Prințesa Transilvaniei: Minunile De Crăciun - poveste de Iulia Jilinschi (partea a treia)
Citiți continuarea poveștii Prințesa Transilvaniei: Minunile De Crăciun scrisă de Iulia Jilinschi
În continuarea poveștii "Prințesa Transilvaniei: Minunile De Crăciun" o găsim pe Parascovia așteptându-i pe copii cu prânzul și le dădu fiecăruia câte o porție. Toți mâncară cu poftă sarmalele cu orez pregătite de Parascovia, care reușise să pregătească prânzul și să fugă la piață pentru a cumpăra toate cele necesare pentru noua îndeletnicire. Cristina se apucă de treabă, deoarece Parascovia cumpărase clei, iar ea reuși să termine destul de repede douăzeci de coșuri.
În continuarea poveștii "Prințesa Transilvaniei: Minunile De Crăciun" o găsim pe Parascovia așteptându-i pe copii cu prânzul și le dădu fiecăruia câte o porție. Toți mâncară cu poftă sarmalele cu orez pregătite de Parascovia, care reușise să pregătească prânzul și să fugă la piață pentru a cumpăra toate cele necesare pentru noua îndeletnicire. Cristina se apucă de treabă, deoarece Parascovia cumpărase clei, iar ea reuși să termine destul de repede douăzeci de coșuri.
Citiți continuarea poveștii Prințesa Transilvaniei: Minunile De Crăciun
Acasă Parascovia îi aștepta cu prânzul și îi dădu fiecăruia câte o porție. După aerul de pădure aveau cu toții poftă de mâncare și sarmalele cu orez și carne în frunze de varză li se părură deosebit de gustoase. Parascovia reușise să gătească prânzul, să tragă o fugă la piață și să cumpere tot de ce era nevoie pentru noua îndeletnicire.
Cristina se apucă de treabă, deoarece buna femeie cumpărase clei pentru coșuri și în curând douăzeci de coșuri erau gata.
Între timp Parascovia hotărâse să coacă pentru acea zi pateuri din aluat de cozonac, mici și rumene, cu ciuperci și cartofi. Aluatul îl împărți în patru părți, în una adăugă cacao, în alta alune mici și miere, în alta, stafide și scorțișoară și în alta nucă de cocos rasă. În curând toată casa mirosea a vanilină, scorțișoară, unt, ciocolată și coptură proaspătă.
Cristina tăia biscuiții în formă de lună, stele, romaniță, scoici. Biscuiții și plăcințelele erau gata, gustându-le locatarii casei ospitaliere, ajunseră la concluzia că totul e delicios. În fiecare coșuleț uscat în cuptor puseră câte un șervețel și-l umplură cu tot soiul de biscuiți și plăcințele. Parascovia cumpără patru coșuri mari de papură și așezară în ele coșulețele. Legându-le cu funii, le aburcară pe Sting și toată familia plecă să vândă dulciurile.
La intrarea în grădina publică era un gard scund pe care Cristina și Parascovia aranjară coșulețele. Parascovia avea emoții cum va merge vânzarea, doar s-au cheltuit mulți bani pentru produse, schimbările și reparațiile în gospodărie în general i-au împuținat rezervele și te pomenești că nu le vor ajunge pentru un an.
Valet prinse coșul în dinți și Parascovia se dădu nițel mai la o parte, lăsând-o pe fata îndrăzneață să vândă.
Iar Cristina chema cumpărătorii: - Vă rog să vă apropiați și să gustați copturi făcute de o specialistă extraordinară și după rețete unice.
Oamenii simțeau aroma și se apropiau de fată. Un general bătrân cu nepoțica ieșise la plimbare, și ea îl observă pe Valet care stătea un pic mai la o parte cu un coș în dinți. Nepoțica de vreo cinci anișori îl rugă:
- Bunicule, vreau o plăcințică, miroase atât de bine, iar mie mi-i foame.
Generalul veni mai aproape și zise:
- Am să iau o plăcințică să gustăm mai întâi și dacă ne va plăcea o să cumpăr un coș întreg.
Iar nepoțica întrebă: - Se poate să gust biscuitul cela alb ca zăpada?
Cristina îi răspunse: - Desigur!
Generalul recunoscu: - Da, așa plăcințele am mâncat numai la bunica, iar bucătarul meu nu se pricepe deloc la copturi.
Nepoțica veni cu o completare: - Încă n-am mâncat ceva atât de gustos, se topește în gură.
Generalul făcu comandă:
- Iau un coș cu plăcințele și două cu biscuiți. Nepoțico, alege-ți tu coșulețele. Cât costă?
Cristina știa că nu are dreptul să vândă și de aceea nu putea nicidecum să numească suma.
Ea spuse: - Eu și mama mea am hotărât ca fiecare să plătească cât îl ține buzunarul, după posibilitate, și sper să ne alegem cu un mic profit!
Parascovia, auzind că Cristina, care era îmbrăcată ca o contesă, a numit-o mamă, simți că i se umezesc ochii.
Iar generalul o lăudă: - Te-ai gândit bine și important e că pentru comercializare nimeni n-o să te pedepsească, iată ține, cred că o să acopăr cu vârf și îndesat cheltuielile tale și ale mamei tale. Să fie un început de bun augur.
Cristina făcu un semn cu capul spre Valet și generalul slobozi banii în coș. În curând năvăliră și alți cumpărători și luară totul, iar coșul lui Valet se umplu de parale.
Peste o oră Parascovia cocea de acum alți biscuiți și plăcințele și spre seară în zece minute vândură toate coșurile. Acasă numărară banii și Parascovia constată:
- Atâția bani nu câștigam într-un an întreg la cucoana Ludmila, ce bine te-ai gândit!
Iar Cristina spuse: - Parascovia, mâine dimineață plec de una singură la vânzare, iar tu du-te și cumpără cea mai bună căruță, o s-o împodobim, o s-o desenăm, dulgherul o să dureze de la bun început o tejghea, vom așeza pe ea totul și vom vinde. Să facă și pentru ploaie un acoperiș alb cu cozoroc, în felul acesta toată lumea o să știe că noi în căruța albă cu flori vindem tot soiul de dulciuri. Dacă nu voi reuși să confecționez coșulețe, putem cumpăra pungi de hârtie colorate și frumoase și în ele o să punem dulciurile pe care tu doar ai să le coci. Iar acum să ne întoarcem în oraș ca să aflăm cum au luat cucoana Ludmila și Tatiana masa la restaurant și cu ce impresie s-au ales.
La restaurant Tatiana comandă atâta cât se obișnuise să mănânce acasă, un vraf de clătite și multe pârjoale, cartofi prăjiți și dulciuri. Totul era gustos, însă nu se compara cu ceea ce gătea Parascovia, iar când li se aduse nota de plată, cucoana Ludmila, care nu studiase prețurile când Tatiana făcuse comanda și îi dăduse fiicei să aleagă, mai nu căzu de pe scaun. Achită nota de plată și spuse: - Nu, draga mea, vom găti acasă, altfel în cel mai scurt timp ne ruinăm.
Apoi opriră o birjă și plecară la țiganca Tara, care le aduse la cunoștință că lucrează numai pentru plată dublă, fiindcă i-au sosit pe ospețe strănepoții și e ocupată cu ei. Cucoana Ludmila se învoi: - Bine, o să ne gândim, și dacă ne vom hotărî, într-o zi vom veni.
Tanea se încruntă exprimându-și astfel furia, iar cucoana Ludmila îi porunci birjarului să le ducă acasă. Astfel o duseră o vreme, uitând de răzbunare. Cucoana Ludmila pregătea de ale gurii, cumpăra alimente, iar dereticatul i-l încredințase grăjdarului pentru o plată aparte și acela făcea curățenie cum îl ajungea capul pe un bărbat care toată viața a îngrijit numai de cai.
Iar în mâinile Parascoviei totul avea spor, cocea cantități mari de prăjituri de tot soiul, ca la brutărie, luând-o ca ajutoare pe Ioana, pentru o plată bună. În fiecare zi, de patru ori, la anumite ore Cristina cu căruța plină vârf cu coșuri împodobite cu flori și panglici, cu pachete legate cu panglicuțe de diferite culori pleca, îmbrăcată frumos ca o prințesă, să vândă copturi.
Bani în casă erau suficienți, totul înflorea și în curte domnea o asemenea frumusețe, încât trecătorii se opreau și admirau căsuța îngrijită.
Însă Cristina nu se opri la cele realizate. Chemând meșteri constructori și un arhitect din partea locului, reconstrui casa, ridicând încă un etaj și o mansardă, cu o bucătărie uriașă, cu trei camere de baie, cu magazii mari și la casă mai adăugând o sufragerie enormă. Toamna casa cu olane roșii și geamuri noi de aceeași culoare, cu balcoane albe împodobite ca de sărbătoare era inundată de o mare de flori cățărătoare. Doar pe Cristina o ajuta să cumpere plante decorative bătrânul grăjdar Franc al contesei Esmeralda. Mica grădină, unde printre copaci creșteau trandafiri și alte flori, se transformase într-un paradis pe care îl făuriseră cu mâinile lor Parascovia și Cristina, cărora le părea că nu au nevoie de nimeni și le era atât de bine împreună.
Despre casa frumoasă din apropierea pieței, situată pe o ulicioară tihnită, vorbea tot orașul. Şi cucoana Ludmila hotărî să viziteze casa-paradis, cum era numită, și îi întrebă pe trecători cum să ajungă acolo. Găsi casa și le văzu pe terasă pe Cristina, Parascovia și Ioana bând ceai, iar alături de ele pe Valet și pe veverița nesuferită ce sărea în voie.
Cucoana Ludmila rămase înmărmurită de cele văzute: o casă nouă solidă, grădină, curte și puzderia de flori ce înfloriseră abundent în luna septembrie, demonstrându-le celor care le priveau ultima lor frumusețe înainte de sosirea iernii.
Parascovia o văzu pe cucoana Ludmila și o întrebă: - Ai venit, cucoană Ludmila, să ne vizitezi? Suntem bucuroase să te servim cu un ceai și cu clătite, ca să-ți amintești cum le găteam.
Cucoana Ludmila îi răspunse: - Nu, mulțumesc, iar tu, Parascovia, și tu, Ioana, întoarceți-vă la mine, o să vă plătesc bine și vă voi mai adăuga la câștigul de până acum.
Parascovia îi răspunse: - Nu, cucoană, abia am plecat de la dumneata și cu capul înțelept al nepoatei dumitale, am prins să o ducem bine, uită-te ce casă am, și Ioana și-a cumpărat nu departe de aici o căsuță, s-a căsătorit, prin urmare la noi totul e bine, ceea ce-ți dorim și dumitale.
Întorcându-se acasă, cucoana Ludmila îi povesti fiicei sale ce a văzut și nu-și putea afla locul de invidie. Grăjdarul le aduse din satul său o vecină, dar gătea foarte prost, bucatele n-aveau nici un gust, mâncarea plutea în grăsime și cucoanei și fiicei ei le cădea rău la stomac. Dar erau nevoite să îndure, deoarece servitorii și bucătăresele bune cer și o plată pe potrivă, care cucoana nu avea de gând s-o dea nimănui.
Acum când poposise toamna, Cristina plecă la pădure să culeagă flori de câmp și cucuruzi pentru coșurile ce se bucurau de mare căutare. Cât privește florile de câmp, o parte vor fi folosite pentru infuzii, altă parte vor fi uscate în buchete pentru ca toată iarna în casa lor să stăruie mirosul verii. După ce umplu un sac cu cucuruzi și un sac cu ierburi, îi aburcă pe spinarea lui Sting și, împreună cu Valet și Rița, ieșiră din pădure.
Pe drum întâlniră un țăran ce-și mâna din urmă vaca, care nu se prea grăbea, ca și când ar fi știut că este dusă de vânzare la abator. Când
Cristina ajunse în dreptul vacii, ea îi aruncă o privire atât de jalnică, încât fata tocmai se apucă de inimă și i se păru că animalul plânge.
Cristina îl întrebă pe țăran: - Unde-ți duci vaca, doar îndată o să înceapă să plouă?
Ţăranul îi răspunse: - Duc vaca asta s-o dau la carne, pentru că am nevoie de bani. Toamna bate la ușă, și apoi și vițica ei a crescut și ne va da lapte, iar două vaci de-a cui nevoie să țin?
Cristina avea în buzunar câțiva galbeni pe care îi păstra pentru noroc într-o batistă roșie, după cum citise în carte. Dezlegă iute batistuța și-i întinse monedele țăranului, spunând:
- Cumpăr vaca ta, am nevoie de ea, în fiecare dimineață ne ducem la piață după lapte, o să avem laptele nostru acasă, iar văcuța e atât de bună, se vede după ea că-i harnică.
Ţăranul pricepu că fata e o domnișoară, e îmbrăcată foarte bine și nu se pricepe de loc la prețurile la carne, dându-i două prețuri, așa că zise mulțumit:
- Ia vaca, e a ta. Joiana o cheamă, e tare cuminte și dă lapte gustos, atât că-i cam bătrânică.
Fata îi răspunse: - Bătrânețea nu-i un cusur, toți o să fim bătrâni, îmbătrânesc și oamenii, nu
numai animalele. Noi pe văcuța Joiana o s-o ținem până la sfârșitul zilelor ei, lasă să trăiască și să ne dea lapte. La noi și câinele Valet, și calul Sting sunt foarte bătrâni, veverița aceasta a mea e și ea bătrână și fie ca și Joiana să cânte în categoria animalelor ce-și trăiesc fericite veacul.
Bucuros, țăranul căzu de acord: - Firește, domnișoară, voi, bogații, aveți regulile voastre, vedeți mai bine cum să procedați cu ea?
Cristina netezi vaca pe grumaz și spuse: - Uite, Joiana, ești prima mea cumpărătură serioasă, să mergem acasă, îndată o să înceapă să plouă.
Porniră în grabă cu toții la drum și în curând ajunseră acasă, unde-i aștepta Parascovia cu un prânz gustos și cu grămadă de copturi, care trebuiau împachetate și duse de vânzare. Cristina îi povesti că a cumpărat o vacă și că-i foarte cuminte și deșteaptă.
Joiana îi privea bucuroasă în ochi pe noii săi stăpâni și Parascovia îi făcu loc în grajd, alături de Sting, dându-i un mănunchi de fân proaspăt și pâine de ajuns, ca și calului ce rumega și se pregătea mai departe de lucru, adică să plece la grădina publică cu tânăra sa stăpână.
Lângă poartă Parascovia avea o fântână împrejmuită cu flori, de unde luau apă pentru ele și pentru animale.
În ziua aceea de dimineață cucoana Ludmila și Tanea plecară la țiganca Tara, luând, fără a se zgârci, atâția bani, cât le ceruse dânsa și intrară în casa vrăjitoarei, care își freca mâinile de plăcere, că vechile cliente au revenit, căci de acum regreta că le ceruse prea mult.
Ţiganca Tara le întrebă: - De data aceasta cu ce treburi ați sosit, doamnelor?
Cucoana Ludmila îi răspunse:
- Dă-ne otravă puternică, vrem să otrăvim apa dintr-o fântână, dar să fie la sigur.
Ţiganca se învoi: - Vă dau, dar plătiți-mi atâta, cât am cerut data trecută.
Cucoana Ludmila îi întinse fără nici un chef banii și vrăjitoarea se duse și aduse o cutioară, spunându-i: - E o otravă puternică de ciuperci, pe care le culeg pe mlaștina unde sălășluiesc încornorații și acolo, culegându-le pe la miezul nopții, le descânt, ia-o și să vă fie de folos. Iar dacă ceva n-o să faceți așa cum trebuie, nu vă dau nici o garanție și vă mai aștept pe la mine.
Cucoana Ludmila se întoarse acasă, ceru de la servitoare hainele ei de țărancă, dându-i în schimb haine vechi de-ale sale și îi spuse să n-o întrebe nimic.
La prânz mâncă o găină ce se întindea ca guma, aproape necomestibilă, dar ce era de făcut, să găsești o bucătăreasă bună, e o problemă atât de complicată și foarte scumpă, altfel nu ar cumpăra toți ca niște smintiți, după cum a aflat de la cucoana Claudia, dulciurile Parascoviei, plătind bani frumoși. După prânz cucoana Ludmila îmbrăcă hainele de țărancă, se furișă neobservată din curte și o luă spre casa Parascoviei. Iar Parascovia și Cristina abia se întorseseră ostenite și după ce-și băuseră ceaiul, ieșiseră să descarce fânul pe care îl adusese un negustor la comanda lor. Îl des- cărcară direct lângă fântână. Joiana care umbla liberă prin curte și Sting începură să rumege iarba proaspătă, iar Valet se uita le ei și se mira ce găsesc ei în iarba asta, e bună doar să stai tolănit pe ea. Iar de mâncat trebuie să mănânci ciolănașe și alte mâncăruri gustoase, iar iarba este atât de sălcie, el o păștea numai atunci când se îmbolnăvea, ca să se vindece, dar s-o mănânci în fiecare zi e îngrozitor. Valet se culcase pe căpița de fân. Veverița Rița găsea și ea ceva gustos în fân. Valet adormi, iar Sting cu noua sa prietenă, vaca Joiana, cum o numea Cristina, rumegau fânul și se bucurau de viața îndestulată și slobodă, pe care fiecare și-o trăiește cum găsește de cuviință.
Dacă ar fi început ploaia, ar fi intrat în grajdul lor, deocamdată însă mai pot să stea în curte, să smulgă câte o gură de fân din căpiță.
În timpul acesta Cristina și Parascovia cu Ioana dereticau la bucătărie, căci este mult de lucru, atunci când se coace atât de des, și așteptau ca fânul să se svânteze la soarele apărut după ploaie și mai apoi să-l care în hambar.
Cucoana Ludmila intră pe furiș și se îndreptă spre fântână, însă, de îndată ce se apropie de ea și deschise cutioara ca să-i verse conținutul în fântână, o observă Sting și porni spre ea, se ridică pe picioarele dinapoi chiar în fața ei, era un cal puternic și bine hrănit, îngrijit, nu ca atunci când stătea la cucoana Ludmila, când era numai piele și oase. Şi iată că o lovi cu toată puterea cu potcoava pe cucoană și aceea zbură în sus, deoarece din cauza alimentării proaste devenise deja un schelet și semăna cu muma-pădurii. În zbor praful căzu pe florile ce creșteau în jurul fântânii și ele începură să se ofilească rapid, ca în urma unui incendiu și în locul lor rămase doar o pată neagră. Iar vaca Joiana, pricepând limbajul lui Sting, în care animalele comunică, precum că în curtea lor a venit un dușman de moarte, alergă și luă cucoana în coarne, aruncând-o peste gard. Veverița Rița sări pe capul răutăcioasei cucoane Ludmila și începu să-i zgârie creștetul cu labele, de pe cap prinse să se prelingă un sânge, tot atât de negru ca și sufletul ei. Valet se trezi, auzind zarvă, sări și ieși glonț în stradă și se puse s-o latre și s-o muște pe cucoana Ludmila.
Parascovia auzi țipetele cucoanei Ludmila:
- Oameni buni, ajutați-mă și salvați-mă de animalele turbate!
Parascovia își ciuli urechile și crezu că i se năzărise că aude vocea cucoanei Ludmila.
Iar cucoana Ludmila continua să țipe:
- Oameni buni, scăpați-mă de fiarele astea turbate, nu mai am nici un loc viu pe mine!
Parascovia văzu și înțelese că sunt cu adevărat țipetele cucoanei Ludmila, își scoase șorțul,
alergă într-acolo, după ea alergară Ioana și Cristina. Mare le fu uimirea celor care locuiau în frumoasa casă, când o văzură pe cucoană purtând haine vechi de țărancă.
Cucoana Ludmila strigă:
- Oameni buni, îi plătesc celui, care va împușca fiarele ce m-au atacat și mi-au frânt coastele!
Un flăcău din vecini o întrebă: - Dar de ce ai intrat mata în curte, doar nu te-au atacat pe
stradă? Ei erau în curtea lor. Te-am văzut cum ai intrat și te-ai strecurat spre fântână, aveai ceva în mână, tocmai mă pregăteam să-i spun vecinei Parascovia să nu bea apă din fântână, ci s-o controleze mai întâi dacă nu e otrăvită. Cucoana Ludmila spuse: - Am venit la tine, Parascovia, să te rog să te întorci la mine la lucru și spune tu însăți ce plată dorești. Şi iată am văzut fântâna și am vrut să beau apă, iar dobitoacele astea turbate au tăbărât asupra mea.
Cristina o întrebă: - Mătușă Ludmila, de ce ești îmbrăcată ca o sărăntoacă, ori poate ți-ai irosit toată averea cu chestiile dumitale murdare, tot umblând pe la vrăjitoarele negre? S-o știi de la mine, chiar dacă aș putea să-ți fiu fiică, de vreme ce te-ai îmbrăcat în haine mizerabile, chiar o să sărăcești, am citit în cartea bunicii. Păcat doar, mătușă Ludmila, că pentru a te pricopsi cu avere-a ai băgat în mormânt atâția oameni, iar moștenirea căpătată o tot arunci pe lucruri murdare, încât până la urmă, o să rămâi lefteră.
Parascovia spuse: - Cucoană Ludmila, nu știu dacă e adevărat că ai venit să mă chemi la lucru, numai că eu ți-am declarat că n-o să mă întorc niciodată la dumneata, unde mai pui că s-ar putea întâmpla ca eu însămi în curând să devin cucoană, după cum mi-a ghicit Cristina.
Cucoana Ludmila plecă abia târându-și picioarele, iar ei se apropiară cu toții de fântână și văzură că florile, astrele, crizantemele și tufele de trandafir s-au prefăcut în praf negru, până și furnicile din mușuroiul de alături zăceau moarte. Se vede că tânărul vecin Gelu spusese adevărul, avea de gând să otrăvească apa din fântână.
Parascovia chemă dulgherii și le porunci să pună la fântână o ușiță care să se încuie, ca totul să fie foarte bine închis și să nu poată fi aruncat nimic în apă. Totodată să pună lacăt și la poartă, se vede că de oamenii răi trebuie să te păzești, e adevărat că animalele din curte sunt mereu slobode și mereu cu ochii-n patru.
Cucoana Ludmila intră în casă, se duse în camera de baie și se scăldă ca să se curețe de murdărie și să-și spele sângele ce se închegase, trimise și după doctor ca să-i trateze rănile.
Doctorului îi spuse că a lunecat de pe scară de la etajul doi, aceluia nu-i veni a crede, pentru că avea mușcături pe brațe și zgârieturi pe cap, dar nu era treaba lui să descoase pe cineva, ci să lecuiască. Doctorul nu crezu, unde mai pui că nici nu-i păsa de ce boală se tratează cucoana Ludmila.
Fiica sa era plecată în oraș să facă niște cumpărături și când se întoarse, mama îi relată toată pățania, adăugând la sfârșit:
- Nu știu, parcă-i invulnerabilă și o apără puternic o vrăjitoare, uite câtă otravă s-a irosit și fără nici un rost, iar bani s-au cheltuit atâția, încât am fi putut cumpăra două palate. Tanea, va trebui să ne oprim pe o vreme, căci dacă îi vom da și mai departe bani țigăncii Tara, foarte curând ne vom ruina la sigur, după cum mi-a spus în față Cristina asta nesuferită.
Diana și contesa Esmeralda călătoreau pe ruta schițată de tatăl ei dintr-o țară în alta și din capitală în capitală. Astfel ajunsese deja într-o țară arabă și se cazară la cel mai bun hotel, dintr-o capitală frumoasă. Stăruia căldura și nu le venea a crede că aici nu există ierni înzăpezite ca în țara lor, iar pe nisipuri cresc cactuși enormi și spre deosebire de Brașovul lor unde deseori plouă, aici ploi nu au fost de o sută de ani. Sosiră seara. Luară cina, bucatele erau foarte gustoase, neobișnuite, cu o mulțime de condimente, cu dulciuri ce-s mai dulci decât mierea. Dis-de- dimineață soarele lumină geamul de unde se vedea oceanul și Diana dori să se scalde. În timp ce mergeau spre țărm Diana îi povesti mamei sale:
- Zonele tropicale au șarmul lor, dar nu se compară cu Transilvania noastră, cu ținutul nostru muntos pe unde pare că nu a trecut picior de om, cu brazii noștri seculari, veșnic verzi, cu florile de pădure ce acoperă solul dimpreună cu iarba mătăsoasă. Cu copaci frunzoși ce-și schimbă culorile, de la verdele fin al verii la auriul toamnei, cu tufe ce parcă ar împrumuta culoarea soarelui, împodobind peisajul cu tot felul de nuanțe, a cascadelor cu apă cristalină și cu râulețe repezi ce mână în calea lor până și pietrele. Dar cât face aroma aceea minunată amestecată vara cu mireasma picantă a tot soiul de flori și aerul proaspăt și dulce ca mierea având chiar aroma ei.
Iar Arabia e însorită și aerul e îmbibat de briza mării, de dulciuri orientale și de toate mirodeniile acestea ce se vând pe aici cu sacii. Există un anumit șarm și-mi place Orientul încă de pe când am citit: “O Mie și Una de Nopți”, poveștile acelea m-au captivat grozav și de aceea am dorit să vizitez aceste locuri.
La hotel li se pusese la dispoziție un arab ca să le arate orașul și plaja, dar fură preîntâmpinate că se pot scălda numai îmbrăcate, aici nu sunt admise costumele de baie.
Ahmed, un bărbat de vreo patruzeci de ani, care le însoțea, înainte locuise în Europa, la Londra, unde avea un magazin cu dulciuri orientale, acolo se căsătorise cu o englezoaică și avea trei copii. Însă într-o iarnă grea, nefiind obișnuit cu frigul, s-a îmbolnăvit de pneumonie și medicii l-au sfătuit să se întoarcă pe vreo doi ani acasă, iar familia îi rămase acolo, așteptând când se va vindeca definitiv și va reveni la Londra. Deocamdată locuia cu părinții care aveau o prăvălie cu mirodenii și tot soiul de mărunțișuri, însă fratele său, care se îmbogățise, l-a chemat să-i dea o mână de ajutor la acest hotel unde locuiau acum Diana și mama ei este proprietatea lui.
Ahmed îndeplinea toate misiunile fratelui și acum acela îl trimise să însoțească doamnele nobile care comandaseră camere de lux. În țara lor nu se obișnuiește ca două femei bogate să umble fără însoțitor, și pe deasupra ele nu cunoșteau limba arabă, iar engleza Diana o vorbea.
Diana îi spuse lui Ahmed că vrea mai întâi să treacă pe la bazarul oriental ca să-și cumpere îmbrăcăminte de care poartă cele mai bogate domnișoare. Mama nu dorea să-și cumpere, preferând îmbrăcămintea europeană. Contesa Esmeralda și Diana purtau îmbrăcăminte de doliu după tatăl plecat de timpuriu din viață, însă contesa nu-și mai putea vedea fiica în negru și încuviință ideea ei de a-și cumpăra haine de culori vii, spunându-i:
- Fata mea! Nu e neapărat să porți doliu un an întreg, eu o să-l port trei ani de zile, așa am hotărât, și o să port doliu și pentru tine. Iar tu ești tânără, au trecut opt luni de zile din ziua morții tatălui tău, cred că nu mai e nevoie să te îmbraci în negru. Iar când vei îmbrăca haine de culori mai vii, și mie viața nu mi se va părea atât de sumbră.
Într-o prăvălie cu haine scumpe Diana își alese trei rochii, una de culoare albastră ca ochii ei, împodobită cu aur și nestemate, alta de culoare roz pe care o cumpără pentru Cristina, ei își mai alese o rochie de culoarea peruzelei și ciclamen cusută, cu mărgelușe de aur.
Diana vroia să se întoarcă cât mai repede la hotel și acolo să îmbrace haina frumoasă de culoarea cerului, din mătasea cea mai fină, cu o broderie minunată și își mai cumpără și încălțăminte arabă de culoarea fiecărei haine.
Achiziționă și bijuterii arabe care să se asorteze cu îmbrăcămintea, ba chiar și contesa Esmeralda își alese niște bijuterii cu diamante negre, ce se îmbinau cu hainele ei de doliu.
Diana îl întrebă pe Ahmed: - Ahmed, cum să mă scald în ocean?
Ahmed îi răspunse:
- Iată o îmbrăcăminte arabă din cea mai fină mătase, nu se șifonează, se usucă imediat ce ieși din apă și astfel înveșmântată veți intra în ocean, fiindcă haina europeană nu se potrivește.
Diana propuse: - Atunci să plecăm la hotel, vom lua micul dejun și pe urmă, dacă ne-ai fost dat ca însoțitor, ne vom porni spre țărmul oceanului.
Doamnele reveniră la hotel și îl invitară și pe Ahmed să ia micul dejun cu ele la restaurantul hotelului. Sala restaurantului era enormă ca și hotelul, cu pereți de marmură albă, fiecare masă era despărțită de alta cu un cerc de piatră pe care creșteau flori cățărătoare și se crea impresia că te afli într-o oază unde-i răcoare și totodată cald și mirosea a bucate apetisante. În centru era un havuz uriaș în care pluteau trandafiri printre bucățile de gheață ce răcoreau aerul. Fețele de masă albe și scaunele erau toate de culoarea zăpezii, curate și foarte frumoase.
Ahmed le descrise fiecare fel de mâncare, comandă pentru ele pilaf din carne de oaie cu stafide și mirodenii și salate orientale - crevete albe, carne înăbușită cu fasole și dulciuri orientale, iar la sfârșit cafea neagră ce se întindea ca siropul, cu înghețată și căpșune.
În discuții despre obiceiurile locului și despre ținutul Transilvaniei timpul se scurse rapid și Diana se îmbrăcă cu o rochie bleu ușoară, aproape imponderabilă ce dădea senzația că în general nu porți nici o haină pe tine. Părea destul de ciudat după veșmintele europene, cu rochii de mătase greutatea cărora mărea corsetul și când femeia se întindea părea că a nimerit într-o menghină.
Mulțumită, Diana se privi în oglindă, pieptănându-și părul lung, bogat, auriu ce cădea ca valurile mării, acoperindu-l cu un voal subțire ca pânza de păianjen, cusut cu dantelă aurită și rămase satisfăcută de noul său aspect fizic, ca și cum ar fi fost o Prințesă din O Mie și Una de Nopți.
Mama și Ahmed îi zâmbiră fetei când ieși să li se arate și ambii ajunseră la concluzia că e splendidă. Iar Ahmed se gândi că va răpune inima vreunui arab bogat și că e atât de frumoasă și albă, încât frumusețea ei e incomparabilă cu cea a fetelor din partea locului.
Părăsiră hotelul și se îndreptară spre ocean, acolo plaje amenajate nu existau. Însă nu departe de port era o plajă și mulți dintre acei care vroiau să se scalde se opreau acolo. Diana înota foarte bine, deoarece în fiecare an, vara, plecau la băile marine din Bulgaria, Constanța sau Nisa, unde ei îi plăcea cel mai mult, și acolo tatăl ei îi angajase un profesor de înot, care o învățase să înoate, avea la acea vreme zece ani. De atunci fata înota ca un pește și se ducea cu tatăl ei departe în largul oceanului, fără a se teme cât de puțin de apă și groaza că ar putea să se înece, n-a încercat-o vreodată.
Acum pentru prima oară se hotărî să înainteze departe în ocean fără părintele ei și, intrând în apa caldă ca laptele proaspăt muls, fata înotă copleșită de amintiri despre tatăl ei. Ca întotdeauna în acea clipă ar fi dorit să-l vadă, atât de apropiat și drag, căci anume apa e legată, precum susține magia, cu lumea celor morți, trecând prin pământ și pătrunzând în morminte. Pe Diana o cuprinse un sentiment de care nu putea scăpa, așa de mult vroia ca tatăl ei să înoate în față și ea să-l ajungă neapărat din urmă, că i se năluci că-l vede plutind pe valuri. Lacrimile ei se amestecară cu apa de mare sărată și rana puternică din suflet din nou, ca și opt luni în urmă, îi sfâșia inima. În clipa aceea i se păru că tatăl înoată în față și o cheamă după el. Lăsându-se prinsă de această chemare, Diana înota, dându-și seama că e doar un miraj, mai curând din cauza soarelui arzător, și nu o auzea pe mama ei care striga:
- Diana! Nu te îndepărta prea tare de țărm, nu vezi cât de mari sunt valurile?
Iar Diana înota și valurile o legănau purtând-o tot mai departe în larg, iar soarele luminos al amiezii îi bătea în față. Simțea sub ea apa fără fund. Privind prin apa străvezie, vedea pești multicolori, alge frumoase de diferite culori și înțelese că a obosit și dori să se odihnească puțin, culcându-se pe spate. Valurile o legănau ușor, soarele deja îi ardea fața și atunci Diana hotărî să se întoarcă la țărm pentru că îi era sete. În apă văzu cum se ridică spre ea cu gura căscată un rechin și fata începu să înoate din răsputeri, zărind nu departe un iaht. Își scoase voalul subțire și sclipitor și-l aruncă în sus ca să fie observat și să i se vină în ajutor.
În corabie se afla Şamil, feciorul șeicului Ali, care se întorcea în port după absolvirea Universității Sorbona din Paris și stând pe punte, întrucât un an încheiat nu fusese acasă, urmărea cum iahtul o să intre în port. Tatăl său spera ca el, având studii serioase, să-l ajute la conducerea Statului Arab, pe care îl va face să prospere cu noile sale cunoștințe și idei din lumea nouă.
A doua zi va trebui să plece în țara arabă vecină, la logodnica sa, cu care este logodit de cinci ani, să o aducă în casă ca pe o mireasă și să celebreze căsătoria.
Emir Şamil se gândea cum o fi arătând acum logodnica lui, doar nu a văzut-o de cinci ani, de la nunta cunoscuților comuni ai părinților, stăpâni ai două țări arabe. Atunci era încă un copil.
Deodată Şamil observă în razele soarelui lucitor un șal aruncat peste valuri și prinse să privească atent în apă. Văzu o fată ce înota disperată strigând:
- „Ajutați-mă, salvați-mă!”
Emir Şamil îi porunci căpitanului s-o ia cu toată viteza în ajutorul fetei, el însuși alergă să-și ia arma de argint pe care i-o dăruise tatăl său și pe care o purta cu el. În locurile acestea deseori pluteau rechini albi cărora le place anume apa caldă și de aceea locuitorii din partea locului nu se scaldă în ocean. În afară de aceasta aici mai pot fi întâlnite meduze de apă, șerpi, pești otrăvitori și tânărul emir pricepu că cineva din lumea subacvatică o amenință și se pregăti să tragă.
Diana înotă desperată în întâmpinarea iahtului, ridică mâna și apucă funia aruncată în jos, însă rechinul care nu se grăbea să mănânce fata, deoarece în gura deschisă îi intrase un cârd întreg de pești mici, fiind un vânător adevărat, nu putea să lase victima să-i scape și deschise gura ca s-o înghită.
Cristina se apucă de treabă, deoarece buna femeie cumpărase clei pentru coșuri și în curând douăzeci de coșuri erau gata.
Între timp Parascovia hotărâse să coacă pentru acea zi pateuri din aluat de cozonac, mici și rumene, cu ciuperci și cartofi. Aluatul îl împărți în patru părți, în una adăugă cacao, în alta alune mici și miere, în alta, stafide și scorțișoară și în alta nucă de cocos rasă. În curând toată casa mirosea a vanilină, scorțișoară, unt, ciocolată și coptură proaspătă.
Cristina tăia biscuiții în formă de lună, stele, romaniță, scoici. Biscuiții și plăcințelele erau gata, gustându-le locatarii casei ospitaliere, ajunseră la concluzia că totul e delicios. În fiecare coșuleț uscat în cuptor puseră câte un șervețel și-l umplură cu tot soiul de biscuiți și plăcințele. Parascovia cumpără patru coșuri mari de papură și așezară în ele coșulețele. Legându-le cu funii, le aburcară pe Sting și toată familia plecă să vândă dulciurile.
La intrarea în grădina publică era un gard scund pe care Cristina și Parascovia aranjară coșulețele. Parascovia avea emoții cum va merge vânzarea, doar s-au cheltuit mulți bani pentru produse, schimbările și reparațiile în gospodărie în general i-au împuținat rezervele și te pomenești că nu le vor ajunge pentru un an.
Valet prinse coșul în dinți și Parascovia se dădu nițel mai la o parte, lăsând-o pe fata îndrăzneață să vândă.
Iar Cristina chema cumpărătorii: - Vă rog să vă apropiați și să gustați copturi făcute de o specialistă extraordinară și după rețete unice.
Oamenii simțeau aroma și se apropiau de fată. Un general bătrân cu nepoțica ieșise la plimbare, și ea îl observă pe Valet care stătea un pic mai la o parte cu un coș în dinți. Nepoțica de vreo cinci anișori îl rugă:
- Bunicule, vreau o plăcințică, miroase atât de bine, iar mie mi-i foame.
Generalul veni mai aproape și zise:
- Am să iau o plăcințică să gustăm mai întâi și dacă ne va plăcea o să cumpăr un coș întreg.
Iar nepoțica întrebă: - Se poate să gust biscuitul cela alb ca zăpada?
Cristina îi răspunse: - Desigur!
Generalul recunoscu: - Da, așa plăcințele am mâncat numai la bunica, iar bucătarul meu nu se pricepe deloc la copturi.
Nepoțica veni cu o completare: - Încă n-am mâncat ceva atât de gustos, se topește în gură.
Generalul făcu comandă:
- Iau un coș cu plăcințele și două cu biscuiți. Nepoțico, alege-ți tu coșulețele. Cât costă?
Cristina știa că nu are dreptul să vândă și de aceea nu putea nicidecum să numească suma.
Ea spuse: - Eu și mama mea am hotărât ca fiecare să plătească cât îl ține buzunarul, după posibilitate, și sper să ne alegem cu un mic profit!
Parascovia, auzind că Cristina, care era îmbrăcată ca o contesă, a numit-o mamă, simți că i se umezesc ochii.
Iar generalul o lăudă: - Te-ai gândit bine și important e că pentru comercializare nimeni n-o să te pedepsească, iată ține, cred că o să acopăr cu vârf și îndesat cheltuielile tale și ale mamei tale. Să fie un început de bun augur.
Cristina făcu un semn cu capul spre Valet și generalul slobozi banii în coș. În curând năvăliră și alți cumpărători și luară totul, iar coșul lui Valet se umplu de parale.
Peste o oră Parascovia cocea de acum alți biscuiți și plăcințele și spre seară în zece minute vândură toate coșurile. Acasă numărară banii și Parascovia constată:
- Atâția bani nu câștigam într-un an întreg la cucoana Ludmila, ce bine te-ai gândit!
Iar Cristina spuse: - Parascovia, mâine dimineață plec de una singură la vânzare, iar tu du-te și cumpără cea mai bună căruță, o s-o împodobim, o s-o desenăm, dulgherul o să dureze de la bun început o tejghea, vom așeza pe ea totul și vom vinde. Să facă și pentru ploaie un acoperiș alb cu cozoroc, în felul acesta toată lumea o să știe că noi în căruța albă cu flori vindem tot soiul de dulciuri. Dacă nu voi reuși să confecționez coșulețe, putem cumpăra pungi de hârtie colorate și frumoase și în ele o să punem dulciurile pe care tu doar ai să le coci. Iar acum să ne întoarcem în oraș ca să aflăm cum au luat cucoana Ludmila și Tatiana masa la restaurant și cu ce impresie s-au ales.
La restaurant Tatiana comandă atâta cât se obișnuise să mănânce acasă, un vraf de clătite și multe pârjoale, cartofi prăjiți și dulciuri. Totul era gustos, însă nu se compara cu ceea ce gătea Parascovia, iar când li se aduse nota de plată, cucoana Ludmila, care nu studiase prețurile când Tatiana făcuse comanda și îi dăduse fiicei să aleagă, mai nu căzu de pe scaun. Achită nota de plată și spuse: - Nu, draga mea, vom găti acasă, altfel în cel mai scurt timp ne ruinăm.
Apoi opriră o birjă și plecară la țiganca Tara, care le aduse la cunoștință că lucrează numai pentru plată dublă, fiindcă i-au sosit pe ospețe strănepoții și e ocupată cu ei. Cucoana Ludmila se învoi: - Bine, o să ne gândim, și dacă ne vom hotărî, într-o zi vom veni.
Tanea se încruntă exprimându-și astfel furia, iar cucoana Ludmila îi porunci birjarului să le ducă acasă. Astfel o duseră o vreme, uitând de răzbunare. Cucoana Ludmila pregătea de ale gurii, cumpăra alimente, iar dereticatul i-l încredințase grăjdarului pentru o plată aparte și acela făcea curățenie cum îl ajungea capul pe un bărbat care toată viața a îngrijit numai de cai.
Iar în mâinile Parascoviei totul avea spor, cocea cantități mari de prăjituri de tot soiul, ca la brutărie, luând-o ca ajutoare pe Ioana, pentru o plată bună. În fiecare zi, de patru ori, la anumite ore Cristina cu căruța plină vârf cu coșuri împodobite cu flori și panglici, cu pachete legate cu panglicuțe de diferite culori pleca, îmbrăcată frumos ca o prințesă, să vândă copturi.
Bani în casă erau suficienți, totul înflorea și în curte domnea o asemenea frumusețe, încât trecătorii se opreau și admirau căsuța îngrijită.
Însă Cristina nu se opri la cele realizate. Chemând meșteri constructori și un arhitect din partea locului, reconstrui casa, ridicând încă un etaj și o mansardă, cu o bucătărie uriașă, cu trei camere de baie, cu magazii mari și la casă mai adăugând o sufragerie enormă. Toamna casa cu olane roșii și geamuri noi de aceeași culoare, cu balcoane albe împodobite ca de sărbătoare era inundată de o mare de flori cățărătoare. Doar pe Cristina o ajuta să cumpere plante decorative bătrânul grăjdar Franc al contesei Esmeralda. Mica grădină, unde printre copaci creșteau trandafiri și alte flori, se transformase într-un paradis pe care îl făuriseră cu mâinile lor Parascovia și Cristina, cărora le părea că nu au nevoie de nimeni și le era atât de bine împreună.
Despre casa frumoasă din apropierea pieței, situată pe o ulicioară tihnită, vorbea tot orașul. Şi cucoana Ludmila hotărî să viziteze casa-paradis, cum era numită, și îi întrebă pe trecători cum să ajungă acolo. Găsi casa și le văzu pe terasă pe Cristina, Parascovia și Ioana bând ceai, iar alături de ele pe Valet și pe veverița nesuferită ce sărea în voie.
Cucoana Ludmila rămase înmărmurită de cele văzute: o casă nouă solidă, grădină, curte și puzderia de flori ce înfloriseră abundent în luna septembrie, demonstrându-le celor care le priveau ultima lor frumusețe înainte de sosirea iernii.
Parascovia o văzu pe cucoana Ludmila și o întrebă: - Ai venit, cucoană Ludmila, să ne vizitezi? Suntem bucuroase să te servim cu un ceai și cu clătite, ca să-ți amintești cum le găteam.
Cucoana Ludmila îi răspunse: - Nu, mulțumesc, iar tu, Parascovia, și tu, Ioana, întoarceți-vă la mine, o să vă plătesc bine și vă voi mai adăuga la câștigul de până acum.
Parascovia îi răspunse: - Nu, cucoană, abia am plecat de la dumneata și cu capul înțelept al nepoatei dumitale, am prins să o ducem bine, uită-te ce casă am, și Ioana și-a cumpărat nu departe de aici o căsuță, s-a căsătorit, prin urmare la noi totul e bine, ceea ce-ți dorim și dumitale.
Întorcându-se acasă, cucoana Ludmila îi povesti fiicei sale ce a văzut și nu-și putea afla locul de invidie. Grăjdarul le aduse din satul său o vecină, dar gătea foarte prost, bucatele n-aveau nici un gust, mâncarea plutea în grăsime și cucoanei și fiicei ei le cădea rău la stomac. Dar erau nevoite să îndure, deoarece servitorii și bucătăresele bune cer și o plată pe potrivă, care cucoana nu avea de gând s-o dea nimănui.
Acum când poposise toamna, Cristina plecă la pădure să culeagă flori de câmp și cucuruzi pentru coșurile ce se bucurau de mare căutare. Cât privește florile de câmp, o parte vor fi folosite pentru infuzii, altă parte vor fi uscate în buchete pentru ca toată iarna în casa lor să stăruie mirosul verii. După ce umplu un sac cu cucuruzi și un sac cu ierburi, îi aburcă pe spinarea lui Sting și, împreună cu Valet și Rița, ieșiră din pădure.
Pe drum întâlniră un țăran ce-și mâna din urmă vaca, care nu se prea grăbea, ca și când ar fi știut că este dusă de vânzare la abator. Când
Cristina ajunse în dreptul vacii, ea îi aruncă o privire atât de jalnică, încât fata tocmai se apucă de inimă și i se păru că animalul plânge.
Cristina îl întrebă pe țăran: - Unde-ți duci vaca, doar îndată o să înceapă să plouă?
Ţăranul îi răspunse: - Duc vaca asta s-o dau la carne, pentru că am nevoie de bani. Toamna bate la ușă, și apoi și vițica ei a crescut și ne va da lapte, iar două vaci de-a cui nevoie să țin?
Cristina avea în buzunar câțiva galbeni pe care îi păstra pentru noroc într-o batistă roșie, după cum citise în carte. Dezlegă iute batistuța și-i întinse monedele țăranului, spunând:
- Cumpăr vaca ta, am nevoie de ea, în fiecare dimineață ne ducem la piață după lapte, o să avem laptele nostru acasă, iar văcuța e atât de bună, se vede după ea că-i harnică.
Ţăranul pricepu că fata e o domnișoară, e îmbrăcată foarte bine și nu se pricepe de loc la prețurile la carne, dându-i două prețuri, așa că zise mulțumit:
- Ia vaca, e a ta. Joiana o cheamă, e tare cuminte și dă lapte gustos, atât că-i cam bătrânică.
Fata îi răspunse: - Bătrânețea nu-i un cusur, toți o să fim bătrâni, îmbătrânesc și oamenii, nu
numai animalele. Noi pe văcuța Joiana o s-o ținem până la sfârșitul zilelor ei, lasă să trăiască și să ne dea lapte. La noi și câinele Valet, și calul Sting sunt foarte bătrâni, veverița aceasta a mea e și ea bătrână și fie ca și Joiana să cânte în categoria animalelor ce-și trăiesc fericite veacul.
Bucuros, țăranul căzu de acord: - Firește, domnișoară, voi, bogații, aveți regulile voastre, vedeți mai bine cum să procedați cu ea?
Cristina netezi vaca pe grumaz și spuse: - Uite, Joiana, ești prima mea cumpărătură serioasă, să mergem acasă, îndată o să înceapă să plouă.
Porniră în grabă cu toții la drum și în curând ajunseră acasă, unde-i aștepta Parascovia cu un prânz gustos și cu grămadă de copturi, care trebuiau împachetate și duse de vânzare. Cristina îi povesti că a cumpărat o vacă și că-i foarte cuminte și deșteaptă.
Joiana îi privea bucuroasă în ochi pe noii săi stăpâni și Parascovia îi făcu loc în grajd, alături de Sting, dându-i un mănunchi de fân proaspăt și pâine de ajuns, ca și calului ce rumega și se pregătea mai departe de lucru, adică să plece la grădina publică cu tânăra sa stăpână.
Lângă poartă Parascovia avea o fântână împrejmuită cu flori, de unde luau apă pentru ele și pentru animale.
În ziua aceea de dimineață cucoana Ludmila și Tanea plecară la țiganca Tara, luând, fără a se zgârci, atâția bani, cât le ceruse dânsa și intrară în casa vrăjitoarei, care își freca mâinile de plăcere, că vechile cliente au revenit, căci de acum regreta că le ceruse prea mult.
Ţiganca Tara le întrebă: - De data aceasta cu ce treburi ați sosit, doamnelor?
Cucoana Ludmila îi răspunse:
- Dă-ne otravă puternică, vrem să otrăvim apa dintr-o fântână, dar să fie la sigur.
Ţiganca se învoi: - Vă dau, dar plătiți-mi atâta, cât am cerut data trecută.
Cucoana Ludmila îi întinse fără nici un chef banii și vrăjitoarea se duse și aduse o cutioară, spunându-i: - E o otravă puternică de ciuperci, pe care le culeg pe mlaștina unde sălășluiesc încornorații și acolo, culegându-le pe la miezul nopții, le descânt, ia-o și să vă fie de folos. Iar dacă ceva n-o să faceți așa cum trebuie, nu vă dau nici o garanție și vă mai aștept pe la mine.
Cucoana Ludmila se întoarse acasă, ceru de la servitoare hainele ei de țărancă, dându-i în schimb haine vechi de-ale sale și îi spuse să n-o întrebe nimic.
La prânz mâncă o găină ce se întindea ca guma, aproape necomestibilă, dar ce era de făcut, să găsești o bucătăreasă bună, e o problemă atât de complicată și foarte scumpă, altfel nu ar cumpăra toți ca niște smintiți, după cum a aflat de la cucoana Claudia, dulciurile Parascoviei, plătind bani frumoși. După prânz cucoana Ludmila îmbrăcă hainele de țărancă, se furișă neobservată din curte și o luă spre casa Parascoviei. Iar Parascovia și Cristina abia se întorseseră ostenite și după ce-și băuseră ceaiul, ieșiseră să descarce fânul pe care îl adusese un negustor la comanda lor. Îl des- cărcară direct lângă fântână. Joiana care umbla liberă prin curte și Sting începură să rumege iarba proaspătă, iar Valet se uita le ei și se mira ce găsesc ei în iarba asta, e bună doar să stai tolănit pe ea. Iar de mâncat trebuie să mănânci ciolănașe și alte mâncăruri gustoase, iar iarba este atât de sălcie, el o păștea numai atunci când se îmbolnăvea, ca să se vindece, dar s-o mănânci în fiecare zi e îngrozitor. Valet se culcase pe căpița de fân. Veverița Rița găsea și ea ceva gustos în fân. Valet adormi, iar Sting cu noua sa prietenă, vaca Joiana, cum o numea Cristina, rumegau fânul și se bucurau de viața îndestulată și slobodă, pe care fiecare și-o trăiește cum găsește de cuviință.
Dacă ar fi început ploaia, ar fi intrat în grajdul lor, deocamdată însă mai pot să stea în curte, să smulgă câte o gură de fân din căpiță.
În timpul acesta Cristina și Parascovia cu Ioana dereticau la bucătărie, căci este mult de lucru, atunci când se coace atât de des, și așteptau ca fânul să se svânteze la soarele apărut după ploaie și mai apoi să-l care în hambar.
Cucoana Ludmila intră pe furiș și se îndreptă spre fântână, însă, de îndată ce se apropie de ea și deschise cutioara ca să-i verse conținutul în fântână, o observă Sting și porni spre ea, se ridică pe picioarele dinapoi chiar în fața ei, era un cal puternic și bine hrănit, îngrijit, nu ca atunci când stătea la cucoana Ludmila, când era numai piele și oase. Şi iată că o lovi cu toată puterea cu potcoava pe cucoană și aceea zbură în sus, deoarece din cauza alimentării proaste devenise deja un schelet și semăna cu muma-pădurii. În zbor praful căzu pe florile ce creșteau în jurul fântânii și ele începură să se ofilească rapid, ca în urma unui incendiu și în locul lor rămase doar o pată neagră. Iar vaca Joiana, pricepând limbajul lui Sting, în care animalele comunică, precum că în curtea lor a venit un dușman de moarte, alergă și luă cucoana în coarne, aruncând-o peste gard. Veverița Rița sări pe capul răutăcioasei cucoane Ludmila și începu să-i zgârie creștetul cu labele, de pe cap prinse să se prelingă un sânge, tot atât de negru ca și sufletul ei. Valet se trezi, auzind zarvă, sări și ieși glonț în stradă și se puse s-o latre și s-o muște pe cucoana Ludmila.
Parascovia auzi țipetele cucoanei Ludmila:
- Oameni buni, ajutați-mă și salvați-mă de animalele turbate!
Parascovia își ciuli urechile și crezu că i se năzărise că aude vocea cucoanei Ludmila.
Iar cucoana Ludmila continua să țipe:
- Oameni buni, scăpați-mă de fiarele astea turbate, nu mai am nici un loc viu pe mine!
Parascovia văzu și înțelese că sunt cu adevărat țipetele cucoanei Ludmila, își scoase șorțul,
alergă într-acolo, după ea alergară Ioana și Cristina. Mare le fu uimirea celor care locuiau în frumoasa casă, când o văzură pe cucoană purtând haine vechi de țărancă.
Cucoana Ludmila strigă:
- Oameni buni, îi plătesc celui, care va împușca fiarele ce m-au atacat și mi-au frânt coastele!
Un flăcău din vecini o întrebă: - Dar de ce ai intrat mata în curte, doar nu te-au atacat pe
stradă? Ei erau în curtea lor. Te-am văzut cum ai intrat și te-ai strecurat spre fântână, aveai ceva în mână, tocmai mă pregăteam să-i spun vecinei Parascovia să nu bea apă din fântână, ci s-o controleze mai întâi dacă nu e otrăvită. Cucoana Ludmila spuse: - Am venit la tine, Parascovia, să te rog să te întorci la mine la lucru și spune tu însăți ce plată dorești. Şi iată am văzut fântâna și am vrut să beau apă, iar dobitoacele astea turbate au tăbărât asupra mea.
Cristina o întrebă: - Mătușă Ludmila, de ce ești îmbrăcată ca o sărăntoacă, ori poate ți-ai irosit toată averea cu chestiile dumitale murdare, tot umblând pe la vrăjitoarele negre? S-o știi de la mine, chiar dacă aș putea să-ți fiu fiică, de vreme ce te-ai îmbrăcat în haine mizerabile, chiar o să sărăcești, am citit în cartea bunicii. Păcat doar, mătușă Ludmila, că pentru a te pricopsi cu avere-a ai băgat în mormânt atâția oameni, iar moștenirea căpătată o tot arunci pe lucruri murdare, încât până la urmă, o să rămâi lefteră.
Parascovia spuse: - Cucoană Ludmila, nu știu dacă e adevărat că ai venit să mă chemi la lucru, numai că eu ți-am declarat că n-o să mă întorc niciodată la dumneata, unde mai pui că s-ar putea întâmpla ca eu însămi în curând să devin cucoană, după cum mi-a ghicit Cristina.
Cucoana Ludmila plecă abia târându-și picioarele, iar ei se apropiară cu toții de fântână și văzură că florile, astrele, crizantemele și tufele de trandafir s-au prefăcut în praf negru, până și furnicile din mușuroiul de alături zăceau moarte. Se vede că tânărul vecin Gelu spusese adevărul, avea de gând să otrăvească apa din fântână.
Parascovia chemă dulgherii și le porunci să pună la fântână o ușiță care să se încuie, ca totul să fie foarte bine închis și să nu poată fi aruncat nimic în apă. Totodată să pună lacăt și la poartă, se vede că de oamenii răi trebuie să te păzești, e adevărat că animalele din curte sunt mereu slobode și mereu cu ochii-n patru.
Cucoana Ludmila intră în casă, se duse în camera de baie și se scăldă ca să se curețe de murdărie și să-și spele sângele ce se închegase, trimise și după doctor ca să-i trateze rănile.
Doctorului îi spuse că a lunecat de pe scară de la etajul doi, aceluia nu-i veni a crede, pentru că avea mușcături pe brațe și zgârieturi pe cap, dar nu era treaba lui să descoase pe cineva, ci să lecuiască. Doctorul nu crezu, unde mai pui că nici nu-i păsa de ce boală se tratează cucoana Ludmila.
Fiica sa era plecată în oraș să facă niște cumpărături și când se întoarse, mama îi relată toată pățania, adăugând la sfârșit:
- Nu știu, parcă-i invulnerabilă și o apără puternic o vrăjitoare, uite câtă otravă s-a irosit și fără nici un rost, iar bani s-au cheltuit atâția, încât am fi putut cumpăra două palate. Tanea, va trebui să ne oprim pe o vreme, căci dacă îi vom da și mai departe bani țigăncii Tara, foarte curând ne vom ruina la sigur, după cum mi-a spus în față Cristina asta nesuferită.
Diana și contesa Esmeralda călătoreau pe ruta schițată de tatăl ei dintr-o țară în alta și din capitală în capitală. Astfel ajunsese deja într-o țară arabă și se cazară la cel mai bun hotel, dintr-o capitală frumoasă. Stăruia căldura și nu le venea a crede că aici nu există ierni înzăpezite ca în țara lor, iar pe nisipuri cresc cactuși enormi și spre deosebire de Brașovul lor unde deseori plouă, aici ploi nu au fost de o sută de ani. Sosiră seara. Luară cina, bucatele erau foarte gustoase, neobișnuite, cu o mulțime de condimente, cu dulciuri ce-s mai dulci decât mierea. Dis-de- dimineață soarele lumină geamul de unde se vedea oceanul și Diana dori să se scalde. În timp ce mergeau spre țărm Diana îi povesti mamei sale:
- Zonele tropicale au șarmul lor, dar nu se compară cu Transilvania noastră, cu ținutul nostru muntos pe unde pare că nu a trecut picior de om, cu brazii noștri seculari, veșnic verzi, cu florile de pădure ce acoperă solul dimpreună cu iarba mătăsoasă. Cu copaci frunzoși ce-și schimbă culorile, de la verdele fin al verii la auriul toamnei, cu tufe ce parcă ar împrumuta culoarea soarelui, împodobind peisajul cu tot felul de nuanțe, a cascadelor cu apă cristalină și cu râulețe repezi ce mână în calea lor până și pietrele. Dar cât face aroma aceea minunată amestecată vara cu mireasma picantă a tot soiul de flori și aerul proaspăt și dulce ca mierea având chiar aroma ei.
Iar Arabia e însorită și aerul e îmbibat de briza mării, de dulciuri orientale și de toate mirodeniile acestea ce se vând pe aici cu sacii. Există un anumit șarm și-mi place Orientul încă de pe când am citit: “O Mie și Una de Nopți”, poveștile acelea m-au captivat grozav și de aceea am dorit să vizitez aceste locuri.
La hotel li se pusese la dispoziție un arab ca să le arate orașul și plaja, dar fură preîntâmpinate că se pot scălda numai îmbrăcate, aici nu sunt admise costumele de baie.
Ahmed, un bărbat de vreo patruzeci de ani, care le însoțea, înainte locuise în Europa, la Londra, unde avea un magazin cu dulciuri orientale, acolo se căsătorise cu o englezoaică și avea trei copii. Însă într-o iarnă grea, nefiind obișnuit cu frigul, s-a îmbolnăvit de pneumonie și medicii l-au sfătuit să se întoarcă pe vreo doi ani acasă, iar familia îi rămase acolo, așteptând când se va vindeca definitiv și va reveni la Londra. Deocamdată locuia cu părinții care aveau o prăvălie cu mirodenii și tot soiul de mărunțișuri, însă fratele său, care se îmbogățise, l-a chemat să-i dea o mână de ajutor la acest hotel unde locuiau acum Diana și mama ei este proprietatea lui.
Ahmed îndeplinea toate misiunile fratelui și acum acela îl trimise să însoțească doamnele nobile care comandaseră camere de lux. În țara lor nu se obișnuiește ca două femei bogate să umble fără însoțitor, și pe deasupra ele nu cunoșteau limba arabă, iar engleza Diana o vorbea.
Diana îi spuse lui Ahmed că vrea mai întâi să treacă pe la bazarul oriental ca să-și cumpere îmbrăcăminte de care poartă cele mai bogate domnișoare. Mama nu dorea să-și cumpere, preferând îmbrăcămintea europeană. Contesa Esmeralda și Diana purtau îmbrăcăminte de doliu după tatăl plecat de timpuriu din viață, însă contesa nu-și mai putea vedea fiica în negru și încuviință ideea ei de a-și cumpăra haine de culori vii, spunându-i:
- Fata mea! Nu e neapărat să porți doliu un an întreg, eu o să-l port trei ani de zile, așa am hotărât, și o să port doliu și pentru tine. Iar tu ești tânără, au trecut opt luni de zile din ziua morții tatălui tău, cred că nu mai e nevoie să te îmbraci în negru. Iar când vei îmbrăca haine de culori mai vii, și mie viața nu mi se va părea atât de sumbră.
Într-o prăvălie cu haine scumpe Diana își alese trei rochii, una de culoare albastră ca ochii ei, împodobită cu aur și nestemate, alta de culoare roz pe care o cumpără pentru Cristina, ei își mai alese o rochie de culoarea peruzelei și ciclamen cusută, cu mărgelușe de aur.
Diana vroia să se întoarcă cât mai repede la hotel și acolo să îmbrace haina frumoasă de culoarea cerului, din mătasea cea mai fină, cu o broderie minunată și își mai cumpără și încălțăminte arabă de culoarea fiecărei haine.
Achiziționă și bijuterii arabe care să se asorteze cu îmbrăcămintea, ba chiar și contesa Esmeralda își alese niște bijuterii cu diamante negre, ce se îmbinau cu hainele ei de doliu.
Diana îl întrebă pe Ahmed: - Ahmed, cum să mă scald în ocean?
Ahmed îi răspunse:
- Iată o îmbrăcăminte arabă din cea mai fină mătase, nu se șifonează, se usucă imediat ce ieși din apă și astfel înveșmântată veți intra în ocean, fiindcă haina europeană nu se potrivește.
Diana propuse: - Atunci să plecăm la hotel, vom lua micul dejun și pe urmă, dacă ne-ai fost dat ca însoțitor, ne vom porni spre țărmul oceanului.
Doamnele reveniră la hotel și îl invitară și pe Ahmed să ia micul dejun cu ele la restaurantul hotelului. Sala restaurantului era enormă ca și hotelul, cu pereți de marmură albă, fiecare masă era despărțită de alta cu un cerc de piatră pe care creșteau flori cățărătoare și se crea impresia că te afli într-o oază unde-i răcoare și totodată cald și mirosea a bucate apetisante. În centru era un havuz uriaș în care pluteau trandafiri printre bucățile de gheață ce răcoreau aerul. Fețele de masă albe și scaunele erau toate de culoarea zăpezii, curate și foarte frumoase.
Ahmed le descrise fiecare fel de mâncare, comandă pentru ele pilaf din carne de oaie cu stafide și mirodenii și salate orientale - crevete albe, carne înăbușită cu fasole și dulciuri orientale, iar la sfârșit cafea neagră ce se întindea ca siropul, cu înghețată și căpșune.
În discuții despre obiceiurile locului și despre ținutul Transilvaniei timpul se scurse rapid și Diana se îmbrăcă cu o rochie bleu ușoară, aproape imponderabilă ce dădea senzația că în general nu porți nici o haină pe tine. Părea destul de ciudat după veșmintele europene, cu rochii de mătase greutatea cărora mărea corsetul și când femeia se întindea părea că a nimerit într-o menghină.
Mulțumită, Diana se privi în oglindă, pieptănându-și părul lung, bogat, auriu ce cădea ca valurile mării, acoperindu-l cu un voal subțire ca pânza de păianjen, cusut cu dantelă aurită și rămase satisfăcută de noul său aspect fizic, ca și cum ar fi fost o Prințesă din O Mie și Una de Nopți.
Mama și Ahmed îi zâmbiră fetei când ieși să li se arate și ambii ajunseră la concluzia că e splendidă. Iar Ahmed se gândi că va răpune inima vreunui arab bogat și că e atât de frumoasă și albă, încât frumusețea ei e incomparabilă cu cea a fetelor din partea locului.
Părăsiră hotelul și se îndreptară spre ocean, acolo plaje amenajate nu existau. Însă nu departe de port era o plajă și mulți dintre acei care vroiau să se scalde se opreau acolo. Diana înota foarte bine, deoarece în fiecare an, vara, plecau la băile marine din Bulgaria, Constanța sau Nisa, unde ei îi plăcea cel mai mult, și acolo tatăl ei îi angajase un profesor de înot, care o învățase să înoate, avea la acea vreme zece ani. De atunci fata înota ca un pește și se ducea cu tatăl ei departe în largul oceanului, fără a se teme cât de puțin de apă și groaza că ar putea să se înece, n-a încercat-o vreodată.
Acum pentru prima oară se hotărî să înainteze departe în ocean fără părintele ei și, intrând în apa caldă ca laptele proaspăt muls, fata înotă copleșită de amintiri despre tatăl ei. Ca întotdeauna în acea clipă ar fi dorit să-l vadă, atât de apropiat și drag, căci anume apa e legată, precum susține magia, cu lumea celor morți, trecând prin pământ și pătrunzând în morminte. Pe Diana o cuprinse un sentiment de care nu putea scăpa, așa de mult vroia ca tatăl ei să înoate în față și ea să-l ajungă neapărat din urmă, că i se năluci că-l vede plutind pe valuri. Lacrimile ei se amestecară cu apa de mare sărată și rana puternică din suflet din nou, ca și opt luni în urmă, îi sfâșia inima. În clipa aceea i se păru că tatăl înoată în față și o cheamă după el. Lăsându-se prinsă de această chemare, Diana înota, dându-și seama că e doar un miraj, mai curând din cauza soarelui arzător, și nu o auzea pe mama ei care striga:
- Diana! Nu te îndepărta prea tare de țărm, nu vezi cât de mari sunt valurile?
Iar Diana înota și valurile o legănau purtând-o tot mai departe în larg, iar soarele luminos al amiezii îi bătea în față. Simțea sub ea apa fără fund. Privind prin apa străvezie, vedea pești multicolori, alge frumoase de diferite culori și înțelese că a obosit și dori să se odihnească puțin, culcându-se pe spate. Valurile o legănau ușor, soarele deja îi ardea fața și atunci Diana hotărî să se întoarcă la țărm pentru că îi era sete. În apă văzu cum se ridică spre ea cu gura căscată un rechin și fata începu să înoate din răsputeri, zărind nu departe un iaht. Își scoase voalul subțire și sclipitor și-l aruncă în sus ca să fie observat și să i se vină în ajutor.
În corabie se afla Şamil, feciorul șeicului Ali, care se întorcea în port după absolvirea Universității Sorbona din Paris și stând pe punte, întrucât un an încheiat nu fusese acasă, urmărea cum iahtul o să intre în port. Tatăl său spera ca el, având studii serioase, să-l ajute la conducerea Statului Arab, pe care îl va face să prospere cu noile sale cunoștințe și idei din lumea nouă.
A doua zi va trebui să plece în țara arabă vecină, la logodnica sa, cu care este logodit de cinci ani, să o aducă în casă ca pe o mireasă și să celebreze căsătoria.
Emir Şamil se gândea cum o fi arătând acum logodnica lui, doar nu a văzut-o de cinci ani, de la nunta cunoscuților comuni ai părinților, stăpâni ai două țări arabe. Atunci era încă un copil.
Deodată Şamil observă în razele soarelui lucitor un șal aruncat peste valuri și prinse să privească atent în apă. Văzu o fată ce înota disperată strigând:
- „Ajutați-mă, salvați-mă!”
Emir Şamil îi porunci căpitanului s-o ia cu toată viteza în ajutorul fetei, el însuși alergă să-și ia arma de argint pe care i-o dăruise tatăl său și pe care o purta cu el. În locurile acestea deseori pluteau rechini albi cărora le place anume apa caldă și de aceea locuitorii din partea locului nu se scaldă în ocean. În afară de aceasta aici mai pot fi întâlnite meduze de apă, șerpi, pești otrăvitori și tânărul emir pricepu că cineva din lumea subacvatică o amenință și se pregăti să tragă.
Diana înotă desperată în întâmpinarea iahtului, ridică mâna și apucă funia aruncată în jos, însă rechinul care nu se grăbea să mănânce fata, deoarece în gura deschisă îi intrase un cârd întreg de pești mici, fiind un vânător adevărat, nu putea să lase victima să-i scape și deschise gura ca s-o înghită.
În timpul acesta Emir Şamil trase cu arma direct în gura rechinului și toată apa se amestecă cu sânge.
Dianei i se păru că înoată în sângele rechinului, fu trasă în sus pe iaht, iar ceilalți rechini îi veniră în ajutor rechinului ucis și săreau din apă, ca să înșface fata de picior.
Când Şamil o prinse de subțiori, după emoțiile încercate, de sete și spaimă, ea își pierdu cunoștința, i se părea că se mai leagănă pe valuri și tatăl ei îi spune:
„O armeancă bătrână mi-a ghicit, fiica mea, că la vârsta de optsprezece ani, ai să te căsătorești într-o țară arabă cu un emir, fiu de șeic și că o să fii foarte fericită, aici ți-e destinul. Nu am crezut că va avea dreptate, dar iată cum s-au rânduit lucrurile că la chemarea mea mirele tău singur te-a găsit și te-a salvat de la moarte”.
Emir Şamil o privea înmărmurit pe minunata fată, pletele căreia stăteau răsfirate pe punte, iar fața ei părea ca de marmură, cu o piele atât de albă și aproape străvezie, cu buze palide roz, ce aminteau petalele trandafirului chinezesc. Era nemaipomenit de frumoasă și emirul arab se îndrăgosti imediat de ea.
Între timp contesa Esmeralda și Ahmed alergau pe țărm și strigau, deși părea că fata a dispărut fără urmă după orizont din cauza valurilor și ei n-o văd sau poate că s-a înecat.
Contesa Esmeralda începu să plângă și îi spuse lui Ahmed:
- Oare am sosit aici, după schema călătoriei executată înainte de moarte de mâna soțului meu, ca să-mi pierd fiica pe totdeauna? Atunci ce rost mai are să trăiesc, când nu mai am pe nimeni pe lumea asta și nu mai trebuiesc nici eu nimănui?
Ahmed răspunse: - Au trecut abia două ore, poate se va întoarce, marea s-a calmat cu totul și e semn rău să vă gândiți că s-a înecat. Să sperăm, contesă Esmeralda, numai la bine, că degrabă va apărea. Iar deocamdată să mergem la hotel, acolo o să beți apă, o să vă odihniți și o să vedeți că în pragul hotelului în curând va apărea fiica dumneavoastră, vie și sănătoasă, important e să credeți și s-o așteptați.
Contesa Esmeralda căzu de acord cu argumentele lui Ahmed și se întoarseră la hotel, unde ea bău apă și se întinse pe pat doborâtă de lipsa de informații, lucrul cel mai rău, dar cu care suntem nevoiți să ne ciocnim de cele mai multe ori în viață cu diferite ocazii.
Contesa ieși pe balcon de unde în depărtare se vedea oceanul și strigă către cer:
- O, forțe cerești, albe și luminoase, vă rog, nu-mi luați fiica, prea multă durere pentru mine, nu e cu dreptate. Doar n-am făcut nici un rău nimănui și am semănat numai binele și tu, cerule, ești nedrept cu mine, dă-mi fiica înapoi!
Contesa Esmeralda se culcă din nou. Când dormi, timpul trece mai repede, ochii i se închideau de oboseală, iar lacrimile dispăruseră de parcă nici nu ar fi fost, durerea le uscase cum se usucă apa din mlaștină.
Adormi și visă că în cameră intră contele Alexandru, se așeză alături de soție, îi luă mâna, i-o sărută dulce cum o făcea dintotdeauna și o liniști:
- Esmeralda, nu te mai căzni atâta, ai inima bolnavă și nu există nici un motiv să te alarmezi, peste o oră ai s-o vezi în pragul camerei tale pe fiica noastră, care se grăbește să vină la tine.
Contesa Esmeralda deschise ochii, privi prin geam și văzu un abur ușor aidoma unei năluci ce se ivise adineaori aici și nu pricepea ce a fost, vis sau delir? Ochii și pleoapele o dureau de încordare, se închiseră din nou și ea se cufundă într-un somn adânc prin care simțea o durere sfâșietoare, însă, amintindu-și cuvintele lui Ahmed, își zise că e devreme să-și îngroape fiica și că totul o să se termine cu bine.
Iar Diana își reveni din leșin și întrebă: - Unde mă aflu?
Emir Şamil care cunoștea limbile europene răspunse:
- Frumoaso, ați înotat în largul mării și acolo un rechin a dorit să se înfrupte la prânz cu dumneavoastră, dar v-ați născut cu două vieți, l-am împușcat și v-am salvat.
Diana îi adresă o rugăminte: - Fiți amabil să mă conduceți până la hotelul Splendorile Orientului, sunt cazată acolo și mama și-o fi ieșind din minți, crezând că m-am înecat.
Emir Şamil încercă s-o calmeze:
- Suntem deja în port și îndată o să vă conduc la hotel, la mama domnea-voastră.
Fata le mulțumi marinarilor și coborând în port împreună cu Emir Şamil, porniră pe jos spre hotel, zicându-și că mama ei n-o mai așteaptă pe țărm, iar dacă nu v-or găsi-o la hotel, vor pleca să o caute pe țărmul oceanului.
Diana se grăbea și aproape că nu vorbea cu tânărul care o salvase, știa că mama ei are inima bolnavă și nu trebuie s-o neliniștească. Şamil rămase în hol și spuse că le va aștepta acolo - pe ea și pe mama ei. Diana alergă pe scări, trecu printr-o cameră și intră în dormitorul mamei. Aceea deschise ochii și își văzu fiica în cadrul ușii.
Contesa Esmeralda își îmbrățișă fiica, plângând și sărutând-o fără cuvinte, după care zise:
- Gata, copila mea, s-a terminat cu înotatul în largul mării, dacă vrei să mă mai vezi în viață.
Diana îi relată tot ce s-a întâmplat și în încheiere zise:
- Mamă, să mergem să-ți fac cunoștință cu salvatorul meu. Ne așteaptă de o oră încheiată.
Diana își îmbrăcă rochia bleu din batist fin, cu trandafiri roz împodobiți cu dantelă bleu. În
rochia cumpărată la Paris Diana se simțea minunat, arăta subțire ca o trestioară și își zise că așa o să-i placă mai mult tânărului și frumosului arab, despre care nu știa aproape nimic și nici nu-l întrebase cine e?
Mama și fiica ieșiră în hol și Diana îi spuse: - Iată-l, mamă, pe salvatorul meu!
Emir Şamil se închină, sărută mâna contesei Esmeralda și rosti în limba engleză:
- Sunt fiul cârmuitorului acestui stat, șeicul Ali și mă numesc Şamil.
Contesa Esmeralda se prezentă:
- Sunt contesa Esmeralda din Transilvania și fata pe care ați salvat-o este fiica mea, Diana. Vă mulțumesc foarte mult că în acea clipă aproape fatală, ați fost îngerul ei păzitor.
Emir Şamil le invită pe doamne la restaurant, unde li se puse la dispoziție sala de banchete și în scurt timp masa stătea încărcată cu tot felul de bucate orientale, încăperea fiind inundată de plante cățărătoare ce înfloreau și răspândeau mireasmă de iasomie. Pe masă, pentru aerisire, stăteau aranjate vase de argint cu flori vii și printre ele tot soiul de figuri de gheață.
Contesa Esmeralda îl întrebă pe Emir Şamil:
- De unde cunoașteți atât de bine limbile europene, am observat că ați conversat cu doamnele din hol și în engleză, și în franceză, de parcă ar fi limbile dumneavoastră materne?
Emil Şamil îi răspunse: - Am absolvit Universitatea Sorbona din Paris, secția finanțe și afaceri bancare, sunt doctor în economie. Îi sunt recunoscător tatălui meu înțelept care m-a trimis în Europa unde am acumulat multe cunoștințe și sper ca ele să mă ajute să-mi aduc aportul la prosperarea țării mele. Secolul al XIX-lea, în care trăim, după cum am aflat la Universitate, e secolul dezvoltării rapide a industriei de mașini și a mecanicii, a căilor ferate, toate acestea vor contribui la dezvoltarea și înflorirea multor state. Am călătorit destul în carete și echipaje, trenurile vor uni între ele toate țările și le vor apropia.
Contesa Esmeralda spuse: - Vă mulțumesc încă o dată că mi-ați salvat fiica și propun o cupă de șampanie, în sănătatea dumneavoastră, Emir.
Dianei începu să i se învârtă capul, se clătină, gata să cadă, însă își reveni și zise:
- Cum se vede, se lasă simțite aventurile mele din ziua de azi și, dacă-mi permiteți, o să mă întorc în camere, iar dumneavoastră luați masa fără mine. Mai mult ca orice, aș vrea să fac o baie, apoi să mă întind în pat, căci nu știu de ce mi-e cam frig în ciuda căldurii de aici.
Emir Şamil se ridică și conduse în camerele de hotel fata de care se îndrăgostise și care se rezema de brațul lui, apoi coborî în restaurant, la contesa Esmeralda. Luară prânzul și stătură de vorbă, însă contesa Esmeralda se neliniștea pentru fiică, își ceru scuze și spuse că îi mulțumește pentru masa copioasă, dar că ar dori să se întoarcă la fiică.
Emir Şamil comandă o tavă cu fructe și una cu dulciuri ca să fie duse în camerele fetei, apoi plecă. Se duse la o florărie și porunci să fie trimise cu tot cu vase la hotel, în camerele Dianei. Erau trei camere enorme și în scurt timp ele fură inundate de flori, iar lângă pat fu adusă o măsuță pe care stăteau fructe și dulciuri.
Diana zăbovi multă vreme în camera de baie, voia să se încălzească și apa de trandafir înspumată îi pătrundea în piele. Apoi îmbrăcă un halat alb flaușat, își zvântă părul cu un prosop și intră în cameră, unde văzu o mare de flori și dulciuri, ceea ce o făcu să zâmbească. Își dădu seama că aspectul ei exterior nu l-a lăsat rece pe fiul șeicului, care era foarte chipeș.
Diana se întinse pe pat și începu să guste din dulciuri și să bea ceai, pe care mama i-l comandase.
Contesa Esmeralda spuse: - Mi se pare că emir Şamil s-a îndrăgostit și astă noapte n-o să aibă un somn prea liniștit, gândindu-se la tine.
Diana zise:
- Mamă, nu numai el s-a îndrăgostit de mine, ci, pare-mi-se, și eu m-am îndrăgostit de el.
A doua zi doamnele hotărâră să plece din nou la bazarul oriental, ca să-și cumpere podoabe de aur și mătăsuri și să treacă și pe la cel mai bun magazin de bijuterii din oraș. Dianei îi plăcu un colier cu diamante roz, ce stătea pus deoparte și un inel cu un diamant masiv de forma unui crin de aur. Diana îi spuse lui Ahmed să-l roage pe patronul magazinului să-i vândă podoabele puse deoparte, însă acela răspunse: - Ahmed, transmite-le doamnelor că aceste podoabe sunt pentru logodnica lui Emir Şamil, fiul șeicului nostru, le-a ales însuși șeic Ali, și un servitor, de îndată ce se va elibera, le va duce la palat.
Ahmed le tălmăci doamnelor cele spuse de patronul magazinului de bijuterii și observă că Diana într-o clipită roși, apoi păli auzind noutatea.
Contesa Esmeralda întrebă: - Şi cine este norocoasa, care va deveni soția emirului Şamil?
- E din statul vecin, fiica șeicului de acolo și sunt logodiți de cinci ani, însă nu s-au căsătorit, pentru că emir Şamil învăța la Paris. Iar acum s-a întors și șeic Ali, a hotărât că e timpul să se căsătorească, căci el e unicul lui fiu, celelalte sunt fete, și trebuie să-i nască urmași la tron.
Dianei i se făcu rău, ajunse cu greu până la hotel, acolo se culcă și o apucară frisoanele, îi crescu febra și începu chiar să delireze:
În starea sa de inconștiență, Diana rostea: - Şamil, te iubesc!
Mama își dădu seama că a doborât-o răceala în urma înotului îndelungat în apă și a stresului prin care trecuse, dar și lovitura că emir Şamil se căsătorește și are logodnică și că aceasta nu e nicidecum fiica ei. Contesa Esmeralda regretă că emir Şamil le invitase la restaurant și le trimisese atâtea flori și dulciuri, dându-i speranțe fiicei sale, iar inima ei, care nu iubise încă niciodată, acum se topea de dragoste și era păcat că prima ei iubire, atât de puternică, va fi ratată.
Mama îi spuse fiicei: - De îndată ce te vei întări nițel, vom pleca, nu trebuie să suferi. Văd că în afară de răceală îți părea rău că emirul Şamil se însoară. Însă, fiica mea, aici e Orientul și
domnesc alte legi, alte tradiții, cu totul și cu totul alte obiceiuri, în fine, e altă religie. Şi toate celelalte ne sunt străine, de aceea eu consider că trebuie să plecăm.
În clipa aceea ușa se deschise și iarăși fu adus un buchet de trandafiri roșii, o cutie în formă de inimă cu ciocolată franțuzească din magazinul unui francez, domnul Henri. Fiul domnului Henri, Claude era prietenul lui Şamil, studiaseră împreună la Paris. Deoarece magazinul din Franța al familiei domnului Henri nu-i aducea mare profit, emir Şamil îi propusese tatălui lui Claude, să deschidă un magazin în orașul lui și aici afacerile îi mergeau strună. La acel magazin cumpărase delicioasa ciocolată pentru frumoasa Diana.
În buchetul de flori Diana găsi un bilețel cu următoarele cuvinte:
„Pentru tine, frumoasă Diana, fie ca ciocolata să-ți sporească forțele și să te întremezi cât mai curând. Vreau să știi că inima mea îți aparține doar ție și lucrul acesta s-a întâmplat din clipa când te-am văzut. Şamil.”
Fata se vindecă imediat, sări din pat, iar mama se uită la ea și rosti:
- Ca să vezi, cea mai gravă răceală poate fi tratată cu un bilețel de dragoste, cu o declarație, am înțeles și fără ca tu să-mi mărturisești.
Diana declară: - Nu, mamă. Nu plecăm, pentru că el mă iubește și nu am de gând să-l cedez, cum ai ceda aceste fructe de pe tavă, altcuiva. Ce înseamnă sunt logodiți de cinci ani, e prostie curată, zău așa, poate că demult nu a mai văzut-o și nici nu-i place. Dacă ar simți ceva față de ea, nu mi-ar trimite mie ciocolată și scrisori cu declarație de dragoste. Cu așa ceva nu se glumește.
Se auzi o bătaie în ușă și intrară mai mulți servitori, ducând bucate pe tavă și așezându-le pe o enormă masă rotundă, iar Ahmed le informă:
- De azi, doamnelor, o să serviți masa în camere și pentru toate a plătit emirul Şamil. A rugat să primiți serviciile lui ca un dar pentru fata pe care a salvat-o. Iar cina va fi servită la orele șapte seara pe terasa hotelului, unde-i piscina cu peștișori de aur și acolo va fi prezent, dacă doamnele nu au nimic împotrivă, și emir Şamil, viitorul nostru cârmuitor.
Diana zâmbea, era și mai frumoasă, ca de obicei, i se trezise pofta de mâncare, gusta din toate bucatele ce-i plăceau. Deși carnea picantă și peștele puțin cam dulciu și darurile mării erau foarte gustoase, totuși se deosebeau considerabil de ceea ce mâncau de obicei în Transilvania și în Europa. După ce luară prânzul, Diana începu să-și aleagă dintre toate hainele cumpărate pe acea, care ar avantaja-o mai mult ca niciodată și alese o rochie de mătase de culoare verde marin cu romanițe mari în jurul gâtului și într-adevăr în ea era neasemuit de frumoasă. Frizerul invitat îi ondulă părul, îl ridică în vârful capului, îl prinse cu un pieptene pe care erau zugrăvite aceleași romanițe ca și pe rochie. În pregătiri pentru cină doamnele mondene nici nu observară, când se lăsă înserarea și servitorul lor le invită pe terasa restaurantului, unde erau deja așteptate.
Diana și contesa Esmeralda ieșiră în urma servitorului și el le conduse pe terasa inundată de flori și de o mulțime de lumânări albe aprinse, și aceste flori tropicale, printre care se evidențiau orhidee de diferite culori, erau splendide.
Emir Şamil purta un costum de culoare bleu-marin în stil european și cămașă albă cu papion prins cu un diamant masiv ce scotea în evidență în mod neobișnuit exteriorul lui oriental, dându-i un șarm și o eleganță deosebită. Emir sărută mâna ambelor doamne cum se obișnuia în Europa și le invită la masa încărcată, cu tot felul de bucate orientale.
Diana îi zâmbi lui Şamil, răspunzând privirii lui de îndrăgostit, și el înțelese fără cuvinte că fata îl iubește.
Cânta muzica, o dansatoare dansa într-un veșmânt azuriu și Diana, care doar auzise însă nu văzuse cum dansează tinerele Orientului dansul buricului, rămase încântată și-i mărturisi acest lucru lui Şamil.
Emir Şamil ținu să le aducă la cunoștință:
- Mi-am asumat o decizie importantă, poate e luată în pripă, dar e strigătul inimii mele. Am avut o logodnică și astăzi i-am expediat prin curier o scrisoare în care o anunț că suntem prea diferiți și că o eliberez de cuvântul dat și nu o oblig să se căsătorească cu mine. Cu atât mai mult, că o cer în căsătorie pe o altă fată, pe care am îndrăgit-o din toată inima.
Contesa Esmeralda întrebă: - Cine-i norocoasa pe care, sunt sigură, o s-o faceți fericită?
Emir Şamil răspunse: - Fiica dumneavoastră, contesa Diana.
Emir Şamil scoase din buzunar o cutioară de cristal, în care era un splendid inel cu un diamant masiv.
Diana spuse: - Emir Şamil, nu știu dacă o să accepți condițiile mele, am auzit că în țările arabe se obișnuiește să ai patru soții, iar eu așa ceva nu voi fi în stare să suport și de aceea îți declar de la bun început, că nu am de gând să-mi împart soțul cu nimeni.
Emir Şamil zâmbi și zise: - Accept condițiile tale, dar trebuie să-mi naști trei copii și atunci eu voi rămâne al tău pe totdeauna, până la sfârșitul zilelor.
Contesa Esmeralda veni cu o precizare:
- Vă binecuvântez cu o singură condiție, ca tatăl dumitale, șeicul Ali, te va binecuvânta și el și nu se va opune acestei căsătorii. Iar acum sunt convinsă că el nu știe că dumneata i-ai cerut mâna fiicei mele, așa că, după ce vei pune totul la punct, te așteptăm la hotel și dacă în trei zile nu voi primi invitația tatălui dumitale și el nu o va cere pe Diana de soție pentru dumneata, emir Şamil, eu nu doresc ca fiica mea să-ți devină soție. Fără acordul șeicului Ali, pur și simplu nu doresc și nu te supăra. Cred însă că dacă ar fi fost în viață contele Alexandru, tatăl Dianei, pe care tatăl dumitale l-a cunoscut îndeaproape, anume așa s-ar fi întâmplat.
Emir Şamil căzu de acord: - Bine, fie cum doriți, contesa Esmeralda, chiar în clipa aceasta, cu permisiunea dumneavoastră, vă părăsesc și plec să aranjez lucrurile cu tatăl meu și o să revin cât se poate de repede.
Emir Şamil plecă, iar Diana se supără și îi reproșă mamei: - Mamă, ai fost dură cu emirul Şamil și el și-a dat seama că nici tu nu arzi de dorință să mă măriți cu el.
Mama îi răspunse: - Fiica mea, ai dreptate, n-am visat să te las pe totdeauna în aceste locuri toride. Am dorit să te văd soția unui nobil european și apoi te-ai gândit că mă lași de una singură?
Diana îi răspunse: - Nu am iubit pe nimeni niciodată și, dacă s-a întâmplat să mă îndrăgostesc în această țară, eu nu port nici o vină, iar inima mea îl dorește și îl va dori toată viața pe el, alt bărbat nu vreau să am ca soț.
Mama spuse: - Diana, eu mi-am spus condițiile și nu o să-mi calc cuvântul și apoi e și dorința tatălui tău, să știi.
Doamnele se întoarseră în camere și Diana se culcă indispusă, doar seara fusese pierdută, iar ea ar fi putut să și-o petreacă până târziu cu emirul Şamil.
Emir Şamil plecă la tatăl său și tatăl îl întrebă pe fiu:
- Nu pleci în țara vecină? Şehrizada te așteaptă!
Emir Şamil îi răspunse: - I-am expediat darurile, pe care i le-ai cumpărat, cu un curier și mi- am cerut scuze că nu pot să mă însor cu ea. Căci, tată, eu mi-am găsit logodnică, dumneata l-ai cunoscut pe tatăl ei, te-ai întâlnit de multe ori cu el, îmi povesteai și mie că a jucat un rol important în pacea cu Persia, e vorba de contele Alexandru din Transilvania, e regretabil doar că acum opt luni a decedat în circumstanțe tragice.
Tatăl lui Şamil, șeicul Ali, rămase șocat de noutate, numai că la ce te poți aștepta de la un fiu, care a învățat în Europa? El îi zise: - Fiule, poți să te căsătorești cu amândouă, cine te împiedică, doar legile noastre salută patru căsătorii și cred că Şehrizada va fi de acord de vreme ce a așteptat atâta, să-ți fie a doua soție și dacă europeana nu vrea să fie a doua, să fie prima.
Şi apoi logodnica ta e dintr-un ținut îndepărtat și nu se știe dacă va dori să rămână aici cu tine, doar e altă climă și toate celelalte tradiții sunt diferite. Te sfătuiesc să o inviți și pe Şehrizada,
doar e prietena surorii tale, să stea în ospeție la noi și să-i spui că dacă europeana după o lună de ședere aici, va refuza să mai rămână, te vei căsători imediat cu ea și vom scăpa și de supărări și de gâlceavă cu tatăl ei, cu care sunt prieten. Nemaivorbind că trebuie să-i pui condiții soției tale, ca în trei ani de zile să-ți nască trei copii, și ca viitor cârmuitor al statului, ești obligat să dai țării un urmaș. Atunci mie mi-o fi totuna, o să te căsătorești a doua oară. Legile țării noastre au fost gândite și adoptate în decurs de câteva mii de ani și nici eu, nici tu nu le putem schimba, nu ne va înțelege poporul pe care îl conducem.
Emir Şamil zise: - Bine, fie cum ai hotărât dumneata, mâine dimineață o să-i transmit răspunsul dumitale contesei Esmeralda și contesei Diana și dacă vor accepta aceste condiții, va fi așa cum ai decis dumneata și fie ca viața însăși să-și spună cuvântul în cazul meu. Deși eu visez doar la o singură soție și numai cu ea doresc să-mi trăiesc toată viața și vreau ca Allah să mă ajute, o am în vedere pe Diana.
Şeicul Ali, mulțumit de discuție și că fiul va proceda cum a decis tatăl lui, spuse:
- O să poruncesc, să i se scrie o scrisoare contesei Esmeralda și fiicei ei, invitându-le la palatul meu, nu ca viitoare logodnică, ci ca soția și fiica bunului meu prieten contele Alexandru, cu care am jucat mai multe partide de șah, în misiunile noastre diplomatice.
Dimineața emirul Şamil luă scrisoarea și i-o duse contesei Esmeralda și fiicei sale. Sosi la micul dejun și le invită la restaurant, ca să stea la o măsuță și să discute.
Dianei i se păru că înoată în sângele rechinului, fu trasă în sus pe iaht, iar ceilalți rechini îi veniră în ajutor rechinului ucis și săreau din apă, ca să înșface fata de picior.
Când Şamil o prinse de subțiori, după emoțiile încercate, de sete și spaimă, ea își pierdu cunoștința, i se părea că se mai leagănă pe valuri și tatăl ei îi spune:
„O armeancă bătrână mi-a ghicit, fiica mea, că la vârsta de optsprezece ani, ai să te căsătorești într-o țară arabă cu un emir, fiu de șeic și că o să fii foarte fericită, aici ți-e destinul. Nu am crezut că va avea dreptate, dar iată cum s-au rânduit lucrurile că la chemarea mea mirele tău singur te-a găsit și te-a salvat de la moarte”.
Emir Şamil o privea înmărmurit pe minunata fată, pletele căreia stăteau răsfirate pe punte, iar fața ei părea ca de marmură, cu o piele atât de albă și aproape străvezie, cu buze palide roz, ce aminteau petalele trandafirului chinezesc. Era nemaipomenit de frumoasă și emirul arab se îndrăgosti imediat de ea.
Între timp contesa Esmeralda și Ahmed alergau pe țărm și strigau, deși părea că fata a dispărut fără urmă după orizont din cauza valurilor și ei n-o văd sau poate că s-a înecat.
Contesa Esmeralda începu să plângă și îi spuse lui Ahmed:
- Oare am sosit aici, după schema călătoriei executată înainte de moarte de mâna soțului meu, ca să-mi pierd fiica pe totdeauna? Atunci ce rost mai are să trăiesc, când nu mai am pe nimeni pe lumea asta și nu mai trebuiesc nici eu nimănui?
Ahmed răspunse: - Au trecut abia două ore, poate se va întoarce, marea s-a calmat cu totul și e semn rău să vă gândiți că s-a înecat. Să sperăm, contesă Esmeralda, numai la bine, că degrabă va apărea. Iar deocamdată să mergem la hotel, acolo o să beți apă, o să vă odihniți și o să vedeți că în pragul hotelului în curând va apărea fiica dumneavoastră, vie și sănătoasă, important e să credeți și s-o așteptați.
Contesa Esmeralda căzu de acord cu argumentele lui Ahmed și se întoarseră la hotel, unde ea bău apă și se întinse pe pat doborâtă de lipsa de informații, lucrul cel mai rău, dar cu care suntem nevoiți să ne ciocnim de cele mai multe ori în viață cu diferite ocazii.
Contesa ieși pe balcon de unde în depărtare se vedea oceanul și strigă către cer:
- O, forțe cerești, albe și luminoase, vă rog, nu-mi luați fiica, prea multă durere pentru mine, nu e cu dreptate. Doar n-am făcut nici un rău nimănui și am semănat numai binele și tu, cerule, ești nedrept cu mine, dă-mi fiica înapoi!
Contesa Esmeralda se culcă din nou. Când dormi, timpul trece mai repede, ochii i se închideau de oboseală, iar lacrimile dispăruseră de parcă nici nu ar fi fost, durerea le uscase cum se usucă apa din mlaștină.
Adormi și visă că în cameră intră contele Alexandru, se așeză alături de soție, îi luă mâna, i-o sărută dulce cum o făcea dintotdeauna și o liniști:
- Esmeralda, nu te mai căzni atâta, ai inima bolnavă și nu există nici un motiv să te alarmezi, peste o oră ai s-o vezi în pragul camerei tale pe fiica noastră, care se grăbește să vină la tine.
Contesa Esmeralda deschise ochii, privi prin geam și văzu un abur ușor aidoma unei năluci ce se ivise adineaori aici și nu pricepea ce a fost, vis sau delir? Ochii și pleoapele o dureau de încordare, se închiseră din nou și ea se cufundă într-un somn adânc prin care simțea o durere sfâșietoare, însă, amintindu-și cuvintele lui Ahmed, își zise că e devreme să-și îngroape fiica și că totul o să se termine cu bine.
Iar Diana își reveni din leșin și întrebă: - Unde mă aflu?
Emir Şamil care cunoștea limbile europene răspunse:
- Frumoaso, ați înotat în largul mării și acolo un rechin a dorit să se înfrupte la prânz cu dumneavoastră, dar v-ați născut cu două vieți, l-am împușcat și v-am salvat.
Diana îi adresă o rugăminte: - Fiți amabil să mă conduceți până la hotelul Splendorile Orientului, sunt cazată acolo și mama și-o fi ieșind din minți, crezând că m-am înecat.
Emir Şamil încercă s-o calmeze:
- Suntem deja în port și îndată o să vă conduc la hotel, la mama domnea-voastră.
Fata le mulțumi marinarilor și coborând în port împreună cu Emir Şamil, porniră pe jos spre hotel, zicându-și că mama ei n-o mai așteaptă pe țărm, iar dacă nu v-or găsi-o la hotel, vor pleca să o caute pe țărmul oceanului.
Diana se grăbea și aproape că nu vorbea cu tânărul care o salvase, știa că mama ei are inima bolnavă și nu trebuie s-o neliniștească. Şamil rămase în hol și spuse că le va aștepta acolo - pe ea și pe mama ei. Diana alergă pe scări, trecu printr-o cameră și intră în dormitorul mamei. Aceea deschise ochii și își văzu fiica în cadrul ușii.
Contesa Esmeralda își îmbrățișă fiica, plângând și sărutând-o fără cuvinte, după care zise:
- Gata, copila mea, s-a terminat cu înotatul în largul mării, dacă vrei să mă mai vezi în viață.
Diana îi relată tot ce s-a întâmplat și în încheiere zise:
- Mamă, să mergem să-ți fac cunoștință cu salvatorul meu. Ne așteaptă de o oră încheiată.
Diana își îmbrăcă rochia bleu din batist fin, cu trandafiri roz împodobiți cu dantelă bleu. În
rochia cumpărată la Paris Diana se simțea minunat, arăta subțire ca o trestioară și își zise că așa o să-i placă mai mult tânărului și frumosului arab, despre care nu știa aproape nimic și nici nu-l întrebase cine e?
Mama și fiica ieșiră în hol și Diana îi spuse: - Iată-l, mamă, pe salvatorul meu!
Emir Şamil se închină, sărută mâna contesei Esmeralda și rosti în limba engleză:
- Sunt fiul cârmuitorului acestui stat, șeicul Ali și mă numesc Şamil.
Contesa Esmeralda se prezentă:
- Sunt contesa Esmeralda din Transilvania și fata pe care ați salvat-o este fiica mea, Diana. Vă mulțumesc foarte mult că în acea clipă aproape fatală, ați fost îngerul ei păzitor.
Emir Şamil le invită pe doamne la restaurant, unde li se puse la dispoziție sala de banchete și în scurt timp masa stătea încărcată cu tot felul de bucate orientale, încăperea fiind inundată de plante cățărătoare ce înfloreau și răspândeau mireasmă de iasomie. Pe masă, pentru aerisire, stăteau aranjate vase de argint cu flori vii și printre ele tot soiul de figuri de gheață.
Contesa Esmeralda îl întrebă pe Emir Şamil:
- De unde cunoașteți atât de bine limbile europene, am observat că ați conversat cu doamnele din hol și în engleză, și în franceză, de parcă ar fi limbile dumneavoastră materne?
Emil Şamil îi răspunse: - Am absolvit Universitatea Sorbona din Paris, secția finanțe și afaceri bancare, sunt doctor în economie. Îi sunt recunoscător tatălui meu înțelept care m-a trimis în Europa unde am acumulat multe cunoștințe și sper ca ele să mă ajute să-mi aduc aportul la prosperarea țării mele. Secolul al XIX-lea, în care trăim, după cum am aflat la Universitate, e secolul dezvoltării rapide a industriei de mașini și a mecanicii, a căilor ferate, toate acestea vor contribui la dezvoltarea și înflorirea multor state. Am călătorit destul în carete și echipaje, trenurile vor uni între ele toate țările și le vor apropia.
Contesa Esmeralda spuse: - Vă mulțumesc încă o dată că mi-ați salvat fiica și propun o cupă de șampanie, în sănătatea dumneavoastră, Emir.
Dianei începu să i se învârtă capul, se clătină, gata să cadă, însă își reveni și zise:
- Cum se vede, se lasă simțite aventurile mele din ziua de azi și, dacă-mi permiteți, o să mă întorc în camere, iar dumneavoastră luați masa fără mine. Mai mult ca orice, aș vrea să fac o baie, apoi să mă întind în pat, căci nu știu de ce mi-e cam frig în ciuda căldurii de aici.
Emir Şamil se ridică și conduse în camerele de hotel fata de care se îndrăgostise și care se rezema de brațul lui, apoi coborî în restaurant, la contesa Esmeralda. Luară prânzul și stătură de vorbă, însă contesa Esmeralda se neliniștea pentru fiică, își ceru scuze și spuse că îi mulțumește pentru masa copioasă, dar că ar dori să se întoarcă la fiică.
Emir Şamil comandă o tavă cu fructe și una cu dulciuri ca să fie duse în camerele fetei, apoi plecă. Se duse la o florărie și porunci să fie trimise cu tot cu vase la hotel, în camerele Dianei. Erau trei camere enorme și în scurt timp ele fură inundate de flori, iar lângă pat fu adusă o măsuță pe care stăteau fructe și dulciuri.
Diana zăbovi multă vreme în camera de baie, voia să se încălzească și apa de trandafir înspumată îi pătrundea în piele. Apoi îmbrăcă un halat alb flaușat, își zvântă părul cu un prosop și intră în cameră, unde văzu o mare de flori și dulciuri, ceea ce o făcu să zâmbească. Își dădu seama că aspectul ei exterior nu l-a lăsat rece pe fiul șeicului, care era foarte chipeș.
Diana se întinse pe pat și începu să guste din dulciuri și să bea ceai, pe care mama i-l comandase.
Contesa Esmeralda spuse: - Mi se pare că emir Şamil s-a îndrăgostit și astă noapte n-o să aibă un somn prea liniștit, gândindu-se la tine.
Diana zise:
- Mamă, nu numai el s-a îndrăgostit de mine, ci, pare-mi-se, și eu m-am îndrăgostit de el.
A doua zi doamnele hotărâră să plece din nou la bazarul oriental, ca să-și cumpere podoabe de aur și mătăsuri și să treacă și pe la cel mai bun magazin de bijuterii din oraș. Dianei îi plăcu un colier cu diamante roz, ce stătea pus deoparte și un inel cu un diamant masiv de forma unui crin de aur. Diana îi spuse lui Ahmed să-l roage pe patronul magazinului să-i vândă podoabele puse deoparte, însă acela răspunse: - Ahmed, transmite-le doamnelor că aceste podoabe sunt pentru logodnica lui Emir Şamil, fiul șeicului nostru, le-a ales însuși șeic Ali, și un servitor, de îndată ce se va elibera, le va duce la palat.
Ahmed le tălmăci doamnelor cele spuse de patronul magazinului de bijuterii și observă că Diana într-o clipită roși, apoi păli auzind noutatea.
Contesa Esmeralda întrebă: - Şi cine este norocoasa, care va deveni soția emirului Şamil?
- E din statul vecin, fiica șeicului de acolo și sunt logodiți de cinci ani, însă nu s-au căsătorit, pentru că emir Şamil învăța la Paris. Iar acum s-a întors și șeic Ali, a hotărât că e timpul să se căsătorească, căci el e unicul lui fiu, celelalte sunt fete, și trebuie să-i nască urmași la tron.
Dianei i se făcu rău, ajunse cu greu până la hotel, acolo se culcă și o apucară frisoanele, îi crescu febra și începu chiar să delireze:
În starea sa de inconștiență, Diana rostea: - Şamil, te iubesc!
Mama își dădu seama că a doborât-o răceala în urma înotului îndelungat în apă și a stresului prin care trecuse, dar și lovitura că emir Şamil se căsătorește și are logodnică și că aceasta nu e nicidecum fiica ei. Contesa Esmeralda regretă că emir Şamil le invitase la restaurant și le trimisese atâtea flori și dulciuri, dându-i speranțe fiicei sale, iar inima ei, care nu iubise încă niciodată, acum se topea de dragoste și era păcat că prima ei iubire, atât de puternică, va fi ratată.
Mama îi spuse fiicei: - De îndată ce te vei întări nițel, vom pleca, nu trebuie să suferi. Văd că în afară de răceală îți părea rău că emirul Şamil se însoară. Însă, fiica mea, aici e Orientul și
domnesc alte legi, alte tradiții, cu totul și cu totul alte obiceiuri, în fine, e altă religie. Şi toate celelalte ne sunt străine, de aceea eu consider că trebuie să plecăm.
În clipa aceea ușa se deschise și iarăși fu adus un buchet de trandafiri roșii, o cutie în formă de inimă cu ciocolată franțuzească din magazinul unui francez, domnul Henri. Fiul domnului Henri, Claude era prietenul lui Şamil, studiaseră împreună la Paris. Deoarece magazinul din Franța al familiei domnului Henri nu-i aducea mare profit, emir Şamil îi propusese tatălui lui Claude, să deschidă un magazin în orașul lui și aici afacerile îi mergeau strună. La acel magazin cumpărase delicioasa ciocolată pentru frumoasa Diana.
În buchetul de flori Diana găsi un bilețel cu următoarele cuvinte:
„Pentru tine, frumoasă Diana, fie ca ciocolata să-ți sporească forțele și să te întremezi cât mai curând. Vreau să știi că inima mea îți aparține doar ție și lucrul acesta s-a întâmplat din clipa când te-am văzut. Şamil.”
Fata se vindecă imediat, sări din pat, iar mama se uită la ea și rosti:
- Ca să vezi, cea mai gravă răceală poate fi tratată cu un bilețel de dragoste, cu o declarație, am înțeles și fără ca tu să-mi mărturisești.
Diana declară: - Nu, mamă. Nu plecăm, pentru că el mă iubește și nu am de gând să-l cedez, cum ai ceda aceste fructe de pe tavă, altcuiva. Ce înseamnă sunt logodiți de cinci ani, e prostie curată, zău așa, poate că demult nu a mai văzut-o și nici nu-i place. Dacă ar simți ceva față de ea, nu mi-ar trimite mie ciocolată și scrisori cu declarație de dragoste. Cu așa ceva nu se glumește.
Se auzi o bătaie în ușă și intrară mai mulți servitori, ducând bucate pe tavă și așezându-le pe o enormă masă rotundă, iar Ahmed le informă:
- De azi, doamnelor, o să serviți masa în camere și pentru toate a plătit emirul Şamil. A rugat să primiți serviciile lui ca un dar pentru fata pe care a salvat-o. Iar cina va fi servită la orele șapte seara pe terasa hotelului, unde-i piscina cu peștișori de aur și acolo va fi prezent, dacă doamnele nu au nimic împotrivă, și emir Şamil, viitorul nostru cârmuitor.
Diana zâmbea, era și mai frumoasă, ca de obicei, i se trezise pofta de mâncare, gusta din toate bucatele ce-i plăceau. Deși carnea picantă și peștele puțin cam dulciu și darurile mării erau foarte gustoase, totuși se deosebeau considerabil de ceea ce mâncau de obicei în Transilvania și în Europa. După ce luară prânzul, Diana începu să-și aleagă dintre toate hainele cumpărate pe acea, care ar avantaja-o mai mult ca niciodată și alese o rochie de mătase de culoare verde marin cu romanițe mari în jurul gâtului și într-adevăr în ea era neasemuit de frumoasă. Frizerul invitat îi ondulă părul, îl ridică în vârful capului, îl prinse cu un pieptene pe care erau zugrăvite aceleași romanițe ca și pe rochie. În pregătiri pentru cină doamnele mondene nici nu observară, când se lăsă înserarea și servitorul lor le invită pe terasa restaurantului, unde erau deja așteptate.
Diana și contesa Esmeralda ieșiră în urma servitorului și el le conduse pe terasa inundată de flori și de o mulțime de lumânări albe aprinse, și aceste flori tropicale, printre care se evidențiau orhidee de diferite culori, erau splendide.
Emir Şamil purta un costum de culoare bleu-marin în stil european și cămașă albă cu papion prins cu un diamant masiv ce scotea în evidență în mod neobișnuit exteriorul lui oriental, dându-i un șarm și o eleganță deosebită. Emir sărută mâna ambelor doamne cum se obișnuia în Europa și le invită la masa încărcată, cu tot felul de bucate orientale.
Diana îi zâmbi lui Şamil, răspunzând privirii lui de îndrăgostit, și el înțelese fără cuvinte că fata îl iubește.
Cânta muzica, o dansatoare dansa într-un veșmânt azuriu și Diana, care doar auzise însă nu văzuse cum dansează tinerele Orientului dansul buricului, rămase încântată și-i mărturisi acest lucru lui Şamil.
Emir Şamil ținu să le aducă la cunoștință:
- Mi-am asumat o decizie importantă, poate e luată în pripă, dar e strigătul inimii mele. Am avut o logodnică și astăzi i-am expediat prin curier o scrisoare în care o anunț că suntem prea diferiți și că o eliberez de cuvântul dat și nu o oblig să se căsătorească cu mine. Cu atât mai mult, că o cer în căsătorie pe o altă fată, pe care am îndrăgit-o din toată inima.
Contesa Esmeralda întrebă: - Cine-i norocoasa pe care, sunt sigură, o s-o faceți fericită?
Emir Şamil răspunse: - Fiica dumneavoastră, contesa Diana.
Emir Şamil scoase din buzunar o cutioară de cristal, în care era un splendid inel cu un diamant masiv.
Diana spuse: - Emir Şamil, nu știu dacă o să accepți condițiile mele, am auzit că în țările arabe se obișnuiește să ai patru soții, iar eu așa ceva nu voi fi în stare să suport și de aceea îți declar de la bun început, că nu am de gând să-mi împart soțul cu nimeni.
Emir Şamil zâmbi și zise: - Accept condițiile tale, dar trebuie să-mi naști trei copii și atunci eu voi rămâne al tău pe totdeauna, până la sfârșitul zilelor.
Contesa Esmeralda veni cu o precizare:
- Vă binecuvântez cu o singură condiție, ca tatăl dumitale, șeicul Ali, te va binecuvânta și el și nu se va opune acestei căsătorii. Iar acum sunt convinsă că el nu știe că dumneata i-ai cerut mâna fiicei mele, așa că, după ce vei pune totul la punct, te așteptăm la hotel și dacă în trei zile nu voi primi invitația tatălui dumitale și el nu o va cere pe Diana de soție pentru dumneata, emir Şamil, eu nu doresc ca fiica mea să-ți devină soție. Fără acordul șeicului Ali, pur și simplu nu doresc și nu te supăra. Cred însă că dacă ar fi fost în viață contele Alexandru, tatăl Dianei, pe care tatăl dumitale l-a cunoscut îndeaproape, anume așa s-ar fi întâmplat.
Emir Şamil căzu de acord: - Bine, fie cum doriți, contesa Esmeralda, chiar în clipa aceasta, cu permisiunea dumneavoastră, vă părăsesc și plec să aranjez lucrurile cu tatăl meu și o să revin cât se poate de repede.
Emir Şamil plecă, iar Diana se supără și îi reproșă mamei: - Mamă, ai fost dură cu emirul Şamil și el și-a dat seama că nici tu nu arzi de dorință să mă măriți cu el.
Mama îi răspunse: - Fiica mea, ai dreptate, n-am visat să te las pe totdeauna în aceste locuri toride. Am dorit să te văd soția unui nobil european și apoi te-ai gândit că mă lași de una singură?
Diana îi răspunse: - Nu am iubit pe nimeni niciodată și, dacă s-a întâmplat să mă îndrăgostesc în această țară, eu nu port nici o vină, iar inima mea îl dorește și îl va dori toată viața pe el, alt bărbat nu vreau să am ca soț.
Mama spuse: - Diana, eu mi-am spus condițiile și nu o să-mi calc cuvântul și apoi e și dorința tatălui tău, să știi.
Doamnele se întoarseră în camere și Diana se culcă indispusă, doar seara fusese pierdută, iar ea ar fi putut să și-o petreacă până târziu cu emirul Şamil.
Emir Şamil plecă la tatăl său și tatăl îl întrebă pe fiu:
- Nu pleci în țara vecină? Şehrizada te așteaptă!
Emir Şamil îi răspunse: - I-am expediat darurile, pe care i le-ai cumpărat, cu un curier și mi- am cerut scuze că nu pot să mă însor cu ea. Căci, tată, eu mi-am găsit logodnică, dumneata l-ai cunoscut pe tatăl ei, te-ai întâlnit de multe ori cu el, îmi povesteai și mie că a jucat un rol important în pacea cu Persia, e vorba de contele Alexandru din Transilvania, e regretabil doar că acum opt luni a decedat în circumstanțe tragice.
Tatăl lui Şamil, șeicul Ali, rămase șocat de noutate, numai că la ce te poți aștepta de la un fiu, care a învățat în Europa? El îi zise: - Fiule, poți să te căsătorești cu amândouă, cine te împiedică, doar legile noastre salută patru căsătorii și cred că Şehrizada va fi de acord de vreme ce a așteptat atâta, să-ți fie a doua soție și dacă europeana nu vrea să fie a doua, să fie prima.
Şi apoi logodnica ta e dintr-un ținut îndepărtat și nu se știe dacă va dori să rămână aici cu tine, doar e altă climă și toate celelalte tradiții sunt diferite. Te sfătuiesc să o inviți și pe Şehrizada,
doar e prietena surorii tale, să stea în ospeție la noi și să-i spui că dacă europeana după o lună de ședere aici, va refuza să mai rămână, te vei căsători imediat cu ea și vom scăpa și de supărări și de gâlceavă cu tatăl ei, cu care sunt prieten. Nemaivorbind că trebuie să-i pui condiții soției tale, ca în trei ani de zile să-ți nască trei copii, și ca viitor cârmuitor al statului, ești obligat să dai țării un urmaș. Atunci mie mi-o fi totuna, o să te căsătorești a doua oară. Legile țării noastre au fost gândite și adoptate în decurs de câteva mii de ani și nici eu, nici tu nu le putem schimba, nu ne va înțelege poporul pe care îl conducem.
Emir Şamil zise: - Bine, fie cum ai hotărât dumneata, mâine dimineață o să-i transmit răspunsul dumitale contesei Esmeralda și contesei Diana și dacă vor accepta aceste condiții, va fi așa cum ai decis dumneata și fie ca viața însăși să-și spună cuvântul în cazul meu. Deși eu visez doar la o singură soție și numai cu ea doresc să-mi trăiesc toată viața și vreau ca Allah să mă ajute, o am în vedere pe Diana.
Şeicul Ali, mulțumit de discuție și că fiul va proceda cum a decis tatăl lui, spuse:
- O să poruncesc, să i se scrie o scrisoare contesei Esmeralda și fiicei ei, invitându-le la palatul meu, nu ca viitoare logodnică, ci ca soția și fiica bunului meu prieten contele Alexandru, cu care am jucat mai multe partide de șah, în misiunile noastre diplomatice.
Dimineața emirul Şamil luă scrisoarea și i-o duse contesei Esmeralda și fiicei sale. Sosi la micul dejun și le invită la restaurant, ca să stea la o măsuță și să discute.
După ce se așezară la masă, emirul Şamil întrebă: - Contesă Esmeralda, dumneavoastră ați citit deja scrisoarea tatălui meu și iată el, ca unul dintre cei mai înțelepți oameni, precum îl cunosc, a venit cu propunerea să ne fiți musafire la palat, împreună cu fiica. Diana, tu ai să vezi dacă ești capabilă să trăiești în țara noastră și să-i respecți obiceiurile. Şi mai este o condiție, despre care ți- am vorbit ieri, ca în trei ani de zile să-mi naști trei copii și ca cel puțin unul să fie băiat, moștenitor al tronului. Dacă nu îndeplinești condiția, voi fi nevoit să-mi iau a doua soție, așa sunt legile noastre, nu eu le-am făcut și nu eu le voi anula.
Contesa Esmeralda, i se adresă Dianei care se întristase:
- Cum crezi că ar fi mai bine să procedăm, fiica mea?
Emir Şamil zise: - Contesă Diana, invitația la palat, nu e pentru logodnică, ci pentru fiica și soția prietenului tatălui meu, șeicul Ali, precum a fost contele Alexandru, pe care aflând despre moartea lui, îl deplânge. Peste o lună de zile, o să-mi spui dacă devii soția mea și accepți condițiile mele - sau pur și simplu îmi întorci fără nici un cuvânt inelul de logodnă, ce nu te obligă la nimic și pleci în țara ta.
Diana dori să afle: - Dar dacă n-o să pot avea copii, sau o să-ți nasc numai unul, peste trei ani de zile, o să te căsătorești cu fosta ta logodnică?
Emir Şamil îi răspunse: - Nu vreau să se întâmple așa ceva, însă dacă se va întâmpla, înseamnă că așa mi-a fost scris și mă voi căsători cu Şehrizada. Dar gândește-te, situația Şehrizadei e de o mie de ori mai rea, decât a ta. Trebuie să aștepte trei ani de zile și numai dacă tu nu vei îndeplini condiția prenupțială, va deveni soția mea, în caz contrar nu se alege cu nimic.
Diana spuse: - Aveți niște legi foarte drastice și mâine dimineață îți voi răspunde, dacă rămâ¬nem sau ne continuăm drumul spre casă.
Emir Şamil îi răspunse: - E dreptul tău și tu decizi cum să procedezi mai bine.
Diana îl întrebă:
- Dar dacă în trei ani de zile, voi naște numai doi, sau un singur copil și n-o să doresc să rămân în țara ta și să te văd alături de Şehrizada, atunci ce-o să fie?
Emir Şamil zâmbi și îi explică: - Atunci vei avea tot dreptul să te întorci la mama ta și îți voi oferi libertate deplină și dreptul să trăiești cum găsești de cuviință.
Contesa Esmeralda se interesă: - Dar pe copiii pe care îi va naște Diana, îi va putea lua cu ea?
Emir Şamil răspunse tăios: - Nu! În nici un caz, își va pierde dreptul asupra lor, în clipa când va părăsi palatul și va înceta să fie soția mea. Copiii n-o să se mai întâlnească vreodată cu ea și au să știe că mama lor i-a abandonat, renunțând la ei. În țara noastră copiii în primul rând îi aparțin tatălui și el are drepturi nelimitate asupra lor, spre deosebire de legile dumneavoastră europene, unde mama, e aproape personajul principal în viața copilului.
Contesa Esmeralda spuse: - Ce zici, fiica mea, ești de acum matură, rezonabilă și cred că tu singură decizi, dacă toate acestea te aranjează. Îți rezerv tot dreptul să hotărăști, fără a cere sfatul meu, pentru ca să nu spui vreodată, că am intervenit în destinul tău. Decide tu singură, dacă vrei să-ți încerci destinul și să devii personajul principal al basmului oriental.
Diana zise: - Bine, în douăzeci și patru de ore, o să decid, iar acum să luăm micul dejun, căci bucatele se răcesc, iar eu sunt lihnită de foame.
A doua zi, când emirul Şamil a venit să ia micul dejun împreună cu ele, Diana îi comunică:
- Să-ți spun drept, am avut prea puțin timp la dispoziție și am decis ca luna care voi sta la palatul șeicului Ali, să-mi dea răspuns la întrebarea mea. Acum pot spune că nu vreau să mă las, unde mai pui, că tatăl tău ne-a invitat și nu ne stă bine să fim nepoliticoase, așa că vin la palat, nu ca logodnica ta, ci ca fiica tatălui meu, contele Alexandru, și asta nu mă obligă la nimic.
Contesa Esmeralda spera, că Diana îl va anunța că ele pleacă, deoarece avea încredere în înțelepciunea fiicei, dar de vreme ce promisese să nu intervină, înseamnă că așa trebuia să fie.
Astfel emirul Şamil însoțit de două doamne frumoase, se întoarse la palat. Acolo Diana și mama ei făcură cunoștință cu mama lui emir Şamil, Gulceatai și cu șeicul Ali, care le întâmpină cu următoarele cuvinte: - Sunt bucuros, contesă Esmeralda, să te am pe dumneata și pe fiica dumitale musafire la palat. Ţi-am cunoscut bine soțul, pe contele Alexandru, un om foarte inteligent și minunat, care tot timpul purta cu el fotografia dumitale și a fiicei, pe atunci încă mică, și țin să spun, că sunteți admirabile.
Contesa Esmeralda, rosti la rândul ei:
- Eu și fiica mea, am acceptat cu bucurie invitația dumneavoastră, șeic Ali, suntem încântate de palatul luxos, de decorul interior. Şi vă mai zic, că aveți un fiu extraordinar, bine crescut și instruit, pentru care cuvântul tatălui este lege, ceea ce merită toată lauda.
Şeicul Ali, răspunse la rândul său: - Același lucru îl pot spune și eu despre fiica dumitale, tânăra contesă Diana, și dacă, după câte sunt informat, peste o lună de zile, o să devină soția fiului meu, emirul Şamil, au să facă un cuplu reușit.
Servitoarele conduseră doamnele nobile din sala de primire a palatului, în apartamentele cu camere de baie destinate lor. Apartamentele erau menite, pentru soțiile șeicului Ali, însă el se căsătorise cu prima sa soție Gulceatai, ea îl născuse pe Şamil și mai avuse două fiice, dintre care una muri la cinci ani. Condițiile contractului prenupțial nefiind îndeplinite, el avusese dreptul să se căsătorească a doua oară, deoarece Gulceatai îi permisese soțului să se căsătorească, însă șeicul Ali își zise, că nu are nevoie de o nouă soție. Istoria se repetă și fiul Şamil și-a găsit destinul cum și-l găsise odinioară tatăl său, care văzând-o pe Gulceatai, fiica unui negustor bogat din Egipt, se căsătorise cu ea, anulând logodna cu fiica unui șeic, din statul vecin.
Tatăl lui Gulceatai, vânzător de textile, adusese mătăsuri fine din Damasc, la palatul șeicului Camil, tatăl lui Ali, ca soțiile lui să-și aleagă mătăsurile, ce le sunt pe plac. Tocmai atunci Ali, intrând ocazional să-și vadă mama, o observă pe fiica negustorului, lăudând mărfurile tatălui său, probându-le, demonstrând frumusețea mătăsii.
Văzând-o pe frumoasa Gulceatai, Ali se îndrăgostise fulgerător de ea și o ceruse de soție. Ali se căsătorise cu o fată, pe care o văzuse o singură dată. Şeicul Camil își înțelesese fiul și aplanase conflictul inevitabil cu familia fostei logodnice, expediindu-le o sumedenie de daruri, drept scuză, că nunta nu va avea loc. Însă logodnica lui Ali Roza era fericită, pentru că ducea dorul vecinului negustor Rif, iar el îi ducea ei dorul. Totul se aranjase de minune și ei se căsătoriseră. Prin urmare șeicul Ali știa ce înseamnă dragostea adevărată, pentru că și acum soția Gulceatai, era frumoasă și o iubea la fel de mult, cu toate, că de la nunta lor, s-au scurs treizeci de ani.
Dianei îi plăcură încăperile din palat destinate femeilor, înconjurate cu un parc de toată frumusețea, potopit de flori orientale, cu o mulțime de havuzuri și piscine, în care pluteau peștișori multicolori de diferite specii. Palatul răspândea arome de uleiuri eterice, de flori tropicale cu miros îmbietor. Odaia Dianei era plină cu crini de diferite culori și nuanțe și acea aromă era de asemeni plăcută și părea că pătrunde în fiecare por al corpului ei. Servitoarea, o fată tânără, o invită în camera de baie, unde umpluse cada cu apă aromitoare, înspumată, în care pluteau petale de trandafir. Când Diana ieși din baie, servitoarea o culcă pe o piatră uriașă încălzită dedesubt și îi făcu masaj cu ulei de trandafir. Diana care nu încercase vreodată asemenea plăcere, avea impresia că trupul ei mlădios e ușor ca o pană, iar pielea e fină ca de prunc. După aceea i se dădu un prosop mare flaușat și servitoarea o pofti în odaie. Deschise șifonierul și-i arătă Dianei veșmintele pe care trebuia să le poarte.
Emir Şamil în persoană avusese grijă ca logodnica lui, să aibă cât mai multe haine, pe care sora lui mai mică, frumoasa Dinara, îl ajutase să le achiziționeze. Diana rămase plăcut surprinsă, iar veșmintele orientale erau de cele mai vii culori, ca însuși soarele din acea țară arabă. Îmbrăcămintea era cu nestemate și brodată cu fir de aur.
Diana alese o rochie de un roz pal din mătase subțire și strălucitoare, cu dantelă de aceeași culoare, tivită cu fir de aur. Servitoarea îi pieptănă părul și Diana, deoarece era foarte cald, îl ridică și îl prinse cu un pieptene, după care își puse pe cap un voal subțire, ca pânza de păianjen de aceeași culoare cu veșmintele. Apoi Diana și mama ei, au fost invitate la prânz, într-o cameră spațioasă și plină de lumină, a palatului.
Contesa Esmeralda mai purta încă haine de doliu, din dantelă neagră. Ea nu trebuia să-și pună veșminte orientale, căci dacă Diana avea să se decidă să rămână aici, ea va pleca în Transilvania, fără fiică, de care nu-și imagina viața. Până și noaptea vedea în vis pădurile din Munții Carpați, fulgii de zăpadă, pe care-i simțea pe față și pe buze și care o răcoreau și se topeau de la căldura corpului ei. Mama intră în camerele fiicei și observă, cât de bine îi stă în îmbrăcămintea orientală, iar Diana îi spuse cu un zâmbet pe buze: - Mamă, mă simt ca o prințesă, din: “O Mie și Una de Nopți” și asta îmi înfierbântă sângele și cred că n-o să mă întorc în Transilvania, unde deja totul e înzăpezit și-i frig, o să vin însă din când în când în ospeție la tine și la Cristina. Ce-o fi făcând ea acolo, i-am promis că de Crăciun, de ziua ei, o să mă întorc.
Mama răspunse:
- Iar eu aici nu mă simt în apele mele, totul mi-e străin, eu simt nevoia să fiu în atmosfera, cu care m-am obișnuit, în castelul nostru ce mă așteaptă, și-mi inspiră forță să trăiesc cu amintirile, a tot ce a fost frumos, a tot ce am încercat acolo și unde e mormântul tatălui tău. Această căldură toridă îmi dă amețeli, nu-mi place arșița și nu aș putea locui aici nici chiar de dragul tău.
Diana zise:
- Mi-e greu să trag concluzii, sunt abia la începutul primei zile și vom vedea, ce voi spune în ziua a treizecia, a aflării mele aici. Crăciunul nostru e minunat, cu zăpadă, brad, totul în jur sclipește în lumini de sărbătoare, toate casele sunt acoperite cu nea, ca în basme. Din case răzbesc arome de cozonac și de dulciuri, ce mult aș vrea să încerc din nou toate acestea!
Şi acele dorințe din bilețelele pe care le scriu copiii și așteaptă minuni cum așteptam eu atunci, când visam la un prinț de peste mări și țări și iată că visul meu ar putea să se realizeze, în viitorul cel mai apropiat. Vreau să împodobesc eu singură bradul meu albastru, care a crescut în curtea noastră și are deja optsprezece ani, ca și mine și e de culoarea ochilor mei. Toate acestea îmi sunt atât de scumpe și dragi și nu știu dacă dragostea pentru emir Şamil, va învinge această dorință puternică să mă întorc acasă și să rămân pe totdeauna acolo.
Văzând tristețea din ochii fiicei, mama încercă s-o aline: - Fetița mea, important e să fii fericită și tu hotărăști, cu atât mai mult, că ai timp suficient și el îți va sugera, cum să procedezi?
Contesa Esmiralda se privi în oglinda rotundă din odaia Dianei, căci, copleșită de durere după moartea soțului, demult nu se mai privea în oglindă. Acum vedea o femeie încă tânără. Slăbise așa de tare, încât devenise iarăși sprintenă ca în tinerețe, doar câteva cute îi apăruseră pe față în urma suferințelor, însă mai era frumoasă și fermecătoare, amintind o figurină de porțelan.
Diana îi spuse:
- Mamă, ești încă frumoasă și poate cândva vei pleca în Europa și-ți vei găsi un soț. Ai
cincizeci de ani, însă pari de treizeci și te pomenești că vreun bărbat demn, îți va cuceri inima.
Contesa Esmeralda zâmbi și îi răspunse:
- În Europa voi pleca, dar nu știu dacă s-a născut pe lume omul, pe care aș putea să-l iubesc din nou și să mă căsătoresc cu el. Fie ca viața însăși să ia decizia pentru mine.
Desigur, contesa Esmeralda ar fi dorit, ca fiica ei să fie fericită, cu atât mai mult, că la Paris, la prietena ei Constance, Diana avusese un succes amețitor, a fost fotografiată până și pentru revista: “Viața Mondenă”. Mulți cavaleri s-au aventurat să-i facă curte, însă Dianei nici unul nu-i căzu pe plac, toți tinerii i se păreau superficiali și frivoli.
Dimineață aduseră ziarele și revistele, pentru emirul Şamil, ce-l interesau și se editau la Paris. Printre ele era și Viața mondenă, cu poza Dianei pe copertă. O informație de acolo spunea, că ea fusese recunoscută, cea mai frumoasă fată mondenă din Europa, conform unui sondaj efectuat chiar de ziariști, care se mai întrebau, pe cine îl va alege de soț superba contesă, fiindcă la Paris, nu i-a dat preferință nimănui și a plecat de urgență în Orient, care o ademenea de multă vreme.
Emirul Şamil se bucură că doar el va fi soțul ei, căci ochii ei scânteiază, când îl vede și era fericit, că a întâlnit fata viselor sale. Îmbrăcă costumul european, pe care își dăduse seama, că îl prefera mai mult contesa Diana și intră în sala, unde se servea masa pentru oaspeți și pentru invitați, persoane principale în acest palat, cu o mulțime de slujitori.
Servitoarea se apropie de Diana și o întrebă ce mireasmă îi place mai mult, ca să toarne ulei eteric în havuz, și ea îi răspunse că cea de crin și de iasomie și în scurt timp aceste arome se răspândiră peste tot.
În curând în fața ei apărură și vaze cu flori de iasomie și crini și Diana zise, întorcându-se către Şamil, așa ca doar el să o audă:
- Emirul Şamil, mă faci să mă simt prințesă, dorințele căreia se împlinesc imediat.
Emir Şamil îi șopti și el: - Dacă vei deveni soția mea, ci nu numai visul viselor mele, o să-ți fac o viață de basm oriental, care după cum am observat, îți place foarte mult.
Tânăra contesă Diana zâmbi și-l privea pe emirul acestui palat, care în curând va conduce statul, după tatăl său, cu dragoste și trăsăturile feței lui îi plăceau din ce, în ce mai tare. Şi cu cât mai mult îl privea, cu atât mai mult o atrăgea și așa ceva o încerca pentru prima dată în viață. Simți că au apărut niște lanțuri, ce-i leagă indisolubil și ea nu știe dacă va putea să le rupă și să plece pe totdeauna în Transilvania natală.
A doua zi șeicul Ali și frumoasa sa soție plecară în statul vecin, la șeicul Aslan, ca să-i anunțe vestea și decizia fiului, cu care s-au împăcat și s-o aducă pe Şehrizada la palat, ca oaspete, la fiica lor Dinara, firește, dacă nu e supărată și în general dacă dorește să vină. Cu minunatul iaht porniră pe mare ducând o mulțime de daruri, în afară de cele trimise de emirul Şamil și care în aceeași zi ajunseră la palatul șeicului Aslan.
Şehrizada primise scrisoarea și darurile, însă nu dorise să-l pună la curent pe tatăl ei, crezând că tatăl se va înfuria, aflând că logodnicul ezită și se va porni un război între statele lor, ea fiind răzbunată. Pentru că, spre deosebire de Şamil, ea îl îndrăgise cât fusese în vizită acum cinci ani și toți anii aceștia visa să fie numai soția lui. Şehrizada nu era frumoasă, neagră ca o cioară, cu trăsăturile feței grosolane, aproape ca de bărbat, pe când fostul ei logodnic, era atât de frumos, că văzându-l nu puteai să nu te îndrăgostești de el.
Emirul Şamil era un adevărat erou din basmele orientale, cu trăsăturile feței fine și perfecte. Ochii lui căprui, de culoarea ceaiului negru așezați în orbite albe ca zăpada nordică, cu gene dese, păreau întruchiparea frumuseții masculine. Buzele lui senzuale și roșii ca sucul de rodii, fața acoperită cu un bronz ușor, pielea albă, erau atât de frumoase, că multor fete le furase inima.
Însă oricât ar fi de ciudat, el căuta idealul frumuseții sale și doar la tânăra, contesă Diana, îl găsi. Temându-se că nu va întâlni vreodată fata viselor sale, fusese gata să se împace cu gândul și să se căsătorească cu urâta Şehrizada.
Şeicul Aslan se bucură de sosirea prietenului și viitoarei rude, doar vroiau foarte tare să se înrudească. Şehrizada, care în acești cinci ani, ce cam se întrecuse cu dulciurile orientale, când veni la masă, însuși șeic Ali, se gândi, că nu e cea mai potrivită pereche, pentru fiul lui.
În timpul prânzului șeicul Ali, spuse: - Ştii cât de mult am dorit să se căsătorească copiii noștri, dar au apărut obstacole și de aceea am venit aici. Dar mai întâi vreau să înmânez darurile și să-mi cer scuze, pentru ceea ce s-a întâmplat.
Şeic Ali era mirat, că prietenul lui, nu e la curent și că Şehrizada nu-i spusese nimic, despre scrisoarea pe care emirul Şamil i-o expediase, cerându-și scuze.
Şeicul Ali era om înțelept și imediat își dădu seama de tertipul celeia care trebuia să-i fie noră și continuă: - Când emir Şamil venea în țară s-o ia de nevastă pe Şehrizada, ca să facem nunta, pe care familiile noastre au dorit-o, a intervenit destinul, sau poate că a fost voia lui Allah, și el a salvat o fată. E vorba de fiica prietenului meu de demult, contele Alexandru, pe care îl cunoști și dumneata bine, deoarece mulți ani la rând, a izbutit să aducă pace în Orient și în Europa. Păi iată fata s-a dovedit a fi frumoasă ca Luna de pe cer și i-a furat inima fiului meu. Eu i-am zis să se căsătorească cu două deodată și, la dorința sa, să o facă prima soție pe cea, pe care dorește. Însă fiul meu a refuzat, știți doar cu toții că s-a aflat vreme îndelungată la Paris și Europa i-a schimbat mentalitatea. Iată la ce concluzie am ajuns eu și alegerea rămâne după tine, Şehrizada. Fata e din îndepărtata Transilvanie și nu se știe, dacă va prinde rădăcini la noi în Orient și dacă-i vor fi pe plac obiceiurile noastre. De aceea o lună de zile, ea se va gândi înainte de a se decide, dacă devine soția lui Şamil, sau nu. Dacă este de acord și în trei ani de zile nu-i va naște trei copii, el poate să te ia de soție pe tine. Dar ești tu de acord să aștepți, Şehrizada, căci anii trec și mulți pretendenți visează la mâna ta? Dacă nu mai dorești să fii logodnica lui Şamil, eu și soția te rugăm să-l ierți pe fiul nostru și vom fi bucuroși, să participăm la ceremonia căsătoriei tale, cu un alt mire. Până și nepotul meu Mahmud, care m-a însoțit aici data trecută, s-a îndrăgostit de tine și nu te poate uita, iar el e bogat, frumos și poți deveni imediat soția lui.
Şeicul Aslan se posomorî, dar spuse:
- De ce nu ți-ar fi pereche Mahmud, tatăl său a fost om bogat, de neam vestit, iar el, am auzit cu urechile mele, a deschis magazine de dulciuri în tot Orientul și în Europa și afacerile îi merg cum nu se poate mai bine.
Şeicul Ali adăugă:
- Desigur, s-ar putea ca tânăra contesă Diana, să se teamă să rămână în țara noastră și va pleca la ea acasă, și atunci peste o lună vom face nunta. Iar deocamdată poți să vii la noi în musafirie, Dinara te așteaptă și acolo se va decide totul, vei fi soția emirului Şamil sau a lui Mahmud.
Şehrizada răspunse: - Eu, bineînțeles, n-o să aștept trei ani și mă voi căsători cu Mahomed, firește în cel mai rău caz. Bine, fie așa cum va hotărî Cerul.
Şehrizada se ridică și plecă supărată, că tatăl și mama ei, nu au făcut scandal și nu și-au
exprimat nemulțumirea. A înțeles că le este totuna, cine va deveni soția unui cârmuitor, sau a unui negustor bogat de dulciuri, pe care în clipa aceea a prins ură, dându-și seama cine-i trimitea tot timpul cutii cu dulciuri.
A doua zi șeicul Ali, soția lui și Şehrizada, care deocamdată nu putea fi logodnica fiului lor, urcară pe iaht și plecară în statul Saudit. Şehrizada, care numai mielușică blândă nu era, pleca cu gândul să îndepărteze orice obstacole și peste o lună să se căsătorească cu emirul Şamil.
Pe drum Şehrizada căută să cucerească simpatia șeicului Ali și a soției sale Gulceatai, însă ei, având o mare experiență de viață, presimțeau în ce ape se scaldă, cu toate acestea nu-și dădură seama, cât de perfidă e în realitate.
Şehrizada nu plecă singură, ci însoțită de doica sa, negresa Dona. Dona se afla la mare cinste, deoarece o hrănise cu laptele ei pe fiica lor, favorita tatălui și a mamei. Acum Dona deținea șefia peste toți servitorii și de dragul acestei șefii l-ar fi sfâșiat ca un lup pe oricine ar fi atins-o măcar cu un deget pe ea, sau pe draga ei Şehrizada.
Şehrizada o întrebă pe servitoarea sa:
- Mi-ai spus că în țara din care îți tragi obârșia, dușmanii sunt nimiciți cu magia Woodoo, tradițională africană, pe care o posedă bunicul tău. Înainte de a fi furată și a ajunge în robie, te pricepeai destul de bine în magie, îl ajutai pe bunicul tău, care își câștiga existența cu meseria aceasta. Dacă voi avea nevoie de ajutorul tău ca să distrug un dușman, pot conta pe tine?
Dona îi răspunse:
- Negreșit, fetița mea, noi și fără Woodoo, l-om mătura din calea ta pe cine trebuie și vom face totul, ca să te văd în sfârșit aranjată și fericită. Dacă se va cere, voi pleca eu singură la vrăjitorul de magie Woodoo și voi lua de la el tot de ce este nevoie pentru tine și pentru dușmanii tăi.
Amândouă izbucniră în hohote de râs și Şehrizada își zise, că iată cine o va ajuta și o va nimici fără pic de milă pe fata din Transilvania.
Atunci Şehrizada spuse: - Dona, eu zic să cobori în portul cel mai apropiat, o să-ți dau o pungă cu aur și ai să pleci în țara ta, se zice că acolo trăiește un vrăjitor foarte priceput, ai să-i ceri ajutorul și sfatul cum să-i facem de petrecanie acestei Diane, care-mi stă în cale. Apoi te vei întoarce la palatul șeicului Ali, unde o să te aștept cu nerăbdare și amândouă o să ne punem pe treabă, doar avem la dispoziție de tot o lună, nu mai mult.
Dimineață Şehrizada se adresă șeicului Ali:
- Şeic Ali, vă rog să o lăsați pe doica mea în cel mai apropiat port, acum ea este servitoarea mea, a visat un vis urât și vrea să-și viziteze de urgență rudele. În scurt timp se va întoarce la palat, iar eu până atunci voi apela la servitorii dumneavoastră.
Şeicul Ali nu vedea nimic rău în faptul că negresa, care se bucura de respect la palatul prietenului său șeicul Aslan, va pleca acasă și nu-i păsa deloc dacă doica se va întoarce, sau nu. Îi porunci căpitanului să o debarce în port.
Dona își luă rămas bun cu tot respectul și se pierdu în mulțime. Iar șeicul Ali și toți ceilalți ieșiră în largul mării și ținură calea spre casă.
Dona urcă pe alt vapor și peste trei zile era deja în Africa. Pomenindu-se pe locurile copilăriei, pe care nu le mai văzuse de douăzeci și cinci de ani, nu se mai sătura, să le admire. Acum purta haine scumpe și podoabe de aur și porni pe un drum căutând să-și amintească unde-i casa unchiului ei, care practica Woodoo și ținea un magazin cu toate obiectele, pentru magie. Ruda Donei, se numea Tong și ea întrebă niște trecători, unde-i casa și magazinul unchiului ei.
Tong era deja foarte bătrân, însă o recunoscu pe Dona imediat, deoarece semăna leit cu tatăl ei.
Tong își pofti nepoata în casa destul de întunecoasă durată din lut, care nu acumula căldură. Se bucură să-și vadă nepoata, pe fiica fratelui său mai mare.
Fiind vremea prânzului, îi porunci nevestei să-i servească și ea aduse și puse pe o măsuță scundă o găină cu fasole și lipii. Așezându-se cât mai comod pe perne, începură să mănânce.
La desert se înfruptară cu pepene verde și unchiul Tong, o întrebă pe Dona:
- Ia spune, ce te-a adus la mine, după atâția ani de zile?
Dona îi spuse:
- Stăpâna mea are dușmani, cărora trebuie să li se ia piuitul, să nu fie nici vii, nici morți, pentru asta am nevoie să-mi dai un praf, care acționează imediat și pe care, mi-aduc aminte, îl prepara bunicul meu. Era de-ajuns să-l torni într-un pahar, nu avea nici culoare și nici gust. Totodată fă-mi figurile de ceară ale unui bărbat și a unei femei și mai departe lucrez eu cu ele.
Vrăjitorul Tong, o întrebă:
- Ceea ce-mi ceri, știi și tu, că nu costă ieftin, dar cât o să-mi plătești?
Dona răspunse: - Zece monede de aur, e prea de-ajuns.
Dona plăti, a doua zi luă totul, urcă pe primul vapor și plecă la draga ei Şehrizada.
Iar șeicul Ali, soția sa Gulceatai și Şehrizada se întoarseră la palat și după călătorie, fiecare se duse să se odihnească în apartamentele sale. Şehrizadei i se dădu o odaie alături de odaia prietenei sale și Dinara rămase să tăifăsuiască cu ea. În timp ce Şehrizada făcu baie și o servitoare ii făcea masaj. Dinara era o fată frumoasă de cincisprezece ani, și deoarece părinții deseori o luau cu ei în ospeție la șeicul Aslan, fetele, în pofida diferenței de vârstă, se împrieteniseră. Frumoasa și vesela Dinara, avea o mare plăcere să stea de vorbă cu prietena sa mai mare, să-i împărtășească secretele, pe care le auzea întâmplător de la maturi.
Şehrizada își dădea toată silința să întrețină discuția, doar avea nevoie de informații suplimentare despre logodnicul ei, pe care familia îl vizita la Paris. Acum Şehrizada, știind că sora își iubește foarte mult fratele, nu va întreprinde nimic împotriva lui, așa că nu-i va spune nimic Dinarei. Şehrizada se prefăcu veselă și indiferentă față de fostul logodnic, însă doar ea știa, ce se petrece în inima ei, încerca și dragoste și sete de răzbunare. Dinarei nu-i venea să creadă.
Ea își întrebă prietena: - Nu-ți pasă, dacă vei fi sau nu vei fi soția fratelui meu?
Şehrizada îi răspunse: - N-o să rămân nemăritată, verișorul tău Mahmud, se topește după mine și o să mă căsătoresc cu el, dacă Diana se va căsători cu fratele tău.
Dinara se miră: - Şi n-o să-i spui nimic, și n-o să ai nici o pretenție, ca fostă logodnică, la ea?
Şehrizada îi răspunse: - Ştii, e chiar mai bine, că s-a întâmplat așa. Fratele tău de când învață, mă cam plictisește, e tipicar și citește întruna. Iar Mahmud e un bărbat simplu, nu prea știe carte, e bogat și n-o să-și dea aere, n-o să mă trateze de sus, dimpotrivă, o să mă divinizeze.
Dinara își dădu cu părerea:
- S-ar putea să ai dreptate, într-adevăr de câte ori vreau să stau de vorbă cu el, e mereu cu nasul în carte, se vede că în curând o să citească totul și o să-și piardă toată viața cu buchiseala.
Şehrizada o întrebă: - N-am văzut-o pe Diana, ce părere ai despre ea?
Dinara îi răspunse: - Desigur, Diana e frumoasă, ce mai. E fină și albă ca laptele ca și cum răsăritul soarelui îi dăruiește culorile sale. Are buzele trandafirii și e rumenă la față. Însuși soarele strălucitor se zbenguie în pletele ei, de parcă s-ar fi rătăcit în ele și până și noaptea la lumina Lunii, părul ei lucește, ca razele astrului de zi. Ochii îi sunt albaștri ca cerul și albușul ochilor e alb ca norii. Mersul îi este ca de căprioară. Desigur, nimic de zis, ce-i al ei, e al ei, e de o frumusețe divină și, după cum ți-am spus, însuși cerul i-a dăruit această frumusețe și prospețimea zorilor.
Şehrizada o iscodi: - Te-ai împrietenit cu ea?
Dinara îi răspunse: - Nu, deși părinții insistă să-mi petrec cât mai mult timp cu ea, însă nu știu cum, nu seamănă cu fetele noastre și mă plictisesc în compania ei. Unde mai pui, că ea, mama ei și fratele meu, discută ore întregi în biblioteca palatului, cercetând cărți vechi, desene, atlase și enciclopedii de care găsești cu duiumul acolo, iar mie, știi, ca și ție, așa ceva nu-mi trebuie deloc. În curând și eu voi fi căsătorită și sper că tatăl meu, îmi va găsi un soț pe potrivă, așa că de ce să- mi umplu capul cu tot felul de neghiobii din cărți. Mai bine hai să dansăm, am învățat un dans al buricului nou.
Şehrizada îmbrăcă un costum de dans și prinse să danseze cu Dinara, până când amândouă fură chemate la masă. Voioasă, zâmbitoare, rumenă și flămândă după atâta dans, Dinara și prietena ei se prezentară la prânz.
Şeicul Ali îi spuse contesei Esmeralda și fiicei ei: - Faceți cunoștință, Şehrizada, fiica prietenului meu, șeicul Aslan, și prietena fiicei mele Dinara.
Contesa Esmeralda și Diana îi zâmbiră fetei, care oricât i-ar fi fost de greu, le răspunse cu același zâmbet. Apoi toată lumea începu să servească bucatele gustoase, dulci și picante, cum se obișnuiește în Orient.
Diana se uită la Şehrizada, încercând să-și dea seama, dacă e supărată sau nu. Doar ea năvălise ca un vânt sprințar în viața emirului Şamil, care se îndrăgostise de ea și-și schimbase planurile. Acum fosta lui logodnică s-ar cuveni să-i poarte pică.
La masă Diana întrebă: - Am văzut în parc sub zidurile palatului un bazin mare, aș putea să mă scald în el, îmi place foarte mult să înot, dar i-am promis mamei să nu mai intru în ocean?
Şeicul Ali răspunse:
- Da, eu am construit bazinul. Am văzut așa ceva când am fost la Cannes, acolo pe Riviera franceză, toți au bazine lângă casă. E adevărat că aici, acasă, eu înot rar, Şamil doar uneori, Dinara nu știe să înoate, iar bazinul este adânc. Așa că, Diana, dă-le câteva lecții de înot Dinarei și Şehrizadei. Chiar azi o să le poruncesc servitorilor să controleze cum curge apa, conducta se astupă mereu cu nisip, iar bazinul se alimentează cu apă din ocean și mâine vă puteți scălda.
A doua zi fetele se duseră la bazin, unde nu erau străini și Diana purta un halat alb ca zăpada cu flori albastre și costum de baie albastru cu flori albe, pantofiori de gumă albaștri și părul strâns pe creștet, ca să nu se ude. Lângă bazin șeicul Ali poruncise să fie aranjate mobile împletite, jilțuri, șezlonguri, o masă pe care stăteau fructe, dulciuri, urcioare cu suc de roșii, portocale și ananas. Iar palmierii și lianele înflorite te salvau de razele fierbinți ale soarelui.
Şehrizada și Dinara hotărâră să se scalde în haine arabe din batist subțire extrem de fin, deoarece arăboaicele de regulă nu se dezgolesc nici chiar în prezența altor femei, ele se simțeau bine și îmbrăcate.
Amândouă o priveau pe Diana, care-și lăsase halatul, rămânând doar în costumul de baie, ce-i scotea și mai mult în evidență figura elegantă. Amintea statuia de marmură a zeiței iubirii Venus, pe care Dinara o văzuse la Luvru.
Diana înota, când de fete se apropie emir Şamil și le ceru permisiunea să stea cu ele. Şehrizada pricepu că a venit să și-o vadă pe Diana, de soră și de ea, îl doare-n cot. Se așeză într-un șezlong, el însuși îmbrăcat în veșminte arabe, prinse să răsfoiască revistele și să bea suc.
Dar pentru Şehrizada era mai mult, decât limpede că așteaptă când Diana, va ieși pe treptele bazinului din apa azurie. În curând Diana se sătură să înoate și obosită, ieși din apă. Picăturile de apă sărată străluceau ca niște diamante pe corpul ei bronzat și Şamil o privea pe fata, ce zâmbea, arătându-și dinții ca de mărgăritar, printre buzele de culoarea boabelor de poamă coaptă. Era frumoasă și subțire ca o trestie în vânt. Pletele îi căzură pe umeri în zulufi bogați și îi acoperiră spinarea, făcând-o să semene cu o adevărată sirenă.
Dinara îi spuse fratelui:
- O privești pe Diana, ca și cum mai frumoasă decât ea, nu există nimeni pe lume.
Emir Şamil îi răspunse: - Diana este ființa cea mai desăvârșită, cu chip de fată și e pur și simplu întruchiparea visului meu din tinerețe, surioară, o admir, sunt bucuros că am întâlnit-o și sper că mă va face fericit, dându-și acordul să ne căsătorim. Şehrizada, vreau să-mi cer scuze de la tine, pentru tot ce s-a întâmplat, dar inima mea pe ea a ales-o, încă în junia mea Diana mi se arăta în vise. Iar tu vei fi fericită cu Mahmud, care te iubește și așteaptă să se termine luna aceasta și tu să-ți dai consimțământul de a te căsători cu el, cu atât mai mult, că părinții nu se opun. Așa că toată lumea o să fie mulțumită, ceea ce înseamnă, că asta a fost voia lui Allah.
Şehrizada zâmbea, dar în sinea sa își zicea:
„O să mai vedem noi, cine și cu cine o să fie fericit și cine o să fie totuși soția ta. O s-o nimicesc, iar dacă scapă ca printr-o minune și se decide să devină mireasa ta, îți voi lua și ție piuitul, pentru ca tu drăgălașule Şamil, să nu-mi aparții nici mie, nici ei”.
Şehrizada privi bazinul și-i veni o idee genială, iar pasiunea pentru înot a Dianei, îi convenea de minune. Dinara și ea se stropesc doar în havuzul de alături, nu se bagă în apă, își udă picioarele pe treptele bazinului, prin urmare nimănui nu-i va trece prin cap, s-o suspecteze și ceea ce a născocit, e pur și simplu genial.
Diana observă un zâmbet de satisfacție pe fața Şehrizadei, care golea o nouă cutie cu rahat și se gândi, că dacă ar fi ea în locul acestei fete, nu s-ar purta în felul acesta și nu s-ar împăca cu atâta resemnare cu destinul. Dar anume prin aceasta se deosebesc europenele de asiate.
Diana își puse halatul, pe care i-l dăduse serviabil servitoarea și se așeză în șezlong, în timp ce contesa Esmeralda dori să doarmă la amiază, urmând sfatul doctorului șeicului Ali.
Înainte de a se culca luă, niște picături dintr-un balsam preparat din plante orientale, mumio și polen de flori melifere, pe care i le prescrisese doctorul Mustafa și care aveau menirea să-i întărească inima și sănătatea șubredă. Într-adevăr, peste două zile, după somnul de la amiază, dușul rece, tot la îndemnul doctorului, și după masajul cu ulei de mentă, susan negru, sâmburi de struguri și levănțică, se simți ca nou-născută și seara nu mai avu dureri de inimă. Contesa Esmeralda era încântată de medicina orientală și de înțeleptul bătrân Mustafa, care o asigura, că deși în curând împlinește optzeci de ani, își simte corpul și sufletul tânăr. Pe frumoasa doamnă o trata cu mare plăcere. După somn contesa Esmeralda se îmbrăca și vraciul Mustafa, venea s-o viziteze, aducându-i un nou remediu. Îi demonstra cum trebuie să se relaxeze și să respire adânc, trăgând aer în piept și ținându-l cât mai mult, astfel de exerciții respiratorii te ajută, să fii tânăr și sănătos și contesa Esmeralda, sub supravegherea doctorului, executa toate exercițiile acestea.
Dinara povesti că în oraș există o grădină zoologică mare și acolo e foarte frumos, sunt tot soiul de fiare, și terase cu cofetării, cu dulciuri, cu înghețată, în special la cofetăria ce-i aparține lui Mahmud dulciurile sunt delicioase, le aduce din tot Orientul. Şi iată el i-a invitat azi dimineață, când a trecut pe aici, ca să-i servească cu înghețată cu căpșune care pur și simplu se topește în gură. Dinara zâmbi și adăugă: - Probabil pe tine dorește să te vadă, Şehrizada, și să te servească cu dulciuri. E adevărat că n-a văzut cât de tare te-ai împlinit în ultima vreme.
Şehrizada nu se pierdu cu firea: - Frumusețea unei fete orientale constă în corpul dolofan, doar n-o să semăn cu o sardea, fără talie, numai schelet. Femeile Orientului sunt apetisante ca un pepene galben dat în pârg și când dansează dansul buricului formele trebuie să fie durdulii ca să tremure, altfel n-au nici un farmec. Moda aceasta europeană cu slăbitul mie nu mi-i pe plac, iată tu, Diana, ești slabă și parcă nici nu ai viață în tine, ești palidă ca moartea, nu ai nici rezistență, nici forțe. Mănânci ca o vrabie, iar dacă ai fi mai grăsulie, ai fi și mai frumoasă.
Dinara râse cu poftă și spuse: - Zău că nu știu cât de frumoasă poate să mai fie Diana, e foarte drăgălașă și nu e palidă deloc. Tu trebuie să începi a slăbi, Şehrizada, căci mirele n-o să te poată prinde de mijloc după nuntă, ești o bondoacă adevărată. Eu nu sunt nici slabă, nici grasă, ci numai bună și nu vreau nicidecum să mă rotunjesc.
Emir Şamil întrebă: - Ei bine, acceptați invitația de mâine a lui Mahmud? Ne vom delecta cu dulciurile lui în grădina zoologică lângă lacul lebedelor, a comandat o masă pentru noi.
Zâmbind enigmatic, Şehrizada zise: - E tocmai ceea ce-mi trebuie acum, desigur că ne ducem, cu atât mai mult, că a trecut ceva timp de când nu l-am văzut pe Mahmud, oare cum arată?
Emir Şamil mărturisi:
- Încă din copilărie mă invidia și-mi spunea că tu, Şehrizada, ești fata viselor sale. Îi amintești de chipul surorii sale decedate, pesemne că de aceea și te iubește atât de mult.
A doua zi emirul Şamil, Diana, Şehrizada și Dinara plecară la grădina zoologică și mai întâi vizitară animalele, care stăteau fiecare pe locul său împrejmuit cu gard, apoi osteniți, se duseră pe terasa de lângă lacul lebedelor, unde mai într-o parte stătea pregătită pentru ei o masă cu dulciuri. Îi aștepta însuși Mahmud, care văzând-o pe Şehrizada, îi zâmbi, și ea își luă loc la masa, cu tot felul de dulciuri orientale, însă un gând n-o lăsa să-și mănânce în voie biscuiții de cocos. Foarte aproape de locul unde ședeau ei acum se înălța o împrejmuire cu un gard mare de fontă, și înăuntru stăteau tolăniți la soare, ca după o masă îmbelșugată, patru crocodili enormi. Iată de cine s-ar putea să aibă ea nevoie și n-are ce aștepta până când se va întoarce Dona cu vrăjile ei africane.
Lui Mahmud îi plăcea Şehrizada și până și faptul că se îngrășase nu-l deranja, semăna cu o chiflă, pielea ei era moale și fină cum e catifeaua. Aștepta cu nerăbdare s-o aibă de soție, însă acum nu putea să-i acorde mai multă atenție, deoarece dacă tânăra contesă Diana va hotărî să se întoarcă în patria sa, Şehrizada va deveni soția emirului Şamil. De aceea Mahmud nu putea să se apropie de fata care-i subjugase inima, căci ce-o să fie mai departe, doar cerul știe, iar lui nu-i rămâne decât să aștepte smerit.
Şehrizada mâncase multe dulciuri și deodată se plânse:
- Mi se pare că am cam întrecut măsura, mă duc în camera pentru dame.
Dinara vru s-o însoțească, însă Şehrizada se împotrivi:
- Eu singură am avut tupeul să mănânc atâta, singură m-oi duce, doar n-o să vă stric tuturor buna dispoziție. O să-mi fie mai bine când mi-oi băga două degete în gură, voi vomita și voi arunca totul din mine, pe urmă mă voi odihni puțin și voi reveni. Așa că îmi cer scuze pentru o scurtă lipsă.
Şehrizada porni pe cărare spre toalete și de îndată ce dispăru din câmpul de vedere, făcu stânga-mprejur și o luă în direcția gardului de fontă. În sfârșit văzu prin plasa de sârmă crocodilii ce înfulecau de zor hălci de carne pe care le arunca slujitorul care-i îngrijea.
Arabul văzu o fată tânără care-l chema la ea și se apropie de gard.
Şehrizada zise:
- Îți dau o pungă de dinari de aur, dacă îmi aduci unul din crocodili aceștia într-un bazin.
Îi spuse că bazinul se află la palatul șeicului Ali. Când arabul se învoi, pentru că grozav mai vroia să se însoare, iar bani pentru mireasă nu avea, Şehrizada, după ce cugetă puțin, adăugă:
- O să fac un semn cu cărbune negru pe partea opusă a gardului. Trebuie să sapi sub gard și să te târăști cu tot cu crocodil, iar după ce la noapte îi vei da drumul în bazin, dimineață o să ieși pe unde ai intrat și o să repari gardul la loc.
Slujitorul arab se învoi: - Voi face totul, dar plătiți-mi acum, altfel nu mă unesc, doar trebuie să găsesc încă trei ajutoare și să le plătesc și lor.
Şehrizada îi dădu fără părere de rău punga cu bani pregătită din timp, căci tatăl ei era bogat, iar ea n-avea noroc și iată că era nevoită să-și croiască singură drumul spre fericire.
Mulțumită, Şehrizada se întoarse la masă și Dinara constată: - Se vede după fața ta că te simți mai bine, mă gândeam de-acum să vin să văd cum te simți, dacă nu cumva ai nevoie de doctor.
Şehrizada zise: - Parcă mi-a luat cu mâna și acum chiar pot să mai gust nițică baclava și rahat.
Toți schimbară priviri, uimiți de nesațul Şehrizadei, și numai Mahmud o sorbea din ochi. Totdeauna a dorit să aibă o soție durdulie, iar ea e atât de moale ca o chiflă și grăsimea subțire de sub piele îi dă luciu.
Mâncând pe săturate, Şehrizada o privea pe Diana, imaginându-și cum mâine dimineață un crocodil flămând va lua micul dejun, înghițind-o cum înghite ea acum această brioșă. Şehrizada nu-l invidia pe crocodil, pentru că Diana asta e numai piele și oase. Şi cum ar mai vrea, că acest lucru să se întâmple sub ochii emirului Şamil, ca el să vadă cum crocodilul i-a păpat dintr-o înghițitură iubita. Se întorsese la palat și seara Şehrizada îi spuse Dinarei, că vrea să se plimbe pe țărmul oceanului. Dinara, însoțită de trei servitoare, plecă cu prietena pe țărm, iar toți ceilalți rămaseră să vorbească despre ținutul îndepărtat al Transilvaniei, pe care Şehrizada prinsese atâta ură. Stăruia întunericul și când ajunseră la locul, unde în partea opusă a gardului era bazinul și se vedea țeava prin care apa din ocean se scurgea în el, Şehrizada, care în timpul cinei își unsese mâinile cu unt, făcu un gest, povestindu-i ceva Dinarei, și toate inelele se cotiliră pe nisipul umed.
Şehrizada le porunci servitoarelor: - Luminați și căutați, slujnice neisprăvite, inelele, sunt darurile părinților mei. Să căutăm și noi, Dinara, că dacă se stârnesc valuri îmi vor duce inelele în larg. Mă duc să caut sub gard, să nu se fi rostogolit vreunul încolo, iar voi căutați pe aici.
Şehrizada se apropie și făcu repede un semn pe gardul alb cu un cărbune luat de la bucătărie, unde ceruse să i se servească un ceai de trandafir.
Dinara și servitoarele găsiră inelele, Şehrizada, mulțumită, le puse iarăși pe degete și se întoarseră cu toate la palat.
După micul dejun Şehrizada zise: - Vai, ce cald e, cred că de azi, Diana, o să mă înveți să înot. Să mergem cât mai iute la bazin, acolo e atât de bine și aerul e proaspăt.
Dinara începu să râdă și declară: - În ce mă privește nu am nici un chef să înot, îmi sunt de ajuns și stropii din havuz, și apa e atât de sărată. Mă simt bine și așa, dar ca să te văd pe tine cum înoți, Şehrizada, merg cu voi. Tu, fratele meu, mergi s-o vezi pe Şehrizada înotând, deși probabil că grăsimea ei o s-o țină la suprafață?
Toți cei care ședeau la masă izbucniră în hohote de râs, Şehrizada nu se supără nici un pic și-i îndemnă: - Să mergem, vă ajunge să vă tot ghiftuiți. Toți doriți să fiți frumoși ca și mine.
Priviți-mă și invidiați-mă că sunt atât de plinuță și am o figură de mai mare dragul, parcă aș fi o chiflă unsă cu unt.
Şeicul Ali se bucura că tinerii s-au împrietenit și că Şehrizada e atât de mulțumită și nu se mâhnește defel. El îi șopti soției la ureche: - Draga mea Gulceatai, te temeai că o să fie ceartă și ură, dar uite că toate s-au rânduit cum nu se poate de bine.
Diana o întrebă pe mama sa dacă merge la bazin, ea, privind ceasul de aur de pe mână, îi răspunse: - Nu, copila mea, îl aștept pe doctorul Mustafa, servitoarele o să-mi facă frecție cu uleiuri eterice, apoi mai am de făcut exerciții respiratorii și gimnastică. Mă simt mult mai bine de când am sosit aici și dispoziția îmi este mai bună. Vă mulțumesc, șeic Ali, că ați insistat ca doctorul dumneavoastră să mă trateze, rezultatele sunt de bună seamă uluitoare.
Şeicul Ali zise: - Mustafa este cel mai bun doctor al Orientului, poate să izgonească din bolnav pe multă vreme până și moartea și să se ia de piept cu ea, de cele mai multe ori ieșind învingător.
Cunoștințele lui sunt profunde, iar remediile preparate de el au efect curativ și prelungesc viața. Tatăl meu a trăit până la o sută de ani și a murit doar atunci, când singur a hotărât că i-a sunat ceasul. Mustafa se mai pricepe de minune cum să păstreze tinerețea femeilor, uitați-vă cum arată soția mea și imediat o să vă fie clar ce specialist în materie este. Până și cutele de pe fața dumitale, contesă Esmeralda, s-au netezit și ți-a dispărut și starea de încordare, ai devenit altă femeie, cu totul alta, decât cea care a sosit la palat la invitația mea.
Diana își îmbrăcă costumul de baie și halatul flaușat, ieși din jumătatea feminină a palatului și se îndreptă spre bazin. Acolo emirul Şamil de acum o aștepta, și profitând de ocazia că sunt singuri, o întrebă pe fata viselor sale: - Diana, ești atât de frumoasă, că ochii mei nu se mai satură să te privească și aș vrea să știu, doar a trecut deja o săptămână, ce zici, îți place aici la noi?
Diana îi răspunse: - Da, te iubesc foarte mult, iubesc și soarele și înotul și cred că sunt aproape gata să-ți răspund: „Da!”
În timpul acesta de bazin se apropiară Şehrizada și Dinara.
Dinara făcu o glumă: - Ce, porumbeilor, tot gânguriți? După ochii voștri se vede că vă iubiți din ce în ce mai mult pe zi ce trece. Exact o astfel de privire am prins ieri, când am văzut ochii lui Mahmud îndreptați asupra ta, Şehrizada. Așa că în curând o să avem nu o nuntă, ci două și toți o să fie mulțumiți și fericiți.
Diana își dezbrăcă halatul, îl aruncă pe un scaun și el lunecă, iar cordonul rămase lângă halat.
Diana o chemă pe Şehrizada: - Hai, Şehrizada, coboară în apă să te învăț să înoți.
Şehrizada zise: - Mai întâi să-mi pun un pic stomacul la cale cu o ciocolată și prăjituri, să beau un suc, apoi voi veni și eu. Diana, tu deocamdată înoată singură, iar noi ne vom uita cu plăcere cum plutești ca un peștișor de aur.
În timpul acesta crocodilul se odihnea la fundul bazinului, după o noapte grea când fusese cărat acolo și acum dormea. Însă tocmai era ora când primea hrana și foamea începu să-i dea de știre.
Diana înota în bazinul enorm și apa îi mângâia corpul, însă deodată ea văzu un crocodil cât toate zilele, care sări din apă, era mare și se mișca cu greu. Diana își dădu seama că, dacă lui. Îl
cuprinse din răsputeri pe crocodil, acela făcea mișcări ca s-o arunce și s-o mănânce, doar era ora micului dejun și credea că fata este hrana lui pe zi.
Diana țipă: - Emir Şamil, salvează-mă!
Emir Şamil înhăță cordonul halatului, sări în apă și-l aruncă pe gura crocodilului, legând-o strâns. Dinara între timp striga chemând servitorii să vină cu funii, topoare și să omoare crocodilul. Ei veniră în fugă, pregătindu-se să tragă în căpățâna uriașă a monstrului verde care nu înțelegea ce se petrece, deoarece era născut la grădina zoologică, trăia acolo și nu cunoștea alt mod de viață.
Contesa Esmeralda, i se adresă Dianei care se întristase:
- Cum crezi că ar fi mai bine să procedăm, fiica mea?
Emir Şamil zise: - Contesă Diana, invitația la palat, nu e pentru logodnică, ci pentru fiica și soția prietenului tatălui meu, șeicul Ali, precum a fost contele Alexandru, pe care aflând despre moartea lui, îl deplânge. Peste o lună de zile, o să-mi spui dacă devii soția mea și accepți condițiile mele - sau pur și simplu îmi întorci fără nici un cuvânt inelul de logodnă, ce nu te obligă la nimic și pleci în țara ta.
Diana dori să afle: - Dar dacă n-o să pot avea copii, sau o să-ți nasc numai unul, peste trei ani de zile, o să te căsătorești cu fosta ta logodnică?
Emir Şamil îi răspunse: - Nu vreau să se întâmple așa ceva, însă dacă se va întâmpla, înseamnă că așa mi-a fost scris și mă voi căsători cu Şehrizada. Dar gândește-te, situația Şehrizadei e de o mie de ori mai rea, decât a ta. Trebuie să aștepte trei ani de zile și numai dacă tu nu vei îndeplini condiția prenupțială, va deveni soția mea, în caz contrar nu se alege cu nimic.
Diana spuse: - Aveți niște legi foarte drastice și mâine dimineață îți voi răspunde, dacă rămâ¬nem sau ne continuăm drumul spre casă.
Emir Şamil îi răspunse: - E dreptul tău și tu decizi cum să procedezi mai bine.
Diana îl întrebă:
- Dar dacă în trei ani de zile, voi naște numai doi, sau un singur copil și n-o să doresc să rămân în țara ta și să te văd alături de Şehrizada, atunci ce-o să fie?
Emir Şamil zâmbi și îi explică: - Atunci vei avea tot dreptul să te întorci la mama ta și îți voi oferi libertate deplină și dreptul să trăiești cum găsești de cuviință.
Contesa Esmeralda se interesă: - Dar pe copiii pe care îi va naște Diana, îi va putea lua cu ea?
Emir Şamil răspunse tăios: - Nu! În nici un caz, își va pierde dreptul asupra lor, în clipa când va părăsi palatul și va înceta să fie soția mea. Copiii n-o să se mai întâlnească vreodată cu ea și au să știe că mama lor i-a abandonat, renunțând la ei. În țara noastră copiii în primul rând îi aparțin tatălui și el are drepturi nelimitate asupra lor, spre deosebire de legile dumneavoastră europene, unde mama, e aproape personajul principal în viața copilului.
Contesa Esmeralda spuse: - Ce zici, fiica mea, ești de acum matură, rezonabilă și cred că tu singură decizi, dacă toate acestea te aranjează. Îți rezerv tot dreptul să hotărăști, fără a cere sfatul meu, pentru ca să nu spui vreodată, că am intervenit în destinul tău. Decide tu singură, dacă vrei să-ți încerci destinul și să devii personajul principal al basmului oriental.
Diana zise: - Bine, în douăzeci și patru de ore, o să decid, iar acum să luăm micul dejun, căci bucatele se răcesc, iar eu sunt lihnită de foame.
A doua zi, când emirul Şamil a venit să ia micul dejun împreună cu ele, Diana îi comunică:
- Să-ți spun drept, am avut prea puțin timp la dispoziție și am decis ca luna care voi sta la palatul șeicului Ali, să-mi dea răspuns la întrebarea mea. Acum pot spune că nu vreau să mă las, unde mai pui, că tatăl tău ne-a invitat și nu ne stă bine să fim nepoliticoase, așa că vin la palat, nu ca logodnica ta, ci ca fiica tatălui meu, contele Alexandru, și asta nu mă obligă la nimic.
Contesa Esmeralda spera, că Diana îl va anunța că ele pleacă, deoarece avea încredere în înțelepciunea fiicei, dar de vreme ce promisese să nu intervină, înseamnă că așa trebuia să fie.
Astfel emirul Şamil însoțit de două doamne frumoase, se întoarse la palat. Acolo Diana și mama ei făcură cunoștință cu mama lui emir Şamil, Gulceatai și cu șeicul Ali, care le întâmpină cu următoarele cuvinte: - Sunt bucuros, contesă Esmeralda, să te am pe dumneata și pe fiica dumitale musafire la palat. Ţi-am cunoscut bine soțul, pe contele Alexandru, un om foarte inteligent și minunat, care tot timpul purta cu el fotografia dumitale și a fiicei, pe atunci încă mică, și țin să spun, că sunteți admirabile.
Contesa Esmeralda, rosti la rândul ei:
- Eu și fiica mea, am acceptat cu bucurie invitația dumneavoastră, șeic Ali, suntem încântate de palatul luxos, de decorul interior. Şi vă mai zic, că aveți un fiu extraordinar, bine crescut și instruit, pentru care cuvântul tatălui este lege, ceea ce merită toată lauda.
Şeicul Ali, răspunse la rândul său: - Același lucru îl pot spune și eu despre fiica dumitale, tânăra contesă Diana, și dacă, după câte sunt informat, peste o lună de zile, o să devină soția fiului meu, emirul Şamil, au să facă un cuplu reușit.
Servitoarele conduseră doamnele nobile din sala de primire a palatului, în apartamentele cu camere de baie destinate lor. Apartamentele erau menite, pentru soțiile șeicului Ali, însă el se căsătorise cu prima sa soție Gulceatai, ea îl născuse pe Şamil și mai avuse două fiice, dintre care una muri la cinci ani. Condițiile contractului prenupțial nefiind îndeplinite, el avusese dreptul să se căsătorească a doua oară, deoarece Gulceatai îi permisese soțului să se căsătorească, însă șeicul Ali își zise, că nu are nevoie de o nouă soție. Istoria se repetă și fiul Şamil și-a găsit destinul cum și-l găsise odinioară tatăl său, care văzând-o pe Gulceatai, fiica unui negustor bogat din Egipt, se căsătorise cu ea, anulând logodna cu fiica unui șeic, din statul vecin.
Tatăl lui Gulceatai, vânzător de textile, adusese mătăsuri fine din Damasc, la palatul șeicului Camil, tatăl lui Ali, ca soțiile lui să-și aleagă mătăsurile, ce le sunt pe plac. Tocmai atunci Ali, intrând ocazional să-și vadă mama, o observă pe fiica negustorului, lăudând mărfurile tatălui său, probându-le, demonstrând frumusețea mătăsii.
Văzând-o pe frumoasa Gulceatai, Ali se îndrăgostise fulgerător de ea și o ceruse de soție. Ali se căsătorise cu o fată, pe care o văzuse o singură dată. Şeicul Camil își înțelesese fiul și aplanase conflictul inevitabil cu familia fostei logodnice, expediindu-le o sumedenie de daruri, drept scuză, că nunta nu va avea loc. Însă logodnica lui Ali Roza era fericită, pentru că ducea dorul vecinului negustor Rif, iar el îi ducea ei dorul. Totul se aranjase de minune și ei se căsătoriseră. Prin urmare șeicul Ali știa ce înseamnă dragostea adevărată, pentru că și acum soția Gulceatai, era frumoasă și o iubea la fel de mult, cu toate, că de la nunta lor, s-au scurs treizeci de ani.
Dianei îi plăcură încăperile din palat destinate femeilor, înconjurate cu un parc de toată frumusețea, potopit de flori orientale, cu o mulțime de havuzuri și piscine, în care pluteau peștișori multicolori de diferite specii. Palatul răspândea arome de uleiuri eterice, de flori tropicale cu miros îmbietor. Odaia Dianei era plină cu crini de diferite culori și nuanțe și acea aromă era de asemeni plăcută și părea că pătrunde în fiecare por al corpului ei. Servitoarea, o fată tânără, o invită în camera de baie, unde umpluse cada cu apă aromitoare, înspumată, în care pluteau petale de trandafir. Când Diana ieși din baie, servitoarea o culcă pe o piatră uriașă încălzită dedesubt și îi făcu masaj cu ulei de trandafir. Diana care nu încercase vreodată asemenea plăcere, avea impresia că trupul ei mlădios e ușor ca o pană, iar pielea e fină ca de prunc. După aceea i se dădu un prosop mare flaușat și servitoarea o pofti în odaie. Deschise șifonierul și-i arătă Dianei veșmintele pe care trebuia să le poarte.
Emir Şamil în persoană avusese grijă ca logodnica lui, să aibă cât mai multe haine, pe care sora lui mai mică, frumoasa Dinara, îl ajutase să le achiziționeze. Diana rămase plăcut surprinsă, iar veșmintele orientale erau de cele mai vii culori, ca însuși soarele din acea țară arabă. Îmbrăcămintea era cu nestemate și brodată cu fir de aur.
Diana alese o rochie de un roz pal din mătase subțire și strălucitoare, cu dantelă de aceeași culoare, tivită cu fir de aur. Servitoarea îi pieptănă părul și Diana, deoarece era foarte cald, îl ridică și îl prinse cu un pieptene, după care își puse pe cap un voal subțire, ca pânza de păianjen de aceeași culoare cu veșmintele. Apoi Diana și mama ei, au fost invitate la prânz, într-o cameră spațioasă și plină de lumină, a palatului.
Contesa Esmeralda mai purta încă haine de doliu, din dantelă neagră. Ea nu trebuia să-și pună veșminte orientale, căci dacă Diana avea să se decidă să rămână aici, ea va pleca în Transilvania, fără fiică, de care nu-și imagina viața. Până și noaptea vedea în vis pădurile din Munții Carpați, fulgii de zăpadă, pe care-i simțea pe față și pe buze și care o răcoreau și se topeau de la căldura corpului ei. Mama intră în camerele fiicei și observă, cât de bine îi stă în îmbrăcămintea orientală, iar Diana îi spuse cu un zâmbet pe buze: - Mamă, mă simt ca o prințesă, din: “O Mie și Una de Nopți” și asta îmi înfierbântă sângele și cred că n-o să mă întorc în Transilvania, unde deja totul e înzăpezit și-i frig, o să vin însă din când în când în ospeție la tine și la Cristina. Ce-o fi făcând ea acolo, i-am promis că de Crăciun, de ziua ei, o să mă întorc.
Mama răspunse:
- Iar eu aici nu mă simt în apele mele, totul mi-e străin, eu simt nevoia să fiu în atmosfera, cu care m-am obișnuit, în castelul nostru ce mă așteaptă, și-mi inspiră forță să trăiesc cu amintirile, a tot ce a fost frumos, a tot ce am încercat acolo și unde e mormântul tatălui tău. Această căldură toridă îmi dă amețeli, nu-mi place arșița și nu aș putea locui aici nici chiar de dragul tău.
Diana zise:
- Mi-e greu să trag concluzii, sunt abia la începutul primei zile și vom vedea, ce voi spune în ziua a treizecia, a aflării mele aici. Crăciunul nostru e minunat, cu zăpadă, brad, totul în jur sclipește în lumini de sărbătoare, toate casele sunt acoperite cu nea, ca în basme. Din case răzbesc arome de cozonac și de dulciuri, ce mult aș vrea să încerc din nou toate acestea!
Şi acele dorințe din bilețelele pe care le scriu copiii și așteaptă minuni cum așteptam eu atunci, când visam la un prinț de peste mări și țări și iată că visul meu ar putea să se realizeze, în viitorul cel mai apropiat. Vreau să împodobesc eu singură bradul meu albastru, care a crescut în curtea noastră și are deja optsprezece ani, ca și mine și e de culoarea ochilor mei. Toate acestea îmi sunt atât de scumpe și dragi și nu știu dacă dragostea pentru emir Şamil, va învinge această dorință puternică să mă întorc acasă și să rămân pe totdeauna acolo.
Văzând tristețea din ochii fiicei, mama încercă s-o aline: - Fetița mea, important e să fii fericită și tu hotărăști, cu atât mai mult, că ai timp suficient și el îți va sugera, cum să procedezi?
Contesa Esmiralda se privi în oglinda rotundă din odaia Dianei, căci, copleșită de durere după moartea soțului, demult nu se mai privea în oglindă. Acum vedea o femeie încă tânără. Slăbise așa de tare, încât devenise iarăși sprintenă ca în tinerețe, doar câteva cute îi apăruseră pe față în urma suferințelor, însă mai era frumoasă și fermecătoare, amintind o figurină de porțelan.
Diana îi spuse:
- Mamă, ești încă frumoasă și poate cândva vei pleca în Europa și-ți vei găsi un soț. Ai
cincizeci de ani, însă pari de treizeci și te pomenești că vreun bărbat demn, îți va cuceri inima.
Contesa Esmeralda zâmbi și îi răspunse:
- În Europa voi pleca, dar nu știu dacă s-a născut pe lume omul, pe care aș putea să-l iubesc din nou și să mă căsătoresc cu el. Fie ca viața însăși să ia decizia pentru mine.
Desigur, contesa Esmeralda ar fi dorit, ca fiica ei să fie fericită, cu atât mai mult, că la Paris, la prietena ei Constance, Diana avusese un succes amețitor, a fost fotografiată până și pentru revista: “Viața Mondenă”. Mulți cavaleri s-au aventurat să-i facă curte, însă Dianei nici unul nu-i căzu pe plac, toți tinerii i se păreau superficiali și frivoli.
Dimineață aduseră ziarele și revistele, pentru emirul Şamil, ce-l interesau și se editau la Paris. Printre ele era și Viața mondenă, cu poza Dianei pe copertă. O informație de acolo spunea, că ea fusese recunoscută, cea mai frumoasă fată mondenă din Europa, conform unui sondaj efectuat chiar de ziariști, care se mai întrebau, pe cine îl va alege de soț superba contesă, fiindcă la Paris, nu i-a dat preferință nimănui și a plecat de urgență în Orient, care o ademenea de multă vreme.
Emirul Şamil se bucură că doar el va fi soțul ei, căci ochii ei scânteiază, când îl vede și era fericit, că a întâlnit fata viselor sale. Îmbrăcă costumul european, pe care își dăduse seama, că îl prefera mai mult contesa Diana și intră în sala, unde se servea masa pentru oaspeți și pentru invitați, persoane principale în acest palat, cu o mulțime de slujitori.
Servitoarea se apropie de Diana și o întrebă ce mireasmă îi place mai mult, ca să toarne ulei eteric în havuz, și ea îi răspunse că cea de crin și de iasomie și în scurt timp aceste arome se răspândiră peste tot.
În curând în fața ei apărură și vaze cu flori de iasomie și crini și Diana zise, întorcându-se către Şamil, așa ca doar el să o audă:
- Emirul Şamil, mă faci să mă simt prințesă, dorințele căreia se împlinesc imediat.
Emir Şamil îi șopti și el: - Dacă vei deveni soția mea, ci nu numai visul viselor mele, o să-ți fac o viață de basm oriental, care după cum am observat, îți place foarte mult.
Tânăra contesă Diana zâmbi și-l privea pe emirul acestui palat, care în curând va conduce statul, după tatăl său, cu dragoste și trăsăturile feței lui îi plăceau din ce, în ce mai tare. Şi cu cât mai mult îl privea, cu atât mai mult o atrăgea și așa ceva o încerca pentru prima dată în viață. Simți că au apărut niște lanțuri, ce-i leagă indisolubil și ea nu știe dacă va putea să le rupă și să plece pe totdeauna în Transilvania natală.
A doua zi șeicul Ali și frumoasa sa soție plecară în statul vecin, la șeicul Aslan, ca să-i anunțe vestea și decizia fiului, cu care s-au împăcat și s-o aducă pe Şehrizada la palat, ca oaspete, la fiica lor Dinara, firește, dacă nu e supărată și în general dacă dorește să vină. Cu minunatul iaht porniră pe mare ducând o mulțime de daruri, în afară de cele trimise de emirul Şamil și care în aceeași zi ajunseră la palatul șeicului Aslan.
Şehrizada primise scrisoarea și darurile, însă nu dorise să-l pună la curent pe tatăl ei, crezând că tatăl se va înfuria, aflând că logodnicul ezită și se va porni un război între statele lor, ea fiind răzbunată. Pentru că, spre deosebire de Şamil, ea îl îndrăgise cât fusese în vizită acum cinci ani și toți anii aceștia visa să fie numai soția lui. Şehrizada nu era frumoasă, neagră ca o cioară, cu trăsăturile feței grosolane, aproape ca de bărbat, pe când fostul ei logodnic, era atât de frumos, că văzându-l nu puteai să nu te îndrăgostești de el.
Emirul Şamil era un adevărat erou din basmele orientale, cu trăsăturile feței fine și perfecte. Ochii lui căprui, de culoarea ceaiului negru așezați în orbite albe ca zăpada nordică, cu gene dese, păreau întruchiparea frumuseții masculine. Buzele lui senzuale și roșii ca sucul de rodii, fața acoperită cu un bronz ușor, pielea albă, erau atât de frumoase, că multor fete le furase inima.
Însă oricât ar fi de ciudat, el căuta idealul frumuseții sale și doar la tânăra, contesă Diana, îl găsi. Temându-se că nu va întâlni vreodată fata viselor sale, fusese gata să se împace cu gândul și să se căsătorească cu urâta Şehrizada.
Şeicul Aslan se bucură de sosirea prietenului și viitoarei rude, doar vroiau foarte tare să se înrudească. Şehrizada, care în acești cinci ani, ce cam se întrecuse cu dulciurile orientale, când veni la masă, însuși șeic Ali, se gândi, că nu e cea mai potrivită pereche, pentru fiul lui.
În timpul prânzului șeicul Ali, spuse: - Ştii cât de mult am dorit să se căsătorească copiii noștri, dar au apărut obstacole și de aceea am venit aici. Dar mai întâi vreau să înmânez darurile și să-mi cer scuze, pentru ceea ce s-a întâmplat.
Şeic Ali era mirat, că prietenul lui, nu e la curent și că Şehrizada nu-i spusese nimic, despre scrisoarea pe care emirul Şamil i-o expediase, cerându-și scuze.
Şeicul Ali era om înțelept și imediat își dădu seama de tertipul celeia care trebuia să-i fie noră și continuă: - Când emir Şamil venea în țară s-o ia de nevastă pe Şehrizada, ca să facem nunta, pe care familiile noastre au dorit-o, a intervenit destinul, sau poate că a fost voia lui Allah, și el a salvat o fată. E vorba de fiica prietenului meu de demult, contele Alexandru, pe care îl cunoști și dumneata bine, deoarece mulți ani la rând, a izbutit să aducă pace în Orient și în Europa. Păi iată fata s-a dovedit a fi frumoasă ca Luna de pe cer și i-a furat inima fiului meu. Eu i-am zis să se căsătorească cu două deodată și, la dorința sa, să o facă prima soție pe cea, pe care dorește. Însă fiul meu a refuzat, știți doar cu toții că s-a aflat vreme îndelungată la Paris și Europa i-a schimbat mentalitatea. Iată la ce concluzie am ajuns eu și alegerea rămâne după tine, Şehrizada. Fata e din îndepărtata Transilvanie și nu se știe, dacă va prinde rădăcini la noi în Orient și dacă-i vor fi pe plac obiceiurile noastre. De aceea o lună de zile, ea se va gândi înainte de a se decide, dacă devine soția lui Şamil, sau nu. Dacă este de acord și în trei ani de zile nu-i va naște trei copii, el poate să te ia de soție pe tine. Dar ești tu de acord să aștepți, Şehrizada, căci anii trec și mulți pretendenți visează la mâna ta? Dacă nu mai dorești să fii logodnica lui Şamil, eu și soția te rugăm să-l ierți pe fiul nostru și vom fi bucuroși, să participăm la ceremonia căsătoriei tale, cu un alt mire. Până și nepotul meu Mahmud, care m-a însoțit aici data trecută, s-a îndrăgostit de tine și nu te poate uita, iar el e bogat, frumos și poți deveni imediat soția lui.
Şeicul Aslan se posomorî, dar spuse:
- De ce nu ți-ar fi pereche Mahmud, tatăl său a fost om bogat, de neam vestit, iar el, am auzit cu urechile mele, a deschis magazine de dulciuri în tot Orientul și în Europa și afacerile îi merg cum nu se poate mai bine.
Şeicul Ali adăugă:
- Desigur, s-ar putea ca tânăra contesă Diana, să se teamă să rămână în țara noastră și va pleca la ea acasă, și atunci peste o lună vom face nunta. Iar deocamdată poți să vii la noi în musafirie, Dinara te așteaptă și acolo se va decide totul, vei fi soția emirului Şamil sau a lui Mahmud.
Şehrizada răspunse: - Eu, bineînțeles, n-o să aștept trei ani și mă voi căsători cu Mahomed, firește în cel mai rău caz. Bine, fie așa cum va hotărî Cerul.
Şehrizada se ridică și plecă supărată, că tatăl și mama ei, nu au făcut scandal și nu și-au
exprimat nemulțumirea. A înțeles că le este totuna, cine va deveni soția unui cârmuitor, sau a unui negustor bogat de dulciuri, pe care în clipa aceea a prins ură, dându-și seama cine-i trimitea tot timpul cutii cu dulciuri.
A doua zi șeicul Ali, soția lui și Şehrizada, care deocamdată nu putea fi logodnica fiului lor, urcară pe iaht și plecară în statul Saudit. Şehrizada, care numai mielușică blândă nu era, pleca cu gândul să îndepărteze orice obstacole și peste o lună să se căsătorească cu emirul Şamil.
Pe drum Şehrizada căută să cucerească simpatia șeicului Ali și a soției sale Gulceatai, însă ei, având o mare experiență de viață, presimțeau în ce ape se scaldă, cu toate acestea nu-și dădură seama, cât de perfidă e în realitate.
Şehrizada nu plecă singură, ci însoțită de doica sa, negresa Dona. Dona se afla la mare cinste, deoarece o hrănise cu laptele ei pe fiica lor, favorita tatălui și a mamei. Acum Dona deținea șefia peste toți servitorii și de dragul acestei șefii l-ar fi sfâșiat ca un lup pe oricine ar fi atins-o măcar cu un deget pe ea, sau pe draga ei Şehrizada.
Şehrizada o întrebă pe servitoarea sa:
- Mi-ai spus că în țara din care îți tragi obârșia, dușmanii sunt nimiciți cu magia Woodoo, tradițională africană, pe care o posedă bunicul tău. Înainte de a fi furată și a ajunge în robie, te pricepeai destul de bine în magie, îl ajutai pe bunicul tău, care își câștiga existența cu meseria aceasta. Dacă voi avea nevoie de ajutorul tău ca să distrug un dușman, pot conta pe tine?
Dona îi răspunse:
- Negreșit, fetița mea, noi și fără Woodoo, l-om mătura din calea ta pe cine trebuie și vom face totul, ca să te văd în sfârșit aranjată și fericită. Dacă se va cere, voi pleca eu singură la vrăjitorul de magie Woodoo și voi lua de la el tot de ce este nevoie pentru tine și pentru dușmanii tăi.
Amândouă izbucniră în hohote de râs și Şehrizada își zise, că iată cine o va ajuta și o va nimici fără pic de milă pe fata din Transilvania.
Atunci Şehrizada spuse: - Dona, eu zic să cobori în portul cel mai apropiat, o să-ți dau o pungă cu aur și ai să pleci în țara ta, se zice că acolo trăiește un vrăjitor foarte priceput, ai să-i ceri ajutorul și sfatul cum să-i facem de petrecanie acestei Diane, care-mi stă în cale. Apoi te vei întoarce la palatul șeicului Ali, unde o să te aștept cu nerăbdare și amândouă o să ne punem pe treabă, doar avem la dispoziție de tot o lună, nu mai mult.
Dimineață Şehrizada se adresă șeicului Ali:
- Şeic Ali, vă rog să o lăsați pe doica mea în cel mai apropiat port, acum ea este servitoarea mea, a visat un vis urât și vrea să-și viziteze de urgență rudele. În scurt timp se va întoarce la palat, iar eu până atunci voi apela la servitorii dumneavoastră.
Şeicul Ali nu vedea nimic rău în faptul că negresa, care se bucura de respect la palatul prietenului său șeicul Aslan, va pleca acasă și nu-i păsa deloc dacă doica se va întoarce, sau nu. Îi porunci căpitanului să o debarce în port.
Dona își luă rămas bun cu tot respectul și se pierdu în mulțime. Iar șeicul Ali și toți ceilalți ieșiră în largul mării și ținură calea spre casă.
Dona urcă pe alt vapor și peste trei zile era deja în Africa. Pomenindu-se pe locurile copilăriei, pe care nu le mai văzuse de douăzeci și cinci de ani, nu se mai sătura, să le admire. Acum purta haine scumpe și podoabe de aur și porni pe un drum căutând să-și amintească unde-i casa unchiului ei, care practica Woodoo și ținea un magazin cu toate obiectele, pentru magie. Ruda Donei, se numea Tong și ea întrebă niște trecători, unde-i casa și magazinul unchiului ei.
Tong era deja foarte bătrân, însă o recunoscu pe Dona imediat, deoarece semăna leit cu tatăl ei.
Tong își pofti nepoata în casa destul de întunecoasă durată din lut, care nu acumula căldură. Se bucură să-și vadă nepoata, pe fiica fratelui său mai mare.
Fiind vremea prânzului, îi porunci nevestei să-i servească și ea aduse și puse pe o măsuță scundă o găină cu fasole și lipii. Așezându-se cât mai comod pe perne, începură să mănânce.
La desert se înfruptară cu pepene verde și unchiul Tong, o întrebă pe Dona:
- Ia spune, ce te-a adus la mine, după atâția ani de zile?
Dona îi spuse:
- Stăpâna mea are dușmani, cărora trebuie să li se ia piuitul, să nu fie nici vii, nici morți, pentru asta am nevoie să-mi dai un praf, care acționează imediat și pe care, mi-aduc aminte, îl prepara bunicul meu. Era de-ajuns să-l torni într-un pahar, nu avea nici culoare și nici gust. Totodată fă-mi figurile de ceară ale unui bărbat și a unei femei și mai departe lucrez eu cu ele.
Vrăjitorul Tong, o întrebă:
- Ceea ce-mi ceri, știi și tu, că nu costă ieftin, dar cât o să-mi plătești?
Dona răspunse: - Zece monede de aur, e prea de-ajuns.
Dona plăti, a doua zi luă totul, urcă pe primul vapor și plecă la draga ei Şehrizada.
Iar șeicul Ali, soția sa Gulceatai și Şehrizada se întoarseră la palat și după călătorie, fiecare se duse să se odihnească în apartamentele sale. Şehrizadei i se dădu o odaie alături de odaia prietenei sale și Dinara rămase să tăifăsuiască cu ea. În timp ce Şehrizada făcu baie și o servitoare ii făcea masaj. Dinara era o fată frumoasă de cincisprezece ani, și deoarece părinții deseori o luau cu ei în ospeție la șeicul Aslan, fetele, în pofida diferenței de vârstă, se împrieteniseră. Frumoasa și vesela Dinara, avea o mare plăcere să stea de vorbă cu prietena sa mai mare, să-i împărtășească secretele, pe care le auzea întâmplător de la maturi.
Şehrizada își dădea toată silința să întrețină discuția, doar avea nevoie de informații suplimentare despre logodnicul ei, pe care familia îl vizita la Paris. Acum Şehrizada, știind că sora își iubește foarte mult fratele, nu va întreprinde nimic împotriva lui, așa că nu-i va spune nimic Dinarei. Şehrizada se prefăcu veselă și indiferentă față de fostul logodnic, însă doar ea știa, ce se petrece în inima ei, încerca și dragoste și sete de răzbunare. Dinarei nu-i venea să creadă.
Ea își întrebă prietena: - Nu-ți pasă, dacă vei fi sau nu vei fi soția fratelui meu?
Şehrizada îi răspunse: - N-o să rămân nemăritată, verișorul tău Mahmud, se topește după mine și o să mă căsătoresc cu el, dacă Diana se va căsători cu fratele tău.
Dinara se miră: - Şi n-o să-i spui nimic, și n-o să ai nici o pretenție, ca fostă logodnică, la ea?
Şehrizada îi răspunse: - Ştii, e chiar mai bine, că s-a întâmplat așa. Fratele tău de când învață, mă cam plictisește, e tipicar și citește întruna. Iar Mahmud e un bărbat simplu, nu prea știe carte, e bogat și n-o să-și dea aere, n-o să mă trateze de sus, dimpotrivă, o să mă divinizeze.
Dinara își dădu cu părerea:
- S-ar putea să ai dreptate, într-adevăr de câte ori vreau să stau de vorbă cu el, e mereu cu nasul în carte, se vede că în curând o să citească totul și o să-și piardă toată viața cu buchiseala.
Şehrizada o întrebă: - N-am văzut-o pe Diana, ce părere ai despre ea?
Dinara îi răspunse: - Desigur, Diana e frumoasă, ce mai. E fină și albă ca laptele ca și cum răsăritul soarelui îi dăruiește culorile sale. Are buzele trandafirii și e rumenă la față. Însuși soarele strălucitor se zbenguie în pletele ei, de parcă s-ar fi rătăcit în ele și până și noaptea la lumina Lunii, părul ei lucește, ca razele astrului de zi. Ochii îi sunt albaștri ca cerul și albușul ochilor e alb ca norii. Mersul îi este ca de căprioară. Desigur, nimic de zis, ce-i al ei, e al ei, e de o frumusețe divină și, după cum ți-am spus, însuși cerul i-a dăruit această frumusețe și prospețimea zorilor.
Şehrizada o iscodi: - Te-ai împrietenit cu ea?
Dinara îi răspunse: - Nu, deși părinții insistă să-mi petrec cât mai mult timp cu ea, însă nu știu cum, nu seamănă cu fetele noastre și mă plictisesc în compania ei. Unde mai pui, că ea, mama ei și fratele meu, discută ore întregi în biblioteca palatului, cercetând cărți vechi, desene, atlase și enciclopedii de care găsești cu duiumul acolo, iar mie, știi, ca și ție, așa ceva nu-mi trebuie deloc. În curând și eu voi fi căsătorită și sper că tatăl meu, îmi va găsi un soț pe potrivă, așa că de ce să- mi umplu capul cu tot felul de neghiobii din cărți. Mai bine hai să dansăm, am învățat un dans al buricului nou.
Şehrizada îmbrăcă un costum de dans și prinse să danseze cu Dinara, până când amândouă fură chemate la masă. Voioasă, zâmbitoare, rumenă și flămândă după atâta dans, Dinara și prietena ei se prezentară la prânz.
Şeicul Ali îi spuse contesei Esmeralda și fiicei ei: - Faceți cunoștință, Şehrizada, fiica prietenului meu, șeicul Aslan, și prietena fiicei mele Dinara.
Contesa Esmeralda și Diana îi zâmbiră fetei, care oricât i-ar fi fost de greu, le răspunse cu același zâmbet. Apoi toată lumea începu să servească bucatele gustoase, dulci și picante, cum se obișnuiește în Orient.
Diana se uită la Şehrizada, încercând să-și dea seama, dacă e supărată sau nu. Doar ea năvălise ca un vânt sprințar în viața emirului Şamil, care se îndrăgostise de ea și-și schimbase planurile. Acum fosta lui logodnică s-ar cuveni să-i poarte pică.
La masă Diana întrebă: - Am văzut în parc sub zidurile palatului un bazin mare, aș putea să mă scald în el, îmi place foarte mult să înot, dar i-am promis mamei să nu mai intru în ocean?
Şeicul Ali răspunse:
- Da, eu am construit bazinul. Am văzut așa ceva când am fost la Cannes, acolo pe Riviera franceză, toți au bazine lângă casă. E adevărat că aici, acasă, eu înot rar, Şamil doar uneori, Dinara nu știe să înoate, iar bazinul este adânc. Așa că, Diana, dă-le câteva lecții de înot Dinarei și Şehrizadei. Chiar azi o să le poruncesc servitorilor să controleze cum curge apa, conducta se astupă mereu cu nisip, iar bazinul se alimentează cu apă din ocean și mâine vă puteți scălda.
A doua zi fetele se duseră la bazin, unde nu erau străini și Diana purta un halat alb ca zăpada cu flori albastre și costum de baie albastru cu flori albe, pantofiori de gumă albaștri și părul strâns pe creștet, ca să nu se ude. Lângă bazin șeicul Ali poruncise să fie aranjate mobile împletite, jilțuri, șezlonguri, o masă pe care stăteau fructe, dulciuri, urcioare cu suc de roșii, portocale și ananas. Iar palmierii și lianele înflorite te salvau de razele fierbinți ale soarelui.
Şehrizada și Dinara hotărâră să se scalde în haine arabe din batist subțire extrem de fin, deoarece arăboaicele de regulă nu se dezgolesc nici chiar în prezența altor femei, ele se simțeau bine și îmbrăcate.
Amândouă o priveau pe Diana, care-și lăsase halatul, rămânând doar în costumul de baie, ce-i scotea și mai mult în evidență figura elegantă. Amintea statuia de marmură a zeiței iubirii Venus, pe care Dinara o văzuse la Luvru.
Diana înota, când de fete se apropie emir Şamil și le ceru permisiunea să stea cu ele. Şehrizada pricepu că a venit să și-o vadă pe Diana, de soră și de ea, îl doare-n cot. Se așeză într-un șezlong, el însuși îmbrăcat în veșminte arabe, prinse să răsfoiască revistele și să bea suc.
Dar pentru Şehrizada era mai mult, decât limpede că așteaptă când Diana, va ieși pe treptele bazinului din apa azurie. În curând Diana se sătură să înoate și obosită, ieși din apă. Picăturile de apă sărată străluceau ca niște diamante pe corpul ei bronzat și Şamil o privea pe fata, ce zâmbea, arătându-și dinții ca de mărgăritar, printre buzele de culoarea boabelor de poamă coaptă. Era frumoasă și subțire ca o trestie în vânt. Pletele îi căzură pe umeri în zulufi bogați și îi acoperiră spinarea, făcând-o să semene cu o adevărată sirenă.
Dinara îi spuse fratelui:
- O privești pe Diana, ca și cum mai frumoasă decât ea, nu există nimeni pe lume.
Emir Şamil îi răspunse: - Diana este ființa cea mai desăvârșită, cu chip de fată și e pur și simplu întruchiparea visului meu din tinerețe, surioară, o admir, sunt bucuros că am întâlnit-o și sper că mă va face fericit, dându-și acordul să ne căsătorim. Şehrizada, vreau să-mi cer scuze de la tine, pentru tot ce s-a întâmplat, dar inima mea pe ea a ales-o, încă în junia mea Diana mi se arăta în vise. Iar tu vei fi fericită cu Mahmud, care te iubește și așteaptă să se termine luna aceasta și tu să-ți dai consimțământul de a te căsători cu el, cu atât mai mult, că părinții nu se opun. Așa că toată lumea o să fie mulțumită, ceea ce înseamnă, că asta a fost voia lui Allah.
Şehrizada zâmbea, dar în sinea sa își zicea:
„O să mai vedem noi, cine și cu cine o să fie fericit și cine o să fie totuși soția ta. O s-o nimicesc, iar dacă scapă ca printr-o minune și se decide să devină mireasa ta, îți voi lua și ție piuitul, pentru ca tu drăgălașule Şamil, să nu-mi aparții nici mie, nici ei”.
Şehrizada privi bazinul și-i veni o idee genială, iar pasiunea pentru înot a Dianei, îi convenea de minune. Dinara și ea se stropesc doar în havuzul de alături, nu se bagă în apă, își udă picioarele pe treptele bazinului, prin urmare nimănui nu-i va trece prin cap, s-o suspecteze și ceea ce a născocit, e pur și simplu genial.
Diana observă un zâmbet de satisfacție pe fața Şehrizadei, care golea o nouă cutie cu rahat și se gândi, că dacă ar fi ea în locul acestei fete, nu s-ar purta în felul acesta și nu s-ar împăca cu atâta resemnare cu destinul. Dar anume prin aceasta se deosebesc europenele de asiate.
Diana își puse halatul, pe care i-l dăduse serviabil servitoarea și se așeză în șezlong, în timp ce contesa Esmeralda dori să doarmă la amiază, urmând sfatul doctorului șeicului Ali.
Înainte de a se culca luă, niște picături dintr-un balsam preparat din plante orientale, mumio și polen de flori melifere, pe care i le prescrisese doctorul Mustafa și care aveau menirea să-i întărească inima și sănătatea șubredă. Într-adevăr, peste două zile, după somnul de la amiază, dușul rece, tot la îndemnul doctorului, și după masajul cu ulei de mentă, susan negru, sâmburi de struguri și levănțică, se simți ca nou-născută și seara nu mai avu dureri de inimă. Contesa Esmeralda era încântată de medicina orientală și de înțeleptul bătrân Mustafa, care o asigura, că deși în curând împlinește optzeci de ani, își simte corpul și sufletul tânăr. Pe frumoasa doamnă o trata cu mare plăcere. După somn contesa Esmeralda se îmbrăca și vraciul Mustafa, venea s-o viziteze, aducându-i un nou remediu. Îi demonstra cum trebuie să se relaxeze și să respire adânc, trăgând aer în piept și ținându-l cât mai mult, astfel de exerciții respiratorii te ajută, să fii tânăr și sănătos și contesa Esmeralda, sub supravegherea doctorului, executa toate exercițiile acestea.
Dinara povesti că în oraș există o grădină zoologică mare și acolo e foarte frumos, sunt tot soiul de fiare, și terase cu cofetării, cu dulciuri, cu înghețată, în special la cofetăria ce-i aparține lui Mahmud dulciurile sunt delicioase, le aduce din tot Orientul. Şi iată el i-a invitat azi dimineață, când a trecut pe aici, ca să-i servească cu înghețată cu căpșune care pur și simplu se topește în gură. Dinara zâmbi și adăugă: - Probabil pe tine dorește să te vadă, Şehrizada, și să te servească cu dulciuri. E adevărat că n-a văzut cât de tare te-ai împlinit în ultima vreme.
Şehrizada nu se pierdu cu firea: - Frumusețea unei fete orientale constă în corpul dolofan, doar n-o să semăn cu o sardea, fără talie, numai schelet. Femeile Orientului sunt apetisante ca un pepene galben dat în pârg și când dansează dansul buricului formele trebuie să fie durdulii ca să tremure, altfel n-au nici un farmec. Moda aceasta europeană cu slăbitul mie nu mi-i pe plac, iată tu, Diana, ești slabă și parcă nici nu ai viață în tine, ești palidă ca moartea, nu ai nici rezistență, nici forțe. Mănânci ca o vrabie, iar dacă ai fi mai grăsulie, ai fi și mai frumoasă.
Dinara râse cu poftă și spuse: - Zău că nu știu cât de frumoasă poate să mai fie Diana, e foarte drăgălașă și nu e palidă deloc. Tu trebuie să începi a slăbi, Şehrizada, căci mirele n-o să te poată prinde de mijloc după nuntă, ești o bondoacă adevărată. Eu nu sunt nici slabă, nici grasă, ci numai bună și nu vreau nicidecum să mă rotunjesc.
Emir Şamil întrebă: - Ei bine, acceptați invitația de mâine a lui Mahmud? Ne vom delecta cu dulciurile lui în grădina zoologică lângă lacul lebedelor, a comandat o masă pentru noi.
Zâmbind enigmatic, Şehrizada zise: - E tocmai ceea ce-mi trebuie acum, desigur că ne ducem, cu atât mai mult, că a trecut ceva timp de când nu l-am văzut pe Mahmud, oare cum arată?
Emir Şamil mărturisi:
- Încă din copilărie mă invidia și-mi spunea că tu, Şehrizada, ești fata viselor sale. Îi amintești de chipul surorii sale decedate, pesemne că de aceea și te iubește atât de mult.
A doua zi emirul Şamil, Diana, Şehrizada și Dinara plecară la grădina zoologică și mai întâi vizitară animalele, care stăteau fiecare pe locul său împrejmuit cu gard, apoi osteniți, se duseră pe terasa de lângă lacul lebedelor, unde mai într-o parte stătea pregătită pentru ei o masă cu dulciuri. Îi aștepta însuși Mahmud, care văzând-o pe Şehrizada, îi zâmbi, și ea își luă loc la masa, cu tot felul de dulciuri orientale, însă un gând n-o lăsa să-și mănânce în voie biscuiții de cocos. Foarte aproape de locul unde ședeau ei acum se înălța o împrejmuire cu un gard mare de fontă, și înăuntru stăteau tolăniți la soare, ca după o masă îmbelșugată, patru crocodili enormi. Iată de cine s-ar putea să aibă ea nevoie și n-are ce aștepta până când se va întoarce Dona cu vrăjile ei africane.
Lui Mahmud îi plăcea Şehrizada și până și faptul că se îngrășase nu-l deranja, semăna cu o chiflă, pielea ei era moale și fină cum e catifeaua. Aștepta cu nerăbdare s-o aibă de soție, însă acum nu putea să-i acorde mai multă atenție, deoarece dacă tânăra contesă Diana va hotărî să se întoarcă în patria sa, Şehrizada va deveni soția emirului Şamil. De aceea Mahmud nu putea să se apropie de fata care-i subjugase inima, căci ce-o să fie mai departe, doar cerul știe, iar lui nu-i rămâne decât să aștepte smerit.
Şehrizada mâncase multe dulciuri și deodată se plânse:
- Mi se pare că am cam întrecut măsura, mă duc în camera pentru dame.
Dinara vru s-o însoțească, însă Şehrizada se împotrivi:
- Eu singură am avut tupeul să mănânc atâta, singură m-oi duce, doar n-o să vă stric tuturor buna dispoziție. O să-mi fie mai bine când mi-oi băga două degete în gură, voi vomita și voi arunca totul din mine, pe urmă mă voi odihni puțin și voi reveni. Așa că îmi cer scuze pentru o scurtă lipsă.
Şehrizada porni pe cărare spre toalete și de îndată ce dispăru din câmpul de vedere, făcu stânga-mprejur și o luă în direcția gardului de fontă. În sfârșit văzu prin plasa de sârmă crocodilii ce înfulecau de zor hălci de carne pe care le arunca slujitorul care-i îngrijea.
Arabul văzu o fată tânără care-l chema la ea și se apropie de gard.
Şehrizada zise:
- Îți dau o pungă de dinari de aur, dacă îmi aduci unul din crocodili aceștia într-un bazin.
Îi spuse că bazinul se află la palatul șeicului Ali. Când arabul se învoi, pentru că grozav mai vroia să se însoare, iar bani pentru mireasă nu avea, Şehrizada, după ce cugetă puțin, adăugă:
- O să fac un semn cu cărbune negru pe partea opusă a gardului. Trebuie să sapi sub gard și să te târăști cu tot cu crocodil, iar după ce la noapte îi vei da drumul în bazin, dimineață o să ieși pe unde ai intrat și o să repari gardul la loc.
Slujitorul arab se învoi: - Voi face totul, dar plătiți-mi acum, altfel nu mă unesc, doar trebuie să găsesc încă trei ajutoare și să le plătesc și lor.
Şehrizada îi dădu fără părere de rău punga cu bani pregătită din timp, căci tatăl ei era bogat, iar ea n-avea noroc și iată că era nevoită să-și croiască singură drumul spre fericire.
Mulțumită, Şehrizada se întoarse la masă și Dinara constată: - Se vede după fața ta că te simți mai bine, mă gândeam de-acum să vin să văd cum te simți, dacă nu cumva ai nevoie de doctor.
Şehrizada zise: - Parcă mi-a luat cu mâna și acum chiar pot să mai gust nițică baclava și rahat.
Toți schimbară priviri, uimiți de nesațul Şehrizadei, și numai Mahmud o sorbea din ochi. Totdeauna a dorit să aibă o soție durdulie, iar ea e atât de moale ca o chiflă și grăsimea subțire de sub piele îi dă luciu.
Mâncând pe săturate, Şehrizada o privea pe Diana, imaginându-și cum mâine dimineață un crocodil flămând va lua micul dejun, înghițind-o cum înghite ea acum această brioșă. Şehrizada nu-l invidia pe crocodil, pentru că Diana asta e numai piele și oase. Şi cum ar mai vrea, că acest lucru să se întâmple sub ochii emirului Şamil, ca el să vadă cum crocodilul i-a păpat dintr-o înghițitură iubita. Se întorsese la palat și seara Şehrizada îi spuse Dinarei, că vrea să se plimbe pe țărmul oceanului. Dinara, însoțită de trei servitoare, plecă cu prietena pe țărm, iar toți ceilalți rămaseră să vorbească despre ținutul îndepărtat al Transilvaniei, pe care Şehrizada prinsese atâta ură. Stăruia întunericul și când ajunseră la locul, unde în partea opusă a gardului era bazinul și se vedea țeava prin care apa din ocean se scurgea în el, Şehrizada, care în timpul cinei își unsese mâinile cu unt, făcu un gest, povestindu-i ceva Dinarei, și toate inelele se cotiliră pe nisipul umed.
Şehrizada le porunci servitoarelor: - Luminați și căutați, slujnice neisprăvite, inelele, sunt darurile părinților mei. Să căutăm și noi, Dinara, că dacă se stârnesc valuri îmi vor duce inelele în larg. Mă duc să caut sub gard, să nu se fi rostogolit vreunul încolo, iar voi căutați pe aici.
Şehrizada se apropie și făcu repede un semn pe gardul alb cu un cărbune luat de la bucătărie, unde ceruse să i se servească un ceai de trandafir.
Dinara și servitoarele găsiră inelele, Şehrizada, mulțumită, le puse iarăși pe degete și se întoarseră cu toate la palat.
După micul dejun Şehrizada zise: - Vai, ce cald e, cred că de azi, Diana, o să mă înveți să înot. Să mergem cât mai iute la bazin, acolo e atât de bine și aerul e proaspăt.
Dinara începu să râdă și declară: - În ce mă privește nu am nici un chef să înot, îmi sunt de ajuns și stropii din havuz, și apa e atât de sărată. Mă simt bine și așa, dar ca să te văd pe tine cum înoți, Şehrizada, merg cu voi. Tu, fratele meu, mergi s-o vezi pe Şehrizada înotând, deși probabil că grăsimea ei o s-o țină la suprafață?
Toți cei care ședeau la masă izbucniră în hohote de râs, Şehrizada nu se supără nici un pic și-i îndemnă: - Să mergem, vă ajunge să vă tot ghiftuiți. Toți doriți să fiți frumoși ca și mine.
Priviți-mă și invidiați-mă că sunt atât de plinuță și am o figură de mai mare dragul, parcă aș fi o chiflă unsă cu unt.
Şeicul Ali se bucura că tinerii s-au împrietenit și că Şehrizada e atât de mulțumită și nu se mâhnește defel. El îi șopti soției la ureche: - Draga mea Gulceatai, te temeai că o să fie ceartă și ură, dar uite că toate s-au rânduit cum nu se poate de bine.
Diana o întrebă pe mama sa dacă merge la bazin, ea, privind ceasul de aur de pe mână, îi răspunse: - Nu, copila mea, îl aștept pe doctorul Mustafa, servitoarele o să-mi facă frecție cu uleiuri eterice, apoi mai am de făcut exerciții respiratorii și gimnastică. Mă simt mult mai bine de când am sosit aici și dispoziția îmi este mai bună. Vă mulțumesc, șeic Ali, că ați insistat ca doctorul dumneavoastră să mă trateze, rezultatele sunt de bună seamă uluitoare.
Şeicul Ali zise: - Mustafa este cel mai bun doctor al Orientului, poate să izgonească din bolnav pe multă vreme până și moartea și să se ia de piept cu ea, de cele mai multe ori ieșind învingător.
Cunoștințele lui sunt profunde, iar remediile preparate de el au efect curativ și prelungesc viața. Tatăl meu a trăit până la o sută de ani și a murit doar atunci, când singur a hotărât că i-a sunat ceasul. Mustafa se mai pricepe de minune cum să păstreze tinerețea femeilor, uitați-vă cum arată soția mea și imediat o să vă fie clar ce specialist în materie este. Până și cutele de pe fața dumitale, contesă Esmeralda, s-au netezit și ți-a dispărut și starea de încordare, ai devenit altă femeie, cu totul alta, decât cea care a sosit la palat la invitația mea.
Diana își îmbrăcă costumul de baie și halatul flaușat, ieși din jumătatea feminină a palatului și se îndreptă spre bazin. Acolo emirul Şamil de acum o aștepta, și profitând de ocazia că sunt singuri, o întrebă pe fata viselor sale: - Diana, ești atât de frumoasă, că ochii mei nu se mai satură să te privească și aș vrea să știu, doar a trecut deja o săptămână, ce zici, îți place aici la noi?
Diana îi răspunse: - Da, te iubesc foarte mult, iubesc și soarele și înotul și cred că sunt aproape gata să-ți răspund: „Da!”
În timpul acesta de bazin se apropiară Şehrizada și Dinara.
Dinara făcu o glumă: - Ce, porumbeilor, tot gânguriți? După ochii voștri se vede că vă iubiți din ce în ce mai mult pe zi ce trece. Exact o astfel de privire am prins ieri, când am văzut ochii lui Mahmud îndreptați asupra ta, Şehrizada. Așa că în curând o să avem nu o nuntă, ci două și toți o să fie mulțumiți și fericiți.
Diana își dezbrăcă halatul, îl aruncă pe un scaun și el lunecă, iar cordonul rămase lângă halat.
Diana o chemă pe Şehrizada: - Hai, Şehrizada, coboară în apă să te învăț să înoți.
Şehrizada zise: - Mai întâi să-mi pun un pic stomacul la cale cu o ciocolată și prăjituri, să beau un suc, apoi voi veni și eu. Diana, tu deocamdată înoată singură, iar noi ne vom uita cu plăcere cum plutești ca un peștișor de aur.
În timpul acesta crocodilul se odihnea la fundul bazinului, după o noapte grea când fusese cărat acolo și acum dormea. Însă tocmai era ora când primea hrana și foamea începu să-i dea de știre.
Diana înota în bazinul enorm și apa îi mângâia corpul, însă deodată ea văzu un crocodil cât toate zilele, care sări din apă, era mare și se mișca cu greu. Diana își dădu seama că, dacă lui. Îl
cuprinse din răsputeri pe crocodil, acela făcea mișcări ca s-o arunce și s-o mănânce, doar era ora micului dejun și credea că fata este hrana lui pe zi.
Diana țipă: - Emir Şamil, salvează-mă!
Emir Şamil înhăță cordonul halatului, sări în apă și-l aruncă pe gura crocodilului, legând-o strâns. Dinara între timp striga chemând servitorii să vină cu funii, topoare și să omoare crocodilul. Ei veniră în fugă, pregătindu-se să tragă în căpățâna uriașă a monstrului verde care nu înțelegea ce se petrece, deoarece era născut la grădina zoologică, trăia acolo și nu cunoștea alt mod de viață.
Diana spuse: - Emir Șamil, te rog, duceți-l viu la grădina zoologică, iau asupra mea toate cheltuielile, numai nu ucideți un crocodil, care nu-i vinovat cu nimic.
Șeicul Ali alergă el însuși la bazin și Diana îi repetă rugămintea:va încerca acum să iasă din apă, el pur și simplu o va înghiți. Hotărî să i se înfigă în spinare și să înoate deasupra.
El spuse: - Cuvântul tău ca musafiră e lege, duceți crocodilul la grădina zoologică și lăsați-l să viețuiască acolo.
Iar Diana îl sărută pe buze pe emir Șamil și îi spuse:
- Iată că m-ai salvat deja a doua oară și încep să cred că însuși cerul mi te-a trimis, veșnicul meu salvator, te iubesc și vreau să-ți fiu soție, orice s-ar întâmpla.
Șehrizada văzu cum l-a sărutat Diana pe emir Șamil, el s-a topit ca și cum ar fi fost de zahăr și o privea cum privește un câine recunoscător în ochii stăpânului său. Vai, cât de tare ura această pereche și cum ar fi dorit să-i nimicească pe amândoi. N-au decât să sară împreună de pe un nor pe altul, acolo în cer, ținându-se de mâini, iar ea să trăiască pe pământ și să nu vadă toate acestea.
Între timp slujitorul grădinii publice Abu își hrănea pupilii și chiar regreta că unul din ei te pomenești că este ucis. Oftă din băierile inimii, deoarece se obișnuise cu cei, pe care îi avea sub tutela sa și îi erau foarte simpatici. Și ei se deprinseseră cu el, îl recunoșteau și dădeau din coadă în semn de salut, când se apropia de dânșii. Abu de-acum se gândea să anunțe că un crocodil a dispărut. Însă în clipa aceea văzu o căruță, care îl aducea pe crocodilul lui legat, dar viu și scăpă un oftat de ușurare.
Administratorul grădinii publice spuse:
- Abu, ți s-a adus un crocodil nou, ia-l în grijile tale și dă-i să mănânce.
- Ăsta de unde a fost adus? - întrebă Abu.
- A nimerit în bazinul șeicului Ali, se vede că o fi pătruns acolo din mare prin conducta de apă. Și iată că tânărul emir Șamil l-a prins. Iar logodnica lui a rugat să nu fie omorât, ci transmis grădinii zoologice și de azi înainte să-și ducă traiul aici. Noroc că nu a înghițit pe nimeni, altfel ar fi fost ucis cu siguranță.
Administratorul văzu, că după ce a fost adus crocodilul, se târî iute spre mlaștină, ca și cum ar fi trăit aici și mai înainte. Mai observă, că nu sunt cinci crocodili, ci numai patru. Și se miră:
- Dar unde-i crocodilul cel verde?
Abu răspunse: - Poate că era deja prea bătrân și s-a pristăvit la fundul mlaștinii, așa că foarte bine că în locul lui, a venit un alt crocodil.
Abu se simțea în al nouălea cer, pentru că și crocodilul rămăsese viu și se întorsese îndărăt, fără ca cineva să afle ceva și el se pricopsise cu niște părăluțe. Și ce poate fi mai minunat?
Iar Șehrizada privise cu groază și regret cum Șamil a sărit în bazin, a legat și a închis gura crocodilului nepricopsit. Nu-i venea să creadă, că un crocodil atât de înfiorător la înfățișare, e atât de prostănac, că n-a putut s-o înghită, nici măcar pe Diana, pe care ea i-o pregătise la micul dejun.
Șehrizada urmărise cum tânărul emir Șamil, riscându-și viața, o salvase pe Diana, aceasta, în formă de schelet, pe care ea nu avea ochi s-o vadă. Striga și ea, ca și Dinara, să le vină în ajutor, vrând în felul acesta să scape de suspiciuni. Doar stăpânul palatului n-o s-o mângâie pe creștet, dacă află că la mijloc e trebușoara ei.
Diana îi rugă pe toți, să nu-i spună nimic mamei sale, dar când șeicul Ali, la masă întrebă:
- Șehrizada, de obicei tu ai poftă de mâncare, iar acum nici nu te-ai atins de bucate.
Șehrizada îi răspunse:
- Când mă gândesc la tragedia, ce putea să se întâmple, doar nu numai cu Diana, cică și emir Șamil, putea să fie înghițit de crocodil, și eu de asemeni, dacă aș fi intrat în apă, nu-mi intră bucățica în gură.
Dinara izbucni în râs și zise drept răspuns: - Eu cred că dacă crocodilul te-ar fi văzut pe tine atât de apetisantă, te-ar fi ales cu plăcere, și-ar fi umplut bine ramazanul, iar cei doi, slabi ca niște țrestii de papură, nu i-ar fi trezit nici o dorință, să se înfrupte cu ei.
Contesa Esmeralda se apucă de inimă, îngrozită de ceea ce auzi și zise:
- Copila mea, de ce nu mi-ai spus, că te-a amenințat un asemenea pericol?
Diana se pierdu un pic cu firea și-i răspunse: - Mamă, atâta timp cât alături de mine se află emir Șamil, iar el e puternic, n-o să pățesc nimic rău.
Șeicul Ali zise: - Contesă Esmeralda, în orice țară există fiare, doar la dumneavoastră există lupi, urși, șerpi și e doar un caz nefericit, că prin conducta de apă foarte largă, a trecut acel crocodil, dar am poruncit să fie fixată o plasă metalică pe țeavă, chiar azi. Ca nici măcar o meduză să nu se poată strecura, unele meduze sunt și ele otrăvitoare mortal, așa că pe fiica dumitale mai mult n-o amenință nimic în bazin.
Diana își liniști mama, spunând:
- Și apoi emir Șamil, tot timpul e cu ochi-n patru și orice primejdie ce mă amenință, o va observa și o va preveni. Așa că tu ocupă-te mai departe cu doctorul Mustafa de sănătatea ta, ăsta e lucrul cel mai important pentru mine, deoarece când ești bolnavă, nici mie nu-mi vine a trăi.
Mama se bucură că fiica ei și-a exprimat în felul acesta dragostea față de ea și începu să mănânce cu poftă bucatele arabe, carne de berbecuț cu orez, aromatic și gustos.
În ziua aceea sosi Dona și Șehrizada se bucură că e de acum aici, pentru că începea deja a doua săptămână, iar relația emirului Șamil cu tânăra contesă Diana, devenea tot mai strânsă și privirile celor doi îndrăgostiți erau observate de toată lumea și toți le zâmbeau. Numai bietei Șehrizada, nu-i ardea de zâmbet, doar ea dorea să devină soția lui Șamil. Și mai dorea să-l ajute pe șeic Ali, să adoarmă somnul de veci împreună cu soția lui, care o simpatiza, se vedea de la o poștă, pe Diana. Atunci emirul Șamil va prelua cârma și ea va deveni prima doamnă a acestei țări arabe.
Cazul cu crocodilul i-a apropiat pe cei doi îndrăgostiți, pe Diana și pe Șamil, legătura dintre ei nu avea să se rupă niciodată. După amiază, plimbându-se prin parc, emirul Șamil o întrebă:
- Diana, dimineață, după ce te-am salvat, m-ai sărutat și sărutul tău mi-a înfierbântat buzele, simt și acum ce-am simțit în acea clipă.
Diana îi răspunse: - Da, astăzi mi-am dat seama că o să fiu soția ta și mi-e totuna unde voi trăi, numai să fiu alături de tine, restul nu are nici o importanță.
Emir Șamil zise: - Odată ce te-ai decis să-mi devii soție, să le aducem la cunoștință părinților și să-l liniștim pe Mahmud, invitându-l la cină, ca să-i comunicăm, că de azi înainte Șehrizada e logodnica lui și poate să-i aducă verigheta. E o fată bună, se bucură atât de mult pentru noi, a suferit grozav, când a apărut crocodilul și a strigat așa de tare, încât tot palatul a auzit.
Diana îi răspunse: - Da, Șamil, vom face nunta când vei dori tu, fie chiar și mâine. Îmi dau acordul să devin pe veci soția ta.
Îndrăgostiții se plimbară îndelung. Apoi emirul Șamil trimise un servitor cu o scrisoare la Mahmud, în care îl anunța că Șehrizada e liberă și el azi la cină, poate să-i dăruiască verigheta și să fixeze ziua nunții, venind cu mama, deoarece tatăl său murise demult.
Tinerii, luându-se de mână, veniră la palat, unde erau așteptați la cină și la masă emir Șamil, anunță:
- Mamă și tată, contesă Esmiralda, tânăra contesă Diana și-a dat consimțământul să-mi devină soție și te rog, tată, să fixezi ziua nunții.
În timpul acesta intră Mahmud, fericit și zâmbitor, cu cutii de dulciuri și daruri pentru logodnica sa, se apropie de Șehrizada și-i zise:
- Șehrizada, sunt atât de fericit, că ești logodnica mea, am să-ți fac viața dulce ca mierea.
Mahmud îi întinse Șehrizadei verigheta și i-o puse pe deget.
Șeicul Ali zise:
- Mă bucur că toți sunt fericiți și că totul a ieșit cum nu se poate mai bine, căci dacă un bărbat se căsătorește cu femeia iubită, o spun din propria experiență, fericirea lui va dura toată viața. Tinerii noștri sunt îndrăgostiți, ochii le strălucesc și o să-și fericească numaidecât soțiile.
Șehrizada rosti cu glas șoptit:
- Probabil o să mă ia cu greață de atâtea dulciuri, cred că mă voi retrage în odaia mea. Scuzați- mă cu toții și tu, Mahmud, nu te supăra, o să stau puțin culcată și o să revin.
Șehrizada se ridică, intră în odaia sa și Dona o întrebă: - Fetița mea, doar totul e bine, Mahmud te iubește și nici nu mai știe cu ce să te dăruiască, pentru a te face fericită.
Șehrizada îi răspunse:
- Ca să fiu fericită, eu am nevoie numai de emir Șamil și nu mă încălzește defel dragostea lui Mahmud, e prea dulce ca și toate zaharicalele lui și m-am săturat de ele.
Dona spuse: - Prințesa mea, nu te temi că vei înfuria cerul? Să ții minte ce-ți voi spune, ca o bună cunoscătoare a magiei Woodoo. Cine seamănă vânt, culege furtună, o să fie ca o lovitură reciprocă, poate ar fi mai bine, să lăsăm totul așa cum este? Doar ești iubită, ce-ți mai trebuie? Și mai ești fiica preferată a tatălui tău, unica, și tu și soțul tău, după moartea lui, o să cârmuiți țara lui. De ce să râvnești la stelele de pe cer, când poți avea ceea ce ții în mână, pârghia fericirii proprii și ia seama, să nu abați tu singură năpasta asupra ta. Doar mi-am dat seama, că acel crocodil despre care vorbește toată lumea, nu a nimerit în bazin, fără amestecul tău.
Șehrizada surâse: - Tu ți-ai dat seama, doar tu, pentru că mă știi bine și dacă vreau ceva, trebuie să obțin negreșit. De data aceasta mi-l vreau înapoi pe logodnicul meu, iar dacă nu, o să-l fac praf, sau o să-i nimicesc pe amândoi, atâta timp cât sunt vie, această nuntă nu va avea loc.
Dona oftă din greu și răspunse:
- Da, te cunosc bine și nimeni nu reușește să te facă, să te lași păgubașă.
În timpul acesta emirul Șamil, veni la tatăl său și îi spuse:
- Tată, când fixezi ziua nunții noastre?
Șeicul Ali îi răspunse: - Când va apărea pe cer luna nouă, așa a prezis astrologul, și asta va fi peste zece zile, între timp vom pregăti totul pentru celebrare.
Emir Șamil zise: - Contesa Esmeralda vrea să plece cu fiica la Paris, să cumpere acolo totul pentru nuntă și dacă nu ești împotrivă, aș dori să le însoțesc.
Șeicul Ali aprobă: - Desigur, fiul meu, de ce să fiu împotrivă?
Atunci emirul Șamil hotărî, că imediat după cină, vor pleca cu iahtul la Marsilia, iar de acolo spre Paris.
La cină Dinara și Șehrizada aflară că mirele și mireasa și mama sa, pleacă azi noapte la Paris.
Șehrizada zise: - Nu am văzut Parisul și eu și Dinara, am vrea să mergem cu ei.
Soția șeicului Ali îi șopti la ureche: - Nu!
Șeicul Ali îi răspunse: - Nu! Șehrizada, eu i-am rugat pe tatăl și pe mama ta, să-ți dea voie să stai la noi, la palat și nu să călătorești prin lumea largă. Trebuie să-ți aștepți aici părinții, care vor sosi în curând, ca să hotărască ziua căsătoriei tale cu Mahmud, unde și cum o veți sărbători.
Șeicul Ali alergă el însuși la bazin și Diana îi repetă rugămintea:va încerca acum să iasă din apă, el pur și simplu o va înghiți. Hotărî să i se înfigă în spinare și să înoate deasupra.
El spuse: - Cuvântul tău ca musafiră e lege, duceți crocodilul la grădina zoologică și lăsați-l să viețuiască acolo.
Iar Diana îl sărută pe buze pe emir Șamil și îi spuse:
- Iată că m-ai salvat deja a doua oară și încep să cred că însuși cerul mi te-a trimis, veșnicul meu salvator, te iubesc și vreau să-ți fiu soție, orice s-ar întâmpla.
Șehrizada văzu cum l-a sărutat Diana pe emir Șamil, el s-a topit ca și cum ar fi fost de zahăr și o privea cum privește un câine recunoscător în ochii stăpânului său. Vai, cât de tare ura această pereche și cum ar fi dorit să-i nimicească pe amândoi. N-au decât să sară împreună de pe un nor pe altul, acolo în cer, ținându-se de mâini, iar ea să trăiască pe pământ și să nu vadă toate acestea.
Între timp slujitorul grădinii publice Abu își hrănea pupilii și chiar regreta că unul din ei te pomenești că este ucis. Oftă din băierile inimii, deoarece se obișnuise cu cei, pe care îi avea sub tutela sa și îi erau foarte simpatici. Și ei se deprinseseră cu el, îl recunoșteau și dădeau din coadă în semn de salut, când se apropia de dânșii. Abu de-acum se gândea să anunțe că un crocodil a dispărut. Însă în clipa aceea văzu o căruță, care îl aducea pe crocodilul lui legat, dar viu și scăpă un oftat de ușurare.
Administratorul grădinii publice spuse:
- Abu, ți s-a adus un crocodil nou, ia-l în grijile tale și dă-i să mănânce.
- Ăsta de unde a fost adus? - întrebă Abu.
- A nimerit în bazinul șeicului Ali, se vede că o fi pătruns acolo din mare prin conducta de apă. Și iată că tânărul emir Șamil l-a prins. Iar logodnica lui a rugat să nu fie omorât, ci transmis grădinii zoologice și de azi înainte să-și ducă traiul aici. Noroc că nu a înghițit pe nimeni, altfel ar fi fost ucis cu siguranță.
Administratorul văzu, că după ce a fost adus crocodilul, se târî iute spre mlaștină, ca și cum ar fi trăit aici și mai înainte. Mai observă, că nu sunt cinci crocodili, ci numai patru. Și se miră:
- Dar unde-i crocodilul cel verde?
Abu răspunse: - Poate că era deja prea bătrân și s-a pristăvit la fundul mlaștinii, așa că foarte bine că în locul lui, a venit un alt crocodil.
Abu se simțea în al nouălea cer, pentru că și crocodilul rămăsese viu și se întorsese îndărăt, fără ca cineva să afle ceva și el se pricopsise cu niște părăluțe. Și ce poate fi mai minunat?
Iar Șehrizada privise cu groază și regret cum Șamil a sărit în bazin, a legat și a închis gura crocodilului nepricopsit. Nu-i venea să creadă, că un crocodil atât de înfiorător la înfățișare, e atât de prostănac, că n-a putut s-o înghită, nici măcar pe Diana, pe care ea i-o pregătise la micul dejun.
Șehrizada urmărise cum tânărul emir Șamil, riscându-și viața, o salvase pe Diana, aceasta, în formă de schelet, pe care ea nu avea ochi s-o vadă. Striga și ea, ca și Dinara, să le vină în ajutor, vrând în felul acesta să scape de suspiciuni. Doar stăpânul palatului n-o s-o mângâie pe creștet, dacă află că la mijloc e trebușoara ei.
Diana îi rugă pe toți, să nu-i spună nimic mamei sale, dar când șeicul Ali, la masă întrebă:
- Șehrizada, de obicei tu ai poftă de mâncare, iar acum nici nu te-ai atins de bucate.
Șehrizada îi răspunse:
- Când mă gândesc la tragedia, ce putea să se întâmple, doar nu numai cu Diana, cică și emir Șamil, putea să fie înghițit de crocodil, și eu de asemeni, dacă aș fi intrat în apă, nu-mi intră bucățica în gură.
Dinara izbucni în râs și zise drept răspuns: - Eu cred că dacă crocodilul te-ar fi văzut pe tine atât de apetisantă, te-ar fi ales cu plăcere, și-ar fi umplut bine ramazanul, iar cei doi, slabi ca niște țrestii de papură, nu i-ar fi trezit nici o dorință, să se înfrupte cu ei.
Contesa Esmeralda se apucă de inimă, îngrozită de ceea ce auzi și zise:
- Copila mea, de ce nu mi-ai spus, că te-a amenințat un asemenea pericol?
Diana se pierdu un pic cu firea și-i răspunse: - Mamă, atâta timp cât alături de mine se află emir Șamil, iar el e puternic, n-o să pățesc nimic rău.
Șeicul Ali zise: - Contesă Esmeralda, în orice țară există fiare, doar la dumneavoastră există lupi, urși, șerpi și e doar un caz nefericit, că prin conducta de apă foarte largă, a trecut acel crocodil, dar am poruncit să fie fixată o plasă metalică pe țeavă, chiar azi. Ca nici măcar o meduză să nu se poată strecura, unele meduze sunt și ele otrăvitoare mortal, așa că pe fiica dumitale mai mult n-o amenință nimic în bazin.
Diana își liniști mama, spunând:
- Și apoi emir Șamil, tot timpul e cu ochi-n patru și orice primejdie ce mă amenință, o va observa și o va preveni. Așa că tu ocupă-te mai departe cu doctorul Mustafa de sănătatea ta, ăsta e lucrul cel mai important pentru mine, deoarece când ești bolnavă, nici mie nu-mi vine a trăi.
Mama se bucură că fiica ei și-a exprimat în felul acesta dragostea față de ea și începu să mănânce cu poftă bucatele arabe, carne de berbecuț cu orez, aromatic și gustos.
În ziua aceea sosi Dona și Șehrizada se bucură că e de acum aici, pentru că începea deja a doua săptămână, iar relația emirului Șamil cu tânăra contesă Diana, devenea tot mai strânsă și privirile celor doi îndrăgostiți erau observate de toată lumea și toți le zâmbeau. Numai bietei Șehrizada, nu-i ardea de zâmbet, doar ea dorea să devină soția lui Șamil. Și mai dorea să-l ajute pe șeic Ali, să adoarmă somnul de veci împreună cu soția lui, care o simpatiza, se vedea de la o poștă, pe Diana. Atunci emirul Șamil va prelua cârma și ea va deveni prima doamnă a acestei țări arabe.
Cazul cu crocodilul i-a apropiat pe cei doi îndrăgostiți, pe Diana și pe Șamil, legătura dintre ei nu avea să se rupă niciodată. După amiază, plimbându-se prin parc, emirul Șamil o întrebă:
- Diana, dimineață, după ce te-am salvat, m-ai sărutat și sărutul tău mi-a înfierbântat buzele, simt și acum ce-am simțit în acea clipă.
Diana îi răspunse: - Da, astăzi mi-am dat seama că o să fiu soția ta și mi-e totuna unde voi trăi, numai să fiu alături de tine, restul nu are nici o importanță.
Emir Șamil zise: - Odată ce te-ai decis să-mi devii soție, să le aducem la cunoștință părinților și să-l liniștim pe Mahmud, invitându-l la cină, ca să-i comunicăm, că de azi înainte Șehrizada e logodnica lui și poate să-i aducă verigheta. E o fată bună, se bucură atât de mult pentru noi, a suferit grozav, când a apărut crocodilul și a strigat așa de tare, încât tot palatul a auzit.
Diana îi răspunse: - Da, Șamil, vom face nunta când vei dori tu, fie chiar și mâine. Îmi dau acordul să devin pe veci soția ta.
Îndrăgostiții se plimbară îndelung. Apoi emirul Șamil trimise un servitor cu o scrisoare la Mahmud, în care îl anunța că Șehrizada e liberă și el azi la cină, poate să-i dăruiască verigheta și să fixeze ziua nunții, venind cu mama, deoarece tatăl său murise demult.
Tinerii, luându-se de mână, veniră la palat, unde erau așteptați la cină și la masă emir Șamil, anunță:
- Mamă și tată, contesă Esmiralda, tânăra contesă Diana și-a dat consimțământul să-mi devină soție și te rog, tată, să fixezi ziua nunții.
În timpul acesta intră Mahmud, fericit și zâmbitor, cu cutii de dulciuri și daruri pentru logodnica sa, se apropie de Șehrizada și-i zise:
- Șehrizada, sunt atât de fericit, că ești logodnica mea, am să-ți fac viața dulce ca mierea.
Mahmud îi întinse Șehrizadei verigheta și i-o puse pe deget.
Șeicul Ali zise:
- Mă bucur că toți sunt fericiți și că totul a ieșit cum nu se poate mai bine, căci dacă un bărbat se căsătorește cu femeia iubită, o spun din propria experiență, fericirea lui va dura toată viața. Tinerii noștri sunt îndrăgostiți, ochii le strălucesc și o să-și fericească numaidecât soțiile.
Șehrizada rosti cu glas șoptit:
- Probabil o să mă ia cu greață de atâtea dulciuri, cred că mă voi retrage în odaia mea. Scuzați- mă cu toții și tu, Mahmud, nu te supăra, o să stau puțin culcată și o să revin.
Șehrizada se ridică, intră în odaia sa și Dona o întrebă: - Fetița mea, doar totul e bine, Mahmud te iubește și nici nu mai știe cu ce să te dăruiască, pentru a te face fericită.
Șehrizada îi răspunse:
- Ca să fiu fericită, eu am nevoie numai de emir Șamil și nu mă încălzește defel dragostea lui Mahmud, e prea dulce ca și toate zaharicalele lui și m-am săturat de ele.
Dona spuse: - Prințesa mea, nu te temi că vei înfuria cerul? Să ții minte ce-ți voi spune, ca o bună cunoscătoare a magiei Woodoo. Cine seamănă vânt, culege furtună, o să fie ca o lovitură reciprocă, poate ar fi mai bine, să lăsăm totul așa cum este? Doar ești iubită, ce-ți mai trebuie? Și mai ești fiica preferată a tatălui tău, unica, și tu și soțul tău, după moartea lui, o să cârmuiți țara lui. De ce să râvnești la stelele de pe cer, când poți avea ceea ce ții în mână, pârghia fericirii proprii și ia seama, să nu abați tu singură năpasta asupra ta. Doar mi-am dat seama, că acel crocodil despre care vorbește toată lumea, nu a nimerit în bazin, fără amestecul tău.
Șehrizada surâse: - Tu ți-ai dat seama, doar tu, pentru că mă știi bine și dacă vreau ceva, trebuie să obțin negreșit. De data aceasta mi-l vreau înapoi pe logodnicul meu, iar dacă nu, o să-l fac praf, sau o să-i nimicesc pe amândoi, atâta timp cât sunt vie, această nuntă nu va avea loc.
Dona oftă din greu și răspunse:
- Da, te cunosc bine și nimeni nu reușește să te facă, să te lași păgubașă.
În timpul acesta emirul Șamil, veni la tatăl său și îi spuse:
- Tată, când fixezi ziua nunții noastre?
Șeicul Ali îi răspunse: - Când va apărea pe cer luna nouă, așa a prezis astrologul, și asta va fi peste zece zile, între timp vom pregăti totul pentru celebrare.
Emir Șamil zise: - Contesa Esmeralda vrea să plece cu fiica la Paris, să cumpere acolo totul pentru nuntă și dacă nu ești împotrivă, aș dori să le însoțesc.
Șeicul Ali aprobă: - Desigur, fiul meu, de ce să fiu împotrivă?
Atunci emirul Șamil hotărî, că imediat după cină, vor pleca cu iahtul la Marsilia, iar de acolo spre Paris.
La cină Dinara și Șehrizada aflară că mirele și mireasa și mama sa, pleacă azi noapte la Paris.
Șehrizada zise: - Nu am văzut Parisul și eu și Dinara, am vrea să mergem cu ei.
Soția șeicului Ali îi șopti la ureche: - Nu!
Șeicul Ali îi răspunse: - Nu! Șehrizada, eu i-am rugat pe tatăl și pe mama ta, să-ți dea voie să stai la noi, la palat și nu să călătorești prin lumea largă. Trebuie să-ți aștepți aici părinții, care vor sosi în curând, ca să hotărască ziua căsătoriei tale cu Mahmud, unde și cum o veți sărbători.
Şehrizada îi făcu Donei un semn să se apropie și îi șopti la ureche:
- Du-te și pregătește figurile, cum știi tu și strecoară-le în bagajul contesei Esmeralda, ea face mereu meditații și la sigur n-o să le descopere. Fă lucrul acesta tot acum.
Dona se duse și scoase figurile de ceară, culese câteva fire de păr de pe perna contesei Diana, deoarece odăile nu se încuiau, și câteva fire de păr de pe perna emirului Şamil. Scoase descântecul, îl citi și străpunse cu ace inimile figurilor, scriind pe fiecare figură numele și înfiorătorul cuvânt moarte.
Intră în odaia contesei Esmeralda, dădu cu ochii de o valiză mare, înveli într-un șervețel figurile de ceară și le băgă la fund. Însă când Dona ieșea, o zări contesa Esmeralda, care venea după balsamul pe care trebuia să-l bea îndată după masă. Contesei Esmeralda faptul acesta îi dădu de bănuit, ea începu să caute în valiza sa și găsi șervețelul cu figuri, smulse din ele acele și le aruncă, iar figurile bărbatului și femeii le dădu învelite în șervețel servitoarei, plătindu-i și rugând-o, ca fără a spune cuiva vreo vorbă, să le arunce pe foc.
Isteața contesă Esmeralda își dăduse seama, că dacă le-a strecurat doica Şehrizadei în valiza ei, înseamnă că e vorba de o acțiune, ce ține de magia africană, despre care i-a povestit cândva soțul. Smulgând acele și arzând figurile, magia nu o să aibă nici un efect. Însă ea nu suflă o vorbă nimănui, gândindu-se, că în felul acesta va evita nenorocirea, doar dușmanul o să creadă că totul a decurs bine și va aștepta ca magia neagră, să-și facă efectul.
Noaptea, după ce se mai potoli căldura, contesa Esmeralda, emirul Şamil și tânăra contesă Diana, splendida lui mireasă, plecară cu iahtul spre Franța.
Călătoria fu minunată și îndrăgostiții se vedeau numai unul pe altul, absorbind cu nesaț chipul persoanei pe care și-a ales-o fiecare și pe care o va iubi și de dragul căreia va trăi.
La Paris cumpărară haine de mireasă, pe care mirele nu le văzu. Contesa Esmeralda era superstițioasă și mirele nu trebuia să vadă rochia miresei până la nuntă, ca să nu atragă nenorocirea asupra lor. La magazinul nupțial, emirul Şamil se instală într-un fotoliu, fu servit cu o cafea, însă în fața lui era o oglindă și el vedea reflectat în ea chipul fermecătoarei Diana, care proba toate rochiile, însă nu-și ferea privirea, pentru că nu credea în superstițiile contesei Esmeralda, așa că văzu și rochia și mireasa îmbrăcată.
Emirul Şamil își alese un costum alb și o cămașă de mătase de culoarea zăpezii, imaculate cu nasturi de aur, cravată crem și pantofi albi. După ce toate cumpărăturile fură făcute, se întorseseră în portul Marsilia și de acolo, urcând pe iaht, reveniră în țara Arabia, unde erau așteptați la sărbătoarea nunții, la care sosiseră oaspeți din diferite țări și doar mirele și mireasa lipseau, ca să înceapă ceremonia și petrecerea.
De îndată ce iahtul sosi în port, fură întâmpinați de suita șeicului Ali și mirele și mireasa intrară cu toate onorurile în palat.
Îmbrăcând hainele de mireasă, tânăra contesă Diana și emirul Şamil intrară în sala, unde începu ceremonia de solemnitate, care dură trei zile și trei nopți și nimeni nu mai văzuse mire și mireasă mai frumoși și toate privirile erau îndreptate asupra lor.
Diana purta rochie de mătase fină aproape străvezie brodată cu crizanteme împodobite cu diamante, iar pe cap un voal fin de dantelă, prins cu o diademă de aur cu diamante. Era atât de minunată încât amintea un înger pogorât din ceruri cu plete aurii căzute în bucle pe umeri.
Sala centrală a palatului, strălucirea lui, marea de flori îi îmbăta pe toți, cânta muzica și superbele dansatoare dansau încontinuu înveșmântate în haine orientale de culori aprinse.
Mesele erau încărcate cu tot felul de bucate și dulciuri orientale și oaspeții făceau schimb de opinii că nunta emirului Şamil și a contesei Diana ca lux a întrecut orice așteptări.
Mirelui și miresei li se oferi jumătatea palatului destinată oaspeților și acolo totul era gata ca tinerii să se simtă ca într-un basm. Așternutul era presărat cu petale de trandafir și mii de lumânări de ceară albă, înalte aveau să fie aprinse la intrarea lor. Pe masă stătea o tipsie cu fructe, dulciuri, două pocale și o sticlă de șampanie franțuzească.
Şehrizada intră tiptil în odaie și turnă praful pe fundul pocalelor, zicându-și că în strălucirea cristalului, a lumânărilor aprinse tinerii nu vor observa praful incolor de la fundul pocalelor și în cel mai scurt timp, el își va face efectul.
Mirele Şamil și mireasa Diana, fură petrecuți de către oaspeți printr-un coridor de trandafiri vii și se îndreptară spre dormitorul lor.
Cel mai mult vărsa lacrimi de fericire contesa Esmeralda, îmbrăcată într-o rochie splendidă de dantelă de culoare argintie, cu diamante ce jucau în ape pe gât și pe mâini. Întinerise și era atât de atrăgătore, că fu observată de lordul englez John, invitat la nuntă. În țara Arabia el cumpăra multe mărfuri pentru fabricile sale risipite prin toată lumea.
Lord John era văduv și se împlineau șapte ani de când îi decedase soția, care nu-i lăsase nici un urmaș și el era singur pe lumea aceasta. Văzând-o pe contesa Esmeralda, se simți cucerit de frumusețea și gingășia ei. Părea în floarea vârstei și în apogeul frumuseții, pe care i-o redase doctorul Mustafa, cu balsamurile și masajele cu uleiuri eterice aromitoare și firește, baia turcească. Lord John nu se îndepărta nici pe o clipă de frumoasa contesă Esmeralda, care avea nevoie ca niciodată de sprijinul unui bărbat, simțindu-se foarte singură la acest bal oriental, la această nuntă, ce se deosebea atât de tare de o nuntă europeană.
Tinerii intrară în dormitor, ușa în urma lor se închise și oaspeții continuară petrecerea.
Observând tristețea contesei Esmeralda, lord John îi spuse:
- Sunt fericit că afacerile mele comerciale m-au adus aici și că șeic Ali, m-a invitat la nunta fiului său. Mă gândesc că e voia destinului, căci șeic mi-a spus că sunteți femeie liberă și inima vă este liberă și sper să vă cuceresc, cea mai frumoasă femeie, dintre femei.
Contesa Esmeralda îl privea pe bărbatul chipeș, de vârsta ei, cu care dansa și nu o părăsea nici pe o clipă. Frumosul lord îi plăcu contesei Esmeralda și ea se gândi, că poate se împlinește visul, pe care îl avusese cu câteva zile în urmă. După ce adormise după masajul și baia turcească, deodată i se năluci, că de ea se apropie soțul ei, contele Alexandru, și-i spune:
- „Draga mea Esmeralda, de ce ești așa de tristă?”
Contesa Esmeralda îi răspunse: - „Dragul meu conte Alexandru, fiica noastră și-a găsit aici fericirea, în țara Arabia, iar eu o să mă întorc de una singură în castelul unde totul e pustiu și totul îmi mai amintește de fericirea din trecut.
Iar contele Alexandru îi vorbi: - „Dragă contesă Esmeralda, la nuntă o să întâlnești un bărbat, cu care o să-ți petreci restul vieții și o să fii fericită. O să formați o pereche minunată și nunta îți
permit să o faci imediat după doliul de un an. Te rog, nu-l refuza, pur și simplu fixează data nunții, după expirarea termenului cuvenit. Singurătatea este crucea cea mai grea, pe care o duce omul și eu nu vreau ca și tu, să treci prin asemenea calvar. Mai ales, că în viitorul apropiat te așteaptă încercări grele și ajutorul și sprijinul lui, vor veni tocmai la timp.”
Înseamnă că soțul, contele Alexandru, a vorbit despre lordul John, dar ce încercări o așteaptă, când toate se aranjează atât de bine și acum e clar, că ea n-o să rămână singură în viață?
Lord John spuse: - Contesă Esmeralda, nu suntem tineri și nu avem timp să așteptăm ani de zile, ca să ne controlăm tăria sentimentelor, dar avem destulă experiență și ambii suntem bogați, deci în intențiile mele nu există nici un fel de cupiditate.
Vă cer mâna și vă dau inima mea și vă promit că toată viața o voi consacra slujindu-vă pe dumneavoastră, firește dacă veți consimți să deveniți soția mea.
Amintindu-și visul, contesa Esmeralda, nu fu uimită de cele spuse de lord John și-i răspunse:
- Desigur, m-ați luat prin surprindere și ne cunoaștem foarte puțin, dar avem o viață întreagă înainte, ca să ne cunoaștem mai îndeaproape unul pe celălalt. Mi-ați plăcut din prima clipă, când v-am văzut și îmi dau consimțământul să vă devin soție. Însă numai peste două luni, când expiră doliul după soțul meu drag, contele Alexandru, tatăl Dianei.
Lord John sărută mâna contesei Esmeralda și spuse:
- Cu o singură condiție, ca în tot acest răstimp să vă fiu mereu alături și în felul acesta să ne cunoaștem mai repede unul pe altul. Iar acum să mergem, o să-i comunic noutatea șeicului Ali și fermecătoarei sale soții Gulceatai. Ambii o să se bucure.
Luând-o de braț pe contesa Esmeralda, se apropiară de șeic Ali și de fermecătoarea lui soție și lord John le aduse la cunoștință.
- Prietene șeic Ali, doresc să-ți comunic o noutate bună. Contesa Esmeralda și-a dat consimțământul să devină soția mea și peste două luni și câteva zile la Londra, în castelul meu, va avea loc nunta, la care vă invit.
Contesa Esmeralda spuse: - Şeic Ali și Gulceatai, mă considerați probabil o ușuratică. Îl cunosc atât de puțin pe lord John și iată că i-am acceptat cererea de căsătorie. Ştiți, există oameni care se întâlnesc, ca și noi, peste mulți ani, dar li se pare că se cunosc de o viață, că sunt prieteni, că gândesc la fel. Lord John mi-a plăcut din prima clipă, când l-am văzut și recunosc cinstit, văzându-vă atât de fericiți, mă îngrozește singurătatea, nu doresc să-mi petrec restul vieții, fără ca cineva să aibă nevoie de mine. Cu atât mai mult, că l-am visat pe soțul meu, se făcea că mă
preîntâmpină, că voi avea o întâlnire ce-mi va schimba destinul cu un lord și m-a rugat să accept să-i fiu soție, pentru că nu dorește să rămân de una singură după căsătoria fiicei. E adevărat că m- a pus în gardă preîntâmpinarea lui, precum că în viitor mă așteaptă grele încercări. O fi greșit, totul se aranjează atât de bine, copiii noștri se iubesc atât de mult, sunt sănătoși și totul e perfect.
Şeic Ali zâmbi și spuse:
- Nu, când l-am invitat pe lordul John, la nunta copiilor noștri, i-am spus că dumneata, contesa Esmeralda, ești singură și el este singur și când se întâlnesc două singurătăți, ele formează un tot întreg. Firește, dacă se vor plăcea și va apărea o atracție reciprocă, cum se întâmplă cu doi îndrăgostiți. Cred că a sosit timpul, ca amândoi să uitați de toate necazurile și de nopțile lungi, când nu ai cu cine schimba o vorbă. Sunt convins că fiecare va lăsa în urmă trecutul, tristețea și sunt bucuros, că am avut mână ușoară și v-am unit și vă doresc multă fericire. Am convingerea, că apropiații dumneavoastră, vă vor privi din ceruri și se vor bucura că sunteți fericiți.
În timpul acesta, rămași singuri, mirele Şamil o privea pe mireasa sa Diana și nu-i venea să creadă în fericirea sa. O servitoare aprinsese lumânările înainte de sosirea lor în dormitor și totul era nespus de frumos, când tinerii intrară. Sute de vaze cu flori vii și flăcările lumânărilor, iar aroma neasemuită de iasomie în floare, se îmbina cu aroma florilor din vaze. Diana zise:
- Sunt cea mai fericită dintre toate miresele din lume, pentru că te iubesc atât de mult, Şamil, și la nunta noastră am fost ca o eroină dintr-un basm oriental, atât de tare îndrăgit de mine.
Emir Şamil îi declară: - Tu ești luna și soarele meu, cerul meu cu stele, printre care cea mai strălucitoare ești tu și o să-mi luminezi zi și noapte viața întreagă și eu nu voi înceta să-i mulțumesc cerului, că mi te-a dăruit. Iar marele ocean mi te-a adus în dar pe valurile sale.
Să cinstim un pocal de șampanie, pentru fericirea noastră mare, pentru că ne-am găsit unul pe celălalt, doar am fi putut să cutreierăm lumea și să nu ne întâlnim niciodată. Eu n-aș fi cunoscut fericirea dragostei și tu ai fi rămas doar în visele mele neîmplinite.
Emir Şamil deschise șampania, turnă în pocalele de cristal și tinerii băură licoarea dulce cu un buchet complicat de vin alb îmbătător. Imediat, după ce fiecare își goli pocalul, căzură răpuși de otrava magică, însă spre deosebire de otrava adevărată nu muriră pe loc, ci zăceau nici vii, nici morți. Lucrul acesta se întâmplă pentru că figurile de ceară fuseseră golite de ace și arse, însă magia neagră, fusese foarte puternică și își făcea efectul. Emir Şamil și contesa Diana nu puteau mișca un deget, nu puteau rosti un cuvânt, temperatura corpului le scăzuse, și aproape reci, ei zăceau în hainele lor de mire și mireasă.
Abia spre dimineață, când se stârni un vânt puternic și prinse să urle ca un șacal înfometat lovind ferestrele de pereți, o servitoare, temându-se ca geamurile să nu se spargă, bătu la ușa dormitorului tinerilor însurăței, pentru a intra și a le închide. Crezu că tinerii dorm și deschise încetișor ușa, intră și văzu perechea tânără zăcând pe covor. Ieși glonț de acolo și prinse să țipe prin tot palatul în care toată lumea abia se culcase.
- Mirele și mireasa sunt morți!
Şeic Ali, soția sa Gulceatai, contesa Esmeralda și lord John, ieșiră în grabă din odăile lor și stăpânul palatului o întrebă pe servitoare: - Ce strigi și ce spui?
Servitoarea răspunse: - Şeic Ali, copiii dumneavoastră zac morți pe covor, se vede că cineva i¬a otrăvit, căci lângă ei stau două pocale sparte și o sticlă de șampanie deschisă.
Toți o luară la fugă într-acolo, nevenindu-le să creadă ceea ce spune servitoarea înnebunită de groază. De bună seamă, pe covor zăceau Şamil și Diana cu pocalele sparte în timpul căderii, mâinile le erau înlănțuite ca în clipa când băuseră băutura otrăvită.
Şeic Ali spintecă cu pumnalul său haina fiului și se convinse că inima lui bate încet, contesa Esmeralda, apropiindu-și urechea de inima fiicei, se convinse că bate, deși rar.
Şeic Ali ceru: - Să vină imediat încoace doctorul Mustafa! Respiră încă!
Peste câteva clipe sosi doctorul Mustafa, îi examină pe tineri și constată că e vorba de o otravă puternică și nu se știe dacă medicii sunt capabili să-i readucă la viață. El va încerca un antidot de¬al său și se va vedea dacă va da vreun rezultat. Le porunci servitorilor să schimbe hainele tinerilor și să-i îmbrace în haine ușoare și începu să le maseze pielea cu uleiuri din plante lecuitoare și să le administreze leacuri, însă veni seara, iar starea lor nu se ameliora.
Doctorul Mustafa își exprimă bănuiala:
- Cred că starea aceasta a lor, nu e anume din cauza otrăvii, ci și a unei magii negre, necunoscute mie. Odată am avut ocazia să văd un bolnav în asemenea stare.
Soția lui i s-a adresat unui magician și acela l-a vindecat atât de rapid, că nu rămase nici urmă de boală. Ar fi bine să vă adresați unor magicieni. Contesă Esmeralda, am auzit că în Transilvania există specialiști renumiți în acest domeniu. Pe pacientul meu, un francez, atunci l-a vindecat un magician adus din munții Carpați.
Contesa Esmeralda plângea la căpătâiul fiicei și tot repeta că nu mai vrea să trăiască. Era amețită de somn din cauza oboselii și durerii. Şi deodată i se năluci, că o ia de mână contele Alexandru și îi zice:
- „Draga mea Esmeralda! Nu trebuie să dormi și să mori, căci nu ajuți cu nimic tinerii, aici în ceruri eu știu totul ce va fi și numai Cristina, este capabilă s-o salveze pe Diana și Şamil. Trezește-te scumpo, eu deja l-am văzut pe nepotul nostru, care o să semene cu mine și se va naște peste un an, iar peste încă un an, se va naște o fetiță ,care va semăna ca două picături de apă cu tine și va fi numită în cinstea ta. Grăbește-te, vraja acționează și trebuie să reușești!”
În afară de aceasta contesa Esmeralda, auzise cuvintele lui Mustafa și îi fulgeră un gând, că probabil toți au dreptate, și soțul și vraciul.
Cristina poate s-o ajute pe Diana, după cum a mai ajutat-o o dată să învie, doar atunci se afla într-o stare asemănătoare.
Contesa Esmeralda exclamă: - O cunosc pe tânăra magiciană Cristina, care deține tainele magiei, ce i s-au transmis de la bunica ei, dimpreună cu o carte veche de magie. Plec chiar acum după ea. Cristina este cea mai bună prietenă a Dianei și a mai salvat-o o dată.
Lord John spuse:
- Plec cu dumneavoastră, contesa Esmeralda, drumul e lung, veți avea nevoie de sprijinul meu.
Şeic Ali propuse: - Îmbarcați-vă pe iahtul meu rapid și plutiți până la țărmul portului Constanța, iar de acolo năimiți o birjă și așa o să ajungeți cel mai repede în Transilvania. Vă vor însoți cinci, dintre cei mai buni soldați din paza mea de gardă.
Contesa Esmeralda și lord John porniră imediat, vântul le era prielnic și ajunseră repede în portul Constanța. Acolo năimiră o birjă și plecară la Brașov. Era sfârșitul lunii noiembrie, ningea, dar părea că însăși natura o ajuta pe contesa Esmeralda, să-și salveze fiica și viscolul încetă.
Fără nici un popas ajunseră în centrul orașului Brașov și la casa Parascoviei, devenită de nerecunoscut, se vedea că treburile stăpânilor merg bine.
Contesa Esmeralda intră la fugă în curte și bătrânul câine Valet, dădu doar din coadă, ca și cum ar fi știut, că ea este binefăcătoarea Cristinei. Când deschise ușa, îi adie aromă de biscuiți cu vanilină și ciocolată și de lapte dulce, ce fierbea pe plita din bucătărie.
Cristina, văzând-o pe contesa Esmeralda atât de palidă, slăbită, înțelese că s-a întâmplat ceva și o întrebă: - Sa întâmplat ceva?
Contesa Esmeralda a răspuns timid: - Cristina, am venit după tine, Diana și mirele ei, doar s-a căsătorit, au fost vrăjiți și otrăviți, numai cerul știe cu ce și de către cine. E nevoie de ajutorul tău.
Parascovia propuse: - Contesă Esmeralda, încălziți-vă, mâncați ceva și odihniți-vă un pic, pe urmă veți porni la drum.
Contesa spuse: - Nu sunt singură, mă însoțește mirele meu, lord John, mă așteaptă în trăsură, mai sunt paznicii și birjarul.
Parascovia ieși și îi chemă printr-un semn pe toți înăuntru. Puse în grabă masa și oaspeții flămânzi și înghețați mâncară pe săturate plăcinte fierbinți cu cartofi și ciuperci, supă de găină și biscuiți cu ceai de poame de pădure.
În timpul acesta Cristina se pregăti de drum și luând un coș mare cu mâncare și lapte, urcă împreună cu contesa Esmeralda, unde îi aștepta mica navă.
În timpul acesta la palatul șeicului Ali, toți plângeau și până și servitorii erau tulburați de nenorocirea, ce se întâmplase cu tinerii în prima lor noapte conjugală.
Şehrizada plângea și părinții încercau s-o calmeze, ca să n-o doară capul de atâtea lacrimi.
Dinara, zdrobită, nici nu bea, nici nu mânca și doar lacrimile îi curgeau șiroaie pe obrăjorii frumoși. Timpul trecea și corpurile tinerilor nici vii, nici morți, se răceau din ce în ce mai tare, în ciuda tuturor străduințelor doctorului, care îi făcea fiecăruia masaj de încălzire cu uleiuri eterice din sâmburi de susan negru în care adăuga ulei de piper roșu, ca să reîncălzească cât de cât corpurile lor muribunde.
Şeic Ali căzu pe gânduri și spuse: - Cine ar fi putut să-i otrăvească, cui îi stătea în cale fiul meu și mireasa lui? Cred că vremea va da în vileag planurile răufăcătorului.
La palat nu exista vreun dușman străin, ci numai oameni apropiați și oaspeți.
Doctorul Mustafa medita cu glas tare: - Ce să vă spun, uneori cel mai apropiat prieten, poate să-ți fie un dușman ascuns, care îți dorește moartea. Mai curând vremea va dezvălui secretele sale și va arăta cine dintre persoanele apropiate, a otrăvit șampania, sau dulciurile din care au gustat tinerii. Iar acum ar fi bine să se întoarcă deja contesa Esmeralda și lord John, cu tânăra magiciana transilvăneană, mă tem ca mâine să nu fie prea târziu.
În clipa aceea ușa palatului se deschise și în prag apărură persoanele multașteptate.
Şeic Ali, plesni din palme de bucurie, că a sosit ajutorul multașteptat.
Cristina intră în încăperea, în care zăceau corpurile aproape neînsuflețite și dădu poruncă să fie umplută cada cu apă fierbinte de mare, ea însăși se duse să prepare un decoct din ciulini, pelin și rostopască, pe care îl diluă cu apă fierbinte. Le spuse servitorilor să-i pună pe Diana și pe Şamil în cadă și pe cap să le toarne decoctul pregătit. Le ordonă tuturor să iasă din încăpere, pentru că începe acțiunea magică și magia albă nu suportă prezența nimănui.
Lord John o întrebă pe contesa Esmeralda: - De ce nimănui nu-i este permis să rămână acolo și să urmărească cum are loc o ședință de magie?
Contesa Esmeralda îi explică:
- Magia e o știință secretă și totul trebuie să fie tăinuit de ceilalți.
Toată lumea intră în sală și începură să se roage pentru vindecarea tinerilor.
Iar Cristina luă cartea magică, o deschise la descântecul cu învierea după vraja de moarte și o citi deasupra tinerilor:
„Chem luminoasele Forțe Cerești, să-mi vină în ajutor!
Ajutați-mă să învii și să întorc de pe cealaltă lume
Doi tineri muribunzi, vrăjiți, ce zac în fața mea,
Când le voi picura roua de lăcrimioara în gură,
Şi-i voi atinge cu uriașa energie a cărții magice,
În acea clipă se vor întoarce la viața lumii noastre
Unde domină ziua și nu neagra și veșnica noapte.
Așa poruncesc eu, Cristina, și așa să fie!”
Cristina deschise gura Dianei și-i picură rouă de lăcrimioară, același lucru îl făcu și cu Şamil, apoi îl atinse pe fiecare în parte cu cartea magică, tinerii deschiseră ochii și se văzură în cada cu apă. Lângă ei Cristina plângea de fericire. Se gândi, că i-a rămas doar încă o șansă cărții ei magice, ca să învie din morți, însă în tot acest răstimp, ea studiase bine cartea magică și chiar dacă va înceta să acționeze de sinestătător, Cristina, de acum de una singură, se poate lupta prin toate metodele magice însușite.
Cristina deschise ușa și ieșind în sală, zise: - Tinerii au înviat, ajutați-i să iasă din baie.
Ea însuși depusese atâtea eforturi în procesul învierii, că acum căzu fără simțire și fu dusă în camera pentru oaspeți, unde vraciul îi dădu pe la nas săruri, ca s-o trezească din leșin.
Cristina își veni în fire, fu servită cu un ceai tare și ea adormi, nu înainte de a zice:
- Pur și simplu sunt foarte obosită și am suferit foarte tare, pentru prietena mea Diana și mirele ei Şamil, câteva ore de somn, mă vor reface complet.
Şeic Ali, contesa Esmeralda îi văzură pe Diana și pe Şamil, care cu ajutorul servitoarelor, ieșiră din camera de baie, trecură în dormitorul lor și își îmbrăcară alte haine.
Diana îi spuse soțului: - Dragul meu Şamil, mi-e foame, că aș mânca cât zece.
Tinerii veniră în sală și se întâlniră cu Şehrizada, care se întorcea împreună cu părinții ei dintr- o plimbare prin oraș. Fericită, Dinara îi strigă prietenei:
- Nu mai plânge, Şehrizada. Şamil și Diana sunt sănătoși și toți împreună vom continua balul.
- Du-te și pregătește figurile, cum știi tu și strecoară-le în bagajul contesei Esmeralda, ea face mereu meditații și la sigur n-o să le descopere. Fă lucrul acesta tot acum.
Dona se duse și scoase figurile de ceară, culese câteva fire de păr de pe perna contesei Diana, deoarece odăile nu se încuiau, și câteva fire de păr de pe perna emirului Şamil. Scoase descântecul, îl citi și străpunse cu ace inimile figurilor, scriind pe fiecare figură numele și înfiorătorul cuvânt moarte.
Intră în odaia contesei Esmeralda, dădu cu ochii de o valiză mare, înveli într-un șervețel figurile de ceară și le băgă la fund. Însă când Dona ieșea, o zări contesa Esmeralda, care venea după balsamul pe care trebuia să-l bea îndată după masă. Contesei Esmeralda faptul acesta îi dădu de bănuit, ea începu să caute în valiza sa și găsi șervețelul cu figuri, smulse din ele acele și le aruncă, iar figurile bărbatului și femeii le dădu învelite în șervețel servitoarei, plătindu-i și rugând-o, ca fără a spune cuiva vreo vorbă, să le arunce pe foc.
Isteața contesă Esmeralda își dăduse seama, că dacă le-a strecurat doica Şehrizadei în valiza ei, înseamnă că e vorba de o acțiune, ce ține de magia africană, despre care i-a povestit cândva soțul. Smulgând acele și arzând figurile, magia nu o să aibă nici un efect. Însă ea nu suflă o vorbă nimănui, gândindu-se, că în felul acesta va evita nenorocirea, doar dușmanul o să creadă că totul a decurs bine și va aștepta ca magia neagră, să-și facă efectul.
Noaptea, după ce se mai potoli căldura, contesa Esmeralda, emirul Şamil și tânăra contesă Diana, splendida lui mireasă, plecară cu iahtul spre Franța.
Călătoria fu minunată și îndrăgostiții se vedeau numai unul pe altul, absorbind cu nesaț chipul persoanei pe care și-a ales-o fiecare și pe care o va iubi și de dragul căreia va trăi.
La Paris cumpărară haine de mireasă, pe care mirele nu le văzu. Contesa Esmeralda era superstițioasă și mirele nu trebuia să vadă rochia miresei până la nuntă, ca să nu atragă nenorocirea asupra lor. La magazinul nupțial, emirul Şamil se instală într-un fotoliu, fu servit cu o cafea, însă în fața lui era o oglindă și el vedea reflectat în ea chipul fermecătoarei Diana, care proba toate rochiile, însă nu-și ferea privirea, pentru că nu credea în superstițiile contesei Esmeralda, așa că văzu și rochia și mireasa îmbrăcată.
Emirul Şamil își alese un costum alb și o cămașă de mătase de culoarea zăpezii, imaculate cu nasturi de aur, cravată crem și pantofi albi. După ce toate cumpărăturile fură făcute, se întorseseră în portul Marsilia și de acolo, urcând pe iaht, reveniră în țara Arabia, unde erau așteptați la sărbătoarea nunții, la care sosiseră oaspeți din diferite țări și doar mirele și mireasa lipseau, ca să înceapă ceremonia și petrecerea.
De îndată ce iahtul sosi în port, fură întâmpinați de suita șeicului Ali și mirele și mireasa intrară cu toate onorurile în palat.
Îmbrăcând hainele de mireasă, tânăra contesă Diana și emirul Şamil intrară în sala, unde începu ceremonia de solemnitate, care dură trei zile și trei nopți și nimeni nu mai văzuse mire și mireasă mai frumoși și toate privirile erau îndreptate asupra lor.
Diana purta rochie de mătase fină aproape străvezie brodată cu crizanteme împodobite cu diamante, iar pe cap un voal fin de dantelă, prins cu o diademă de aur cu diamante. Era atât de minunată încât amintea un înger pogorât din ceruri cu plete aurii căzute în bucle pe umeri.
Sala centrală a palatului, strălucirea lui, marea de flori îi îmbăta pe toți, cânta muzica și superbele dansatoare dansau încontinuu înveșmântate în haine orientale de culori aprinse.
Mesele erau încărcate cu tot felul de bucate și dulciuri orientale și oaspeții făceau schimb de opinii că nunta emirului Şamil și a contesei Diana ca lux a întrecut orice așteptări.
Mirelui și miresei li se oferi jumătatea palatului destinată oaspeților și acolo totul era gata ca tinerii să se simtă ca într-un basm. Așternutul era presărat cu petale de trandafir și mii de lumânări de ceară albă, înalte aveau să fie aprinse la intrarea lor. Pe masă stătea o tipsie cu fructe, dulciuri, două pocale și o sticlă de șampanie franțuzească.
Şehrizada intră tiptil în odaie și turnă praful pe fundul pocalelor, zicându-și că în strălucirea cristalului, a lumânărilor aprinse tinerii nu vor observa praful incolor de la fundul pocalelor și în cel mai scurt timp, el își va face efectul.
Mirele Şamil și mireasa Diana, fură petrecuți de către oaspeți printr-un coridor de trandafiri vii și se îndreptară spre dormitorul lor.
Cel mai mult vărsa lacrimi de fericire contesa Esmeralda, îmbrăcată într-o rochie splendidă de dantelă de culoare argintie, cu diamante ce jucau în ape pe gât și pe mâini. Întinerise și era atât de atrăgătore, că fu observată de lordul englez John, invitat la nuntă. În țara Arabia el cumpăra multe mărfuri pentru fabricile sale risipite prin toată lumea.
Lord John era văduv și se împlineau șapte ani de când îi decedase soția, care nu-i lăsase nici un urmaș și el era singur pe lumea aceasta. Văzând-o pe contesa Esmeralda, se simți cucerit de frumusețea și gingășia ei. Părea în floarea vârstei și în apogeul frumuseții, pe care i-o redase doctorul Mustafa, cu balsamurile și masajele cu uleiuri eterice aromitoare și firește, baia turcească. Lord John nu se îndepărta nici pe o clipă de frumoasa contesă Esmeralda, care avea nevoie ca niciodată de sprijinul unui bărbat, simțindu-se foarte singură la acest bal oriental, la această nuntă, ce se deosebea atât de tare de o nuntă europeană.
Tinerii intrară în dormitor, ușa în urma lor se închise și oaspeții continuară petrecerea.
Observând tristețea contesei Esmeralda, lord John îi spuse:
- Sunt fericit că afacerile mele comerciale m-au adus aici și că șeic Ali, m-a invitat la nunta fiului său. Mă gândesc că e voia destinului, căci șeic mi-a spus că sunteți femeie liberă și inima vă este liberă și sper să vă cuceresc, cea mai frumoasă femeie, dintre femei.
Contesa Esmeralda îl privea pe bărbatul chipeș, de vârsta ei, cu care dansa și nu o părăsea nici pe o clipă. Frumosul lord îi plăcu contesei Esmeralda și ea se gândi, că poate se împlinește visul, pe care îl avusese cu câteva zile în urmă. După ce adormise după masajul și baia turcească, deodată i se năluci, că de ea se apropie soțul ei, contele Alexandru, și-i spune:
- „Draga mea Esmeralda, de ce ești așa de tristă?”
Contesa Esmeralda îi răspunse: - „Dragul meu conte Alexandru, fiica noastră și-a găsit aici fericirea, în țara Arabia, iar eu o să mă întorc de una singură în castelul unde totul e pustiu și totul îmi mai amintește de fericirea din trecut.
Iar contele Alexandru îi vorbi: - „Dragă contesă Esmeralda, la nuntă o să întâlnești un bărbat, cu care o să-ți petreci restul vieții și o să fii fericită. O să formați o pereche minunată și nunta îți
permit să o faci imediat după doliul de un an. Te rog, nu-l refuza, pur și simplu fixează data nunții, după expirarea termenului cuvenit. Singurătatea este crucea cea mai grea, pe care o duce omul și eu nu vreau ca și tu, să treci prin asemenea calvar. Mai ales, că în viitorul apropiat te așteaptă încercări grele și ajutorul și sprijinul lui, vor veni tocmai la timp.”
Înseamnă că soțul, contele Alexandru, a vorbit despre lordul John, dar ce încercări o așteaptă, când toate se aranjează atât de bine și acum e clar, că ea n-o să rămână singură în viață?
Lord John spuse: - Contesă Esmeralda, nu suntem tineri și nu avem timp să așteptăm ani de zile, ca să ne controlăm tăria sentimentelor, dar avem destulă experiență și ambii suntem bogați, deci în intențiile mele nu există nici un fel de cupiditate.
Vă cer mâna și vă dau inima mea și vă promit că toată viața o voi consacra slujindu-vă pe dumneavoastră, firește dacă veți consimți să deveniți soția mea.
Amintindu-și visul, contesa Esmeralda, nu fu uimită de cele spuse de lord John și-i răspunse:
- Desigur, m-ați luat prin surprindere și ne cunoaștem foarte puțin, dar avem o viață întreagă înainte, ca să ne cunoaștem mai îndeaproape unul pe celălalt. Mi-ați plăcut din prima clipă, când v-am văzut și îmi dau consimțământul să vă devin soție. Însă numai peste două luni, când expiră doliul după soțul meu drag, contele Alexandru, tatăl Dianei.
Lord John sărută mâna contesei Esmeralda și spuse:
- Cu o singură condiție, ca în tot acest răstimp să vă fiu mereu alături și în felul acesta să ne cunoaștem mai repede unul pe altul. Iar acum să mergem, o să-i comunic noutatea șeicului Ali și fermecătoarei sale soții Gulceatai. Ambii o să se bucure.
Luând-o de braț pe contesa Esmeralda, se apropiară de șeic Ali și de fermecătoarea lui soție și lord John le aduse la cunoștință.
- Prietene șeic Ali, doresc să-ți comunic o noutate bună. Contesa Esmeralda și-a dat consimțământul să devină soția mea și peste două luni și câteva zile la Londra, în castelul meu, va avea loc nunta, la care vă invit.
Contesa Esmeralda spuse: - Şeic Ali și Gulceatai, mă considerați probabil o ușuratică. Îl cunosc atât de puțin pe lord John și iată că i-am acceptat cererea de căsătorie. Ştiți, există oameni care se întâlnesc, ca și noi, peste mulți ani, dar li se pare că se cunosc de o viață, că sunt prieteni, că gândesc la fel. Lord John mi-a plăcut din prima clipă, când l-am văzut și recunosc cinstit, văzându-vă atât de fericiți, mă îngrozește singurătatea, nu doresc să-mi petrec restul vieții, fără ca cineva să aibă nevoie de mine. Cu atât mai mult, că l-am visat pe soțul meu, se făcea că mă
preîntâmpină, că voi avea o întâlnire ce-mi va schimba destinul cu un lord și m-a rugat să accept să-i fiu soție, pentru că nu dorește să rămân de una singură după căsătoria fiicei. E adevărat că m- a pus în gardă preîntâmpinarea lui, precum că în viitor mă așteaptă grele încercări. O fi greșit, totul se aranjează atât de bine, copiii noștri se iubesc atât de mult, sunt sănătoși și totul e perfect.
Şeic Ali zâmbi și spuse:
- Nu, când l-am invitat pe lordul John, la nunta copiilor noștri, i-am spus că dumneata, contesa Esmeralda, ești singură și el este singur și când se întâlnesc două singurătăți, ele formează un tot întreg. Firește, dacă se vor plăcea și va apărea o atracție reciprocă, cum se întâmplă cu doi îndrăgostiți. Cred că a sosit timpul, ca amândoi să uitați de toate necazurile și de nopțile lungi, când nu ai cu cine schimba o vorbă. Sunt convins că fiecare va lăsa în urmă trecutul, tristețea și sunt bucuros, că am avut mână ușoară și v-am unit și vă doresc multă fericire. Am convingerea, că apropiații dumneavoastră, vă vor privi din ceruri și se vor bucura că sunteți fericiți.
În timpul acesta, rămași singuri, mirele Şamil o privea pe mireasa sa Diana și nu-i venea să creadă în fericirea sa. O servitoare aprinsese lumânările înainte de sosirea lor în dormitor și totul era nespus de frumos, când tinerii intrară. Sute de vaze cu flori vii și flăcările lumânărilor, iar aroma neasemuită de iasomie în floare, se îmbina cu aroma florilor din vaze. Diana zise:
- Sunt cea mai fericită dintre toate miresele din lume, pentru că te iubesc atât de mult, Şamil, și la nunta noastră am fost ca o eroină dintr-un basm oriental, atât de tare îndrăgit de mine.
Emir Şamil îi declară: - Tu ești luna și soarele meu, cerul meu cu stele, printre care cea mai strălucitoare ești tu și o să-mi luminezi zi și noapte viața întreagă și eu nu voi înceta să-i mulțumesc cerului, că mi te-a dăruit. Iar marele ocean mi te-a adus în dar pe valurile sale.
Să cinstim un pocal de șampanie, pentru fericirea noastră mare, pentru că ne-am găsit unul pe celălalt, doar am fi putut să cutreierăm lumea și să nu ne întâlnim niciodată. Eu n-aș fi cunoscut fericirea dragostei și tu ai fi rămas doar în visele mele neîmplinite.
Emir Şamil deschise șampania, turnă în pocalele de cristal și tinerii băură licoarea dulce cu un buchet complicat de vin alb îmbătător. Imediat, după ce fiecare își goli pocalul, căzură răpuși de otrava magică, însă spre deosebire de otrava adevărată nu muriră pe loc, ci zăceau nici vii, nici morți. Lucrul acesta se întâmplă pentru că figurile de ceară fuseseră golite de ace și arse, însă magia neagră, fusese foarte puternică și își făcea efectul. Emir Şamil și contesa Diana nu puteau mișca un deget, nu puteau rosti un cuvânt, temperatura corpului le scăzuse, și aproape reci, ei zăceau în hainele lor de mire și mireasă.
Abia spre dimineață, când se stârni un vânt puternic și prinse să urle ca un șacal înfometat lovind ferestrele de pereți, o servitoare, temându-se ca geamurile să nu se spargă, bătu la ușa dormitorului tinerilor însurăței, pentru a intra și a le închide. Crezu că tinerii dorm și deschise încetișor ușa, intră și văzu perechea tânără zăcând pe covor. Ieși glonț de acolo și prinse să țipe prin tot palatul în care toată lumea abia se culcase.
- Mirele și mireasa sunt morți!
Şeic Ali, soția sa Gulceatai, contesa Esmeralda și lord John, ieșiră în grabă din odăile lor și stăpânul palatului o întrebă pe servitoare: - Ce strigi și ce spui?
Servitoarea răspunse: - Şeic Ali, copiii dumneavoastră zac morți pe covor, se vede că cineva i¬a otrăvit, căci lângă ei stau două pocale sparte și o sticlă de șampanie deschisă.
Toți o luară la fugă într-acolo, nevenindu-le să creadă ceea ce spune servitoarea înnebunită de groază. De bună seamă, pe covor zăceau Şamil și Diana cu pocalele sparte în timpul căderii, mâinile le erau înlănțuite ca în clipa când băuseră băutura otrăvită.
Şeic Ali spintecă cu pumnalul său haina fiului și se convinse că inima lui bate încet, contesa Esmeralda, apropiindu-și urechea de inima fiicei, se convinse că bate, deși rar.
Şeic Ali ceru: - Să vină imediat încoace doctorul Mustafa! Respiră încă!
Peste câteva clipe sosi doctorul Mustafa, îi examină pe tineri și constată că e vorba de o otravă puternică și nu se știe dacă medicii sunt capabili să-i readucă la viață. El va încerca un antidot de¬al său și se va vedea dacă va da vreun rezultat. Le porunci servitorilor să schimbe hainele tinerilor și să-i îmbrace în haine ușoare și începu să le maseze pielea cu uleiuri din plante lecuitoare și să le administreze leacuri, însă veni seara, iar starea lor nu se ameliora.
Doctorul Mustafa își exprimă bănuiala:
- Cred că starea aceasta a lor, nu e anume din cauza otrăvii, ci și a unei magii negre, necunoscute mie. Odată am avut ocazia să văd un bolnav în asemenea stare.
Soția lui i s-a adresat unui magician și acela l-a vindecat atât de rapid, că nu rămase nici urmă de boală. Ar fi bine să vă adresați unor magicieni. Contesă Esmeralda, am auzit că în Transilvania există specialiști renumiți în acest domeniu. Pe pacientul meu, un francez, atunci l-a vindecat un magician adus din munții Carpați.
Contesa Esmeralda plângea la căpătâiul fiicei și tot repeta că nu mai vrea să trăiască. Era amețită de somn din cauza oboselii și durerii. Şi deodată i se năluci, că o ia de mână contele Alexandru și îi zice:
- „Draga mea Esmeralda! Nu trebuie să dormi și să mori, căci nu ajuți cu nimic tinerii, aici în ceruri eu știu totul ce va fi și numai Cristina, este capabilă s-o salveze pe Diana și Şamil. Trezește-te scumpo, eu deja l-am văzut pe nepotul nostru, care o să semene cu mine și se va naște peste un an, iar peste încă un an, se va naște o fetiță ,care va semăna ca două picături de apă cu tine și va fi numită în cinstea ta. Grăbește-te, vraja acționează și trebuie să reușești!”
În afară de aceasta contesa Esmeralda, auzise cuvintele lui Mustafa și îi fulgeră un gând, că probabil toți au dreptate, și soțul și vraciul.
Cristina poate s-o ajute pe Diana, după cum a mai ajutat-o o dată să învie, doar atunci se afla într-o stare asemănătoare.
Contesa Esmeralda exclamă: - O cunosc pe tânăra magiciană Cristina, care deține tainele magiei, ce i s-au transmis de la bunica ei, dimpreună cu o carte veche de magie. Plec chiar acum după ea. Cristina este cea mai bună prietenă a Dianei și a mai salvat-o o dată.
Lord John spuse:
- Plec cu dumneavoastră, contesa Esmeralda, drumul e lung, veți avea nevoie de sprijinul meu.
Şeic Ali propuse: - Îmbarcați-vă pe iahtul meu rapid și plutiți până la țărmul portului Constanța, iar de acolo năimiți o birjă și așa o să ajungeți cel mai repede în Transilvania. Vă vor însoți cinci, dintre cei mai buni soldați din paza mea de gardă.
Contesa Esmeralda și lord John porniră imediat, vântul le era prielnic și ajunseră repede în portul Constanța. Acolo năimiră o birjă și plecară la Brașov. Era sfârșitul lunii noiembrie, ningea, dar părea că însăși natura o ajuta pe contesa Esmeralda, să-și salveze fiica și viscolul încetă.
Fără nici un popas ajunseră în centrul orașului Brașov și la casa Parascoviei, devenită de nerecunoscut, se vedea că treburile stăpânilor merg bine.
Contesa Esmeralda intră la fugă în curte și bătrânul câine Valet, dădu doar din coadă, ca și cum ar fi știut, că ea este binefăcătoarea Cristinei. Când deschise ușa, îi adie aromă de biscuiți cu vanilină și ciocolată și de lapte dulce, ce fierbea pe plita din bucătărie.
Cristina, văzând-o pe contesa Esmeralda atât de palidă, slăbită, înțelese că s-a întâmplat ceva și o întrebă: - Sa întâmplat ceva?
Contesa Esmeralda a răspuns timid: - Cristina, am venit după tine, Diana și mirele ei, doar s-a căsătorit, au fost vrăjiți și otrăviți, numai cerul știe cu ce și de către cine. E nevoie de ajutorul tău.
Parascovia propuse: - Contesă Esmeralda, încălziți-vă, mâncați ceva și odihniți-vă un pic, pe urmă veți porni la drum.
Contesa spuse: - Nu sunt singură, mă însoțește mirele meu, lord John, mă așteaptă în trăsură, mai sunt paznicii și birjarul.
Parascovia ieși și îi chemă printr-un semn pe toți înăuntru. Puse în grabă masa și oaspeții flămânzi și înghețați mâncară pe săturate plăcinte fierbinți cu cartofi și ciuperci, supă de găină și biscuiți cu ceai de poame de pădure.
În timpul acesta Cristina se pregăti de drum și luând un coș mare cu mâncare și lapte, urcă împreună cu contesa Esmeralda, unde îi aștepta mica navă.
În timpul acesta la palatul șeicului Ali, toți plângeau și până și servitorii erau tulburați de nenorocirea, ce se întâmplase cu tinerii în prima lor noapte conjugală.
Şehrizada plângea și părinții încercau s-o calmeze, ca să n-o doară capul de atâtea lacrimi.
Dinara, zdrobită, nici nu bea, nici nu mânca și doar lacrimile îi curgeau șiroaie pe obrăjorii frumoși. Timpul trecea și corpurile tinerilor nici vii, nici morți, se răceau din ce în ce mai tare, în ciuda tuturor străduințelor doctorului, care îi făcea fiecăruia masaj de încălzire cu uleiuri eterice din sâmburi de susan negru în care adăuga ulei de piper roșu, ca să reîncălzească cât de cât corpurile lor muribunde.
Şeic Ali căzu pe gânduri și spuse: - Cine ar fi putut să-i otrăvească, cui îi stătea în cale fiul meu și mireasa lui? Cred că vremea va da în vileag planurile răufăcătorului.
La palat nu exista vreun dușman străin, ci numai oameni apropiați și oaspeți.
Doctorul Mustafa medita cu glas tare: - Ce să vă spun, uneori cel mai apropiat prieten, poate să-ți fie un dușman ascuns, care îți dorește moartea. Mai curând vremea va dezvălui secretele sale și va arăta cine dintre persoanele apropiate, a otrăvit șampania, sau dulciurile din care au gustat tinerii. Iar acum ar fi bine să se întoarcă deja contesa Esmeralda și lord John, cu tânăra magiciana transilvăneană, mă tem ca mâine să nu fie prea târziu.
În clipa aceea ușa palatului se deschise și în prag apărură persoanele multașteptate.
Şeic Ali, plesni din palme de bucurie, că a sosit ajutorul multașteptat.
Cristina intră în încăperea, în care zăceau corpurile aproape neînsuflețite și dădu poruncă să fie umplută cada cu apă fierbinte de mare, ea însăși se duse să prepare un decoct din ciulini, pelin și rostopască, pe care îl diluă cu apă fierbinte. Le spuse servitorilor să-i pună pe Diana și pe Şamil în cadă și pe cap să le toarne decoctul pregătit. Le ordonă tuturor să iasă din încăpere, pentru că începe acțiunea magică și magia albă nu suportă prezența nimănui.
Lord John o întrebă pe contesa Esmeralda: - De ce nimănui nu-i este permis să rămână acolo și să urmărească cum are loc o ședință de magie?
Contesa Esmeralda îi explică:
- Magia e o știință secretă și totul trebuie să fie tăinuit de ceilalți.
Toată lumea intră în sală și începură să se roage pentru vindecarea tinerilor.
Iar Cristina luă cartea magică, o deschise la descântecul cu învierea după vraja de moarte și o citi deasupra tinerilor:
„Chem luminoasele Forțe Cerești, să-mi vină în ajutor!
Ajutați-mă să învii și să întorc de pe cealaltă lume
Doi tineri muribunzi, vrăjiți, ce zac în fața mea,
Când le voi picura roua de lăcrimioara în gură,
Şi-i voi atinge cu uriașa energie a cărții magice,
În acea clipă se vor întoarce la viața lumii noastre
Unde domină ziua și nu neagra și veșnica noapte.
Așa poruncesc eu, Cristina, și așa să fie!”
Cristina deschise gura Dianei și-i picură rouă de lăcrimioară, același lucru îl făcu și cu Şamil, apoi îl atinse pe fiecare în parte cu cartea magică, tinerii deschiseră ochii și se văzură în cada cu apă. Lângă ei Cristina plângea de fericire. Se gândi, că i-a rămas doar încă o șansă cărții ei magice, ca să învie din morți, însă în tot acest răstimp, ea studiase bine cartea magică și chiar dacă va înceta să acționeze de sinestătător, Cristina, de acum de una singură, se poate lupta prin toate metodele magice însușite.
Cristina deschise ușa și ieșind în sală, zise: - Tinerii au înviat, ajutați-i să iasă din baie.
Ea însuși depusese atâtea eforturi în procesul învierii, că acum căzu fără simțire și fu dusă în camera pentru oaspeți, unde vraciul îi dădu pe la nas săruri, ca s-o trezească din leșin.
Cristina își veni în fire, fu servită cu un ceai tare și ea adormi, nu înainte de a zice:
- Pur și simplu sunt foarte obosită și am suferit foarte tare, pentru prietena mea Diana și mirele ei Şamil, câteva ore de somn, mă vor reface complet.
Şeic Ali, contesa Esmeralda îi văzură pe Diana și pe Şamil, care cu ajutorul servitoarelor, ieșiră din camera de baie, trecură în dormitorul lor și își îmbrăcară alte haine.
Diana îi spuse soțului: - Dragul meu Şamil, mi-e foame, că aș mânca cât zece.
Tinerii veniră în sală și se întâlniră cu Şehrizada, care se întorcea împreună cu părinții ei dintr- o plimbare prin oraș. Fericită, Dinara îi strigă prietenei:
- Nu mai plânge, Şehrizada. Şamil și Diana sunt sănătoși și toți împreună vom continua balul.
Servitorii puneau bucatele pe mese și în palat stăruia veselia și voia bună și numai Şehrizada, era zdrobită de durerea ce sălășluia în sufletul ei negru.
Veselia ținu o lună încheiată și doar Şehrizada, își pierduse pofta de mâncare, nu punea în gură nici măcar dulciuri și nu înțelegea, de ce s-a întâmplat așa cu praful puternic, menit să nimicească și de ce metodele africane ale magiei Woodoo, care acționează fără greș, nu au avut efect și nu l- au ucis pe fostul ei mire.
Iar Cristina și Diana se scăldau în bazin, se plimbau prin orașul oriental și salvatoarea primea nenumărate daruri de la prietenă și de la soțul ei.
De ziua de naștere a Cristinei la palat s-a dat un bal în cinstea ei și de Crăciun, pe la miez de noapte, ea scrise o dorință pe o foiță, o arse și-i bău cenușa cu apă:
- „Fie ca anul acesta să-mi aducă fericirea, de a îndrăgi un prinț și de a deveni soția lui!”
Acum era o adevărată magiciană, iar vorbele ei aveau o pondere enormă, și ele neapărat urmau
să fie realizate. Dar și Crăciunul ca atare, deși se afla într-o țară toridă, își avea efectul său și
contribuia la îndeplinirea chiar și celor mai irealizabile dorințe, pentru acei care așteaptă să se producă o minune în viața lor, și cred în posibilitatea ei de realizare!
Când se împlini un an de la moartea, tatălui Dianei, la masa de pomenire, amintindu-și de el, Diana și contesa Esmeralda plângeau. Vorbi despre el și șeicul Ali, aducându-și aminte ce om inteligent și erudit a fost.
Lord John îi invită pe toți la Londra, unde servitorii săi se pregăteau deja de nuntă.
A doua zi pe nava șeicului Ali, toți plecară spre Londra. Dinara o întrebă pe Şehrizada:
- Prietenă dragă, tu când ai să ne anunți despre căsătoria ta cu Mahmud, mereu ne spui că nu te simți prea bine, te-ai îngălbenit, chiar nu știu cum?
Şehrizada îi răspunse: - Da, prietenă, am suferit atât de mult, făcându-mi griji pentru fratele tău și soția lui, încât m-am îmbolnăvit, iar doctorul Mustafa, mi-a prescris un tratament, zicând că de emoții, fierea mi s-a răspândit prin tot corpul, de aceea m-am și îngălbenit. Iar cât timp sunt suferindă, le-am spus părinților, că nunta mea va avea loc peste jumătate de an, Mahmud s-a întristat, dar n-are decât să aștepte, ce-i mai rămâne de făcut.
Dinara cu Şehrizada se plimbau pe navă și toți observară, cât de galbenă era ultima, căci i se revărsă fierea de răutate și de invidie față de Diana.
În curând ajunseră în Anglia și chiar pe chei îi așteptau caretele, ce îi duseră pe oaspeți la palatul lordului John.
Menajera lordului pregătise totul pentru cununie și doar mireasa trebuia să se ducă să-și aleagă rochia de nuntă.
În aceeași zi lordul John dădu ordin, să fie aduse la palat din cel mai scump magazin nupțial, cele mai frumoase rochii de mireasă.
În camera sa, contesa Esmeralda, împreună cu Diana și Cristina, proba rochie după rochie, și se opriră în fine la o toaletă din dantelă, ce reprezenta niște flori asemănătoare cu iasomia, iar în mijlocul fiecărei flori, era cusut câte un topaz galben. Această rochie îi stătea cel mai bine contesei Esmeralda, unde mai pui, că iasomia era floarea ei preferată, amintindu-i de vară, de castelul ei drag, și dânsa prețuia cel mai mult, această aromă.
Diana tocmai exclamă văzând cât e de frumoasă rochia pe care o purta mama ei, zicând:
- Mamă, ești frumoasă ca însăși vara, anotimp în care te afli tu acum, ca femeie, și eu îți doresc ca toamna să întârzie mult, iar tu să te bucuri de viață și de noua ta căsnicie.
Contesa Esmeralda, o sărută pe fiica sa Diana și zise:
- Dacă tatăl tău nu mi-ar fi dat consimțământul la această căsătorie, nu m-aș fi decis niciodată, dar așa, primind acordul lui de pe lumea cealaltă, pot să-mi permit să fiu fericită.
Cristina adăugă: - Contesă Esmeralda, de bună seamă sunteți foarte frumoasă și arătați foarte bine, iar această toaletă vă pune și mai mult farmecul în valoare.
Contesa Esmeralda le îmbrățișă pe ambele fete, pe fiica Diana și pe Cristina, răspunzând:
- Vă mulțumesc la amândouă că existați, și eu mereu știu că fiicei mele îi va veni în ajutor cea mai bună prietenă a ei, și sper că în curând vom dansa și la nunta ta. Doar ești o vrăjitoare bună și neapărat trebuie să faci niște vrăji, pentru a fi fericită cu un prinț adevărat, dar cu ce e rău prințul voievodatului nostru al Transilvaniei?
Diana scăpă un țipăt și se apucă cu mâinile de burtă, i se învârti capul și Cristina o prinse din zbor, căci cădea pe un covor moale. Cristina ieși la fugă din cameră și strigă:
- Lord John, chemați un medic pentru Diana, se simte rău, și-a pierdut cunoștința!
Dinara apăru împreună cu Şehrizada și o întrebară pe Cristina: - Ce-i cu Diana?
Cristina răspunse: - A leșinat! Nu știu ce are?
Şehrizada satisfăcută își închipui că poate era vorba de o urmare a vrăjii și căzu și ea ca
secerată, fie și puțin mai târziu.
A sosit medicul, domnul Leonard, și examinând pacienta, stabili foarte repede cauza bolii.
Deja veneau primii oaspeți și se adunau în sală în așteptarea ceremoniei nupțiale, pe când șeicul Ali, cu soția sa Gulceatai, emirul Şamil și lord John, așteptau îngroziți verdictul medicului, care veni la ei în camera, unde se încălzeau lângă cămin.
Doctorul Leonard spuse: - Doamnă contesă Esmeralda, Diana nu este bolnavă, pur și simplu e gravidă. Așteaptă un copil, iar corsetul cam strâns al rochiei, a apăsat-o prea tare și în situația ei i s-a făcut rău. Nu ar trebui să poarte rochii cu corsete strânse până la nașterea copilului.
Lord John mulțumit îi plăti doctorului o sumă bună și zise:
- Cred în steaua mea și nu mi-am închipuit că nunta mea cu contesa Esmeralda, poate fi umbrită de știrea că Diana, suferă de o boală rea.
Şeic Ali îl felicită pe feciorul său Şamil și îi dori să aibă un fiu, un moștenitor al coroanei, să fie deștept, frumos și sănătos.
Nunta dură trei zile și mai sărbătoriră și faptul, că Diana urma să nască primul său copil.
Şi numai Şehrizada de necaz se făcu și mai galbenă, până și tratamentul nu-i ajuta.
Părinții ei, șeicul Aslan și soția lui Fatima, se pregăteau să plece acasă și o invitară pe fiica lor să le urmeze exemplul, însă ea refuză, zicând că vrea să mai rămână cu prietena ei Dinara.
Şeic Ali, care n-avea ochi s-o vadă pe servitoarea Şehrizadei, cu privirea ei ostilă, insistă ca șeic Aslan, s-o ia pe negresa Dona acasă, Şehrizada va fi deservită de slujnicele Dinarei. Şi în tot răstimpul acesta, la palatul șeicului Ali, se dădu ordin, ca negresa să fie urmărită la orice pas.
Aceasta observă că este urmărită și o preîntâmpină pe Şehrizada, că nu poate întreprinde mai mult nimic, deoarece este suspectată de ceva.
Iar șeic Ali, era un om autoritar și putea ușor să dea ordin, ca ea să fie ucisă, iar de află că și Şehrizada, este implicată în vraja împotriva fiului, poate s-o lichideze și pe dânsa, fără a sta mult pe gânduri. Acest fapt le făcu pe amândouă să se resemneze și să se supună ordinului dat de șeic Ali. Dona se întoarse la palatul șeicului Aslan.
După nuntă șeic Ali, cu soția și fiica cu prietena ei făcură cale întoarsă la palatul lor, în țara Arabia. Şeic Ali, la despărțire îi dărui Cristinei, pentru salvarea fiului un cufăr cu aur și cu pietre scumpe din trezoreria sa.
Iar contesa Esmeralda cu soțul ei, lord John, cu Diana, Şamil și Cristina, deciseră să facă o călătorie în Transilvania și să se bucure de iarnă, care este atât de frumoasă în acele locuri din munții Carpați. E o natură neobișnuită, ce pare absolut virgină.
Diana îi spuse prietenei sale: - Ţii minte castelul acela, care se vede pe fotografia ta, unde tatăl tău e arătat mic, cu toată familia sa? Eu cu soțul meu dorim să-ți facem un cadou, dăruindu-ți-l ție din partea noastră, pentru că ni-ai salvat pe mine și Şamil, și oricât ar costa, am hotărât să ți-l cumpărăm, am trimis deja slugile să-l găsească, iar noi venim din urma lor.
Cristina se emoționă, izbucni în plâns și zise: - Vă mulțumesc mult pentru mărinimia și generozitatea dumneavoastră, însă eu nu am nevoie de nimic, pur și simplu i-am salvat pe Diana și pe Şamil, fiindcă mi-a stat în puteri, nu puteam proceda altfel.
Contesa Esmeralda zise: - Cristina, tu nu ceri nimic, ai un suflet nobil, iar tot ce-ți dăruim noi, vine din toată inima și din tot sufletul!
Drumul fu lung și ei, trecând prin toată Europa de Vest, ajunseră în Transilvania, și în munții Carpați, se opriră lângă un castel minunat.
Diana își întrebă prietena: - Acest castel îți amintește de ceva?
Diana continuă să vorbească:
- Este castelul de pe fotografia cea veche, e casa bunicii tale, care a aparținut familiei tale. Ea s-a născut aici și l-a primit drept moștenire. Acum îți aparține ție, deoarece a fost cumpărat, pentru tine de la fostul proprietar. Este un cadou de la noi, pentru tine, și vom fi bucuroși să-i întoarcem castelul adevăratei lui moștenitoare. Sper ca aici să-ți găsești fericirea, dragă Cristina.
Cristina își aminti cum văzuse pentru prima oară vechea fotografie în album, când ajunsese în casa cucoanei Ludmila, mătușa sa, care o tratase atât de inuman.
Atunci acest castel o încântase atât de mult și ea visa ca într-o zi, el să-i aparțină, iar dânsa să fie aici stăpână. Cristina prinse a plânge, uite că de Crăciun, se mai împlini una dintre cele mai mari dorințe ale ei.
Se pare că de bună seamă Crăciunul îi aducea fericire, iar iarna, e cel mai minunat anotimp al anului.
Diana și soțul său Şamil, o luară de mână pe Cristina, care se pierduse cu firea, pe fața ei se topeau fulgii de zăpadă, ce se amestecau cu lacrimile sale, și ea era puțin supărată că a avut atât de mult de suferit și de luptat pentru existență, pentru cunoștințele care o ajutară să supraviețuiască și îi dădură importanță în ochii prietenilor săi influenți.
Diana împreună cu Cristina, Şamil, contesa Esmeralda și lord John, urcară scara cea mare și deschiseră ușile enorme de stejar, ornate cu vitralii din sticlă colorată. Când intrară, Cristina simți o căldură neobișnuită și mirosul cunoscut al copturii pregătite de Parascovia.
Parascovia ieși în întâmpinarea Cristinei, în urma ei venea câinele Valet și veverița Rița, adevărații ei prieteni, deja bătrâni, dar puternici și încă sănătoși. Cristina izbucni în plâns și îi îmbrățișă pe toți, iar contesa Esmeralda zise: - Te-am reținut special la palatul șeicului Ali și în castelul lordului John, ca să reușim să cumpărăm acest castel pentru tine, iar proprietarului i-am plătit preț dublu, și el, mulțumit de afacere, ni l-a cedat pentru tine, adevărata lui stăpână.
Parascovia spuse: - Contesa Esmeralda, mi-a trimis o scrisoare în care îmi dădea de veste, că a cumpărat acest castel pentru tine, și mă ruga să-mi vând casa și să mă mut cu traiul aici. Așa am și făcut, pe casă am luat bani buni, i-am depus la bancă, astfel ca de azi înainte să fim și noi asigurate.
Diana adăugă: - Mâine plecăm la banca din Brașov, le vom da acolo cufărul tău cu aur și cu nestemate, și totul va fi transformat în bani, cred că acum ești foarte bogată, Cristina.
Una dintre cele mai bogate mirese din voievodatul Transilvania, o să-ți poți recăpăta și titlul de noblețe, iar devenind baroneasă, vei putea cumpăra mult pământ în jurul castelului, căci am aflat că e de vânzare.
Parascovia și Ioana serviră masa și toți oaspeții fiind flămânzi mâncară cu plăcere bucatele savuroase. Diana o sărută pe Cristina și-i spuse: - Acum că ești bogată, nu mai ai nevoie să vinzi biscuiți și coșulețe, iar tu, Parascovia, poți să te odihnești cât îți poftește inima.
Era noapte și Parascovia îi cază pe toți în dormitoarele castelului, iar Cristinei îi arătă camera ei, care, după cum i se spusese, aparținuse cândva bunicii sale. Pe perete se păstrase un portret al bunicii, unde ea, la vârsta Cristinei, semăna atât de mult cu nepoata sa.
Cristina intră și se uită îndelung la portret, apoi, adresându-i-se, zise: - Draga mea bunică, tu nu m-ai văzut, dar așa a vrut soarta, ca fotografiile tale și cartea ta magică, să ajungă la mine, îți sunt recunoscătoare, pentru faptul că mi-ai dat aceste cunoștințe, ce m-au ajutat să salvez niște oameni foarte buni. Probabil că tu veghezi asupra mea din cer, de când am rămas orfană, și-mi urmărești fiece pas pe pământ. Iar toate succesele mele și restituirea castelului tău, sunt doar urmarea faptului, că mâna ta din ceruri, mă poartă prin viață. Îți mulțumesc mult și-mi pare foarte rău, că nu te-am văzut când mai trăiai. Te iubesc din toată inima și voi merge neapărat la mormântul tău, iar dacă nu ai un monument frumos, am să-ți comand eu unul.
Pe o clipă Cristinei, i se păru că pe portret apăru o umbră de zâmbet, sau poate că de vină era oboseala și drumul lung. Ea se culcă în patul moale, pe o saltea din puf de gâscă și se înveli cu o plapumă de puf. Ce bine e să se afle în casa, care-i deveni apropiată și dragă din prima clipă, de cum intră. Ea privea la focul din cămin, apoi prin geamul enorm, de unde se deschidea o priveliște minunată a munților Carpați, extraordinar de frumoși.
Ningea și era luminos, aproape ca pe timp de zi, iar brazii se acopereau cu o căciulă pufoasă, care îi înfrumuseța și îi încălzea, ferindu-i de gerul cumplit. Ușa era întredeschisă și intrară Valet și veverița Rița, postându-se lângă stăpâna lor, de care li se făcuse tare dor.
Cristina plângea, însă erau lacrimi de fericire, se afla pentru prima oară în propria ei casă, și nimeni n-o putea alunga, cum o făcea mătușa ei. Văzându-și stăpâna înlăcrimată, Valet îi lingea mâinile, fără a pricepe de ce plânge, doar totul se aranjase atât de bine pentru toți.
Dimineața, Parascovia îi aduse în pat ciocolată fierbinte și chifle, și o servi nu doar pe Cristina, ci și pe Valet și pe veverița Rița.
Parascovia îi zise: - Bea, fetița mea, apoi îți voi arăta cât de bine sunt aranjați Sting și văcuța noastră, au o căsuță caldă și mult fân proaspăt. Vezi ce bine a ieșit totul?
Cristina o îmbrățișă pe Parascovia și își expuse un gând:
“Mi se pare că este vorba de bunica mea, ea a aranjat totul, ea din ceruri, a dorit să-mi restituie această casă, să mă vadă bogată, prin acea carte de magie, pe care tu mi-ai transmis-o”.
Parascovia îi răspunse: - Probabil că ai dreptate, așa este, dar și tu ești foarte puternică, și ai luptat din răsputeri ca să reziști și să supraviețuiești. În afară de asta ți-au ajutat și cunoștințele tale, doar îți plăcea atât de mult să studiezi și te-ai făcut atât de deșteaptă și de cărturară.
Se dusese în grajd și îi văzură pe Sting și pe văcuță care se simțeau bine în încăperea caldă, cu multă lumină și Cristina le dădu să mănânce mere și dulciuri.
Toți oaspeții se adunară la micul dejun și contesa Esmeralda, luând masa, spuse:
- Iar acum plecăm la bancă, dragă Cristina.
Plecară la Banca Centrală din orașul Brașov, unde managerul băncii, o întâmpină pe clienta sa bogată, Parascovia, care păstra la această bancă, o parte din averea ei.
Directorul băncii, domnul Nicolae, îi invită la el pe oaspeții dragi.
Contesa Esmeralda zise:
- Tânăra aceasta, e domnișoara Cristina, iar acesta este cufărul ei cu bijuterii. Transformați totul în bani și la depozit, deschideți un cont pe numele ei, de azi înainte prietena fiicei mele, este clienta dumneavoastră.
Directorul băncii își chemă angajații și le porunci să calculeze cât valorează aurul și bijuteriile, în banii voievodatului lor. Directorul băncii, domnul Nicolae spuse: - Sunt bani frumoși, de aceea doar într-o săptămână vom putea evalua toate diamantele, rubinele, safirele și celelalte. Vă asigur, tânără domnișoară Cristina, sunteți extrem de bogată.
Contesa Esmeralda interveni: - Am mai aflat, că lângă castelul ce-i aparține Cristinei, se vinde un mare teren de pădure, aș dori ca dumneavoastră să-l cumpărați, pentru domnișoară, să-i reabilitați Titlul de Baroneasă, vă rog să aranjați totul, deoarece ea e tânără și nu are pe nimeni apropiat, care ar putea face aceste tranzacții.
Ieșiră de la banca, unde Cristina urma să vină de una singură, peste o săptămână, timp în care bancherul Nicolae trebuia să aranjeze totul, pentru ea și să-i transmită un carnet de cecuri, documentele pentru banii, bijuteriile și hârtiile de valoare păstrate.
Contesa Esmeralda spuse:
- Cristina, noi plecăm la castelul meu, tu mergi cu noi sau te duci la tine acasă?
Cristina răspunse: - Aș vrea să mă duc la mormântul bunicii și al bunicului, la cimitirul orășenesc, apoi mă voi întoarce acasă.
Contesa Esmeralda zise: - Atunci, draga mea, peste o lună, am să dau un bal în cinstea ta, și te aștept la noi pe ospețe. Te înțeleg că niciodată n-ai avut casa ta proprie, și acum tinzi să stai mai mult acolo, de aceea nu insist să mergi la noi.
Își luară rămas bun și Cristina se duse la cimitir, întrebându-l pe supraveghetor, unde se află mormintele bunicilor săi?
Acela se uită la domnișoara elegantă și răspunse: - Mormintele lor, deși au fost oameni bogați, sunt părăsite, iar crucile au putrezit, și totul e în paragină.
Cristina plivi și strânse cu mâinile toată iarba uscată, se lăsă în genunchi pe zăpadă și zise:
- Vă mulțumesc, dragii mei bunici, că nu m-ați părăsit și că m-ați ajutat de pe lumea cealaltă.
Apoi Cristina rugă să fie dusă la cel mai bun arhitect al cimitirului, în atelierul căruia se
confecționau cele mai frumoase monumente funerare.
Supraveghetorul cimitirului o conduse pe Cristina la arhitectul Dan și ea îi zise: - Vreau să confecționați cele mai frumoase monumente, din toate câte ați făcut, pentru dragii mei bunici. Oricât ar costa, puteți să luați banii de la bancă, vă semnez un cec și acolo domnul Nicolae, vă va elibera suma necesară. Sunt domnișoara Cristina și iată fotografiile bunicului și bunicii.
Cristina pregătise fotografiile din timp și i le dădu arhitectului. Iar domnul Dan, mai întrebă:
- Ce să scriu pe piatra funerară în afară de prenumele lor, numele de familie și titlurile?
Cristina spuse: - Scrieți: “Cu drag, de la Cristina, fie-vă veșnică amintirea!”
Cristina plecă și se întoarse la bancă, ca să-i preîntâmpine pe funcționarii ai bănicii, să trans¬fere de pe contul ei, pe carnetul de cecuri banii, și să dea bani pentru monumentele bunicului și al bunicii, pe măsura executării lor.
Mai trecu o lună de zile și în ajunul balului la contesa Esmeralda, Cristina îi invită pe toți la sfințirea monumentelor, ce erau deja gata. Acestea fuseseră confecționate din granit negru - împrejmuite cu un gard metalic nu prea înalt în formă de circumferințe înconjurate cu trandafiri și spini. Contesa Esmeralda, lord John, Diana și Şamil o lăudară pe Cristina, pentru faptul că primul lucru pe care l-a făcut, a fost să aducă în ordine mormintele bunicilor.
Cât de mare fu mirarea cucoanei Ludmila și a Tatianei, care venind la înmormântarea unui vecin de-al lor, văzură splendidele monumente ce se înălțau pe mormintele rudelor lor.
Tatiana zise: - Mamă, câți bani a trebuit să cheltuiască vipera asta, ca să înalțe niște monu¬mente atât de scumpe și mai e scris pe ele cu litere de aur?
Cucoana Ludmila răspunse: - Păi, am auzit că Parascovia și-a vândut casa și a trecut cu traiul într-o casă și mai bogată, deci treburile le merg bine.
Iar contesa Esmeralda se bucura mult pentru Cristina, care acum devenise baroneasă.
Cristina cumpără mult pământ, care odinioară aparținuse strămoșilor săi din partea bunicii.
Acum nu doar ca avere, se considera prima mireasă din voievodat, căci giuvaierele primite de la șeic Ali, pentru salvarea fiului său, se transformară într-o bogăție enormă, nu numai după criteriile din Transilvania, ci și din întreaga Europă. Atât de mult apreciase salvarea fiului și a nurorii sale de la o moarte sigură șeic Ali, un cârmuitor înțelept și bogat, care ca orice tată iubitor, plătise generos salvarea efectuată de tânăra magiciană Cristina din Transilvania.
Scopul balului organizat de contesa Esmeralda, cu ocazia salvării fiicei sale, de către prietena ei Cristina, fu ca toți mirii cei mai vestiți din țară, să o cunoască și să o aprecieze după merit, pe fermecătoarea domnișoară. Ca baroneasa Cristina să-și întâlnească ursitul și cu ajutorul ei să se căsătorească foarte reușit.
La bal fură invitate cele mai cunoscute familii din Transilvania, multe personalități marcante și chiar însuși Voievodul Transilvaniei, urma să sosească la acest bal, de la sfârșitul iernii.
Despre bal află și Tatiana, văzând cum servitorii contesei Esmeralda răspândeau invitații prin tot orașul. Ea se apropie de un servitor și-l întrebă:
- Cu ce ocazie organizează acest bal contesa Esmeralda?
Servitorul îi răspunse:
- Balul se dă în cinstea baronesei Cristina, care a fost declarată sora contesei Diana.
Tatiana alergă acasă și-i spuse mamei sale:
- Mamă, balul este organizat de contesa Esmeralda, în cinstea baronesei Cristina, sora contesei Diana. Şi tot orașul vorbește, că la Londra contesa Esmeralda, s-a căsătorit cu un lord frumos și bogat. Şi însăși contesa Diana se zice, că s-ar fi măritat cu emirul unui stat arab, și fiind acum însărcinată, așteaptă să aducă pe lume primul ei copil. Toți sunt fericiți și doar tu, mamă, nu te gândești deloc la fericirea mea. Noi nu suntem invitate nicăieri în societatea înaltă, din cauza acestei Cristine. Se pare că tu, mamă, te-ai împăcat definitiv cu această situație.
Cucoana Ludmila mânca pateurile aproape necomestibile, pregătite de servitoarea sa stângace, și răspunse: - Am cheltuit aproape jumătate de avere, cu această țigancă bătrână Tara și totul în zadar. Ce mai vrei de la mine?
Tatiana îi răspunse tăios:
- Doresc să mă căsătoresc, și nu cu oricine, ci cu prințul voievodatului nostru, atunci toți banii cheltuiți, ni se vor întoarce, iar eu le voi demonstra tuturor, cine sunt eu și cine-i această Cristina?
Tatiana era deja fată bătrână, trecuseră aproape treizeci de ani de la nașterea ei, și se reținuse de-a binelea cu măritișul. Nici mirii n-o asaltau. Mamei i se făcu milă de fiică și zise:
- Bine, fata mea, mâine ne vom duce la această zgripțuroaică bătrână!
Iar la castelul contesei Esmeralda soseau cu caretele oaspeți din diferite țări, și balul promitea să fie unul cu totul neobișnuit ca amploare. Însuși Voievodul Transilvaniei Vlad, cu fiul său prinț Vlad, sosiră la bal, printre primii și contesa Esmeralda, le-o prezentă pe tânăra baroneasă Cristina, proprietara castelului și a pământurilor din jurul lui, și i se adresă contelui:
- O recunoașteți pe tânăra aceasta? Este Cristina!
Cristina zâmbea, fiind mai fermecătoare ca oricând, în rochia ei fină de culoare gălbuie din atlaz și dantelă, în care arăta ca o prințesă. Purta bijuterii cu diamante și pietre scumpe, care o înfrumusețau și mai mult, iar ochii de culoarea ciocolatei, buzele ca zmeura coaptă sclipeau pe fața ei fină cu ten catifelat. Părul lucios cu bucle dese, aidoma zăpezii iarna, cădea pe umerii ei grațioși.
Voievodul Transilvaniei Vlad zise: - Ţii minte, domnișoară Cristina, cum te-am adus din pădure cu sacul acela greu plin cu pământ?
Cristina răspunse: - Da, țin minte, Majestate! După acea cucoana Ludmila, nu mă mai trimitea în pădure după sol.
Balul era minunat, Cristina dansa cu toți tinerii cavaleri care-și așteptau rândul, ca s-o invite la următorul dans. Prințul Vlad o admira pe tânăra fată, asaltată de către cavaleri, dar reuși și el să danseze cu ea, însă se făcu dimineață și oaspeții obosiți se împrăștiară pe la casele lor.
Iar în zori cucoana Ludmila spuse:
- Ei, Tanea, ce facem, mergem, fiică dragă, la Tara, acea țigancă lacomă și neplăcută. Poate de data aceasta, își va face lucrul bine și va justifica banii cheltuiți, pentru serviciile ei.
Foarte mulțumită, Tatiana ieși cu mama sa din casă, și în stradă opriră prima birjă, spunând unde trebuie să meargă. Ajungând la casa țigăncii Tara, îl rugară pe birjar să le aștepte puțin, și intrară în casa vrăjitoarei.
Pășind pragul casei, simțiră o mare căldură, totodată un iz insuportabil de pământ și de umezeală. Ţiganca Tara, zărind oaspeții, zise: - Demult nu v-am văzut, cred că lucrurile v-au mers bine, odată ce n-ați avut nevoie de serviciile mele?
Cucoana Ludmila i-o tăie: - Am fi venit noi mai devreme, atâta doar că serviciile tale sunt foarte scumpe, de aceea am decis să nu mai apelăm la ele.
Ţiganca Tara râse și răspunse: - Serviciile mele sunt scumpe, altfel toți ar fi otrăviți sau vrăjiți, așa încât nu e rău că totul e scump, nu pe oricine îl ține buzunarul să plătească vraja. Ce binevoiți de la mine de data aceasta? Iarăși vreți să otrăviți pe cineva?
Tatiana spuse: - Lasă oamenii să trăiască, nu cheltuim mai mult bani cu ei, căci și așa ți-am dat o jumătate de avere, doar că cei mai mari dușmani ai noștri cum trăiau, așa trăiesc bine, mersi!
Ţiganca Tara zise: - Cred că dușmanii voștri au înger păzitor foarte puternic, de vreme ce nu ați reușit să-i otrăviți. Eu, din partea mea, am făcut totul.
Tatiana zise: - Acum doresc să mi-l vrăjești pe prințul Vlad, să mă iubească mai mult, decât pe oricine și să mă ia de soție!
Ţiganca Tara le spuse:
- O să vă coste foarte scump, îmi dați două pungi cu aur și mă pun pe treabă.
Cucoana Ludmila scoase aurul și cu o grimasă de nemulțumire îi dădu monedele sunătoare, pe care țiganca le înhăță hulpav.
Satisfăcută, vrăjitoarea Tara, spuse: - Să mergem în încăperea de la subsol, acolo mă voi uita în oglinda cea veche și-ți voi spune exact, cum trebuie să procedezi, domnișoară Tatiana.
Coborâră scările și intrară într-o cameră, aproape plină cu pământul, pe care bătrâna țigancă îl folosea, pentru vrăji, și aici adia un iz de sol de mormânt, te luau fiorii, gândindu-te la viața de dincolo de mormânt.
În mijlocul odăii se afla o masă neagră, rotundă. Ţiganca Tara aprinse niște lumânări înalte din ceară de culoare închisă, așternu fața de masă brodată, în formă de pentagramă, și puse pe ea craniul. Ţiganca le porunci să se așeze pe scaune și să ia aminte la vorbele ei.
Vrăjitoarea Tara luă oglinda veche și crăpată și prinse a privi în ea la lumina acelei lumânări.
Apoi zise: - Oglinjoară, tu care mai mult de o sută de ani îmi descoperi adevărul, arată-mi, unde se va afla mâine la apusul soarelui prințul Vlad?
Ţiganca Tara văzu pădurea din apropiere și drumul central la intrarea în oraș, pe care prințul Vlad, mergea cu suita lui, venind de la vânătoare.
Ţiganca Tara mai adăugă: - Trimit mâine pe capul prințului Vlad, o foame de lup, să-i fie mereu foame, să mănânce tot ce va avea luat cu el, să cumpere și merele, care se vor vinde, și să le înghită pe toate. Așa poruncesc! Şi așa să fie! Să-mi vie în ajutor însuși Satana și să se facă
totul precum am poruncit eu, Vrăjitoarea Tara!
Apoi țiganca Tara luă un măr roșu enorm și-l descântă:
“ Vântule, ascultă-mi porunca, îți dau un ordin!
Mâine, când soarele va apune, să-mi slujești din plin,
Cine va mânca mărul vrăjit, acela va fi atras de Tatiana,
Vântule, fă-l pe acela s-o iubească la nebunie și s-o ia de soție,
Îți ordon, vântule, ieși mâine la apusul soarelui și învârte-te,
Bate tare și fugi nebunește, prin păduri și prin munți,
Găsește-l pe prințul Vlad și vrăjește inima voinicului,
Care va gusta din acest măr descântat!
Să fie așa, cum am spus eu, Vrăjitoarea Tara!”
Ţiganca Tara îi dădu mărul vrăjit și zise: - Tu, cuconiță Tatiana, să te îmbraci mâine în haine de țărancă și la apusul soarelui să ieși la drumul central, ce duce spre Brașov. Acolo să te oprești cu un coșuleț de mere în mână, ia coșulețul acesta cu merele mele, ele sunt mărunte, iar acest măr mășcat, se deosebește de toate celelalte. Prințul va ruga să i se cumpere mere, iar tu să dai tot coșulețul, iar lui personal să-i oferi acest măr mășcat, dându-i-l drept în mână. Ai priceput, dar vezi să nu încurci ceva, căci doar acela care va gusta din mărul vrăjit de mine, acela se va îndrăgosti de tine. Ai înțeles? Şi să țineți minte, eu mi-am făcut treaba, acum totul depinde numai de voi, eu nu răspund pentru rezultat, iar lucrul meu nu-l refac pe gratis.
Domnișoara Tatiana luă coșulețul cu mere și printre ele puse și mărul mășcat, vrăjit ca tânărul să se îndrăgostească. Plecară în grabă și în curând ajunseră acasă, se așezară să ia masa, iar merele le încuiară într-un dulăpior, ca nu cumva, Doamne ferește, cineva din greșeală să mănânce mărul prețios. A doua zi, după masă, Tatiana, îmbrăcată în hainele servitoarei sale, cu un batic pe cap, în ținută de țărancă, se duse la locul, despre care îi vorbise țiganca. Se așeză pe marginea drumului și mâncă vreo câteva mere. Le acoperi cu un șal, ca nimeni să nu se intereseze de merele ei. În timpul acesta prințul Vlad se întorcea de la vânătoarea de iepuri, și era așa de flămând, încât mâncase tot ce luaseră cu ei. Văzând de departe țăranca ce vindea un coș cu mere, prințul Vlad îi spuse unui servitor, dându-i o monedă de aur, să se oprească și să cumpere tot coșul pentru el. Servitorul, un țăran tânăr pe nume Ion, se opri și se duse în direcția Tatianei. Ion ascunse moneda de aur și scoase una de argint, socotind că e prea de ajuns, pentru coșulețul cu mere. El îi dădu Tatianei moneda de argint și-i zise:
- Ţărancă, uite o monedă de argint și dă coșulețul tău, pentru prințul Vlad.
Tatiana răspunse: - Cam zgârcit este stăpânul tău, odată ce are în buzunare monede de argint. Dar ia coșul și dă-i stăpânului tău acest măr mășcat, căci este pentru el.
Ion mergea pe drum, și ajungând printre copaci, hotărî cât nu-l vedea nimeni, să mănânce mărul cel mai mare.
Veselia ținu o lună încheiată și doar Şehrizada, își pierduse pofta de mâncare, nu punea în gură nici măcar dulciuri și nu înțelegea, de ce s-a întâmplat așa cu praful puternic, menit să nimicească și de ce metodele africane ale magiei Woodoo, care acționează fără greș, nu au avut efect și nu l- au ucis pe fostul ei mire.
Iar Cristina și Diana se scăldau în bazin, se plimbau prin orașul oriental și salvatoarea primea nenumărate daruri de la prietenă și de la soțul ei.
De ziua de naștere a Cristinei la palat s-a dat un bal în cinstea ei și de Crăciun, pe la miez de noapte, ea scrise o dorință pe o foiță, o arse și-i bău cenușa cu apă:
- „Fie ca anul acesta să-mi aducă fericirea, de a îndrăgi un prinț și de a deveni soția lui!”
Acum era o adevărată magiciană, iar vorbele ei aveau o pondere enormă, și ele neapărat urmau
să fie realizate. Dar și Crăciunul ca atare, deși se afla într-o țară toridă, își avea efectul său și
contribuia la îndeplinirea chiar și celor mai irealizabile dorințe, pentru acei care așteaptă să se producă o minune în viața lor, și cred în posibilitatea ei de realizare!
Când se împlini un an de la moartea, tatălui Dianei, la masa de pomenire, amintindu-și de el, Diana și contesa Esmeralda plângeau. Vorbi despre el și șeicul Ali, aducându-și aminte ce om inteligent și erudit a fost.
Lord John îi invită pe toți la Londra, unde servitorii săi se pregăteau deja de nuntă.
A doua zi pe nava șeicului Ali, toți plecară spre Londra. Dinara o întrebă pe Şehrizada:
- Prietenă dragă, tu când ai să ne anunți despre căsătoria ta cu Mahmud, mereu ne spui că nu te simți prea bine, te-ai îngălbenit, chiar nu știu cum?
Şehrizada îi răspunse: - Da, prietenă, am suferit atât de mult, făcându-mi griji pentru fratele tău și soția lui, încât m-am îmbolnăvit, iar doctorul Mustafa, mi-a prescris un tratament, zicând că de emoții, fierea mi s-a răspândit prin tot corpul, de aceea m-am și îngălbenit. Iar cât timp sunt suferindă, le-am spus părinților, că nunta mea va avea loc peste jumătate de an, Mahmud s-a întristat, dar n-are decât să aștepte, ce-i mai rămâne de făcut.
Dinara cu Şehrizada se plimbau pe navă și toți observară, cât de galbenă era ultima, căci i se revărsă fierea de răutate și de invidie față de Diana.
În curând ajunseră în Anglia și chiar pe chei îi așteptau caretele, ce îi duseră pe oaspeți la palatul lordului John.
Menajera lordului pregătise totul pentru cununie și doar mireasa trebuia să se ducă să-și aleagă rochia de nuntă.
În aceeași zi lordul John dădu ordin, să fie aduse la palat din cel mai scump magazin nupțial, cele mai frumoase rochii de mireasă.
În camera sa, contesa Esmeralda, împreună cu Diana și Cristina, proba rochie după rochie, și se opriră în fine la o toaletă din dantelă, ce reprezenta niște flori asemănătoare cu iasomia, iar în mijlocul fiecărei flori, era cusut câte un topaz galben. Această rochie îi stătea cel mai bine contesei Esmeralda, unde mai pui, că iasomia era floarea ei preferată, amintindu-i de vară, de castelul ei drag, și dânsa prețuia cel mai mult, această aromă.
Diana tocmai exclamă văzând cât e de frumoasă rochia pe care o purta mama ei, zicând:
- Mamă, ești frumoasă ca însăși vara, anotimp în care te afli tu acum, ca femeie, și eu îți doresc ca toamna să întârzie mult, iar tu să te bucuri de viață și de noua ta căsnicie.
Contesa Esmeralda, o sărută pe fiica sa Diana și zise:
- Dacă tatăl tău nu mi-ar fi dat consimțământul la această căsătorie, nu m-aș fi decis niciodată, dar așa, primind acordul lui de pe lumea cealaltă, pot să-mi permit să fiu fericită.
Cristina adăugă: - Contesă Esmeralda, de bună seamă sunteți foarte frumoasă și arătați foarte bine, iar această toaletă vă pune și mai mult farmecul în valoare.
Contesa Esmeralda le îmbrățișă pe ambele fete, pe fiica Diana și pe Cristina, răspunzând:
- Vă mulțumesc la amândouă că existați, și eu mereu știu că fiicei mele îi va veni în ajutor cea mai bună prietenă a ei, și sper că în curând vom dansa și la nunta ta. Doar ești o vrăjitoare bună și neapărat trebuie să faci niște vrăji, pentru a fi fericită cu un prinț adevărat, dar cu ce e rău prințul voievodatului nostru al Transilvaniei?
Diana scăpă un țipăt și se apucă cu mâinile de burtă, i se învârti capul și Cristina o prinse din zbor, căci cădea pe un covor moale. Cristina ieși la fugă din cameră și strigă:
- Lord John, chemați un medic pentru Diana, se simte rău, și-a pierdut cunoștința!
Dinara apăru împreună cu Şehrizada și o întrebară pe Cristina: - Ce-i cu Diana?
Cristina răspunse: - A leșinat! Nu știu ce are?
Şehrizada satisfăcută își închipui că poate era vorba de o urmare a vrăjii și căzu și ea ca
secerată, fie și puțin mai târziu.
A sosit medicul, domnul Leonard, și examinând pacienta, stabili foarte repede cauza bolii.
Deja veneau primii oaspeți și se adunau în sală în așteptarea ceremoniei nupțiale, pe când șeicul Ali, cu soția sa Gulceatai, emirul Şamil și lord John, așteptau îngroziți verdictul medicului, care veni la ei în camera, unde se încălzeau lângă cămin.
Doctorul Leonard spuse: - Doamnă contesă Esmeralda, Diana nu este bolnavă, pur și simplu e gravidă. Așteaptă un copil, iar corsetul cam strâns al rochiei, a apăsat-o prea tare și în situația ei i s-a făcut rău. Nu ar trebui să poarte rochii cu corsete strânse până la nașterea copilului.
Lord John mulțumit îi plăti doctorului o sumă bună și zise:
- Cred în steaua mea și nu mi-am închipuit că nunta mea cu contesa Esmeralda, poate fi umbrită de știrea că Diana, suferă de o boală rea.
Şeic Ali îl felicită pe feciorul său Şamil și îi dori să aibă un fiu, un moștenitor al coroanei, să fie deștept, frumos și sănătos.
Nunta dură trei zile și mai sărbătoriră și faptul, că Diana urma să nască primul său copil.
Şi numai Şehrizada de necaz se făcu și mai galbenă, până și tratamentul nu-i ajuta.
Părinții ei, șeicul Aslan și soția lui Fatima, se pregăteau să plece acasă și o invitară pe fiica lor să le urmeze exemplul, însă ea refuză, zicând că vrea să mai rămână cu prietena ei Dinara.
Şeic Ali, care n-avea ochi s-o vadă pe servitoarea Şehrizadei, cu privirea ei ostilă, insistă ca șeic Aslan, s-o ia pe negresa Dona acasă, Şehrizada va fi deservită de slujnicele Dinarei. Şi în tot răstimpul acesta, la palatul șeicului Ali, se dădu ordin, ca negresa să fie urmărită la orice pas.
Aceasta observă că este urmărită și o preîntâmpină pe Şehrizada, că nu poate întreprinde mai mult nimic, deoarece este suspectată de ceva.
Iar șeic Ali, era un om autoritar și putea ușor să dea ordin, ca ea să fie ucisă, iar de află că și Şehrizada, este implicată în vraja împotriva fiului, poate s-o lichideze și pe dânsa, fără a sta mult pe gânduri. Acest fapt le făcu pe amândouă să se resemneze și să se supună ordinului dat de șeic Ali. Dona se întoarse la palatul șeicului Aslan.
După nuntă șeic Ali, cu soția și fiica cu prietena ei făcură cale întoarsă la palatul lor, în țara Arabia. Şeic Ali, la despărțire îi dărui Cristinei, pentru salvarea fiului un cufăr cu aur și cu pietre scumpe din trezoreria sa.
Iar contesa Esmeralda cu soțul ei, lord John, cu Diana, Şamil și Cristina, deciseră să facă o călătorie în Transilvania și să se bucure de iarnă, care este atât de frumoasă în acele locuri din munții Carpați. E o natură neobișnuită, ce pare absolut virgină.
Diana îi spuse prietenei sale: - Ţii minte castelul acela, care se vede pe fotografia ta, unde tatăl tău e arătat mic, cu toată familia sa? Eu cu soțul meu dorim să-ți facem un cadou, dăruindu-ți-l ție din partea noastră, pentru că ni-ai salvat pe mine și Şamil, și oricât ar costa, am hotărât să ți-l cumpărăm, am trimis deja slugile să-l găsească, iar noi venim din urma lor.
Cristina se emoționă, izbucni în plâns și zise: - Vă mulțumesc mult pentru mărinimia și generozitatea dumneavoastră, însă eu nu am nevoie de nimic, pur și simplu i-am salvat pe Diana și pe Şamil, fiindcă mi-a stat în puteri, nu puteam proceda altfel.
Contesa Esmeralda zise: - Cristina, tu nu ceri nimic, ai un suflet nobil, iar tot ce-ți dăruim noi, vine din toată inima și din tot sufletul!
Drumul fu lung și ei, trecând prin toată Europa de Vest, ajunseră în Transilvania, și în munții Carpați, se opriră lângă un castel minunat.
Diana își întrebă prietena: - Acest castel îți amintește de ceva?
Diana continuă să vorbească:
- Este castelul de pe fotografia cea veche, e casa bunicii tale, care a aparținut familiei tale. Ea s-a născut aici și l-a primit drept moștenire. Acum îți aparține ție, deoarece a fost cumpărat, pentru tine de la fostul proprietar. Este un cadou de la noi, pentru tine, și vom fi bucuroși să-i întoarcem castelul adevăratei lui moștenitoare. Sper ca aici să-ți găsești fericirea, dragă Cristina.
Cristina își aminti cum văzuse pentru prima oară vechea fotografie în album, când ajunsese în casa cucoanei Ludmila, mătușa sa, care o tratase atât de inuman.
Atunci acest castel o încântase atât de mult și ea visa ca într-o zi, el să-i aparțină, iar dânsa să fie aici stăpână. Cristina prinse a plânge, uite că de Crăciun, se mai împlini una dintre cele mai mari dorințe ale ei.
Se pare că de bună seamă Crăciunul îi aducea fericire, iar iarna, e cel mai minunat anotimp al anului.
Diana și soțul său Şamil, o luară de mână pe Cristina, care se pierduse cu firea, pe fața ei se topeau fulgii de zăpadă, ce se amestecau cu lacrimile sale, și ea era puțin supărată că a avut atât de mult de suferit și de luptat pentru existență, pentru cunoștințele care o ajutară să supraviețuiască și îi dădură importanță în ochii prietenilor săi influenți.
Diana împreună cu Cristina, Şamil, contesa Esmeralda și lord John, urcară scara cea mare și deschiseră ușile enorme de stejar, ornate cu vitralii din sticlă colorată. Când intrară, Cristina simți o căldură neobișnuită și mirosul cunoscut al copturii pregătite de Parascovia.
Parascovia ieși în întâmpinarea Cristinei, în urma ei venea câinele Valet și veverița Rița, adevărații ei prieteni, deja bătrâni, dar puternici și încă sănătoși. Cristina izbucni în plâns și îi îmbrățișă pe toți, iar contesa Esmeralda zise: - Te-am reținut special la palatul șeicului Ali și în castelul lordului John, ca să reușim să cumpărăm acest castel pentru tine, iar proprietarului i-am plătit preț dublu, și el, mulțumit de afacere, ni l-a cedat pentru tine, adevărata lui stăpână.
Parascovia spuse: - Contesa Esmeralda, mi-a trimis o scrisoare în care îmi dădea de veste, că a cumpărat acest castel pentru tine, și mă ruga să-mi vând casa și să mă mut cu traiul aici. Așa am și făcut, pe casă am luat bani buni, i-am depus la bancă, astfel ca de azi înainte să fim și noi asigurate.
Diana adăugă: - Mâine plecăm la banca din Brașov, le vom da acolo cufărul tău cu aur și cu nestemate, și totul va fi transformat în bani, cred că acum ești foarte bogată, Cristina.
Una dintre cele mai bogate mirese din voievodatul Transilvania, o să-ți poți recăpăta și titlul de noblețe, iar devenind baroneasă, vei putea cumpăra mult pământ în jurul castelului, căci am aflat că e de vânzare.
Parascovia și Ioana serviră masa și toți oaspeții fiind flămânzi mâncară cu plăcere bucatele savuroase. Diana o sărută pe Cristina și-i spuse: - Acum că ești bogată, nu mai ai nevoie să vinzi biscuiți și coșulețe, iar tu, Parascovia, poți să te odihnești cât îți poftește inima.
Era noapte și Parascovia îi cază pe toți în dormitoarele castelului, iar Cristinei îi arătă camera ei, care, după cum i se spusese, aparținuse cândva bunicii sale. Pe perete se păstrase un portret al bunicii, unde ea, la vârsta Cristinei, semăna atât de mult cu nepoata sa.
Cristina intră și se uită îndelung la portret, apoi, adresându-i-se, zise: - Draga mea bunică, tu nu m-ai văzut, dar așa a vrut soarta, ca fotografiile tale și cartea ta magică, să ajungă la mine, îți sunt recunoscătoare, pentru faptul că mi-ai dat aceste cunoștințe, ce m-au ajutat să salvez niște oameni foarte buni. Probabil că tu veghezi asupra mea din cer, de când am rămas orfană, și-mi urmărești fiece pas pe pământ. Iar toate succesele mele și restituirea castelului tău, sunt doar urmarea faptului, că mâna ta din ceruri, mă poartă prin viață. Îți mulțumesc mult și-mi pare foarte rău, că nu te-am văzut când mai trăiai. Te iubesc din toată inima și voi merge neapărat la mormântul tău, iar dacă nu ai un monument frumos, am să-ți comand eu unul.
Pe o clipă Cristinei, i se păru că pe portret apăru o umbră de zâmbet, sau poate că de vină era oboseala și drumul lung. Ea se culcă în patul moale, pe o saltea din puf de gâscă și se înveli cu o plapumă de puf. Ce bine e să se afle în casa, care-i deveni apropiată și dragă din prima clipă, de cum intră. Ea privea la focul din cămin, apoi prin geamul enorm, de unde se deschidea o priveliște minunată a munților Carpați, extraordinar de frumoși.
Ningea și era luminos, aproape ca pe timp de zi, iar brazii se acopereau cu o căciulă pufoasă, care îi înfrumuseța și îi încălzea, ferindu-i de gerul cumplit. Ușa era întredeschisă și intrară Valet și veverița Rița, postându-se lângă stăpâna lor, de care li se făcuse tare dor.
Cristina plângea, însă erau lacrimi de fericire, se afla pentru prima oară în propria ei casă, și nimeni n-o putea alunga, cum o făcea mătușa ei. Văzându-și stăpâna înlăcrimată, Valet îi lingea mâinile, fără a pricepe de ce plânge, doar totul se aranjase atât de bine pentru toți.
Dimineața, Parascovia îi aduse în pat ciocolată fierbinte și chifle, și o servi nu doar pe Cristina, ci și pe Valet și pe veverița Rița.
Parascovia îi zise: - Bea, fetița mea, apoi îți voi arăta cât de bine sunt aranjați Sting și văcuța noastră, au o căsuță caldă și mult fân proaspăt. Vezi ce bine a ieșit totul?
Cristina o îmbrățișă pe Parascovia și își expuse un gând:
“Mi se pare că este vorba de bunica mea, ea a aranjat totul, ea din ceruri, a dorit să-mi restituie această casă, să mă vadă bogată, prin acea carte de magie, pe care tu mi-ai transmis-o”.
Parascovia îi răspunse: - Probabil că ai dreptate, așa este, dar și tu ești foarte puternică, și ai luptat din răsputeri ca să reziști și să supraviețuiești. În afară de asta ți-au ajutat și cunoștințele tale, doar îți plăcea atât de mult să studiezi și te-ai făcut atât de deșteaptă și de cărturară.
Se dusese în grajd și îi văzură pe Sting și pe văcuță care se simțeau bine în încăperea caldă, cu multă lumină și Cristina le dădu să mănânce mere și dulciuri.
Toți oaspeții se adunară la micul dejun și contesa Esmeralda, luând masa, spuse:
- Iar acum plecăm la bancă, dragă Cristina.
Plecară la Banca Centrală din orașul Brașov, unde managerul băncii, o întâmpină pe clienta sa bogată, Parascovia, care păstra la această bancă, o parte din averea ei.
Directorul băncii, domnul Nicolae, îi invită la el pe oaspeții dragi.
Contesa Esmeralda zise:
- Tânăra aceasta, e domnișoara Cristina, iar acesta este cufărul ei cu bijuterii. Transformați totul în bani și la depozit, deschideți un cont pe numele ei, de azi înainte prietena fiicei mele, este clienta dumneavoastră.
Directorul băncii își chemă angajații și le porunci să calculeze cât valorează aurul și bijuteriile, în banii voievodatului lor. Directorul băncii, domnul Nicolae spuse: - Sunt bani frumoși, de aceea doar într-o săptămână vom putea evalua toate diamantele, rubinele, safirele și celelalte. Vă asigur, tânără domnișoară Cristina, sunteți extrem de bogată.
Contesa Esmeralda interveni: - Am mai aflat, că lângă castelul ce-i aparține Cristinei, se vinde un mare teren de pădure, aș dori ca dumneavoastră să-l cumpărați, pentru domnișoară, să-i reabilitați Titlul de Baroneasă, vă rog să aranjați totul, deoarece ea e tânără și nu are pe nimeni apropiat, care ar putea face aceste tranzacții.
Ieșiră de la banca, unde Cristina urma să vină de una singură, peste o săptămână, timp în care bancherul Nicolae trebuia să aranjeze totul, pentru ea și să-i transmită un carnet de cecuri, documentele pentru banii, bijuteriile și hârtiile de valoare păstrate.
Contesa Esmeralda spuse:
- Cristina, noi plecăm la castelul meu, tu mergi cu noi sau te duci la tine acasă?
Cristina răspunse: - Aș vrea să mă duc la mormântul bunicii și al bunicului, la cimitirul orășenesc, apoi mă voi întoarce acasă.
Contesa Esmeralda zise: - Atunci, draga mea, peste o lună, am să dau un bal în cinstea ta, și te aștept la noi pe ospețe. Te înțeleg că niciodată n-ai avut casa ta proprie, și acum tinzi să stai mai mult acolo, de aceea nu insist să mergi la noi.
Își luară rămas bun și Cristina se duse la cimitir, întrebându-l pe supraveghetor, unde se află mormintele bunicilor săi?
Acela se uită la domnișoara elegantă și răspunse: - Mormintele lor, deși au fost oameni bogați, sunt părăsite, iar crucile au putrezit, și totul e în paragină.
Cristina plivi și strânse cu mâinile toată iarba uscată, se lăsă în genunchi pe zăpadă și zise:
- Vă mulțumesc, dragii mei bunici, că nu m-ați părăsit și că m-ați ajutat de pe lumea cealaltă.
Apoi Cristina rugă să fie dusă la cel mai bun arhitect al cimitirului, în atelierul căruia se
confecționau cele mai frumoase monumente funerare.
Supraveghetorul cimitirului o conduse pe Cristina la arhitectul Dan și ea îi zise: - Vreau să confecționați cele mai frumoase monumente, din toate câte ați făcut, pentru dragii mei bunici. Oricât ar costa, puteți să luați banii de la bancă, vă semnez un cec și acolo domnul Nicolae, vă va elibera suma necesară. Sunt domnișoara Cristina și iată fotografiile bunicului și bunicii.
Cristina pregătise fotografiile din timp și i le dădu arhitectului. Iar domnul Dan, mai întrebă:
- Ce să scriu pe piatra funerară în afară de prenumele lor, numele de familie și titlurile?
Cristina spuse: - Scrieți: “Cu drag, de la Cristina, fie-vă veșnică amintirea!”
Cristina plecă și se întoarse la bancă, ca să-i preîntâmpine pe funcționarii ai bănicii, să trans¬fere de pe contul ei, pe carnetul de cecuri banii, și să dea bani pentru monumentele bunicului și al bunicii, pe măsura executării lor.
Mai trecu o lună de zile și în ajunul balului la contesa Esmeralda, Cristina îi invită pe toți la sfințirea monumentelor, ce erau deja gata. Acestea fuseseră confecționate din granit negru - împrejmuite cu un gard metalic nu prea înalt în formă de circumferințe înconjurate cu trandafiri și spini. Contesa Esmeralda, lord John, Diana și Şamil o lăudară pe Cristina, pentru faptul că primul lucru pe care l-a făcut, a fost să aducă în ordine mormintele bunicilor.
Cât de mare fu mirarea cucoanei Ludmila și a Tatianei, care venind la înmormântarea unui vecin de-al lor, văzură splendidele monumente ce se înălțau pe mormintele rudelor lor.
Tatiana zise: - Mamă, câți bani a trebuit să cheltuiască vipera asta, ca să înalțe niște monu¬mente atât de scumpe și mai e scris pe ele cu litere de aur?
Cucoana Ludmila răspunse: - Păi, am auzit că Parascovia și-a vândut casa și a trecut cu traiul într-o casă și mai bogată, deci treburile le merg bine.
Iar contesa Esmeralda se bucura mult pentru Cristina, care acum devenise baroneasă.
Cristina cumpără mult pământ, care odinioară aparținuse strămoșilor săi din partea bunicii.
Acum nu doar ca avere, se considera prima mireasă din voievodat, căci giuvaierele primite de la șeic Ali, pentru salvarea fiului său, se transformară într-o bogăție enormă, nu numai după criteriile din Transilvania, ci și din întreaga Europă. Atât de mult apreciase salvarea fiului și a nurorii sale de la o moarte sigură șeic Ali, un cârmuitor înțelept și bogat, care ca orice tată iubitor, plătise generos salvarea efectuată de tânăra magiciană Cristina din Transilvania.
Scopul balului organizat de contesa Esmeralda, cu ocazia salvării fiicei sale, de către prietena ei Cristina, fu ca toți mirii cei mai vestiți din țară, să o cunoască și să o aprecieze după merit, pe fermecătoarea domnișoară. Ca baroneasa Cristina să-și întâlnească ursitul și cu ajutorul ei să se căsătorească foarte reușit.
La bal fură invitate cele mai cunoscute familii din Transilvania, multe personalități marcante și chiar însuși Voievodul Transilvaniei, urma să sosească la acest bal, de la sfârșitul iernii.
Despre bal află și Tatiana, văzând cum servitorii contesei Esmeralda răspândeau invitații prin tot orașul. Ea se apropie de un servitor și-l întrebă:
- Cu ce ocazie organizează acest bal contesa Esmeralda?
Servitorul îi răspunse:
- Balul se dă în cinstea baronesei Cristina, care a fost declarată sora contesei Diana.
Tatiana alergă acasă și-i spuse mamei sale:
- Mamă, balul este organizat de contesa Esmeralda, în cinstea baronesei Cristina, sora contesei Diana. Şi tot orașul vorbește, că la Londra contesa Esmeralda, s-a căsătorit cu un lord frumos și bogat. Şi însăși contesa Diana se zice, că s-ar fi măritat cu emirul unui stat arab, și fiind acum însărcinată, așteaptă să aducă pe lume primul ei copil. Toți sunt fericiți și doar tu, mamă, nu te gândești deloc la fericirea mea. Noi nu suntem invitate nicăieri în societatea înaltă, din cauza acestei Cristine. Se pare că tu, mamă, te-ai împăcat definitiv cu această situație.
Cucoana Ludmila mânca pateurile aproape necomestibile, pregătite de servitoarea sa stângace, și răspunse: - Am cheltuit aproape jumătate de avere, cu această țigancă bătrână Tara și totul în zadar. Ce mai vrei de la mine?
Tatiana îi răspunse tăios:
- Doresc să mă căsătoresc, și nu cu oricine, ci cu prințul voievodatului nostru, atunci toți banii cheltuiți, ni se vor întoarce, iar eu le voi demonstra tuturor, cine sunt eu și cine-i această Cristina?
Tatiana era deja fată bătrână, trecuseră aproape treizeci de ani de la nașterea ei, și se reținuse de-a binelea cu măritișul. Nici mirii n-o asaltau. Mamei i se făcu milă de fiică și zise:
- Bine, fata mea, mâine ne vom duce la această zgripțuroaică bătrână!
Iar la castelul contesei Esmeralda soseau cu caretele oaspeți din diferite țări, și balul promitea să fie unul cu totul neobișnuit ca amploare. Însuși Voievodul Transilvaniei Vlad, cu fiul său prinț Vlad, sosiră la bal, printre primii și contesa Esmeralda, le-o prezentă pe tânăra baroneasă Cristina, proprietara castelului și a pământurilor din jurul lui, și i se adresă contelui:
- O recunoașteți pe tânăra aceasta? Este Cristina!
Cristina zâmbea, fiind mai fermecătoare ca oricând, în rochia ei fină de culoare gălbuie din atlaz și dantelă, în care arăta ca o prințesă. Purta bijuterii cu diamante și pietre scumpe, care o înfrumusețau și mai mult, iar ochii de culoarea ciocolatei, buzele ca zmeura coaptă sclipeau pe fața ei fină cu ten catifelat. Părul lucios cu bucle dese, aidoma zăpezii iarna, cădea pe umerii ei grațioși.
Voievodul Transilvaniei Vlad zise: - Ţii minte, domnișoară Cristina, cum te-am adus din pădure cu sacul acela greu plin cu pământ?
Cristina răspunse: - Da, țin minte, Majestate! După acea cucoana Ludmila, nu mă mai trimitea în pădure după sol.
Balul era minunat, Cristina dansa cu toți tinerii cavaleri care-și așteptau rândul, ca s-o invite la următorul dans. Prințul Vlad o admira pe tânăra fată, asaltată de către cavaleri, dar reuși și el să danseze cu ea, însă se făcu dimineață și oaspeții obosiți se împrăștiară pe la casele lor.
Iar în zori cucoana Ludmila spuse:
- Ei, Tanea, ce facem, mergem, fiică dragă, la Tara, acea țigancă lacomă și neplăcută. Poate de data aceasta, își va face lucrul bine și va justifica banii cheltuiți, pentru serviciile ei.
Foarte mulțumită, Tatiana ieși cu mama sa din casă, și în stradă opriră prima birjă, spunând unde trebuie să meargă. Ajungând la casa țigăncii Tara, îl rugară pe birjar să le aștepte puțin, și intrară în casa vrăjitoarei.
Pășind pragul casei, simțiră o mare căldură, totodată un iz insuportabil de pământ și de umezeală. Ţiganca Tara, zărind oaspeții, zise: - Demult nu v-am văzut, cred că lucrurile v-au mers bine, odată ce n-ați avut nevoie de serviciile mele?
Cucoana Ludmila i-o tăie: - Am fi venit noi mai devreme, atâta doar că serviciile tale sunt foarte scumpe, de aceea am decis să nu mai apelăm la ele.
Ţiganca Tara râse și răspunse: - Serviciile mele sunt scumpe, altfel toți ar fi otrăviți sau vrăjiți, așa încât nu e rău că totul e scump, nu pe oricine îl ține buzunarul să plătească vraja. Ce binevoiți de la mine de data aceasta? Iarăși vreți să otrăviți pe cineva?
Tatiana spuse: - Lasă oamenii să trăiască, nu cheltuim mai mult bani cu ei, căci și așa ți-am dat o jumătate de avere, doar că cei mai mari dușmani ai noștri cum trăiau, așa trăiesc bine, mersi!
Ţiganca Tara zise: - Cred că dușmanii voștri au înger păzitor foarte puternic, de vreme ce nu ați reușit să-i otrăviți. Eu, din partea mea, am făcut totul.
Tatiana zise: - Acum doresc să mi-l vrăjești pe prințul Vlad, să mă iubească mai mult, decât pe oricine și să mă ia de soție!
Ţiganca Tara le spuse:
- O să vă coste foarte scump, îmi dați două pungi cu aur și mă pun pe treabă.
Cucoana Ludmila scoase aurul și cu o grimasă de nemulțumire îi dădu monedele sunătoare, pe care țiganca le înhăță hulpav.
Satisfăcută, vrăjitoarea Tara, spuse: - Să mergem în încăperea de la subsol, acolo mă voi uita în oglinda cea veche și-ți voi spune exact, cum trebuie să procedezi, domnișoară Tatiana.
Coborâră scările și intrară într-o cameră, aproape plină cu pământul, pe care bătrâna țigancă îl folosea, pentru vrăji, și aici adia un iz de sol de mormânt, te luau fiorii, gândindu-te la viața de dincolo de mormânt.
În mijlocul odăii se afla o masă neagră, rotundă. Ţiganca Tara aprinse niște lumânări înalte din ceară de culoare închisă, așternu fața de masă brodată, în formă de pentagramă, și puse pe ea craniul. Ţiganca le porunci să se așeze pe scaune și să ia aminte la vorbele ei.
Vrăjitoarea Tara luă oglinda veche și crăpată și prinse a privi în ea la lumina acelei lumânări.
Apoi zise: - Oglinjoară, tu care mai mult de o sută de ani îmi descoperi adevărul, arată-mi, unde se va afla mâine la apusul soarelui prințul Vlad?
Ţiganca Tara văzu pădurea din apropiere și drumul central la intrarea în oraș, pe care prințul Vlad, mergea cu suita lui, venind de la vânătoare.
Ţiganca Tara mai adăugă: - Trimit mâine pe capul prințului Vlad, o foame de lup, să-i fie mereu foame, să mănânce tot ce va avea luat cu el, să cumpere și merele, care se vor vinde, și să le înghită pe toate. Așa poruncesc! Şi așa să fie! Să-mi vie în ajutor însuși Satana și să se facă
totul precum am poruncit eu, Vrăjitoarea Tara!
Apoi țiganca Tara luă un măr roșu enorm și-l descântă:
“ Vântule, ascultă-mi porunca, îți dau un ordin!
Mâine, când soarele va apune, să-mi slujești din plin,
Cine va mânca mărul vrăjit, acela va fi atras de Tatiana,
Vântule, fă-l pe acela s-o iubească la nebunie și s-o ia de soție,
Îți ordon, vântule, ieși mâine la apusul soarelui și învârte-te,
Bate tare și fugi nebunește, prin păduri și prin munți,
Găsește-l pe prințul Vlad și vrăjește inima voinicului,
Care va gusta din acest măr descântat!
Să fie așa, cum am spus eu, Vrăjitoarea Tara!”
Ţiganca Tara îi dădu mărul vrăjit și zise: - Tu, cuconiță Tatiana, să te îmbraci mâine în haine de țărancă și la apusul soarelui să ieși la drumul central, ce duce spre Brașov. Acolo să te oprești cu un coșuleț de mere în mână, ia coșulețul acesta cu merele mele, ele sunt mărunte, iar acest măr mășcat, se deosebește de toate celelalte. Prințul va ruga să i se cumpere mere, iar tu să dai tot coșulețul, iar lui personal să-i oferi acest măr mășcat, dându-i-l drept în mână. Ai priceput, dar vezi să nu încurci ceva, căci doar acela care va gusta din mărul vrăjit de mine, acela se va îndrăgosti de tine. Ai înțeles? Şi să țineți minte, eu mi-am făcut treaba, acum totul depinde numai de voi, eu nu răspund pentru rezultat, iar lucrul meu nu-l refac pe gratis.
Domnișoara Tatiana luă coșulețul cu mere și printre ele puse și mărul mășcat, vrăjit ca tânărul să se îndrăgostească. Plecară în grabă și în curând ajunseră acasă, se așezară să ia masa, iar merele le încuiară într-un dulăpior, ca nu cumva, Doamne ferește, cineva din greșeală să mănânce mărul prețios. A doua zi, după masă, Tatiana, îmbrăcată în hainele servitoarei sale, cu un batic pe cap, în ținută de țărancă, se duse la locul, despre care îi vorbise țiganca. Se așeză pe marginea drumului și mâncă vreo câteva mere. Le acoperi cu un șal, ca nimeni să nu se intereseze de merele ei. În timpul acesta prințul Vlad se întorcea de la vânătoarea de iepuri, și era așa de flămând, încât mâncase tot ce luaseră cu ei. Văzând de departe țăranca ce vindea un coș cu mere, prințul Vlad îi spuse unui servitor, dându-i o monedă de aur, să se oprească și să cumpere tot coșul pentru el. Servitorul, un țăran tânăr pe nume Ion, se opri și se duse în direcția Tatianei. Ion ascunse moneda de aur și scoase una de argint, socotind că e prea de ajuns, pentru coșulețul cu mere. El îi dădu Tatianei moneda de argint și-i zise:
- Ţărancă, uite o monedă de argint și dă coșulețul tău, pentru prințul Vlad.
Tatiana răspunse: - Cam zgârcit este stăpânul tău, odată ce are în buzunare monede de argint. Dar ia coșul și dă-i stăpânului tău acest măr mășcat, căci este pentru el.
Ion mergea pe drum, și ajungând printre copaci, hotărî cât nu-l vedea nimeni, să mănânce mărul cel mai mare.
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT