valurile mării.
Dar Ondina, cea fără inimă, de cum o văzu pe țărm pe Aurora, o apucă strâns de mână și—i rosti cu răutate, șuierător:
— În sfârșit, proasto, bine că te-am ademenit până aici, la țărm, de unde începe puterea noastră! Acum nu—mi mai scapi! Din cauza voastră, a ta și a mamei tale, am fost biciuită! în sfârșit, pot îndeplini porunca Stăpânei mele!
Și smulgând—o cu brutalitate pe Aurora, o târî după ea în valurile mării, scufundându-se cu dânsa în ape, tot mai adânc. Micuța Aurora se zbătu să scape din strânsoarea mâinii Ondinei. Dar fără să izbutească! cât regreta micuța Aurora că se lăsase ademenită de o necunoscută, încrezându—se în ea!
Acum era prea târziu! Și pe țărmul nesfârșit și pustiu răsunară în zadar țipetele și plânsul Aurorei. Nimeni nu-i veni în ajutor! Țărmul era pustiu!...
Ondina o ținea strâns de mână și străbătea cu mare repeziciune, împreună cu Aurora, în adâncul apelor, calea cea fără de întoarcere ce ducea la Palatul de cleștar și diamante al Împărătesei Mărilor și Oceanelor...
...................................................................................................................................
În grădina casei părintești, acolo, lângă țărmul mării, când se trezi bunicuța Eulalia n-o mai găsi nicăieri pe Aurora. Alergă cât o duceau bătrânele ei picioare, strigă cât o ținea gura:
— Aurora... Aurora, unde te—ai pitit, draga bunicuței? Hai, nu mă mai necăji, lasă joaca odată, nu mă mai chinui, Aurora, ieși de unde te—ai pitit...
„Au—ro—ra—a—!" Răsuna văzduhul de chemările înspăimântate ale bietei bunicuțe...
Apoi, când ea descoperi portița deschisă, îi pătrunse, ca un cuțit în inimă, spaima! Strigă din nou tot mai tare: „Aurora... Au—ro—ra—a!" Vuiau depărtările și doar un ecou slab îngâna țipetele înfricoșate, deznădăjduite, ale bietei bătrâne...
Dar totul era în zadar! Chemarea plină de spaimă a bătrânei Eulalia se pierdu în cele patru zări, fără răspuns!...
Doar la clipocirea ritmică a valurilor, ce se loveau de țărm fără încetare, bătrânei îi fulgeră brusc prin minte gândul că s—ar fi putut ca micuța Aurora, neștiutoare, să fi fost luată de valurile dușmănoase și dusă departe, în hăul fără fund al apelor, pierdută pentru totdeauna!...
Tremurând de o ascuțită durere și deznădejde, biata bunică a căzut în genunchi pe țărm, plângând în hohote, bocind și rostind mereu numele fetiței adorate, pe care ea nu fusese în stare s—o păzească de primejdie.
Acolo o găsiră părinții Aurorei când s—au întors de la târgul îndepărtat...
Disperarea lor nu cunoscu margini. Mirela, ea, știu pe loc cine îi răpise fetița. Și de asemenea știa că, orice ar face, niciodată nu o va mai vedea!
Abia acum, mistuită de durere, Mirela mărturisi pescarului taina ei... Și amândoi se înapoiară plângând de la țărm, îndurerați, în căsuța lor care acum li se părea pustie. Și din nou izbucniră în plâns, topiți de dorul copilei lor adorate, și de adâncă deznădejde, zile, săptămâni în șir...
Apoi avură alți copii...
Și cu trecerea anilor, durerea pierderii Aurorei li se domoli, încetul cu încetul, luați de grija de a crește copiii ce—i aveau și care cu drăgălășenia lor le picurau balsam pe rana sufletelor lor îndurerate.
*
În acea zi nefericită a răpirii Aurorei, Ondina cea vicleană, ținând—o strâns de mână pe fetița ce se zbătea neputincioasă, străbătu îndelung cu ea apele adânci ale Oceanului, până să ajungă la Palatul de cleștar și diamante al Stăpânei Mărilor și Oceanelor. în calea lor, la un semn făcut de Ondină cu un inel sclipitor, magic, ce—l avea la mâna stângă, valurile se dădeau la o parte, lăsându—le să treacă lin, ca pe o cărare, pe apele ce păreau luminate ca ziua.
Cu toată spaima și durerea ei, Aurora văzu uimită în jur atâtea vietăți, atâtea minunății, încât de la un timp încetă să mai plângă. Privi atentă și văzu cum în dreapta și în stânga lor, ca într—un acvariu uriaș, alunecau în toate părțile câte și mai câte forme și feluri de pești, stele de mare, crabi, sepii — care depărtându—se zvârleau cu putere, ca dintr—un havuz, un fel de cerneală care le ascundea fuga de vrăjmași — căluți de mare, caracatițe, raci...
Iar coralii, ca niște arbori uriași, păreau și ei a—și întinde brațele chemând în ajutor.
Ajunseră pe fundul Oceanului, la niște trepte numeroase, tăiate în stâncă, trepte ce coborau în inima pământului, parcă fără sfârșit...
Ore și ore coborî Ondina, cu Aurora de mână, aceste trepte. Aurora obosise, piciorușele ei mititele se umflaseră de atâta umblet. Ondina, care nu cunoștea oboseala, se oprea ca să—i dea răgaz Aurorei să se odihnească, apoi iar coborau treptele, mereu tot mai adânc spre străfundul mării.
În sfârșit, ajunseră la o poartă uriașă de bronz, păzită de doi balauri, fiecare balaur având câte 12 capete, cu niște guri imense și ochi bulbucați, ce aruncau fulgere verzui!...
Ondina le arătă inelul ei atotputernic, și ei, cumințiți ca prin farmec, se dădură în lături și cele două uși uriașe se deschiseră larg, lăsându—le să pătrundă într—o curte imensă, pardosită toată cu scoici de sidef, sclipitoare, și mărginită cu un fel de plante acvatice și arbori de coral de o mare frumusețe.
În străfund, se zărea Palatul de cleștar și diamante al Împărătesei Mărilor și Oceanelor, păzit aici de alți 12 balauri înfricoșători, ce zvârleau fiecare pe nări și din ochii bulbucați fulgere roșietice...
Când ajunseră în dreptul lor, Ondina spuse:
— Suntem așteptate de înălțimea sa Împărăteasa noastră a tuturora — și le arătă și lor inelul ce scânteia de—ți lua ochii.
La vederea felului, cei 12 balauri lăsară de asemenea liberă trecerea.
De cum pășiră pragul acestei a doua porți, Ondina și Aurora dădură de un soi de covor mișcător metalic, cu încrustații de smaralde și rubine, care le transportă fără ca ele să se obosească, prin cele 24 de săli imense ce duceau la sala tronului.
Primele 12 săli uriașe erau de o frumusețe neasemuită, înfățișând fiecare alte priveliști de pe pământ: în prima sală era o pajiște smălțuită de cele mai felurite flori, în cea de a doua sală, un colțișor îmbietor de pădure cu arbori uriași cu păsări pe ramuri.
În cea de a treia sală se vedea o livadă cu toate soiurile de pomi fructiferi înfloriți, de la floarea albă de cireș până la florile roze de migdal și cele bogate, roz—albe ale merilor și perilor. Și mulțimea imensă a tuturor florilor răspândea până departe o mireasmă îmbătătoare, mai plăcută și mai puternică decât toate parfumurile lumii.
Cea de a patra sală, care înfățișa un colț de munte, avea părțile laterale deschise spre niște uși de cleștar, în dosul cărora, în curți interioare, se aflau toate soiurile de animale ce trăiesc pe munte, închise în cuști, ca într—o menajerie.
În cea de a cincea sală, un câmp cu holde bogate de grâu de un galben auriu lumina totul în jur.
Sălile a șasea, a șaptea, a opta, a noua și a zecea înfățișau fel de fel de grădini imense, pline de toate soiurile de pomi fructiferi. Aceștia erau încărcați cu roade delicioase, de la cireși și vișini, până la portocali și lămâi, rodii aurii, curmali și smochini, și nu aveai decât să întinzi mâna și să culegi din care—ți poftea inima. Ceea ce și făcu Ondina, dându—i Aurorei, care era flămândă, să mănânce din toate, pe săturate.
În sfârșit sala a unsprezecea și a douăsprezecea reprezentau: una, cerul cu soarele, iar cealaltă luna și stelele. Într—un colț se aflau întruchipați norii și fulgerele din timp de furtună. Prin această sală se putea pătrunde în hruba nesfârșită, acolo unde erau lăcătuite stihiile furtunilor, și li se dădea drumul numai atunci când poruncea Împărăteasa Mărilor și Oceanelor.
Celelalte 12 săli o uimiră și mai mult pe Aurora, căci în ele se aflau măiestrit lucrate, din pietre prețioase, toate piesele și roadele din primele 12 săli.
Nu știai ce să admiri mai mult: arta rară cu care erau imitate aidoma primele 12 săli, sau bogăția uriașă, fabuloasa imensitate de pietre prețioase îngrămădite în ele.
La capătul celei de a 24—a săli se afla din nou o ușă uriașă, și aceasta era de aur curat și încrustată cu pietre prețioase viu colorate în toate tonurile, păzită de stele de mare de toată frumusețea, colorate și ele. Aceste stele de mare țineau la subțioară sulițe lungi și ascuțite, și la apropierea Ondinei cu Aurora, ca la comandă, toate au întins sulițele, apărând cu strășnicie poarta cea uriașă de aur.
Dar când Ondina le arăta inelul, ele se dădură cu respect și smerenie la o parte, lăsându—le să treacă...
Acum pătrunseră într—o imensă încăpere întunecoasă, pardosită cu marmură neagră. Aurorei îi era tare frică în acest întuneric. Dar după primii pași, pe măsură ce înaintau, sala se lumina din ce în ce mai viu, de la o lumină ce străbătea prin perdele fine din fundul sălii. De—a lungul acestor perdele stăteau înșirați 100 de pitici foarte bogat îmbrăcați, unii din ei aveau bărbi lungi, ce se târau pe pardoseală.
Doi dintre pitici, cu bărbile cele mai lungi grăiră dojenitor către Ondina:
— Sunteți așteptate! De ce ați întârziat atâta? Stăpâna e foarte supărată!...
Ondina tresări de spaimă și pătrunse grabnic, împreună cu Aurora, în Sala tronului. Aici se afla Împărăteasa Mărilor și Oceanelor, așezată într—un jilț uriaș de aur sclipind de nestemate. Ea avea pe cap o splendidă diademă din diamante ce scânteiau în mii de focuri, de—ți luau ochii.
Avea o rochie albă ca spuma mării, presărată toată cu fel de fel de pietre prețioase ce sclipeau și ele orbitor.
În jurul tronului se aflau Ondinele cu părul arămiu—roșcat și ochii verzi și sirenele cu părul ca aurul și ochii albaștri, cât și căpeteniile tuturor vietăților mărilor și oceanelor, chemate la Sfatul cel Mare care tocmai luase sfârșit.
Când intră, Aurora, de uimire și teamă, încremeni și tremura ca frunza.
— În sfârșit, bine că mi—ai adus pe acest pui al omului ce mi—a ademenit fiica iubită, ca să mă răzbun pe el, ori de câte ori o voi chinui pe această copilă a lui, după pofta inimii, chicoti satisfăcută Împărăteasa Mărilor și Oceanelor.
Supușii și supusele se retraseră grabnic, pe nesimțite. Făcând o adâncă închinăciune în fața Crăiesei, Ondina împinse pe Aurora înainte, apoi se retrase fără să scoată un cuvânt, plecând și ea, lăsând—o pe biata Aurora mai mult moartă decât vie, singură cu răutăcioasa Împărăteasă.
Dar nu, mai rămăsese cineva în această vastă Sală a Tronului. Ascuns de faldurile bogate ale draperiilor din dreapta tronului, se afla bătrânul Giabad, unchiul Mirelei, păzitorul stihiilor furtunii, sfetnicul cel mai respectat, cel mai îndrăgit al Împărătesei.
Când Împărăteasa se răsti la Aurora care începuse să plângă cu suspine de frică, bătrânul Giabad ieși din umbră și înainta cu curaj în fața Împărătesei.
— Sunteți așteptate! De ce ați întârziat atâta? Stăpâna e foarte supărată!...
Ondina tresări de spaimă și pătrunse grabnic, împreună cu Aurora, în Sala tronului. Aici se afla Împărăteasa Mărilor și Oceanelor, așezată într—un jilț uriaș de aur sclipind de nestemate. Ea avea pe cap o splendidă diademă din diamante ce scânteiau în mii de focuri, de—ți luau ochii.
Avea o rochie albă ca spuma mării, presărată toată cu fel de fel de pietre prețioase ce sclipeau și ele orbitor.
În jurul tronului se aflau Ondinele cu părul arămiu—roșcat și ochii verzi și sirenele cu părul ca aurul și ochii albaștri, cât și căpeteniile tuturor vietăților mărilor și oceanelor, chemate la Sfatul cel Mare care tocmai luase sfârșit.
Când intră, Aurora, de uimire și teamă, încremeni și tremura ca frunza.
— În sfârșit, bine că mi—ai adus pe acest pui al omului ce mi—a ademenit fiica iubită, ca să mă răzbun pe el, ori de câte ori o voi chinui pe această copilă a lui, după pofta inimii, chicoti satisfăcută Împărăteasa Mărilor și Oceanelor.
Supușii și supusele se retraseră grabnic, pe nesimțite. Făcând o adâncă închinăciune în fața Crăiesei, Ondina împinse pe Aurora înainte, apoi se retrase fără să scoată un cuvânt, plecând și ea, lăsând—o pe biata Aurora mai mult moartă decât vie, singură cu răutăcioasa Împărăteasă.
Dar nu, mai rămăsese cineva în această vastă Sală a Tronului. Ascuns de faldurile bogate ale draperiilor din dreapta tronului, se afla bătrânul Giabad, unchiul Mirelei, păzitorul stihiilor furtunii, sfetnicul cel mai respectat, cel mai îndrăgit al Împărătesei.
Când Împărăteasa se răsti la Aurora care începuse să plângă cu suspine de frică, bătrânul Giabad ieși din umbră și înainta cu curaj în fața Împărătesei.
— Prealuminată Stăpână! Am crescut cu credință și dragoste, rând pe rând, și am înălțat ca Împărătese ale Mărilor și Oceanelor pe bunica Luminăției Voastre, pe mama înălțimii Voastre și chiar pe Luminăția Voastră!
Am fost sfetnic credincios a trei generații și, după cum prea bine știți, atât bunica înălțimii Voastre, cât și mama Măriei Tale, cât și Măria Voastră înșivă ați fost mereu deplin mulțumite de mine...
— Ce vrei, bătrâne vreasc? îl întrerupse pe bătrân neîndurata Împărăteasă. De ce începi cu amintirea serviciilor neprețuite pe care, e drept, le—ai adus neobosit neamului nostru, ca și cum ai dori să—mi ceri vreo favoare? Știi prea bine, și toți supușii mei o știu, că îmi ești ca și un părinte și ai avut la Curtea mea cea mai înaltă cinstire! Ce favoare deosebită dorești de la mine?
— Oh! răspunse cu smerenie bătrânul Giabad, favoare e prea mult spus, dar rog pe înălțimea Voastră — adăugă el, și acum vocea lui luă o intonație caldă, blândă, de implorare, plină de duioșie — rog în genunchi pe înălțimea Voastră să—mi încredințeze mie pe mica Aurora, până va mai crește, doar câțiva ani. Acum e atât de micuță, și dacă înălțimea Voastră ar vrea s—o chinuiască, răzbunându—se ca să audă cum sună țipetele ei de pui de om, aici, în atât de tăcuta împărăție a apelor, ea va muri foarte curând, așa cum au murit atâția oameni pe care i—a urât Luminăția Voastră. Deci dacă rog cu smerenie pe Luminăția Voastră să binevoiască a—și aminti de serviciile credincioase pe care neîncetat și fără hodină le—am adus neamului înălțimii Voastre, este pentru că vreau să vă rog să aveți bunătatea să primiți umila mea rugăminte. În atâția ani de când sunteți Împărăteasa noastră, niciodată nu v—am cerut nimic!
— Da, bătrâne, ai știut să mă slujești cu credință și modestie întotdeauna și te prețuim tocmai pentru credința și devotamentul tău, și chiar mă uimea necontenit această modestie a ta de a nu—mi cere nimic vreodată! Și acum, așa, deodată, ce—ți veni, bătrâne? Să mă lipsești pe mine de bucuria de a chinui un pui de om, și tocmai pe fiica pescarului, vrăjmașul meu?
— Să nu uite Luminăția Voastră că Aurora este și fiica Mirelei, cea mai iubită dintre nepoatele mele, care era Sirenă și era nemuritoare!...
Ea și—a jertfit nemurirea pentru dragoste, spre a—și salva iubitul de la moartea sigură căreia, el era sortit!
Vă rog cu umilință să țineți seama că Aurora îmi este strănepoată prin mama ei. Iar acum, de când am văzut—o că e portretul viu al maică—si, dar cu mult mai nefericită decât ea, căci aici ea se crede cu totul între străini — și priviți—o cât de înspăimântată este! — pe loc am simțit că trebuie să—mi fac și față de ea datoria de a o crește, așa cum v—am crescut pe toate, cu aceeași părintească grijă.
— Ce te tot amesteci în treburile mele, bătrâne vreasc? Vrei să mă supăr pe tine și să—ți iau toate puterile, vrei să te arunc în hruba stihiilor și furtunii?
— Înălțimea Voastră nu va face această greșeală, căci știe prea bine că, în afară de mine, nimeni nu știe cum să le domolească pe stihii, spre a le lăcătui în hrubă. De asemenea, nimeni nu se pricepe să pregătească înălțimii Voastre o ambrozie atât de delicioasă ca aceea pe care i—o pregătesc eu, după învățătura și drămuirea, trecute mie din moși—strămoși, ambrozie neasemuită, care vă place atât de mult.
— Am să pun să te schingiuiască, și ai să ne spui taina acelei licori!
— Știți prea bine că am dat chiar eu rețeta străbună medicului înălțimii Voastre, ba chiar am stat lângă el s—o facă, și tot nu i—a reușit. Numai mâinile mele iscusite o izbutesc atât de delicioasă! în oricare alte mâini, este nefolositoare!
— Aha, ce vulpoi bătrân ești, Giabad, tu care pe toate le știi!
Și, oftând cu ciudă, Împărăteasa aprigă se repezi și dădu un brânci Aurorii care ajunse ca o minge drept în brațele bătrânului.
— Ți—o las până la vârsta de 14 ani, s—o crești, bătrâne vreasc. Poate că ai dreptate, nu—i încă pe potriva puterilor mele, ca să mă răzbun. Fă—o puternică și rezistentă. Iar apoi, de la 14 ani încolo, am s—o chinui așa cum îmi place mie, spre desfătarea mea, pe această viperă de fiică a pescarului cutezător, atât de urât de mine.
Bătrânul Giabad se înclină mulțumind, o luă de mână pe Aurora și porni cu ea spre locuința lui, o peșteră încăpătoare, dar friguroasă.
Ajunși la locuința bătrânului, acesta o îmbărbăta, îi vorbi cu atâta blândețe și părintească bunătate, încât Aurora izbucni într—un potop de plâns cu suspine grele. Durere nemărginită, căință, regretul de a nu fi ascultat de sfatul părinților să nu iasă pe poarta grădinii lor niciodată, încrederea ei prostească în vorbele unei necunoscute, toate acestea erau cuprinse în suspinele micuței Aurora adusă pe un tărâm necunoscut, smulsă brutal din căldura căminului părintesc!
Giabad o liniști cum putu, apoi îi arătă, într—un colț al peșterii lui, culcușul de mușchi pe care ea avea să doarmă de aci încolo...
Alt potop de suspine o înecă pe Aurora, gândind la pătucul ei cald, curat și moale și la toată fericirea de acasă, pierdută pentru totdeauna... Și plângea zicând; „Vreau la mămica mea, vreau la mămica mea scumpă", și din nou alt potop de plâns o stăpânea... Dar n—avea încotro, ea singură își făcuse tot răul. Se lăsase ademenită de acea străină, de acea necunoscută, încrezându—se în vorbele ei mincinoase. Și într—un târziu se culcă biata Aurora, scâncind, plângând, suspinând, cu un dor aprig de mămica ei, se culcă pe mușchiul moale din colțul ce—i era destinat și adormi în curând frântă cum era de oboseală.
Când se deștepta a doua zi, Aurora, pentru o clipă, nu știu unde se afla, se uită mirată și înfricoșată în jur. Dar curând amintirea întâmplărilor din ajun o năpădi cu putere.
Încetul cu încetul își aminti de toată nenorocirea ei și din nou plânse amarnic, cu suspine. Căci în piept, ca o rană vie, i se răsucea din nou, aprig, dorul nemărginit după părinți.
Degeaba plânse Aurora, strigând din nou, până răguși: „Vreau la mămica mea, vreau acasă, mi—e dor de mămica mea!!" Doar ecoul îi răspunse. Giabad plecase din zori la Palat, și Aurora era singură—singurică în toată acea peșteră.
Dar nu fu lăsată prea mult cufundată în durerea ei. Veniră trei Ondine și o luară cu ele, punând—o la tot felul de munci grele. Apoi o duseră să le ajute la curățatul pomilor de omizi și gândaci. Acolo, șerpi țâșneau din iarbă, încât i se făcea părul măciucă, de groază, bietei Aurora.
Fiind mică și neîndemânatică, era bătută, pedepsită fără milă pentru orice greșeală de Ondinele cele rele.
Dintre toate pedepsele, cea mai înfricoșătoare era pentru Aurora când o dădea în seama meduzelor, care cu bicele tentaculelor lor o urzicau pe tot corpul, stârnindu—i cumplite usturimi.
Și cu toate vaietele ascuțite de suferință ale bietei Aurora, nimeni nu—i venea în ajutor.
Mai târziu, cu trecerea anilor, fu luată ca ajutoare la toate treburile ce le făceau la Palatul de Cleștar și Diamante, și trudea biata de ea împreună cu toate slujitoarele Palatului, căzând frântă de oboseală seara.
Și așa trudi ea din greu, ocărită, primind mereu doar porunci aspre, fără o vorbă bună, fără o mângâiere.
Așa își trecu biata Aurora primii ani la curtea Împărătesei Mărilor și Oceanelor.
În afară de bătrânul Giabad, nimănui pe lume nu—i păsa de ea.
Și rarele clipe de bucurie, tot bătrânul Giabad i le prilejuia...
Astfel, foarte rar, și când Împărăteasa era plecată să—și viziteze împărățiile, cu rădvanul ei ca focul, tras de căluți de mare sau purtat de câte o balenă înfricoșător de uriașă, bătrânul Giabad o ducea la Casa Coralilor, un loc încântător, unde Aurora cunoscu și se împrieteni cu două steluțe de mare cu care se juca, și ele o învățară cum să se ferească de șerpii de mare care li se încolăceau pe corp, reci și umezi, atât de înfricoșători încât le treceau fiori de groază.
Și atât Aurorei cât și steluțelor de mare, grozav le plăceau să privească la spectacolul uimitor al meduzelor viclene și hrăpărețe, care prindeau ca într—o cursă peștișorii, răcușorii, viermișorii neștiutori, ce hoinăreau fără grijă prin apropierea lor.
Prima dată când steluțele o duseseră pe Aurora în dosul unei stânci să stea la pândă, Aurora văzu cum fundul mării era acoperit cu flori minunate, de diferite culori, forme și mărimi.
„Ce grădină frumoasă", voi să spună Aurora, dar steluțele de mare îi făcură semn să nu sufle o vorbă, ci să aștepte și să privească cu multă atenție.
Aurora le ascultă și ce văzu ea? Câțiva viermișori, vreo trei răcușori și chiar câțiva peștișori mici de tot, neascultători, se apropiaseră de florile cele minunate, admirate și de Aurora, se apropiaseră curioși, contrar poruncii date lor de părinți de a nu intra în „grădina cu flori" de pe fundul mării!
Dar ce mai fu și asta? Aurora văzu cu uimire cum florile pe loc se transformară în niște tentacule mișcătoare, care se închiseră cât ai clipi, ca niște gheare, prinzând strâns pe hoinari!
Am fost sfetnic credincios a trei generații și, după cum prea bine știți, atât bunica înălțimii Voastre, cât și mama Măriei Tale, cât și Măria Voastră înșivă ați fost mereu deplin mulțumite de mine...
— Ce vrei, bătrâne vreasc? îl întrerupse pe bătrân neîndurata Împărăteasă. De ce începi cu amintirea serviciilor neprețuite pe care, e drept, le—ai adus neobosit neamului nostru, ca și cum ai dori să—mi ceri vreo favoare? Știi prea bine, și toți supușii mei o știu, că îmi ești ca și un părinte și ai avut la Curtea mea cea mai înaltă cinstire! Ce favoare deosebită dorești de la mine?
— Oh! răspunse cu smerenie bătrânul Giabad, favoare e prea mult spus, dar rog pe înălțimea Voastră — adăugă el, și acum vocea lui luă o intonație caldă, blândă, de implorare, plină de duioșie — rog în genunchi pe înălțimea Voastră să—mi încredințeze mie pe mica Aurora, până va mai crește, doar câțiva ani. Acum e atât de micuță, și dacă înălțimea Voastră ar vrea s—o chinuiască, răzbunându—se ca să audă cum sună țipetele ei de pui de om, aici, în atât de tăcuta împărăție a apelor, ea va muri foarte curând, așa cum au murit atâția oameni pe care i—a urât Luminăția Voastră. Deci dacă rog cu smerenie pe Luminăția Voastră să binevoiască a—și aminti de serviciile credincioase pe care neîncetat și fără hodină le—am adus neamului înălțimii Voastre, este pentru că vreau să vă rog să aveți bunătatea să primiți umila mea rugăminte. În atâția ani de când sunteți Împărăteasa noastră, niciodată nu v—am cerut nimic!
— Da, bătrâne, ai știut să mă slujești cu credință și modestie întotdeauna și te prețuim tocmai pentru credința și devotamentul tău, și chiar mă uimea necontenit această modestie a ta de a nu—mi cere nimic vreodată! Și acum, așa, deodată, ce—ți veni, bătrâne? Să mă lipsești pe mine de bucuria de a chinui un pui de om, și tocmai pe fiica pescarului, vrăjmașul meu?
— Să nu uite Luminăția Voastră că Aurora este și fiica Mirelei, cea mai iubită dintre nepoatele mele, care era Sirenă și era nemuritoare!...
Ea și—a jertfit nemurirea pentru dragoste, spre a—și salva iubitul de la moartea sigură căreia, el era sortit!
Vă rog cu umilință să țineți seama că Aurora îmi este strănepoată prin mama ei. Iar acum, de când am văzut—o că e portretul viu al maică—si, dar cu mult mai nefericită decât ea, căci aici ea se crede cu totul între străini — și priviți—o cât de înspăimântată este! — pe loc am simțit că trebuie să—mi fac și față de ea datoria de a o crește, așa cum v—am crescut pe toate, cu aceeași părintească grijă.
— Ce te tot amesteci în treburile mele, bătrâne vreasc? Vrei să mă supăr pe tine și să—ți iau toate puterile, vrei să te arunc în hruba stihiilor și furtunii?
— Înălțimea Voastră nu va face această greșeală, căci știe prea bine că, în afară de mine, nimeni nu știe cum să le domolească pe stihii, spre a le lăcătui în hrubă. De asemenea, nimeni nu se pricepe să pregătească înălțimii Voastre o ambrozie atât de delicioasă ca aceea pe care i—o pregătesc eu, după învățătura și drămuirea, trecute mie din moși—strămoși, ambrozie neasemuită, care vă place atât de mult.
— Am să pun să te schingiuiască, și ai să ne spui taina acelei licori!
— Știți prea bine că am dat chiar eu rețeta străbună medicului înălțimii Voastre, ba chiar am stat lângă el s—o facă, și tot nu i—a reușit. Numai mâinile mele iscusite o izbutesc atât de delicioasă! în oricare alte mâini, este nefolositoare!
— Aha, ce vulpoi bătrân ești, Giabad, tu care pe toate le știi!
Și, oftând cu ciudă, Împărăteasa aprigă se repezi și dădu un brânci Aurorii care ajunse ca o minge drept în brațele bătrânului.
— Ți—o las până la vârsta de 14 ani, s—o crești, bătrâne vreasc. Poate că ai dreptate, nu—i încă pe potriva puterilor mele, ca să mă răzbun. Fă—o puternică și rezistentă. Iar apoi, de la 14 ani încolo, am s—o chinui așa cum îmi place mie, spre desfătarea mea, pe această viperă de fiică a pescarului cutezător, atât de urât de mine.
Bătrânul Giabad se înclină mulțumind, o luă de mână pe Aurora și porni cu ea spre locuința lui, o peșteră încăpătoare, dar friguroasă.
Ajunși la locuința bătrânului, acesta o îmbărbăta, îi vorbi cu atâta blândețe și părintească bunătate, încât Aurora izbucni într—un potop de plâns cu suspine grele. Durere nemărginită, căință, regretul de a nu fi ascultat de sfatul părinților să nu iasă pe poarta grădinii lor niciodată, încrederea ei prostească în vorbele unei necunoscute, toate acestea erau cuprinse în suspinele micuței Aurora adusă pe un tărâm necunoscut, smulsă brutal din căldura căminului părintesc!
Giabad o liniști cum putu, apoi îi arătă, într—un colț al peșterii lui, culcușul de mușchi pe care ea avea să doarmă de aci încolo...
Alt potop de suspine o înecă pe Aurora, gândind la pătucul ei cald, curat și moale și la toată fericirea de acasă, pierdută pentru totdeauna... Și plângea zicând; „Vreau la mămica mea, vreau la mămica mea scumpă", și din nou alt potop de plâns o stăpânea... Dar n—avea încotro, ea singură își făcuse tot răul. Se lăsase ademenită de acea străină, de acea necunoscută, încrezându—se în vorbele ei mincinoase. Și într—un târziu se culcă biata Aurora, scâncind, plângând, suspinând, cu un dor aprig de mămica ei, se culcă pe mușchiul moale din colțul ce—i era destinat și adormi în curând frântă cum era de oboseală.
Când se deștepta a doua zi, Aurora, pentru o clipă, nu știu unde se afla, se uită mirată și înfricoșată în jur. Dar curând amintirea întâmplărilor din ajun o năpădi cu putere.
Încetul cu încetul își aminti de toată nenorocirea ei și din nou plânse amarnic, cu suspine. Căci în piept, ca o rană vie, i se răsucea din nou, aprig, dorul nemărginit după părinți.
Degeaba plânse Aurora, strigând din nou, până răguși: „Vreau la mămica mea, vreau acasă, mi—e dor de mămica mea!!" Doar ecoul îi răspunse. Giabad plecase din zori la Palat, și Aurora era singură—singurică în toată acea peșteră.
Dar nu fu lăsată prea mult cufundată în durerea ei. Veniră trei Ondine și o luară cu ele, punând—o la tot felul de munci grele. Apoi o duseră să le ajute la curățatul pomilor de omizi și gândaci. Acolo, șerpi țâșneau din iarbă, încât i se făcea părul măciucă, de groază, bietei Aurora.
Fiind mică și neîndemânatică, era bătută, pedepsită fără milă pentru orice greșeală de Ondinele cele rele.
Dintre toate pedepsele, cea mai înfricoșătoare era pentru Aurora când o dădea în seama meduzelor, care cu bicele tentaculelor lor o urzicau pe tot corpul, stârnindu—i cumplite usturimi.
Și cu toate vaietele ascuțite de suferință ale bietei Aurora, nimeni nu—i venea în ajutor.
Mai târziu, cu trecerea anilor, fu luată ca ajutoare la toate treburile ce le făceau la Palatul de Cleștar și Diamante, și trudea biata de ea împreună cu toate slujitoarele Palatului, căzând frântă de oboseală seara.
Și așa trudi ea din greu, ocărită, primind mereu doar porunci aspre, fără o vorbă bună, fără o mângâiere.
Așa își trecu biata Aurora primii ani la curtea Împărătesei Mărilor și Oceanelor.
În afară de bătrânul Giabad, nimănui pe lume nu—i păsa de ea.
Și rarele clipe de bucurie, tot bătrânul Giabad i le prilejuia...
Astfel, foarte rar, și când Împărăteasa era plecată să—și viziteze împărățiile, cu rădvanul ei ca focul, tras de căluți de mare sau purtat de câte o balenă înfricoșător de uriașă, bătrânul Giabad o ducea la Casa Coralilor, un loc încântător, unde Aurora cunoscu și se împrieteni cu două steluțe de mare cu care se juca, și ele o învățară cum să se ferească de șerpii de mare care li se încolăceau pe corp, reci și umezi, atât de înfricoșători încât le treceau fiori de groază.
Și atât Aurorei cât și steluțelor de mare, grozav le plăceau să privească la spectacolul uimitor al meduzelor viclene și hrăpărețe, care prindeau ca într—o cursă peștișorii, răcușorii, viermișorii neștiutori, ce hoinăreau fără grijă prin apropierea lor.
Prima dată când steluțele o duseseră pe Aurora în dosul unei stânci să stea la pândă, Aurora văzu cum fundul mării era acoperit cu flori minunate, de diferite culori, forme și mărimi.
„Ce grădină frumoasă", voi să spună Aurora, dar steluțele de mare îi făcură semn să nu sufle o vorbă, ci să aștepte și să privească cu multă atenție.
Aurora le ascultă și ce văzu ea? Câțiva viermișori, vreo trei răcușori și chiar câțiva peștișori mici de tot, neascultători, se apropiaseră de florile cele minunate, admirate și de Aurora, se apropiaseră curioși, contrar poruncii date lor de părinți de a nu intra în „grădina cu flori" de pe fundul mării!
Dar ce mai fu și asta? Aurora văzu cu uimire cum florile pe loc se transformară în niște tentacule mișcătoare, care se închiseră cât ai clipi, ca niște gheare, prinzând strâns pe hoinari!
Și iată, vai, cum ei sunt trași înăuntrul florilor, care în realitate erau niște polipi răpitori! Vai de bieții peștișori, răcușori și viermișori neascultători! Iată—i înghițiți cu poftă de dușmanii lor cu înfățișarea de flori viu colorate!
Dar mai ales vizita la crinii de mare, cei atât de politico și și primitori, era o adevărată desfătare. Într—acolo erau duse de căluții de mare și bucuria lor era deplină.
Cele două steluțe de mare, nepoatele celor de la Palat, o învățară pe Aurora o mulțime de lucruri despre care ea habar nu avusese până atunci.
Ele îi povestiră Aurorei și despre lighioanele rele ce se află în largul apelor, cum sunt rechinii, spaima mărilor, care sfâșiau și înghițeau orice vietate întâlnită în cale, și adeseori ucideau multe din ele numai din simplă cruzime, chiar și când rechinilor nu le era foame.
Îi vorbiră și despre balenele uriașe cât Palatul și cât de înfricoșător de puternice pot fi ele...
Și așa, zi după zi, cu necazuri, cu muncă trudnică și suferințe, cu lacrimi și ocări, trecură anii, și nici Aurora singură nu știa când au trecut.
Și se pomeni Aurora că împlinise 14 ani! în tot acest timp ea multe învățase și îndeplinea cu vrednicie și cu dibăcie orice muncă i s—ar fi dat.
Așa cum poruncise Împărăteasa Mărilor și Oceanelor, cu ani în urmă, Giabad se înfățișă cu ea la Palat și spuse Stăpânei cât de harnică, de pricepută și de cuminte devenise Aurora sub blânda lui îndrumare, urmând povețele lui înțelepte.
Auzind că este destoinică și cuminte, Împărăteasa o luă pe lângă ea pe Aurora, ca s—o slujească.
O puse la încercare, răstindu—se, poruncindu—i cu asprime tot ce avea de făcut și pedepsind—o fără milă.
Dar biata Aurora îndura totul fără să crâcnească și se purtă atât de frumos și era atât de atentă să ghicească până și cele mai mici dorințe ale Împărătesei, încât de la un timp aceasta se învăță cu Aurora atât de mult, că numai pe ea o suferea ca să—i ajute să—și aleagă gătelile, să se îmbrace, să încerce o nouă pieptănătură complicată.
Grea viață ducea Aurora, de robie și trudă la curtea Împărătesei, dar nu crâcnea. Se deprinsese acum cu viața aceasta grea, tristă și trudnică. Iar când inima i se umplea de prea multă durere strânsă de pe urma nenumăratelor mustrări și pedepse aspre, nedrepte, ale Împărătesei, Aurora alerga până la bătrânul Giabad, ca să—și plângă amarul cu suspine. Și la fel ca înainte, când era doar o fetiță mică, și acum ea își ascundea capul în mantia lui, cu fruntea pe genunchii lui. Și el o încuraja, o mângâia, luându—i parcă suferința, cu vorba lui blajină și dragostea ce o avea pentru dânsa.
Și așa mai trecură alți patru ani!
Și iat—o pe Aurora o tânără de 18 ani, de toată frumusețea! Căci pe zi ce trecea, Aurora tot mai frumoasă se făcea! Și veni și ziua nefericită, când Împărăteasa observă pe neașteptate, și fără voia ei, cât de strălucitor de frumoasă se făcuse Aurora!
Obișnuită cum era s—o vadă zilnic în preajma sa, împlinindu—i supusă toate poruncile, Împărăteasa nu observase schimbarea treptată a Aurorei, marea ei frumusețe...
Și acum deodată, când abia împlinise Aurora 18 ani, în seara balului Primăverii, bal ce avea loc în fiecare an la Palatul Împărătesei, bal la care erau invitați cei mai de seamă dintre supușii ei de pe tot cuprinsul împărăției nesfârșite a apelor, Împărăteasa observă uimită și înciudată murmurul de admirație ce—l stârni Aurora de cum apăru, și mai ales când începu să danseze. Prințul Scoicilor, apoi pe rând prințul Mărgeanelor, prințul Stelelor de mare și cei mai frumoși dintre tinerii din sală, toți invitară pe rând la dans, cu încântare, pe Aurora.
Aurora, dansa fericită, uitând că e roabă și viața i se părea ca abia acum începe.
Și rând pe rând fiecare dintre acești prinți, pe loc, acolo chiar, în sala balului, o pețiră, rugând în genunchi pe Împărăteasă să i—o dea lui de soție pe Aurora.
Crăiasa, fierbând de invidie și de ură nespusă, îi refuza scurt, spunându—le că n—au decât să aleagă pe oricare din fetele ei, avea atâtea sirene la vârsta de măritat!
Și iată că deodată un freamăt trecu prin toți cei de față în sala de bal.
Cu mare pompă fu anunțată sosirea prințului Mărgăritarelor, cel mai bogat și cel mai chipeș dintre toți prinții mărilor și oceanelor, îmbrăcat în haine minunate, presărate cu cele mai scumpe nestemate și mărgăritare.
El fu primit cu deosebită cinstire și așezat la dreapta Împărătesei, la locul de onoare! Împărăteasa îi zâmbea cât mai mieros, sperând să—l atragă să—i devină ginere, cu vreuna din nenumăratele ei fiice, sirenele, bogat înveșmântate. Dar, ca vrăjit prințul Mărgăritarelor, la fel ca și ceilalți, după ce dansă cu fiecare din sirenele de măritat, fiicele Împărătesei, se îndreptă spre Aurora, o luă la dans și toată seara nu se mai dezlipi de lângă ea.
Ciuda Crăiesei și a fiicelor ei se transformă în furie oarbă. Tocmai pe când clocoteau ele de mânie, iată că sosește urâciosul prinț al aricilor de mare, bătrân, ursuz, cocoșat și tare slut.
Nu—i ardea lui de bal, cu firea lui nesuferită, hapsână, dar venise anume ca s—o roage pe crăiasă să i—o dea lui pe Aurora de soție.
Căci de ani de zile o tot urmărise pe Aurora cu dragostea și rugămințile lui, implorând—o să accepte să—i devină soție, dar Aurora îi râsese în nas, și de câte ori el venea pe la bătrânul Giabad, cu cele mai de preț daruri pentru ea, Aurora fugea și se ascundea și nu mai apărea decât după plecarea lui.
Refuzul Aurorei îl îndârjise și mai tare pe tomnatecul îndrăgostit și acum, după ce trimisese cele mai scumpe daruri Crăiesei, ieșise el însuși din bârlog, venind la bal, la Curte, pe unde nu mai călcase din anii tinereții.
De cum îi ascultă rugămintea, Crăiasa, fericită să scape de Aurora, îi vorbi prietenește ursuzului prinț al aricilor de mare și încuviință pe loc cererea lui, dându—i bucuroasă pe Aurora de soție. Ba, în marea ei grabă, temându—se ca nu cumva bătrânul prinț al aricilor de mare să se răzgândească, hotărâ neîntârziat și ziua nunții: peste trei săptămâni!
Astfel încât atunci când, spre sfârșitul balului, frumosul, strălucitorul prinț al Mărgăritarelor îi ceru și el în căsătorie pe Aurora, Împărăteasa, pe un ton triumfător, îi răspunse că regretă, dar nu i—o poate da, căci Aurora, slujnica ei, nu mai e liberă; ea, Împărăteasa, i—o promisese de soție prințului aricilor de mare!...
La auzul acestei vești uluitoare, durerea bietului prinț al Mărgăritarelor nu mai cunoscu margini. Foarte supărat pe Împărăteasă, adânc mâhnit, el nu putu face altceva decât să o salute cu respect, dar plin de răceală, înclinându—se adânc în fața înaltului ei rang, apoi părăsi imediat balul.
Când a doua zi după bal Crăiasa îi spuse și bietei Aurora hotărârea luată, Aurora leșină de disperare și de silă.
Apoi, revenindu—și, își țipă durerea și dezgustul, după care plânse la picioarele Crăiesei, implorând—o să n—o căsătorească cu cel mai nesuferit și cel mai slut dintre toți prinții Mărilor și Oceanelor!...
Dar zadarnice fură implorările, zadarnic plânsul sfâșietor al Aurorei, care ar fi mișcat și o inimă de piatră.
Crăiasa neînduplecată, crudă, ca de obicei, nici nu luă în seamă durerea Aurorei. Ba, chiar părea că o desfată sfâșierea sufletească, zbuciumul fiicei pescarului, cum o socotea ea dintotdeauna pe Aurora.
Aurora alergă disperată la bătrânul Giabad, care—i ținuse loc de părinte.
Dar în zadar se zbuciumă biata Aurora. De data aceasta, Giabad nu putea face nimic. Porunca Crăiesei era poruncă! Nimeni nu poate să nu se supună poruncilor Crăiesei, de când e lumea lume.
Și totuși, în dragostea lui pentru Aurora, bătrânul Giabad își frământă mintea să găsească o ieșire pentru ea, din greaua nenorocire ce o lovea.
— Nu pot să—l sufăr, unchiule, suspina Aurora, îl urăsc, îl urăsc și să nu—l văd în ochi! Salvează—mă, scapă—mă de el, unchiule Giabad, te implor, fie—ți milă, nu mă lăsa, unchiule drag.
Înduioșat foarte, vorbi bătrânul Giabad cu glas tainic, pătrunzător:
Știi prea bine, copila mea, că—mi ești mai dragă decât lumina ochilor.
Dar mai ales vizita la crinii de mare, cei atât de politico și și primitori, era o adevărată desfătare. Într—acolo erau duse de căluții de mare și bucuria lor era deplină.
Cele două steluțe de mare, nepoatele celor de la Palat, o învățară pe Aurora o mulțime de lucruri despre care ea habar nu avusese până atunci.
Ele îi povestiră Aurorei și despre lighioanele rele ce se află în largul apelor, cum sunt rechinii, spaima mărilor, care sfâșiau și înghițeau orice vietate întâlnită în cale, și adeseori ucideau multe din ele numai din simplă cruzime, chiar și când rechinilor nu le era foame.
Îi vorbiră și despre balenele uriașe cât Palatul și cât de înfricoșător de puternice pot fi ele...
Și așa, zi după zi, cu necazuri, cu muncă trudnică și suferințe, cu lacrimi și ocări, trecură anii, și nici Aurora singură nu știa când au trecut.
Și se pomeni Aurora că împlinise 14 ani! în tot acest timp ea multe învățase și îndeplinea cu vrednicie și cu dibăcie orice muncă i s—ar fi dat.
Așa cum poruncise Împărăteasa Mărilor și Oceanelor, cu ani în urmă, Giabad se înfățișă cu ea la Palat și spuse Stăpânei cât de harnică, de pricepută și de cuminte devenise Aurora sub blânda lui îndrumare, urmând povețele lui înțelepte.
Auzind că este destoinică și cuminte, Împărăteasa o luă pe lângă ea pe Aurora, ca s—o slujească.
O puse la încercare, răstindu—se, poruncindu—i cu asprime tot ce avea de făcut și pedepsind—o fără milă.
Dar biata Aurora îndura totul fără să crâcnească și se purtă atât de frumos și era atât de atentă să ghicească până și cele mai mici dorințe ale Împărătesei, încât de la un timp aceasta se învăță cu Aurora atât de mult, că numai pe ea o suferea ca să—i ajute să—și aleagă gătelile, să se îmbrace, să încerce o nouă pieptănătură complicată.
Grea viață ducea Aurora, de robie și trudă la curtea Împărătesei, dar nu crâcnea. Se deprinsese acum cu viața aceasta grea, tristă și trudnică. Iar când inima i se umplea de prea multă durere strânsă de pe urma nenumăratelor mustrări și pedepse aspre, nedrepte, ale Împărătesei, Aurora alerga până la bătrânul Giabad, ca să—și plângă amarul cu suspine. Și la fel ca înainte, când era doar o fetiță mică, și acum ea își ascundea capul în mantia lui, cu fruntea pe genunchii lui. Și el o încuraja, o mângâia, luându—i parcă suferința, cu vorba lui blajină și dragostea ce o avea pentru dânsa.
Și așa mai trecură alți patru ani!
Și iat—o pe Aurora o tânără de 18 ani, de toată frumusețea! Căci pe zi ce trecea, Aurora tot mai frumoasă se făcea! Și veni și ziua nefericită, când Împărăteasa observă pe neașteptate, și fără voia ei, cât de strălucitor de frumoasă se făcuse Aurora!
Obișnuită cum era s—o vadă zilnic în preajma sa, împlinindu—i supusă toate poruncile, Împărăteasa nu observase schimbarea treptată a Aurorei, marea ei frumusețe...
Și acum deodată, când abia împlinise Aurora 18 ani, în seara balului Primăverii, bal ce avea loc în fiecare an la Palatul Împărătesei, bal la care erau invitați cei mai de seamă dintre supușii ei de pe tot cuprinsul împărăției nesfârșite a apelor, Împărăteasa observă uimită și înciudată murmurul de admirație ce—l stârni Aurora de cum apăru, și mai ales când începu să danseze. Prințul Scoicilor, apoi pe rând prințul Mărgeanelor, prințul Stelelor de mare și cei mai frumoși dintre tinerii din sală, toți invitară pe rând la dans, cu încântare, pe Aurora.
Aurora, dansa fericită, uitând că e roabă și viața i se părea ca abia acum începe.
Și rând pe rând fiecare dintre acești prinți, pe loc, acolo chiar, în sala balului, o pețiră, rugând în genunchi pe Împărăteasă să i—o dea lui de soție pe Aurora.
Crăiasa, fierbând de invidie și de ură nespusă, îi refuza scurt, spunându—le că n—au decât să aleagă pe oricare din fetele ei, avea atâtea sirene la vârsta de măritat!
Și iată că deodată un freamăt trecu prin toți cei de față în sala de bal.
Cu mare pompă fu anunțată sosirea prințului Mărgăritarelor, cel mai bogat și cel mai chipeș dintre toți prinții mărilor și oceanelor, îmbrăcat în haine minunate, presărate cu cele mai scumpe nestemate și mărgăritare.
El fu primit cu deosebită cinstire și așezat la dreapta Împărătesei, la locul de onoare! Împărăteasa îi zâmbea cât mai mieros, sperând să—l atragă să—i devină ginere, cu vreuna din nenumăratele ei fiice, sirenele, bogat înveșmântate. Dar, ca vrăjit prințul Mărgăritarelor, la fel ca și ceilalți, după ce dansă cu fiecare din sirenele de măritat, fiicele Împărătesei, se îndreptă spre Aurora, o luă la dans și toată seara nu se mai dezlipi de lângă ea.
Ciuda Crăiesei și a fiicelor ei se transformă în furie oarbă. Tocmai pe când clocoteau ele de mânie, iată că sosește urâciosul prinț al aricilor de mare, bătrân, ursuz, cocoșat și tare slut.
Nu—i ardea lui de bal, cu firea lui nesuferită, hapsână, dar venise anume ca s—o roage pe crăiasă să i—o dea lui pe Aurora de soție.
Căci de ani de zile o tot urmărise pe Aurora cu dragostea și rugămințile lui, implorând—o să accepte să—i devină soție, dar Aurora îi râsese în nas, și de câte ori el venea pe la bătrânul Giabad, cu cele mai de preț daruri pentru ea, Aurora fugea și se ascundea și nu mai apărea decât după plecarea lui.
Refuzul Aurorei îl îndârjise și mai tare pe tomnatecul îndrăgostit și acum, după ce trimisese cele mai scumpe daruri Crăiesei, ieșise el însuși din bârlog, venind la bal, la Curte, pe unde nu mai călcase din anii tinereții.
De cum îi ascultă rugămintea, Crăiasa, fericită să scape de Aurora, îi vorbi prietenește ursuzului prinț al aricilor de mare și încuviință pe loc cererea lui, dându—i bucuroasă pe Aurora de soție. Ba, în marea ei grabă, temându—se ca nu cumva bătrânul prinț al aricilor de mare să se răzgândească, hotărâ neîntârziat și ziua nunții: peste trei săptămâni!
Astfel încât atunci când, spre sfârșitul balului, frumosul, strălucitorul prinț al Mărgăritarelor îi ceru și el în căsătorie pe Aurora, Împărăteasa, pe un ton triumfător, îi răspunse că regretă, dar nu i—o poate da, căci Aurora, slujnica ei, nu mai e liberă; ea, Împărăteasa, i—o promisese de soție prințului aricilor de mare!...
La auzul acestei vești uluitoare, durerea bietului prinț al Mărgăritarelor nu mai cunoscu margini. Foarte supărat pe Împărăteasă, adânc mâhnit, el nu putu face altceva decât să o salute cu respect, dar plin de răceală, înclinându—se adânc în fața înaltului ei rang, apoi părăsi imediat balul.
Când a doua zi după bal Crăiasa îi spuse și bietei Aurora hotărârea luată, Aurora leșină de disperare și de silă.
Apoi, revenindu—și, își țipă durerea și dezgustul, după care plânse la picioarele Crăiesei, implorând—o să n—o căsătorească cu cel mai nesuferit și cel mai slut dintre toți prinții Mărilor și Oceanelor!...
Dar zadarnice fură implorările, zadarnic plânsul sfâșietor al Aurorei, care ar fi mișcat și o inimă de piatră.
Crăiasa neînduplecată, crudă, ca de obicei, nici nu luă în seamă durerea Aurorei. Ba, chiar părea că o desfată sfâșierea sufletească, zbuciumul fiicei pescarului, cum o socotea ea dintotdeauna pe Aurora.
Aurora alergă disperată la bătrânul Giabad, care—i ținuse loc de părinte.
Dar în zadar se zbuciumă biata Aurora. De data aceasta, Giabad nu putea face nimic. Porunca Crăiesei era poruncă! Nimeni nu poate să nu se supună poruncilor Crăiesei, de când e lumea lume.
Și totuși, în dragostea lui pentru Aurora, bătrânul Giabad își frământă mintea să găsească o ieșire pentru ea, din greaua nenorocire ce o lovea.
— Nu pot să—l sufăr, unchiule, suspina Aurora, îl urăsc, îl urăsc și să nu—l văd în ochi! Salvează—mă, scapă—mă de el, unchiule Giabad, te implor, fie—ți milă, nu mă lăsa, unchiule drag.
Înduioșat foarte, vorbi bătrânul Giabad cu glas tainic, pătrunzător:
Știi prea bine, copila mea, că—mi ești mai dragă decât lumina ochilor.
Dar află, fata moșului, că numai prin căsătorie poți scăpa de robia în care te afli! Numai prin căsătoria ta se desface legământul făcut de maică—ta față de Împărăteasa noastră!
— Nu pot, unchiule, nu pot, mai bine cea mai grea robie, orice, numai această căsătorie nu, nu!
— Liniștește—te copila mea, haide, haide, fii înțelegătoare, cum te știu, vădește
înțelepciunea pentru care cu toții te prețuim. Înțelege că trebuie să te supui poruncii Împărătesei. Asta e legea noastră, a împărăției apelor...
Dar eu te voi ajuta astfel ca tu, chiar din ziua nunții să fii liberă, să poți pleca din această împărăție a apelor care nu e de tine, să te înalți în văzduh, căci acolo îți vei găsi norocul...
Și scoțând un inel dintr—o firidă, un inel ce avea o piatră de matostat, i—l dădu Aurorei, privind—o adânc în ochi și povățuind—o:
— Inelul acesta are puteri miraculoase. În clipa când, după căsătorie, prințul aricilor de mare va voi să plece cu tine acasă la el, tu, Aurora, vei pune în deget inelul acesta, îl vei învârti de trei ori și vei șopti de trei ori doar atât: „Ajutor! Ajutor! Ajutor!" Și în acea clipă te vei preface într—o fâșie de lumină și te vei ridica în văzduh, unde vei fi cea mai fericită, căci acolo ți—e locul.
Nu poți deveni Sirenă ca maică—ta, fiindcă tatăl tău a fost muritor. Totuși, prin maica
ta și prin suferințele îndurate, aparții neamului nostru și purității. Ai dreptul să te înalți în văzduh, și vei deveni nemuritoare.
Acolo, Aurora, ține minte, crede cele ce—ți spun, numai acolo vei fi cu adevărat fericită, căci îl vei găsi pe cel sortit ție, ți—o spune bătrânul tău unchi, care tare multe știe, dar nu—i este îngăduit să le spuie pe toate câte le știe...
— Nu pot, unchiule, nu pot, mai bine cea mai grea robie, orice, numai această căsătorie nu, nu!
— Liniștește—te copila mea, haide, haide, fii înțelegătoare, cum te știu, vădește
înțelepciunea pentru care cu toții te prețuim. Înțelege că trebuie să te supui poruncii Împărătesei. Asta e legea noastră, a împărăției apelor...
Dar eu te voi ajuta astfel ca tu, chiar din ziua nunții să fii liberă, să poți pleca din această împărăție a apelor care nu e de tine, să te înalți în văzduh, căci acolo îți vei găsi norocul...
Și scoțând un inel dintr—o firidă, un inel ce avea o piatră de matostat, i—l dădu Aurorei, privind—o adânc în ochi și povățuind—o:
— Inelul acesta are puteri miraculoase. În clipa când, după căsătorie, prințul aricilor de mare va voi să plece cu tine acasă la el, tu, Aurora, vei pune în deget inelul acesta, îl vei învârti de trei ori și vei șopti de trei ori doar atât: „Ajutor! Ajutor! Ajutor!" Și în acea clipă te vei preface într—o fâșie de lumină și te vei ridica în văzduh, unde vei fi cea mai fericită, căci acolo ți—e locul.
Nu poți deveni Sirenă ca maică—ta, fiindcă tatăl tău a fost muritor. Totuși, prin maica
ta și prin suferințele îndurate, aparții neamului nostru și purității. Ai dreptul să te înalți în văzduh, și vei deveni nemuritoare.
Acolo, Aurora, ține minte, crede cele ce—ți spun, numai acolo vei fi cu adevărat fericită, căci îl vei găsi pe cel sortit ție, ți—o spune bătrânul tău unchi, care tare multe știe, dar nu—i este îngăduit să le spuie pe toate câte le știe...
— Să fie oare adevărat, unchiule? Inelul acesta avea—va la el oare atunci puterea să mă elibereze de toate câte le—am îndurat aici?
— Chiar așa va fi, precum ți—am spus, fata mea! îi răspunse unchiașul. Cât de mult îmi vei lipsi, copilă scumpă! mai adăugă el, clătinând din cap cu adâncă tristețe. Mă obișnuisem atât de mult cu tine, fiica mea, de atâția ani de când te—am crescut cu grijă de părinte, și acu' iată, rămân singur, chiar ca un vreasc bătrân, cum îmi zice Crăiasa când e mâniată... chiar așa, sunt doar un vreasc bătrân...
Aurora mulțumi din tot sufletul bătrânului Giabad și cu această speranță a plecării ei definitive de pe tărâmul apelor, putu să îndure în preajma ei pe nesuferitul logodnic îndrăgostit, prințul aricilor de mare, în timpul celor trei săptămâni ale pregătirilor de nuntă. Câte daruri scumpe nu—i aducea el în fiecare zi!
Dar zadarnic se străduia el!
Aurora numai cât îl vedea, îi și venea să plângă de disperare și neputință. Dar pe loc simțea în sân inelul fermecat dat ei de Giabad și se liniștea pe dată, răspunzând la întrebările politicoase, sâcâitoare ale nesuferitului logodnic și mire.
Și veni și ziua cununiei!
Ce rochie minunată de mireasă i se aduse Aurorei din partea mirelui! Și câte giuvaeruri de preț!
Ondinele se gătiră cu tot ce putea fi mai frumos.
Ondinele acestea, care—i aminteau ori de câte ori le vedea, de ziua aceea nefericită, când urmase pe una din ele pe malul mării, spre înrobirea ei în împărăția apelor!
Și iată acum, anii cei grei de chin și amar au trecut și în curând va scăpa de aici, unde o ținuse înlănțuită legământul maică—si și legile crude ale împărăției apelor...
Și acum, iată din nou Ondinele, tot ele, îi puneau temutele găteli de mireasă, rotindu—se șerpuitoare în jurul Aurorei.
Pe cap îi puseră o diademă de aur în formă de raze, iar în cosițele—i aurii îi împletiră ramuri de trandafiri roz și de mărgean roșietic. Pe umeri îi prinseră o mantie țesută din raze aurii care, strânse sus, porneau în jos spre tiv în evantai, astfel că atunci când mergea, Aurora părea însoțită ca de un nimb de lumina lor scânteietoare.
Și venise s—o vadă pe frumoasa mireasă alai de nuntă cum nu se mai pomenise! Toți doreau s—o vadă pe Aurora mireasă, căci i se dusese vestea de frumusețea și de cumințenia ei până în cele mai îndepărtate colțuri ale împărăției apelor.
În sfârșit, se termină și ceremonia nunții pe care Aurora o îndurase vitejește, așa cum primi și felicitările, destul de nelalocul lor pentru ea, care avea un mire pocit și bătrân. Căci toți cei care, din obligație, o felicitau, aveau ochii scăldați în lacrimi de mila bietei urgisite. Atât de frumoasă, și pe cine fusese ea silită să ia de soț!
Și pe când nuntașii se pregăteau de dans, Aurora se retrase într—o cameră a Palatului, scoase inelul fermecat din sân, îl puse pe deget, îl răsuci de trei ori, rostind de fiecare dată cuvintele spuse de bătrân. Abia terminase Aurora de rostit cuvintele ce vrăjeau inelul, că deodată Aurora se simți ușoară ca un fulg. Simțea cum trupu—i dispare și se transformă într—o fâșie de lumină roșie—alburie, care țâșni biruitoare, urcând ca fulgerul din adâncuri până la suprafața mării, apoi se înălță sus, sus pe cer fără ca nimeni s—o fi putut opri!
— Chiar așa va fi, precum ți—am spus, fata mea! îi răspunse unchiașul. Cât de mult îmi vei lipsi, copilă scumpă! mai adăugă el, clătinând din cap cu adâncă tristețe. Mă obișnuisem atât de mult cu tine, fiica mea, de atâția ani de când te—am crescut cu grijă de părinte, și acu' iată, rămân singur, chiar ca un vreasc bătrân, cum îmi zice Crăiasa când e mâniată... chiar așa, sunt doar un vreasc bătrân...
Aurora mulțumi din tot sufletul bătrânului Giabad și cu această speranță a plecării ei definitive de pe tărâmul apelor, putu să îndure în preajma ei pe nesuferitul logodnic îndrăgostit, prințul aricilor de mare, în timpul celor trei săptămâni ale pregătirilor de nuntă. Câte daruri scumpe nu—i aducea el în fiecare zi!
Dar zadarnic se străduia el!
Aurora numai cât îl vedea, îi și venea să plângă de disperare și neputință. Dar pe loc simțea în sân inelul fermecat dat ei de Giabad și se liniștea pe dată, răspunzând la întrebările politicoase, sâcâitoare ale nesuferitului logodnic și mire.
Și veni și ziua cununiei!
Ce rochie minunată de mireasă i se aduse Aurorei din partea mirelui! Și câte giuvaeruri de preț!
Ondinele se gătiră cu tot ce putea fi mai frumos.
Ondinele acestea, care—i aminteau ori de câte ori le vedea, de ziua aceea nefericită, când urmase pe una din ele pe malul mării, spre înrobirea ei în împărăția apelor!
Și iată acum, anii cei grei de chin și amar au trecut și în curând va scăpa de aici, unde o ținuse înlănțuită legământul maică—si și legile crude ale împărăției apelor...
Și acum, iată din nou Ondinele, tot ele, îi puneau temutele găteli de mireasă, rotindu—se șerpuitoare în jurul Aurorei.
Pe cap îi puseră o diademă de aur în formă de raze, iar în cosițele—i aurii îi împletiră ramuri de trandafiri roz și de mărgean roșietic. Pe umeri îi prinseră o mantie țesută din raze aurii care, strânse sus, porneau în jos spre tiv în evantai, astfel că atunci când mergea, Aurora părea însoțită ca de un nimb de lumina lor scânteietoare.
Și venise s—o vadă pe frumoasa mireasă alai de nuntă cum nu se mai pomenise! Toți doreau s—o vadă pe Aurora mireasă, căci i se dusese vestea de frumusețea și de cumințenia ei până în cele mai îndepărtate colțuri ale împărăției apelor.
În sfârșit, se termină și ceremonia nunții pe care Aurora o îndurase vitejește, așa cum primi și felicitările, destul de nelalocul lor pentru ea, care avea un mire pocit și bătrân. Căci toți cei care, din obligație, o felicitau, aveau ochii scăldați în lacrimi de mila bietei urgisite. Atât de frumoasă, și pe cine fusese ea silită să ia de soț!
Și pe când nuntașii se pregăteau de dans, Aurora se retrase într—o cameră a Palatului, scoase inelul fermecat din sân, îl puse pe deget, îl răsuci de trei ori, rostind de fiecare dată cuvintele spuse de bătrân. Abia terminase Aurora de rostit cuvintele ce vrăjeau inelul, că deodată Aurora se simți ușoară ca un fulg. Simțea cum trupu—i dispare și se transformă într—o fâșie de lumină roșie—alburie, care țâșni biruitoare, urcând ca fulgerul din adâncuri până la suprafața mării, apoi se înălță sus, sus pe cer fără ca nimeni s—o fi putut opri!
Și această fâșie de lumină se anină de boltă, scânteind cu toate lacrimile tinereții ei neîmplinite.
Cât de ciudat era totul în jurul Aurorei! Deși era toată o lumină, Aurora putea gândi și era mai frumoasă ca oricând! Și era atât de fericită că scăpase pentru totdeauna din lăcașul apelor, și acum de aici, din înaltul tăriilor văzduhurilor vedea ținuturi minunate, priveliști ca de basm.
Căci acum Aurora devenise Domnița Zărilor!
— Ce frumusețe! rosti ea privind uimită împrejur.
Și a doua zi, în crângul de toporași al Zărilor, Aurora se trezi... Peste noapte își reluase înfățișarea ei fermecătoare. începu să—și despletească părul auriu, iar diadema de aur de pe cap sclipea bogat, cu o scânteiere luminoasă ce părea că luminează totul în jur...
Cât de ciudat era totul în jurul Aurorei! Deși era toată o lumină, Aurora putea gândi și era mai frumoasă ca oricând! Și era atât de fericită că scăpase pentru totdeauna din lăcașul apelor, și acum de aici, din înaltul tăriilor văzduhurilor vedea ținuturi minunate, priveliști ca de basm.
Căci acum Aurora devenise Domnița Zărilor!
— Ce frumusețe! rosti ea privind uimită împrejur.
Și a doua zi, în crângul de toporași al Zărilor, Aurora se trezi... Peste noapte își reluase înfățișarea ei fermecătoare. începu să—și despletească părul auriu, iar diadema de aur de pe cap sclipea bogat, cu o scânteiere luminoasă ce părea că luminează totul în jur...
Și era atât de fericită Aurora, încât începu să cânte cu glasul ei dulce și melodios.
Dar iată că o văzu Soarele cel mândru și strălucitor ce abia se ivise!
Se apropie de Aurora și o cuprinse deodată, cu razele lui atotputernice, într—o îmbrățișare fierbinte, o învălui toată în mantia lui de raze de aur și o răpi, să și—o facă mireasă, a lui, numai a lui pentru de—a pururi!...
De acum încolo. Aurora va fi de—a pururi frumoasa mireasă preaiubită a Soarelui, și ei vor fi mereu și pretutindeni numai împreună.
De acum încolo, Aurora avea să vestească zilnic lumii sosirea soțului ei preaslăvit, Soarele, binefăcător al omenirii.
Prin el, Aurora, Frumoasa Mireasă a Soarelui, a devenit Domnița Zorilor, nemuritoare ca și el și este la fel de iubită de întreaga omenire, care o privește cu bucurie și nădejde în fiecare revărsat de zori, atunci când fiecare om pornește harnic la munca lui.
Căci Aurora este aceea care vestește în zorii zilei tuturor sosirea Soarelui dătător de viață, de rodnicie și belșug întregii omeniri.
Dar iată că o văzu Soarele cel mândru și strălucitor ce abia se ivise!
Se apropie de Aurora și o cuprinse deodată, cu razele lui atotputernice, într—o îmbrățișare fierbinte, o învălui toată în mantia lui de raze de aur și o răpi, să și—o facă mireasă, a lui, numai a lui pentru de—a pururi!...
De acum încolo. Aurora va fi de—a pururi frumoasa mireasă preaiubită a Soarelui, și ei vor fi mereu și pretutindeni numai împreună.
De acum încolo, Aurora avea să vestească zilnic lumii sosirea soțului ei preaslăvit, Soarele, binefăcător al omenirii.
Prin el, Aurora, Frumoasa Mireasă a Soarelui, a devenit Domnița Zorilor, nemuritoare ca și el și este la fel de iubită de întreaga omenire, care o privește cu bucurie și nădejde în fiecare revărsat de zori, atunci când fiecare om pornește harnic la munca lui.
Căci Aurora este aceea care vestește în zorii zilei tuturor sosirea Soarelui dătător de viață, de rodnicie și belșug întregii omeniri.
Sfârșit
Citește și alte povești de Elvira Bogdan
Talismanul de safir (în curând)
O poveste despre o fată pe nume Mioara, care împreună cu piticul Sispo, merg la Crăiasa Zînelor Munților și Pădurilor pentru a fi răsplătită pentru că a salvat viața Cerbului, fiul Căprioarei. Crăiasa îi îndeplinește cel mai mare vis al său, și anume acela de a călători înapoi în timp în cele mai frumoase momente din istorie.
O poveste despre o fată pe nume Mioara, care împreună cu piticul Sispo, merg la Crăiasa Zînelor Munților și Pădurilor pentru a fi răsplătită pentru că a salvat viața Cerbului, fiul Căprioarei. Crăiasa îi îndeplinește cel mai mare vis al său, și anume acela de a călători înapoi în timp în cele mai frumoase momente din istorie.
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
