Prințesa Transilvaniei: Minunile De Crăciun - poveste de Iulia Jilinschi (partea a doua)

Citiți continuarea poveștii Prințesa Transilvaniei: Minunile De Crăciun scrisă de Iulia Jilinschi

În continuarea poveștii "Prințesa Transilvaniei: Minunile De Crăciun" o găsim pe Cristina în compania Dianei, fata contesei Esmeralda. Cele două fete se joacă în castelul contesei și caută prin toate sertarele. Cristina este chemată să facă baie și Diana o pune pe Lili să-i aranjeze părul Cristinei așa cum îi place ei.

Citiți continuarea poveștii Prințesa Transilvaniei: Minunile De Crăciun

Mai întâi ea cercetă un paltonaș de culoarea zmeu-răi, tivit pe la poale cu blăniță albă, o căciuliță frumoasă și cizmulițe de aceeași culoare. Apoi, amintindu-și ceva, scoase și o pereche de mănuși la fel. Diana se uita în dulap și alegea de toate câte puțin: chiloței, maiouri, ciorapiori. După care mica stăpână a castelului alese o rochiță de catifea bordo, o fustiță și o bluziță albă ajurată, câteva jachețele călduroase. Apoi mai alese o pereche de cămăși de noapte și o pijama călduroasă numai bună pentru acele zile friguroase.
Lili o chemă pe Cristina în camera de baie și Diana o însoți ca să nu rămână singură în odaie. Cristina intră în cada plină cu spumă și Lili îi săpuni părul.
Diana spuse: - Lili, scurtează-i un pic părul și împletește-i cosițe cum îmi împletești mie.
Lili execută porunca și Cristina, îmbrăcând rochița de catifea, se privi într-o oglindă mare, rotundă, aurie și nu-i veni a crede că e fetița săracă de adineaori.
Hăinuțele vechi ale Cristinei Diana îi porunci lui Lili să le ardă ca să nu rămână nici o urmă din viața ei de până acum. Cu o nouă coafură, cu cosițele ridicate pe creștet semăna cu o domnișoară de neam ales. Cristina observă un dulap cu păpuși de porțelan, frumoase cum nu văzuse vreodată și își aduse aminte de păpușa sa care arsese în așternutul ei.
Diana se apropie de dulapul în care erau două păpuși, ea le numea gemene, căci se deosebeau una de alta numai prin culoarea rochițelor, una avea rochiță roz, cealaltă - bordo. O scoase pe cea în rochiță bordo și i-o dărui Cristinei.
- Când le-am cumpărat la Paris, nu mă puteam nicidecum decide care din ele îmi place mai tare și tatăl meu m-a îndemnat să le iau pe amândouă. Bine că le-am luat, acum îți dăruiesc una ție.
Cristina spuse: - O să pot oare să-ți mulțumesc cândva pentru tot ce faci pentru mine?
Diana răspunse:
- Ştii, fericirea cea mai mare nu e să primești daruri, ci să le dăruiești altora. Așa că mie mi-a făcut plăcere să-ți dăruiesc toate acestea. Păpușa se numește Eliza, așa să-i zici și tu.
Diana își luă de mână prietena și o conduse în sufragerie unde sosiseră deja mulți oaspeți.
Cristina se intimidă și o rugă pe prietena sa să-i permită să plece acasă, deoarece azi s-au petrecut prea multe evenimente și vrea să-i împărtășească și Parascoviei bucuria sa și să-i arate darurile.
Contesa Esmeralda porunci ca fetița să fie dusă acasă și să ia cu dânsa toate cutii-le cu daruri. Iar Diana i-a mai spus lui Lili să pună într-o cutie tot soiul de dulciuri pentru Cristina.
Fetița se întoarse acasă și rugă vizitiul să fie lăsată la poartă, însă el nu se învoi, deoarece contesa îi poruncise să sune la ușă ca să vadă cu ochii lui cum intră Cristina în casă pentru că afară era un ger cumplit.
Când o conduse la trăsură, Diana îi spuse Cristinei că în fiecare duminică o s-o ia de la școală și o să se joace amândouă până târziu sau poate chiar va rămâne până a doua zi dacă i se va permite.
Cucoana văzu prin fereastră caleașca luxoasă cu blazon a contesei Esmeralda și exclamă:
- Binevoiește să vină la noi însăși contesa Esmeralda? Doar de când s-a căsătorit cu contele și a devenit persoană văzută, a uitat cum vroia să se mărite cu fratele meu și plângea nopțile în pernă.
Aruncându-și un șal pe spate, ieși în grabă s-o întâmpine pe importanta musafiră, însă în prag stătea Cristina, gătită de parcă ar fi fost fiica contesei. Văzând-o prin geam pe Cristina gătită, ieși în fugă și Tatiana, care nu găsea cuvinte, de indignată ce era, se făcu roșie ca un rac fiert.
Servitorul contesei Esmeralda îi spuse cucoanei Ludmila:
- Iată, v-am adus nepoata teafără și nevătămată, iar cutiile astea toate sunt darurile ei.
Cristina privi în ochiul stâng al mătușii, apoi în cel al verișoarei și nu i se făcu rău ca data trecută de la privirile lor. Iar cucoana Ludmila zise: - Așa mică și așa de descurcăreață, ai și reușit să faci cunoștință cu contesa Esmeralda? Te-ai dus să te plângi întregului oraș pe mine, asta îți este recunoștința pentru adăpostul pe care ți l-am oferit?
Auzind strigăte, ieși Parascovia și îi făcu observație:
- Cucoană, se adună lume și iarăși tot orașul o să vorbească despre dumneata. Lasă biata copilă în pace, ce rău a făcut? Eu am rugat-o pe cucoana Esmeralda să aibă grijă de orfană.
Speriată, Cristina se îndreptăți:
- Pur și simplu Diana, fiica contesei Esmeralda, este prietena mea!
Cucoana Ludmila întrebă:
- Şi unde v-ați împrietenit, doar tu stai numai în grajdul nostru cu Valet și Sting?
- La școala duminicală de pe lângă biserica părintelui Teoctist, a venit acolo de ziua ei de naștere ca să le aducă daruri copiilor și m-a luat la ea.
Verișoara Tatiana întrebă: - Dar cum ai ajuns tam-nisam la școală?
Parascovia răspunse: - Fetița vrea să învețe carte și eu am aranjat-o la școală, nu-i nimic rău în asta, ba chiar e bine că s-a împrietenit cu mica contesă Diana, poate îi va prinde bine în viață.
Cucoana Ludmila rosti, spre marea bucurie a fiicei sale: - Ce-i trebuie Cristinei să știe carte, în cel mai bun caz va trebui să mulgă vacile, așa miloagă cum e?
Cristina răspunse cu mândrie, îmbrăcată în haine minunate și strângând păpușa:
- Mătușă, vrei sau nu vrei, eu numaidecât o să fiu prințesă. M-am născut în noaptea de Crăciun și dorința mea se va împlini.
Parascovia luă cutiile și le duse la bucătărie. Era foarte mândră de fetița care a știut să le dea riposta cuvenită celor două vipere.
Cristina îi arătă Parascoviei darurile și amândouă le atârnară pe umerașe confecționate de bucătăreasă din crenguțe uscate. După care fetița le servi pe Parascovia și Ioana cu fursecuri și fructe, mai puse câteva pe o farfurie și le duse grăjdarului, lui Valet și Sting, celor mai buni prieteni ai săi.
Iar Tatiana și maică-sa acolo, în sufragerie, se gândeau cum s-o pedepsească pe Cristina pentru obrăznicia ei.
A doua zi dimineață, de îndată ce Parascovia reuși să hrănească fetița și pe toți ceilalți prieteni, la bucătărie veni cucoana Ludmila și porunci:
- De azi înainte Cristina o să îndeplinească lucrul cel mai greu la bucătărie, o să spele și o să curăță totul, o să scoată gunoiul. Dacă vrea să învețe carte, înseamnă că e gata și să muncească. Doar trebuie să-și câștige cumva bucățica de pâine pe care o mănâncă la mine. Nu-i sunt datoare cu nimic, cu atât mai mult că în viața sa va fi nevoită să îndeplinească munca de salahor, așa că nu are decât să se obișnuiască cu ea.
Parascovia se indignă: - Cucoană, dumneata chiar nu te temi de Dumnezeu, doar ți-i nepoată?
Cucoana răspunse mulțumită:
- Servitorii nu discută ordinele mele, tu ești o simplă bucătăreasă și nu ai dreptul să mă înveți cum să procedez. Să-i dai nisip și săpun să facă lună toate tigăile și tăvile.
Cristina spuse: - Bine, mătușă, o să fac așa cum îmi ceri.
Cucoana plecă mulțumită, iar Tatiana zâmbea și privea prin ușa deschisă la cele ce se petreceau.
Cristina zise: - Parascovia, îmi pare rău de rochiță, să n-o murdăresc. Am vrut să-mi păstrez rochița cea veche, dar domnișoara Diana a poruncit să fie ars totul și mi-a spus să nu mai umblu în hainele cele vechi:
- Bine ți-a spus Diana, zise Parascovia. Dar eu azi am fost să vând niște ouă de la găinile mele și ți-am cumpărat un costumași național de al nostru, așa că probează-l, cred că o să-ți vină întocmai.
Cristina îmbrăcă bluzița din pânză de casă, bundița neagră de lână, toate brodate frumos cu trandafiri roșii și albăstrele. Iar pe cap își puse un batic alb, brodat și el pe la margini. Ca să nu-și murdărească și costumașul acela atât de frumos, Parascovia o legă cu un șorț. Fetița se privi în fundul unei tigăi noi în care se vedea ca-n oglindă și spuse: - Îți mulțumesc, Parascovia, îmbrăcămintea ta îmi place tot atât de mult ca și darurile contesei Esmeralda și-mi stau destul de bine. Acum toarnă-mi apă caldă în lighenaș, dă-mi și săpun, ca să spăl toată vesela murdară.
Parascovia zise: - Ce fetiță deșteaptă ești, bine că nu verși lacrimi din te miri ce, ești atât de puternică și nu te temi de lucru.
Mica fetiță trudi până în seară, când termină de frecat toate tigăile și tăvile ce străluceau de curățenie.
Cucoana și fiica sa se culcară de amiază și Parascovia prăji repejor pentru ele cartofi, prepară o salată de varză murată cu ceapă și ulei și toate trei se așezară la masă.
Ioana spuse supărată: - Cucoana noastră, cred eu, își iese așa de tare din pepeni pentru că tu, Cristina, ești mai frumoasă și mai deșteaptă decât fiică-sa.
Cristina o rugă: - Parascovia, eu sunt sătulă, dă-mi ceva să le duc și prietenilor mei.
Parascovia îi dădu ciolănașele rămase de la prânz și pâine muiată în lapte pentru Valet. Pentru Sting îi dădu biscuiți și mere, iar pe grăjdar îi zise să-l cheme la bucătărie ca să-l hrănească și să-l servească cu o ceașcă de ceai fierbinte.
După masă Cristina vru să urce din nou în pod, o ademenea cufărul vechi în care de răul frigului data trecută nu reușise să-l cerceteze până la fund.
Acum ea găsi un album căptușit cu piele și îl deschise. De pe prima filă o privea frumoasă o doamnă mondenă, în floarea vârstei, evident era bunica ei după tată. Cu atât mai mult că tatăl Cristinei zicea că el seamănă cu mama sa, iar Cristina e leit bunica ei. Privind-o pe frumoasa doamnă, Cristina întrebă: - Bunică, oare și eu o să arăt așa ca tine când voi crește mare?
Pe a doua filă văzu o fotografie cu tatăl ei și mătușa Ludmila. Ambii erau mici, tatăl un pic mai mare decât ea. Mai departe iarăși fotografii ale fermecătorului castel cu păuni în curte, lângă havuz, în plan secund munții acoperiți cu zăpadă, în fața casei toată familia, cu copiii deja maturi. Mătușa Ludmila are o privire malițioasă pe care i-o aruncă fratelui său și pe care nici aparatul de fotografiat nu a putut s-o ascundă. Pe fotografie tatăl ei poartă haine de boier bogat și Cristina regretă că nu a avut ocazia să-l vadă astfel îmbrăcat. Ea luă din album fotografia bunicii și fotografia cu tatăl ei, mare deja, să le păstreze ca amintire despre familia sa.
Trecu o săptămână, veni din nou ziua de duminică și Parascovia o conduse pe Cristina la școală. Acum până și preotul zâmbi văzând-o pe mica fetiță împodobită ca o păpușă intrând în clasă și ocupându-și locul în prima bancă gata să memorizeze tot ce i se va preda la lecție.
Contele Alexandru, soțul contesei Esmeralda, era trimis cu o misiune diplomatică în Orient, fiind foarte inteligent și instruit, el aducea o contribuție considerabilă la menținerea păcii în țara sa, iar contesa rămânea în acest răstimp doar cu fiica. Ea veni cu Diana ca s-o ia pe Cristina în ospeție și să-l invite și pe părinte la masă.
Cristina se bucură văzându-și prietena și alergă la ea, se îmbrățișară și când ajunseră la caleașcă Diana observă rănile de pe degetele bietei fetițe și o întrebă: - Cristina, ce-ai pățit?
Cristina răspunse: - Eu toată ziua spăl castroanele și tigăile și iată că degețelele mi s-au rănit.
Diana i se adresă mamei sale: - Mamă, ia te uită ce-i cu mânuțele Cristinei, vezi?
Contesa Esmeralda mai zise:
- Fiica mea, într-o bună zi cucoana va plăti pentru tot răul săvârșit.
Contesa Esmeralda adăugă: - Nu-i nimic, Cristina, o să-ți treacă, numai că trebuie să-ți ungi mâinile după baie. Am să-ți dau o alifie și Parascovia ți le va unge.
Cristina spuse: - Eu mă spăl cu apă rece afară, cucoana Ludmila nu-mi permite să mă scald în cada ei. Zice că o să se roadă smalțul dacă o să mă scald în ea și că trebuie să mă deprind cu greutățile, altfel viața mea n-o să-mi pară prea dulce.
Părintele oftă și zise: - Nu am crezut că această cucoană este chiar atât de haină, oare nu se teme că o va pedepsi Dumnezeu?
Sosiră la castelul contesei Esmeralda și, în timp ce servitorii așezau masa, ea îi porunci lui Lili s-o scalde pe micuță și să-i ungă mâinile cu o alifie vindecătoare. Apoi toți împreună, contesa Esmeralda, părintele Teoctist, Diana și Cristina luară loc la masă.
După aceea fetițele se jucară și seara, cu multe cutii pline cu dulciuri, Cristina se întoarse cu caleașca acasă, însoțită de părintele Teoctist. El bătu la ușă și, văzând-o pe cucoana Ludmila, îi spuse că ar vrea să stea de vorbă.
Când o văzu pe nepoata sa cu el, ea își dădu seama despre ce vrea să-i vorbească și, nemulțumită, îl pofti în sufragerie și porunci să li se servească ceai cu dulceață.
Preotul îi vorbi: - Am venit să vă spun că puteți fi mândră de nepoata dumneavoastră, e cea mai bună elevă din clasă și scrie și citește foarte bine. Dar azi i-am văzut mâinile și m-a zguduit cruzimea dumneavoastră, cucoană Ludmila, doar aveți și dumneavoastră o fiică și s-ar cuveni să o iubiți pe orfană. Dacă nu o iubiți, cel puțin nu o oprimați.
Cucoana Ludmila spuse: - Nu am atins-o nici cu un deget, nu am bătut-o, și atunci ce vrei dumneata de la mine? Iar de iubit, să-mi fie cu iertare, eu am pe cine iubi, îmi iubesc fiica aceasta orfană și ea de tată, căreia nimeni în afară de mine nu-i poartă de grijă.
Preotul Teoctist continuă: - Şi nepoata dumneavoastră ar fi putut fi bogată, știți prea bine ce am în vedere, însă nu i-ați dat nici un ban din moștenire, așa că cel puțin nu o siliți să muncească.
Şi apoi, cum poate un copil să se spele afară pe un ger ca ăsta, chiar nu vă este nici un pic milă de ea?
Cucoana răspunse: - Fiiculița mea este foarte gingașă și nu suferă ca ea să se scalde în cada noastră. Acum eu ce să fac, doar n-o să construiesc o nouă cameră de baie pentru ea? Unde mai pui că nu-i cucoană și nu are decât să se obișnuiască cu greutățile vieții.
Preotul îi răspunse: - Dumneavoastră nu sunteți enoriașa mea, cucoană Ludmila, dar am ținut deseori predici despre viața fără de prihană a Domnului. Am văzut multe și multe știu, deoarece am adunat mulți ani de viață. Ştiu și pot să dau multe exemple din orașul nostru când oamenii au fost pedepsiți pentru relele săvârșite. Luați seama să nu fie prea târziu când veți vrea să îndreptați lucrurile și va trebui să plângeți și să vă căiți de cele comise.
Domnișoara Tatiana, auzind discuția de dincolo de ușă, își zise că e momentul să intervină, te pomenești că preotul poate s-o înduioșeze pe maică-sa.
Tanea intră și spuse: - Bună seara! Mamă, mă doare gâtul și mi-i somn.
Preotul înțelese că discuția a luat sfârșit și că nu s-a soldat cu nimic. Își luă rămas bun și plecă la biserica sa unde-i era și casa.
Se scurse aproape un an din ziua când Cristina nimerise în casa mătușii sale. În duminica aceea ca de obicei o luă de la școală acasă la ea Diana. Iar fetița orfană, în acel an, grație școlii duminicale și Dianei care învăța la o școală pentru oamenii bogați, află multe lucruri folositoare.
Însăși Diana îi preda lecțiile și fiind o elevă excelentă, deveni un pedagog minunat pentru prietena sa. Diana îi povesti tot ce știa ea și, când veni vorba despre sere, unde iarna cresc flori și legume, Cristina își exprimă nedumerirea:
- Cum adică acum, când afară e iarnă, acolo e plină vară.
Diana o îndemnă: - Hai cu mine în sera noastră și ai să vezi cum arată totul în realitate.
Fetițele se îmbrăcară mai călduros și ieșiră în fugă din castel. Peste câteva clipe se pomeniră într-o seră enormă unde era cald ca vara și totul era sticlit, iar pe geamuri se vedeau flori ciudate desenate de ger. Acolo creșteau orhidee și multe plante exotice, iar alături, pe câteva răzoare pătrate, creșteau căpșuni și zmeură pe care erau și flori, și poame. Cristina se uita ca la o minune la acel paradis de iarnă și la fragii copți. Diana îi mărturisi:
- Eu, când eram încă mică, am dorit să mi se aducă de Crăciun fragi și iată că mi-au răsădit și de atunci totdeauna îi servim proaspeți la masa de sărbătoare.
Cristina o întrebă: - Şi tu consideri că ziua de Crăciun este o sărbătoare deosebită?
Diana îi confirmă:
- Da! E o sărbătoare cu totul deosebită și eu, ca și toți copiii de pe lume, aștept o minune și voi ruga să mi se întâmple anume în ziua aceasta, doar până la Crăciun au rămas două săptămâni. Şi mai e și ziua ta, Cristina, și tu trebuie să te gândești bine ce ai dori să ți se întâmple.
Diana continuă să vorbească: - Învățătoarea ne-a spus că în ajunul Crăciunului se pune o cizmuliță roșie sub brad și în ea un bilețel cu toate dorințele iar noaptea îngerul le citește și ele neapărat se îndeplinesc. În această noapte cerul îndeplinește multe dorințe.
Cristina zise:
- Ce bine e că de-acum știu a scrie și de data aceasta îmi voi scrie și eu dorințele mele.
Diana îi promise: - În ajunul Crăciunului dimineață o să vin cu sania după tine și îi voi cere voie mătușii tale să-ți permită să stai câteva zile la noi, nu o să mă refuze, crede-mă.
Cristina îi spuse: - Ea și pentru că nu lucrez duminica mă ceartă, iar Parascovia se ia la harță cu dânsa și-i spune că mă nedreptățește!
Zilele zburară repede și în casa cucoanei Ludmila se lucra de zor, erau în toi pregătirile de Crăciun. Parascovia cocea turte dulci și covrigi, fierbea carne. Iar cucoana făcea ce făcea și tot intra în bucătărie ca să se asigure că nimeni nu mănâncă din ceea ce se gătește. Însă Parascovia își cususe un buzunar mare sub șorț și strecura acolo mâncare pentru fetiță, nu-i uita nici pe ceilalți obidiți.
Cristina de dimineață spălă vesela și Parascovia o puse să curățe cartofi mărunți cum îi plăcea cucoanei. Cineva sună la ușă și cocoana Ludmila, văzând caleașca, ieși în grabă.
Era Diana care o felicită: - Să vă fie de bine cu sărbătoarea de Crăciun, cucoană Ludmila! Am venit după prietena mea, vreau să vă rog, și sper să nu mă refuzați, să-mi permiteți să o iau pe Cristina la mine pe câteva zile cât ține vacanța.
În ușă răsări Tatiana și cucoana Ludmila spuse:
- Nu știu de ce nu ai fi prietenă cu fiica mea, ce-ți trebuie sărăntoaca aceasta? În casă e mult de lucru, iar ea e leneșă și nu vrea să facă nimic, a devenit cucoană de când e prietena ta.
Diana îi răspunse: - Nu știu de ce, cucoană Ludmila, dar cu fiica dumneavoastră nu m-am putut împrieteni. Şi apoi nu ne simpatizăm una pe alta. Am înghețat și vă rog să-i spuneți Cristinei să iasă mai repede, altfel mă duc eu după ea.
Tatiana nu se putu stăpâni și o înțepă cu vorba:
- Precum văd, în ce privește impertinența semănați, pesemne, asta v-a apropiat. Ce-ai învățat la școală, dacă nu știi să te porți?

Contesa mică îi răspunse: - Eu vorbesc respectuos cu mama ta, iar tu, din câte văd, nu ai fost bine educată și te bagi în vorbă nepoftită. Iar la școala, de unde tu ai fost exmatriculată din lipsă de silință la învățătură, eu sunt eminentă, așa că mai bine să tăcem din gură.
Parascovia auzise vorbă, ieși din bucătărie, o văzu pe Diana și zise:
- Cuconiță, ai venit după Cristina? Iese peste câteva clipe.
Parascovia veni fuga în bucătărie și spuse:
- Lasă, voi termina eu totul, îmbracă-te, a venit Diana după tine.
Fericită, fetița se spălă repede pe mâini afară era așa de frig, încât apa pe care Parascovia i-o turna până a ajunge jos pe pământ se prefăcea în gheață. Cristina îmbrăcă hainele de sărbătoare dăruite de Diana, care după un an de zile îi erau cam mici, sări în sania-caleașcă și le strigă tuturor: - Crăciun fericit! Vă doresc la toți fericire!
Sania cu fetele zâmbitoare se urni din loc și porni în goană pe străzile înzăpezite ale orașului spre castelul în care locuia familia contesei Esmeralda. Sosind acasă, se apucară să împodobească de zor micul brad al Dianei. Ea spuse:
- Brădulețul acesta l-a sădit tăticul meu când m-am născut și iată-l, crește pe terasa mea. Iar de Crăciun îl iau la mine și îl împodobesc, și el, ca și mine, are de acum opt ani.
Tatăl Dianei încă nu revenise din Orient, dar îi trimise din Egipt dulciuri și fructe. Iar brăduțul îl împodobeau cu bomboane de Anul nou pe care le cumpără special pentru ei un comerciant din Paris, ca și multe alte daruri pentru această sărbătoare deosebită. Când pomul de Crăciun scânteia în toate culorile cu bomboane și pănglicuțe, Diana aduse o cizmuliță roșie și zise:
- Cizmulița aceasta e anume pentru bilețelele cu dorințe, așa că înainte de culcare vom pune în ea bilețelele cu dorințele noastre.
Fetițele luară masa, apoi Diana prinse să-i citească Cristinei o poveste cu trei vrăjitoare care făceau numai fapte bune, ajutându-i pe cei slabi care aveau nevoie de ocrotirea lor.
Cristina zise: - Eu o să-mi scriu pe bilețelul, pe care o să-l pun în cizmuliță, dorința că vreau să fiu vrăjitoare!
Apoi, căzând puțin pe gânduri, întrebă: - Diana! Pot să mai scriu și alte dorințe?
Diana îi răspunse în cunoștință de cauză:
- Ei, timp de un an nu apare doar o singură dorință, așa că eu cred că ar trebui să fie trei.
Se lăsă noaptea și, după o cină ca din poveste cu mâncare din belșug și un desert copios, cu căpșune și fragi, contesa Esmeralda le dădu fetițelor câte o pijama nouă de atlaz cu dantelă, cum, probabil, poartă doar prințesele, așa își zise pentru sine Cristina mulțumind pentru dar.
Contesa Esmeralda ordonă:
- Acum la culcare și nu uitați să vă scrieți dorințele și să le puneți în cizmuliță!
Fetițele se jucară cu păpușile și când simțiră că le vine moș Ene pe la gene se așezară să-și scrie dorințele.
Diana scrise: - Vreau să am o soră.
Diana avea tot ce putea să-și dorească și iată că altă dorință nu-i veni in minte.
Iar Cristina scrise: - Vreau să devin vrăjitoare și întotdeauna să înving răul!
Fetițele scriseseră doar cate o dorință, zicându-și că in felul acesta se va împlini la sigur, și sloboziră bilețelele in cizmuliță. Se culcară, stand cu ochii la brad ca să vadă cine o să vină după bilețelele lor și o să le citească. Curând însă somnul strâns de copil le dobori și ele adormiră in pătucurile din puf și mătase roz in odaia in care mirosea atât de îmbietor a conifere și prospețime.
Dimineața când se treziră bilețelele nu mai erau, iar pe podea stăteau mulțime de cutii legate cu funde și pe fiecare era scris numele uneia din ele. Cristina își alese darurile sale, Diana pe ale sale.

Pentru prima dată Cristina își petrecea atât de frumos această sărbătoare și primea daruri de la Moș Crăciun sau poate de la îngerii din cer sau de la sfântul Nicolae care făcea minuni pentru toată lumea, îndeosebi pentru copii.
Cristina spuse: - Şi înainte așteptam daruri sub brad, însă îngerii probabil pogoară numai in casele bine luminate care se văd limpede. Când locuiam cu părinții mei, in casa noastră era mereu întuneric și de aceea ei o ocoleau.
Acum fetița deschise cutiile cu daruri și găsi in ele o rochie splendidă, pantofiori, un paltonaș nou, o căciulă mică și o pereche de cizmulițe. Iar intr-una din ele era un ursuleț alb și când o deschise găsi acolo un bilețel:
„Cristina! De Crăciun toate visele tale se vor împlini, trebuie să crezi!”
Printre cadouri era o lădiță plină cu bomboane de ciocolată și fetița hotărî să nu le mănânce singură, ci să-i servească pe toți ai casei, chiar și pe cucoana Ludmila cea rea și pe fiica ei.
Contesa Esmeralda veni după fetițe prefăcându-se mirată de cadourile ce umpluseră toată încăperea. Le cercetă împreună cu fetițele și plecară in sufragerie la masa de sărbătoare unde totul era nespus de solemn. Cristalul scânteia și in centrul mesei stătea un coș cu trandafiri vii tăiați din oranjeria castelului. Şi fața de masă era brodată cu rămurele de brad și cucuruzi. Iar pe masă stăteau tot felul de fructe și dulciuri. Dar contesa le sfătui pe fetițe să mănânce mai întâi carne, pește și salate și după aceea să treacă la dulciuri.
Câteva zile stătu Cristina in ospeție la prietena sa iar in ziua când Diana plecă la școală, fu adusă acasă cu caleașca plină cu o mulțime de daruri și dulciuri.
Cristina ii servi pe toți, mai puse pe o farfurie și o rugă pe Ioana s-o ducă pe masă in sufragerie, deoarece cucoana Ludmila și fiica ei Tanea in acea dimineață mai dormeau neavând nici un fel de griji.
Cristina scoase lădița cu ciocolată și i se adresă Parascoviei:
- Parascovia, ia-le din partea mea pentru că ești atât de bună și miloasă cu mine!
Parascovia începu să lăcrimeze cuprinsă de o mare duioșie față de micuța de care se atașase
atât de tare.
Lădița mare cu ciocolată scumpă Parascovia o lăsă in bucătărie, la vedere.
Peste puțin timp intră in bucătărie cucoana Ludmila și, văzând lădița, întrebă:
- Cine v-a dat ciocolată, doar costă o avere?
Parascovia ii răspunse: - I-a fost dăruită Cristinei, iar ea mi-a dăruit-o mie, așa că vă servesc, dar să nu luați mai mult de două.
Cucoana Ludmila se grozăvi: - Mare nevoie am eu de ciocolata voastră, mi-oi manca ciocolata mea dacă voi avea chef. Iar tu grăbește-te să aduci bucatele pe masă.
Cucoana Ludmila intră in casă, iar fiica ei înfulecă ultimele dulciuri fără a-i lăsa ceva mamei sale.
Mama ii spuse fiicei despre lădița cu ciocolată scumpă și despre purtarea obraznică a bucătăresei.
Tatiana se miră: - Mamă, nu înțeleg de ce rabzi toate acestea?
Cucoana Ludmila răspunse:
- De ce? Pentru că sunt bună la inimă și toți servitorii mi se suie in cap!
Iar Cristina după ce făcea tot lucrul, se ducea in pod să citească, învelindu-se cu o plapumă pe care o găsise și i-o dăduse Ioana ca să nu înghețe de frig. Într-o zi ea ii spuse Parascoviei:
- Am citit totul, acum dă-mi cartea ceea de la bunica mea să o citesc.
Parascovia zise:
- Am să ți-o aduc mâine, dar s-o citești acolo, in pod, să nu te vadă, Doamne păzește, cucoana.
Că tot timpul o întreba pe mamă-sa, când aceea era pe moarte, unde să fi dispărut cartea despre magie și bătrâna ii spunea că demult a fost pierdută. Dacă află că e la mine, are să ne bage de vii in pământ și pe mine și pe tine.
Parascovia aduse cartea, i-o dădu Cristinei și fetița începu să citească ce e scris pe prima pagină. Citi următoarele: „Cine va studia această carte, aceluia i se vor deschide tainele magiei, ce au tot atâția ani cat are și omenirea. Tu, cititorule, vei învăța să vindeci de deochi cele mai groaznice cazuri, să tratezi boli incurabile, să anihilezi pană și vrăjile aducătoare de moarte. Iar dacă vei atinge cu această carte un om grav bolnav, se va înviora și va reveni la viață. Dar vei avea această putere doar de cinci ori, deoarece după aceea va fi nevoie de o sută de ani pentru ca această carte să se reîncarce din nou cu energie pozitivă”.
Cristina citi și își dădu seama că viața este un lucru de lungă durată și te pomenești că ea va avea nevoie să salveze și pe cineva dintre oamenii dragi. Ascunse cartea in cutia in care își ținea lucrurile sale și, deseori, când cucoana lipsea, o răsfoia.
Era primăvară și cucoana Ludmila vru să schimbe țărâna la florile de casă. Dându-i un sac Cristinei, ii porunci: - Ai să te duci la pădure după țărână și in fiecare zi ai să aduci câte un sac, avem multe flori și in solul de pădure ele cresc bine.
Fetița plecă să îndeplinească porunca mătușii, altfel ar fi omorât-o cu zile. Ii părea doar rău că hainele ei sunt scumpe, primite in dar de la Diana, și le va murdări. Iar in straie de țărancă nu vroia să treacă prin tot orașul. Așa că îmbrăcă in acea primă zi paltonașul bordo deoarece era frig și plecă la pădure. In pădure cu un cuțit, pe care i-l dăduse Parascovia, Cristina scociori pământul sub niște brazi uriași, pentru că era mai afânat, și degrabă umplu sacul. Deodată însă sub unul din copaci descoperi un pui de veveriță care căzuse din scorbură și se lovise tare, zăcând la pământ. Cristina multă vreme o căută cu ochii pe veverița-mamă, dar nu o văzu și puiul de veveriță ar fi pierit dacă l-ar fi lăsat cu lăbuțele frânte. Astfel fetița într-o mană ducea puiul de veveriță, iar cu cealaltă căra după ea sacul greu. Ieși cu chiu cu vai la marginea drumului in speranța că vreun țăran va trece cu trăsura spre oraș și o va lua și pe ea.
În ziua aceea pe drum tocmai trecea careta Voievodului Transilvaniei și, văzând-o pe fetița îmbrăcată ca o domnișoară bogată, târând acel sac greu, care se vede că aștepta de multă vreme, însă nimeni nu trecea pe alături, Voievodul Vlad opri careta și trimise un servitor după fetiță.
- Fetițo, i se adresă slujitorul, vrea să vorbească cu tine Voievodul Transilvaniei!
Cristina lăsă sacul și, ținând puiul de veveriță in mană, se apropie de caretă.
Voievodul o întrebă: - Fetițo, ce faci de una singură in pădure și de ce cari sacul acela greu cu țărână, după cum mi-a comunicat servitorul? Cui in voievodatul meu nu-i ajunge pământul de lângă casă că trebuie să-l care din pădure?
Cristina ii răspunse: - Sunt orfană, mă numesc Cristina și sunt nepoata cucoanei Ludmila, la ea trăiesc acum. Ea m-a trimis după țărână ca să răsădească florile de cameră. Iar eu trebuie să fac tot ce-mi poruncește cucoana, doar sunt fetiță ascultătoare. E adevărat că azi mi-a fost greu și mă dor picioarele de atâta umblătură.
- Dar ce-i cu puiul cela de veveriță, îl văd însângerat, e rănit?
Cristina ii explică: - L-am găsit in pădure, puișorul acesta acum are să fie al meu.
Voievodul Vlad porunci să fie chemat din careta din spate a suitei, cu care se întorcea dintr-o călătorie, medicul de curte care-l însoțea. Acela veni repede și, luând două crenguțe și turnând un praf pe răni, bandajă lăbuțele puiului de veveriță, spunându-i fetiței să le scoată abia peste două săptămâni. Apoi Voievodul o așeză pe fetiță alături și porunci să plece acasă la cucoana Ludmila pe care nu o simpatiza deloc, deși părinților ei le purtase un adânc respect.
Când suita din trei carete se opri in fața casei, cucoana Ludmila sări ca arsă, și după ea și fiica ei, văzând blazonul Voievodului Transilvaniei pe caretă și recunoscându-l.
Voievodul Vlad era un bărbat înalt, de o frumusețe rară, puțin mai în vârstă decât cucoana Ludmila, însă mereu încerca față de ea un sentiment neplăcut. Ajunseseră până la el vorbe că și-ar fi otrăvit treptat părinții și că nu permitea nimănui să-i viziteze. Însă erau doar suspiciunile oamenilor, iar probele directe lipseau, căci însuși Voievodul Vlad trimisese doctorul său să efectueze expertiza și să spună dacă au fost otrăviți. De unde putea medicul să știe că cucoana luase plante magice de la o țigancă bătrână și că ele acționau lent, distrugându-le memoria, iar când, în cele din urmă, memoria dispărea, trebuia să survină și moartea. De aceea doctorul nu descoperi urme de otrăvire, căci nu se vădeau simptomele pe care le studiase la universitate, și îi spuse Voievodului că ei sunt pur și simplu grav bolnavi, dă de bănuială doar faptul că suferă de aceeași boală.
Cucoana Ludmila apăru în prag și, văzându-l pe Voievodul Transilvaniei îl invită:
- Poftiți, majestate, în casa mea, e tocmai gata prânzul.
Voievodul Vlad zâmbi și zise: - Nu, mulțumesc, doamnă Ludmila, însă, după ce părinții dumitale au decedat în urma unei boli ciudate, nu numai eu, ci și toți boierii, precum am auzit, se tem să servească ceva în casa dumitale!
Cucoana Ludmila răspunse jignită:
- Zvonurile acestea le răspândesc răuvoitorii, deoarece eu mi-am iubit cu uitare de sine părinții și toți medicii țării au fost invitați să-i examineze, iar ei m-au părăsit unul după altul.
Voievodul Vlad spuse:
- Eu nu cred în zvonuri și totdeauna verific, însă e ciudat că și soțul dumitale a avut aceleași simptome ale bolii ca și mama dumitale, apoi și tatăl, după cum susține doctorul meu.
Cucoana Ludmila observă fetița care, speriată, se ascundea la spatele Voievodului Vlad, iar servitorul coborî sacul cu țărână și îl puse pe pragul casei. Voievodul Transilvaniei zise:
- N-am știut, doamnă Ludmila, că ai puțin pământ lângă casă sau dumitale totul ți-e prea puțin, ca de obicei?
Cucoana Ludmila răspunse: - Nepoată-mea singură a vrut să se ducă la pădure după țărână ca florile să crească mai bine și eu i-am dat voie.
Voievodul Transilvaniei îi zise:
- Am auzit că ții doar trei servitori și, firește, nu reușesc să îndeplinească toate treburile gospodărești. Dacă-i așa, de ce nu ai trimis-o pe fiica dumitale împreună cu nepoata la pădure? Cum poți, cucoană Ludmila, să-ți bați joc de un copil, e doar fiica fratelui dumitale drept!
Cucoana Ludmila răspunse: - Dumneavoastră sunteți Voievodul și nu știți cât e de rea, răspunde obraznic și nu vrea să facă nimic, vedeți, se îmbracă ca o prințesă numai ca să nu muncească. Acum a mai adus și o veveriță la casă, ei, ce pot să mai zic?
Voievodul Vlad spuse: - Cucoană Ludmila, Cristina vrea să păstreze puiul ăsta de veveriță, e ordinul meu și el nu se discută. Dacă mă înfurii, să știi că nici dumitale, nici fiicei dumitale n-o să vă pară bine. Şi nu mai vreau să aud că chinuiești copila, ai înțeles?
Cucoana Ludmila răspunse: - Da, majestate, nu pot să nu mă supun.
Fetița se duse repede la bucătărie, iar Voievodul Vlad plecă la palatul său, fără s-o invite pe cucoana Ludmila la balul cu ocazia zilei sale de naștere, după cum sperase ea.
Dar faptul că Voievodul Vlad plecase după o convorbire neplăcută i se păru o ușurare.
Cucoana Ludmila îi spuse fiicei sale:

- Mă mir că Voievodul Vlad a trimis doctorul ca să-i examineze pe părinții mei, înseamnă că a ajuns până la el zvonul precum că i-aș fi otrăvit. Dar eu nu sunt vinovată cu nimic, deși multe au scornit gurile rele despre mine.
Fiica Tanea spuse:
- Mamă, nu te amărî, oamenii probabil și pe mine mă vor vorbi de rău, deși eu nu sunt capabilă să ucid o muscă. În general nu înțeleg de ce toți o compătimesc și tuturor le trezește simpatie?
Mama îi răspunse fiicei: - Mă gândesc și eu la asta, dar nu găsesc răspuns, căci, după mine, e jalnică, nenorocită și nu merită să fie iubită.
Cristina îi povesti totul Parascoviei și îi arătă mica veveriță rănită și bandajată pe care o culcase în pătucul ei. Parascovia tocmai cocea un tort cu nuci, avea miez de nucă și îi dădu câteva Cristinei ca să-și ospăteze veverița. Micuța rozătoare simți mirosul atât de plăcut, deschise ochii și începu să ronțăie. Spre bucuria Cristinei, mâncă tot miezul, după care fetița o înveli cu plăpumioara sa și ea adormi. Parascovia se apropie să cerceteze veverița și o întrebă pe Cristina:
- Şi cum ai s-o numești?
- Să fie Rita!
Din ziua aceea cucoana Ludmila nu-i mai dădea fetiței ordine să îndeplinească munci grele, pe seama ei rămânea doar curățatul legumelor și spălarea veselei. Fetița însă nu se indispuse deoarece când ești ocupat cu lucrul zilele trec mai repede iar după o săptămână de lucru venea duminica și ea se ducea la școală după care vizitiul o lua cu caleașca și o ducea la Diana și la contesa Esmeralda. Se scurseră două săptămâni și Parascovia scoase cu băgare de seamă bandajele de pe lăbuțele Riței care deja se obișnuise cu noul său cămin unde Cristina tot timpul o ospăta cu ceva gustos. Rița se domesticise cu totul și noul mod de trai chiar îi căzuse pe plac, căci în pădure ea apăruse pe lume iarna și, foarte curând după ce mai crescu, hrana de rezervă pe care mama ei o adunase în scorbură se termină. Iar oamenii culeg toate alunele, nu se gândesc și viețuitoare. Veverița-mamă pieri de foame, lăsându-i puiului doar niște fărâmituri, iar când și acestea se isprăviră, slăbită, Rița căzu din copac, își fractură lăbuțele și, dacă nu ar fi apărut salvatoarea ei, Cristina, ar fi pierit și ea la sigur pentru că nu putea să se ridice pe lăbuțele rănite.
Când obosea să tot sară la bucătărie și vroia să se odihnească, Rița urca pe umărul Cristinei și pirotea acolo înfigându-și lăbuțele în ea și luând-o drept mamă. Fetița și veverița în fiecare zi treceau pe la grajd și le duceau de mâncare tuturor prietenilor.
Veverița sărea pe Valet și el stătea liniștit ca să-i intre în voie Cristinei, apoi sărea pe capul lui Sting și începea să-i curețe coama, dar cu multă băgare de seamă ca să nu-i pricinuiască durere.
Astfel treceau zilele, săptămânile, lunile și anii și iarăși sosi Crăciunul și era ziua de naștere a Cristinei, care în toți anii aceia își sărbătorea ziua de naștere la Diana.
Parascovia a adunat ouă de la găinușele sale și a copt un tort mare, dându-i-l Cristinei ca să-l ducă Dianei și acolo să sărbătorească dubla sărbătoare.
În acei ani Cristina citi toate cărțile din biblioteca din pod și cărțile din bogata bibliotecă a Dianei. Devenise o fetiță inteligentă și instruită. La cei doisprezece ani pe care avea să-i împlinească îi uimea pe toți cu erudiția și cunoștințele sale profunde pentru vârsta ei prea tânără. Devenea tot mai frumoasă, ochii ei ca de ciocolată, mari, strălucitori îi înfrumusețau chipul, în timp ce verișoara ei, cu ochii săi tâmpi și gândul numai la mâncare, se făcuse și mai urâtă, și mai dezgustătoare. Tanea o invidia grozav pe Cristina pe care contesa Esmeralda o îmbrăca ca pe propria sa fiică, iar toată îmbrăcămintea era adusă special pentru ea din Paris. O mai invidia pe verișoara sa și pentru toate darurile pe care le primea și pentru dulciurile și fructele aduse din străinătate ce i se dădeau în fiecare duminică și cu care Cristina, întorcându-se acasă, îi servea pe toți, chiar și pe mătușa Ludmila și pe verișoara Tanea.
Sosi caleașca și Cristina, luându-și tortul, cu veverița Rița pe umăr, plecă la castelul Dianei și al mamei sale Esmeralda.
Acolo, la castel, Rița era iubită de toți și i se punea mereu pe o farfurioară aparte hrana ce-i plăcea, tot soiul de alune cu zahăr, dulciuri orientale și pesmeți din aluat de cozonac copți special pentru ea. De data aceasta Diana îi pregătise Cristinei un dar deosebit, deoarece haine i se dădeau tot timpul, când i se cumpărau Dianei, i se cumpărau și Cristinei. Era o cutioară de catifea, cu cercei și inel din aur în formă de flori de lăcrimioare, iar locul floricelelor îl țineau diamantele ce scânteiau ca razele de soare pe zăpada curată căzută în timpul nopții.
Diana spuse: - Giuvaiergiul a confecționat cerceii și inelul la comanda mea și sunt tot atât de fini și de frumoși ca și tine.
Cristina citise mult despre diamante, știa că-i o piatră foarte scumpă și zise:
- Diana! Nici nu știu cum să primesc un cadou atât de scump!
Diana răspunse: - Ţi-i dăruiesc din tot sufletul, doresc ca această piatră să-ți aducă noroc în viață, avere personală și fie ca ei să simbolizeze prietenia noastră care este tot atât de puternică și durabilă ca și acest diamant.
Cristina își scoase cercelușii de aur în formă de inimioară pe care i-i cumpărase Parascovia când împlinise zece ani, îi înveli în băsmăluță, îi dosi în buzunar și îmbrăcă minunații cercei noi și inelul. Ambele fetițe crescuseră mari și fiecare promise ca una să nu o eclipseze pe cealaltă și să devină o frumusețe adevărată. Diana era o blondă strălucitoare și irepetabilă, cu ochii albaștri minunați și păr ca de platină. Cristina era o șatenă cu pielea deschisă, cu ochi ca de ciocolată și păr castaniu.
Fetele se duseseră ca totdeauna în ziua de Crăciun în seră să culeagă poame proaspete, apoi se îmbrăcară în luxoasele rochii dantelate, Diana în albastru, Cristina în roz-ciclamen și ambele semănau cu două mândre și tinere prințese.
Peste puțin timp se așezară la masa de sărbătoare unde erau așteptate de contele Alexandru și contesa Esmeralda. Pe masă stătea tot ce-ți dorea inima, însă fetele așteptau cu nerăbdare dulciurile și ca tortul alb din centrul mesei, cu douăsprezece lumânări aprinse, să fie tăiat. Contele Alexandru și contesa Esmeralda îi dăruiră Cristinei un palton și o căciuliță de culoare bleu.
Cristina spuse: - O să vină oare ziua când voi putea să vă mulțumesc pentru tot ce mi-ați dat, pentru marea bunătate pe care am găsit-o la dumneavoastră, pentru fericirea pe care mi-ați dăruit- o și pentru toate darurile scumpe?
Cucoana Esmeralda răspunse: - Noi, Cristina, îți dăruim nu pentru ca tu să ne mulțumești cu ceva, ci pentru că i-ai devenit Dianei o prietenă adevărată. Ați citit împreună atâtea cărți, ați comunicat atâta timp, doar Diana n-a avut soră, iar tu i-ai înlocuit-o pe deplin. Principalul însă e să rămâi mereu tot atât de generoasă și deschisă și nu te gândi cât costă cadou-rile, fiecare dăruiește în limita posibilităților sale.
Fetele se duseră la culcare, tăifăsuiră până în zori privind la geamul împodobit cu flori de gheață, apoi, cu zâmbetul pe buze, adormiră în așternutul uriaș sub plapuma de puf somn voinicesc, pe care ți-l dă tinerețea. Doar fiecare din ele credea, precum e și firesc la vârsta lor, că viața este lipsită de necazuri și că în viitor pe fiecare o așteaptă doar fericirea.
Zilele petrecute împreună trecură repede și în acea dimineață Diana, înainte de a pleca la școală, o aduse cu caleașca pe Cristina acasă, la mătușa Ludmila.
Cristina ieși din caleașcă cu Rița pe umăr, își sărută prietena, apoi, luând cutia cu dulciuri, alergă în casă.
Așa împodobită cum era în haine noi, ca o prințesă pogorâtă dintr-un basm, o văzu prin geam domnișoara Tanea și îi spuse mamei sale:
- Mamă, cerșetoarea noastră e foarte dichisită și mai are și cercei cu diamante în urechi. Ai să răbzi așa ceva, doar trăiește pe contul nostru, fie bună să plătească cu aceste haine și cu aurul primit. Rochia și paltonul mi s-ar potrivi de minune și apoi, în caz de ceva, croitoreasa poate să le refacă nițel.
Mama Ludmila o susținu: - Bine zici, mă duc să i le iau.
Cucoana Ludmila intră în bucătărie și spuse:
- Cristina, în toți anii aceștia ai mâncat mult pe spinarea mea, acum dacă te-ai îmbogățit e timpul să plătești. Dă-mi rochia asta, paltonul, căciulița, scoate-ți și inelul și cerceii. Toate acestea sunt ale mele, deoarece tu locuiești la mine și eu comand aici.
Fetița începu să plângă, își scoase cerceii care luceau ca și lacrimile din ochii ei. Îmbrăcă hainele pe care Diana i le dăruise mai demult și dădu totul cucoanei Ludmila. Ea le duse fiicei sale, care avea deja șaisprezece ani iar obrăznicia ei depășea orice limită. Tanea spuse:
- Așa trebuie să te comporți, mamă, cu cerșetoarea aceasta, n-o vezi ce aere de domnișoară distinsă își dă?
Mulțumite, amândouă se așezară să mănânce un vraf de clătite cu brânză și smântână, bine dispuse după ce o jefuiseră pe biata copilă. Tanea se împopoțonă se privi în oglinda, care te miri să o fi bucurat, pentru că nu existau pe lume bijuterii care ar fi putut să o înfrumusețeze cu adevărat. Avea o față schimonosită de invidie și atât de ștearsă, ca de molie, cum spusese odată Diana, nu avea nici o trăsătură frumoasă pe chipul ei, ca și cum natura nu o finisase până la capăt, nu-i dăruise la naștere nimic bun.
A doua zi Voievodul Transilvaniei dădea bal și fu invitată și cucoana Ludmila cu fiica sa Tanea care era bună de logodit. Pesemne, în amintirea tatălui, bunicii și bunicului Tatianei, Voievodul își zise, că dacă tot i-a sosit timpul măritișului, să vină și ea la bal.
Cucoana Ludmila sărea în sus de bucurie că au fost invitate și începu în grabă pregătirile. Pentru acest bal toate doamnele își coseau haine deosebite, dorind să se eclipseze unele pe altele. La bal, ca de obicei, fu invitată și contesa Esmeralda cu soțul ei, contele Alexandru.
Mama îi pregăti domnișoarei Tatiana o rochie de mătase roșie ca sângele cu dantelă bordo, cumpărată pentru acea ocazie, închipuindu-și că îi va conferi strălucire și va fi o frumusețe de fată.
Îndesară către palatul Voievodului goneau calești cu oaspeți elegant îmbrăcați. Iată că oaspeții deja au sosit și așteptau să apară familia Voievodului Transilvaniei. În sfârșit în sală intră Voievodul Vlad, însoțit de soția sa și de tânărul prinț, numit și el Vlad în cinstea tatălui său. Prințul era înalt și chipeș, semănând cu mama și cu tatăl său. Tatiana, care era pentru prima dată prezentă la un bal, îi spuse încet mamei sale, admirând luxul din palat:
- Mamă, vreau ca soțul meu să fie Vlad doar eu sunt demnă de el. Aici la palat o să fiu adevărata lui bijuterie și totul o să-mi aparțină.
Mama, mulțumită de siguranța fiicei în viitorul său, îmbrăcată și ea în culoare oranj, atrăgând toate privirile, credea că nu îmbrăcămintea țipătoare, ci frumusețea răpitoare a fiicei i-a făcut pe oaspeți să rămână paf.
Fu anunțat dansul doamnelor care aveau onoarea să invite cavalerii. Tatiana, care se afla pe aproape de prinț, pur și simplu alergă, dând din coate, ca să-l invite pe prinț. Mai n-o dădu jos din picioare pe contesa Esmeralda care dansa cu soțul, bine că o susținuse contele. Văzând în urechile Tatianei cerceii pe care ea îi dăruise Cristinei, îi zâmbi, dându-și seama cine-i fata, dar hotărî ca mai încolo să provoace un scandal și să le facă de rușine pe cele două hoațe.
Tatiana îl invită pe prințul Vlad la dans și el nu avu dreptul s-o refuze, așa că începură să valseze. În timpul dansului Tatiana îl întrebă pe prinț:
- Sunt pentru prima dată aici la bal și nu cunosc pe nimeni. Îmi permiteți să vă fiu alături toată seara ca să-mi prezentați oaspeții și să mă prezentați și pe mine?
Bine crescut, prințul Vlad nu putu să refuze fata și rosti indiferent:
- Bine, domnișoară Tatiana. Așa mi-ați spus că vă cheamă, e ciudat că purtați un nume rusesc, doar așa se numea eroina din poemul Evgheni Oneghin al marelui scriitor rus Aleksandr Pușkin. O domnișoară frumoasă, de o inteligență sclipitoare.
Tatiana rosti încântată: - Sunteți atât de deștept, iar eu nici nu știam în cinstea cui am fost numită, tatăl meu mi-a pus acest nume. Mă considerați și pe mine sclipitoare?
Prințul Vlad, înzestrat cu simțul umorului, răspunse:
- Da, sunteți sclipitoare, domnișoară, e adevărat!
Tatiana era prea mărginită ca să sesizeze ironia din cuvintele prințului și zâmbi bucuroasă, fiind aproape sigură că inima prințului în curând o să-i aparțină totalmente doar ei.
Cucoana Ludmila urmărea încântată cum prințul Vlad, în timpul dansului, discută cu fiica ei, ce-i părea o frumusețe de nedescris, doar până și cioara își consideră puiul o capodoperă a frumuseții. Așa că nu-i de mirare că maică-sa putea să greșească. Iar Tatiana, ținându-l de mână pe prințul Vlad ca pe o proprietate a sa, păși mândră cu el prin sală, iar el o prezentă oaspeților și îi făcu cunoștință cu părinții săi.
Voievodul Transilvaniei, puțin contrariat, se uită la fiul său. Din toate domnișoarele o alesese pe cea mai urâțică și mai mică de statură, însă nu spuse nimic, mă rog, de gustibus non disputandum, dacă bărbații s-ar pricepe cu adevărat la frumusețe, cine le-ar lua de soții pe cele slute? Prințul Vlad o prezentă pe Tatiana părinților. Nu departe de ei stătea cucoana Ludmila și, bucuroasă, îi vorbi Voievodului:
- Majestate, fiul dumneavoastră are un gust extraordinar de vreme ce a observat-o imediat pe fiica mea dintre toate domnișoarele adunate aici.
Zâmbind, Voievodul Transilvaniei confirmă: - Așa e! Eu tocmai mă gândeam, cucoană Ludmila, că fiul meu dintre toate fiicele de boieri cunoscuți a ales-o pe fiica dumitale.
Cucoana Ludmila, zâmbind, zise: - Poate că ne vom înrudi, cine știe, fiica mea e logodnică bogată, de neam ales, nu e cazul, Majestate, să vă mai spun.
În timpul acesta de cei care purtau o discuție degajată se apropie contesa Esmeralda și spuse, salutând mai întâi înalta familie:
- Văd că vorbești despre averea fiicei dumitale, cucoană Ludmila, de ce atunci ea poartă cerceii furați de la nepoata dumitale Cristina, de asemeni și inelul de pe mână pe care zilele acestea eu i le-am dăruit bietei orfane?
Voievodul Vlad îi aruncă o privire cucoanei Ludmila și spuse:
- Da! N-am crezut, cucoană Ludmila, că ești atât de săracă, încât să răpești lucrurile dăruite unei orfane. Tocmai vorbeam despre bani, parcă nu puteai să-i cumperi fiicei dumitale niște cercei scumpi ori lăcomia nu ți-a permis, iar bijuteriile mamei dumitale sunt grele și rup urechile? Te rog, cucoană Ludmila, chiar azi să i le întorci nepoatei sau poate ții să fii pedepsită?
Cucoana Ludmila își pierduse graiul, iar oaspeții se uitau la ea și la fiica ei și se șușoteau. Domnișoara Tatiana, care se făcuse roșie ca rochia pe care o purta, nu mai fu în stare să suporte rușinea, ieși glonț din sală plângând cu hohote și rimelul negru de pe sprâncene și gene se scursese pe fața ei ștearsă, conferindu-i culoarea sufletului ei negru.
Tot drumul Tatiana plânse, iar cucoana Ludmila nu găsea cuvinte de alinare.
Tatiana își scoase bijuteriile și le duse Cristinei, aruncându-i-le în față:

- Poftim, spânzură-te cu ele, se vede că ești vrăjitore și ai făcut așa ca toată lumea să mă urască și tot de răul tău am pierdut și dragostea prințului pe care o cucerisem.
Tatiana se întoarse în dormitorul său, se trânti pe patul moale, continuând să plângă, iar maică- sa o tot mângâia și se gândea: „Cum să te mai întorci în societatea înaltă după asemenea scandal? Dar pentru că planurile fiicei mele se năruii ca un castel de nisip, toți cei vinovați o să mi-o plătească cu vârf și îndesat, să se știe, eu nu las nepedepsit pe nimeni. Așa cum a plătit bărbatul meu care era mereu nemulțumit, și părinții care au vrut să se împace cu fratele meu și să-i dea jumătate de avere. Sunt vicleană și voi aranja totul, voi mătura totul din calea mea, așa încât nimeni să nu bănuiască nimic”.
Iar Tatiana plângea și strecura printre lacrimi:
- Ce rușine, acum nimeni n-o să mai vrea să ne invite!
Cucoana îi spuse fiicei: - Copila mea, te-am ascultat pe tine, ție ți-a venit ideea să-i iei darurile, iar eu nu m-am gândit ce ar putea să iasă din asta, parcă puține bijuterii la fel se vând în magazine? Contesa Esmeralda a pornit înadins scandalul ca să se răzbune pe noi pentru Cristina, dar am s-o pedepsesc, rău de tot am s-o pedepsesc, te vei convinge.
Cucoana Ludmila mai adăugă: - Fetița mea, vom aștepta vreo trei ani ca scandalul să fie dat uitării, și e mai bine ca în acest răstimp să nu ne arătăm în ochii lumii.
Astfel că peste trei ani cucoana Ludmila o luă cu ea pe fiica sa Tatiana și-i spuse:
- Să mergem, fata mea, să facem dreptate. Ești de acum mare, așa că trebuie să știi și tu cum să lupți cu dușmanii!
Nu plecară cu vizitiul lor, ca nu cumva acela să se scape cu vorba față de Parascovia.
Era mai bine să nu știe nimeni nimic. Ambele plecară în centrul orașului Brașov, pe bulevardul central, și năimiră acolo o birjă, spuseră vizitiului încotro să mâie, urcară și o luară din loc.
Ajunseră într-un sat țigănesc, nu departe de oraș și, deoarece trecuseră mai mulți ani, cucoana Ludmila uitase care-i casa țigăncii Tara. Iar țigănușii știau cu ce scop sosesc la ei cucoanele bogate și strigau: - Dă-ne, cucoană, o monedă. Ţi-om arăta casa Tarei!
Cucoana Ludmila aruncă o monedă mai mică și spuse:
- Hai arătați-mi unde locuiește vrăjitoarea!
Copiii alergau înainte și în curând le aduseră la casa țigăncii, era câștigul lor zilnic, pentru că numai la ea veneau atât de des oameni bogați.
Cucoana Ludmila și fiica ei Tanea intrară pe poartă și, văzându-le prin geam, în prag ieși o țigancă bătrână, le salută și zise: - Demultișor n-ai mai dat pe la mine, cucoană Ludmila, de-acum credeam că nu mai ai nevoie de serviciile mele.
Ţiganca Tara era atât de bătrână, încât părea că moartea uitase de ea sau că trecea pe alături fără să o vadă, cosind în calea sa victime răpuse chiar de vrăjitoare. În ciuda vârstei, țiganca purta haine scumpe, viu colorate din mătase fină. Le pofti pe doamne s-o urmeze pe un coridor întunecos și intrară în odaia în care vrăjitoarea își făcea vrăjile și care era destul de sumbră și ea, deși sosise dimineața și soarele lucea, însă odaia se afla în partea de nord și vița de vie sălbatică acoperea geamurile pe de-a întregul, de aceea razele nu pătrundeau nici după ce cădeau frunzele. Mirosea a pământ reavăn și era frig ca într-un cavou, iar mirosul înțepa nările.
Tatiana nu se simți în apele sale și propuse: - Mamă, ce ar fi să aștept în trăsură?
Mama răspunse: - Nu, de vreme ce ai venit, stai cu mine.
Ţiganca aprinse niște lumânări întunecate de ceară, în odaie se făcu mai luminos, și groaza se risipi un pic. Ţiganca spuse:
- Cucoană Ludmila, de vreme ce ai venit, dă-mi mai întâi punga cu bani, scoate-ți și toate inelele de pe degete, știu eu că datorită mie te-ai îmbogățit și am luat cam puțintel de la dumneata, așa că plătește, altfel nu mă apuc să te ajut cu nimic.
Nemulțumită, cucoana îi dădu țigăncii tot ce îi ceruse și zise:
- Lacomă mai ești, Tara, ce-ți trebuie atâția bani?
Ţiganca îi răspunse:
- Aceeași întrebare pot să ți-o pun și eu, doar n-ai vrut să împarți nimic cu fratele dumitale și i- ai măturat pe toți din cale cu ajutorul mâinii mele, așa că nu ai decât să te achiți.
Ascunzându-și câștigul, țiganca le pofti să ia loc la masa pe care înșiră un butuc de cărți țigănești. Cercetându-le cu luare-aminte, începu să vorbească: - Văd, cucoană, că ai avut a trage, dumneata și fiica dumitale, o mare rușine din partea unei frumoase doamne bălane care-ți vine ca și rudă, o cunoști bine, vrea să te vadă răpusă, a fost îndrăgostită de fratele dumitale deși s-a măritat cu altul. Iar în casa ta trăiește o fată tânără, cine-i, văd că-ți este rudă de sânge?
Cucoana Ludmila răspunse:
- Nepoata mea, fiica fratelui meu pe care am adăpostit-o, e o viperă.
Ţiganca continuă: - Păi uite, ea are să-ți strice toate planurile și ai să suferi mult de pe urma ei. Toată primejdia de la ea vine, de la nepoata dumitale, amândouă nu-i sunteți dragi.
Cucoana Ludmila spuse: - Pe ea deocamdată o las în pace, se bucură de simpatia Voievodului Transilvaniei și, dacă pățește ceva, toată vina o să cadă pe mine.
Tatiana exclamă: - Mamă, trebuie s-o distrugem pe Diana, o să fie cea mai bună răzbunare dacă rămâne fără prietenă. Şi n-o să mai aibă cine s-o ajute.
Cucoana Ludmila încuviință: - Așa e, spune cum să procedez cu această domnișoară arogantă, e de o seamă cu Tatiana mea, dar e obraznică și înfumurată, așa că să începem cu ea!
Ţiganca deschise un craniu în care ținea un praf și turnă o linguriță într-o cutioară zicând:
- O să-l mituiți pe servitorul de la castelul ei și, când se vor pregăti să plece undeva la drum cu caleașca, să-l toarne în nutrețul cailor. După asta caii peste un ceas căpiază, se înfierbântă, iar drumurile noastre de munte sunt prăpăstioase, așa că acolo își va găsi pieirea. E lucru sigur, controlat nu o dată și acționează fără greș, altceva mai bun nici că există și, principalul, nimănui n-o să-i treacă prin minte să se gândească la dumneata cunoscând drumurile noastre stâncoase. Iată atât pentru banii pe care mi i-ați dat.
Revenind acasă, cucoana Ludmila se apropie de ușa bucătăriei ca să tragă cu urechea despre ce vorbesc Parascovia și Cristina.
Cristina se plânse: - Îmi pare atât de rău că Diana pleacă în Bulgaria ca să-și viziteze rudele, acolo e măritată verișoara mamei ei și vor să fie prezenți la un botez, a născut o fetiță și a numit-o cu numele Dianei.
Parascovia întrebă: - Şi când pleacă?
Cristina răspunse: - Peste trei zile, joi, pentru ca sâmbătă să participe la sărbătoare.
Cucoana Ludmila se gândi cu bucurie că a sosit timpul răfuielii și dacă va răpune toată familia aceasta nesuferită, va fi și mai bine. În curând Diana ar fi trebuit să împlinească șaptesprezece ani și i-a mers vestea de cea mai frumoasă domnișoară din voievodat, ceea ce o scotea și mai tare din fire pe cucoana Ludmila.
Caleașca Dianei sosi după Cristina și ea plecă luând câteva crenguțe de cais ce înfloriseră frumos în toiul iernii, acasă, în apa în care adăugase suc de lămâie și puțină miere.
Când intră în castelul contesei Esmeralda, Diana observând crenguțele înflorite din mâna Cristinei, o întrebă:
- De unde ai luat în mijlocul iernii acest semn al primăverii, doar nu ești vrăjitoare?
Cristina îi zâmbi și îi dădu crenguțele prietenei sale, amintindu-i:
- Doar în copilărie vroiam să mă fac magiciană, să aduc bucurie și să salvez oamenii. De aceea crenguțele rupte cu o lună în urmă acum au dat în floare.
De acest Crăciun fetele scriseseră pe bilețelele lor:
Diana: „Doresc să întâlnesc un prinț, pe ursitul meu”.
Iar Cristina scrisese: „Doresc să locuiesc în altă casă, numai nu la tușa Ludmila, și să le fac bine celor pe care îi iubesc”.
Dimineața serviră micul dejun, în casă domnea o atmosferă de confort și mirosea a dulciuri, a mandarine și aromă de caise pe care o răspândeau crenguțele din vaza de cristal ca de gheață. Era cald și nimic nu prevestea nenorocirea, toată lumea se veselea. Diana cânta la pian cu vocea sa frumoasă romanțe la modă în acea vreme îndepărtată. Melodia intimă despre o dragoste mare și răvășitoare pe care o interpreta Diana vorbea despre faptul că inima ei se află în căutarea iubirii eterne.
Iar cucoana Ludmila află de la Ioana că fostul lor servitor, care îndeplinea tot lucrul pe lângă casă, dar se concediase, căci cucoana îi plătea puțin, acum lucra grădinar la castelul contelui Alexandru. Cucoana Ludmila își zise că va face totul cu ajutorul lui.
Ţinea minte că el îi spusese cândva că trăiește într-o suburbie săracă, are acolo o căsuță și, fără a sufla o vorbă cuiva, după ce Cristina plecă la Diana, cucoana plecă de una singură să-l caute pe Vlaicu, deoarece nimănui nu-i putea încredința acea misiune de urgență. În sfârșit printre cocioabe găsi casa servitorului. Era dis-de-dimineață și Vlaicu mânca pâine și bea apă de izvor înainte de a pleca la lucru. Bătu la ușă și cățelul prinse să latre prevenind-o pe cucoană că poate s- o muște. Vlaicu răsări în prag și, văzând-o pe cucoana Ludmila, vorbi: - Nu cumva ne-a sosit în vizită chiar cucoana Ludmila? Ați aflat poate că mi s-a născut al cincilea fecior și ne-ați adus daruri? Numai că, știindu-vă dărnicia și cum plătiți, nu-mi prea vine a crede.
Cucoana spuse: - Nu ți-am adus daruri, cu atât mai mult că nu prea am nici cu ce să te felicit, ce mare bucurie te-a apucat, ce poți tu să le dai copiilor? Poți doar să plodești sărăcie, am venit la tine cu o treabă pentru care o să-ți plătesc binișor.
Vlaicu o pofti: - Intrați în casă.
Din casă răzbea miros de lapte dulce de lehuză și de urină de copil nespălat săptămâni în șir. Ea zise: - Nu, să vorbim aici, cu atât mai mult că soția și copiii mai mari e cazul să știe despre ce¬i vorba, e o treabă secretă și nimeni nu trebuie să bănuiască nimic. Pentru binele tău și al meu!
Vlaicu dădu semne de mirare:
- Cu ce pot eu, un grădinar, să vă ajut, doar să vă fac rost de niște sămânță de plantă rară? E destul de complicat, administratorul numără și controlează fiecare semincioară.
Cucoana zise: - Ce nevoie am eu de plante rare, mi-e de ajuns și ceea ce a sădit bărbatul meu în curte. Iar după flori rare eu nu ți-s contesa Esmeralda să mă omor, și cred că ea aruncă banii în vânt și pierde timpul îngrijind o întreagă grădină botanică:
Atunci Vlaicu, țăran de vârstă mijlocie, o întrebă: - Cu ce altceva vă pot fi de folos, cucoană?
Cucoana îi răspunse: - Vreau să pui ceva în nutrețul cailor, dar nu mă întreba nimic. Îți spun totul numai dacă te învoiești.
Vlaicu zise: - Cucoană, cunoscându-vă, îmi dau seama că te miri să fi pus la cale vreo treabă bună și o să vă iau foarte scump. Şi dumneavoastră ziceți că am o droaie de copii, iar casa are o singură încăpere. Pe ici, prin apropiere se vinde o căsuță cu trei odăi și cu o grădiniță și iată, dacă- mi dați mulți bani, de dragul copilașilor voi face totul, vă făgăduiesc.
Cucoana Ludmila pricepu că nu are nici un rost să negocieze cu el suma de bani și spuse:
- Da! Obrăznicie ai destulă, am observat deja, pentru un lucru de nimicire atâția bani de la mine?
Ţăranul îi răspunse: - Dacă ați adus vorba de bani, cer o pungă cu galbeni pentru ticăloșie, deși o să-mi iau mare păcat pe suflet. Măcar să știu pentru ce o să ard în flăcările iadului împreună cu dumneavoastră, cucoană Ludmila!
Cucoana Ludmila îi replică:
- Cu atâția bani poți să-ți cumperi un palat printre cocioabele astea.
Vlaicu zise: - Păi, cucoană, n-ar strica să-mi mai cumpăr și o văcuță, și niște oițe, și vreo zece găinușe și tot atâtea gâște. Şi, apoi având atâtea odrasle, mai sunt obligat să le și hrănesc.
Cucoana Ludmila se indignă:
- Adică tu îi plodești, iar eu trebuie să-i hrănesc până când vor crește mari, ai tăi?
Ţăranul rosti indiferent: - Treaba dumneavoastră, numai că dacă e să-mi vând cinstea de om și să îndeplinesc un lucru murdar, cel puțin să am pentru ce fi pedepsit, cucoană. Iar dacă voi fi prins, Voievodul Transilvaniei pentru ticăloșie mă va trage în țeapă.
Dându-și seama că țăranul nu va ceda, iar ea se săturase să stea în aerul îmbâcsit de sărăcie, spuse: - Fie! Iată praful acesta să-l torni în nutrețul cailor când vei vedea că vizitiul vrea să-i hrănească înainte de a porni la un drum lung încotro se pregătesc să plece stăpânii tăi. Mai departe nu te privește, iar când ai să afli ce a ieșit din treaba asta să taci chitic, altfel Voievodul Vlad ne va pedepsi cu moartea pe amândoi, iar tu mai trebuie să-ți pui la cale droaia de copii. Ne¬am înțeles?
Ţăranul se învoi: - Ne-am înțeles. Dar mai întâi dați-mi punga cu galbeni.
Cucoana Ludmila se gândi cu durere în suflet că în câteva zile a cheltuit o groază de bani și măcar dacă ar ieși ceva din asta. Îi dădu fostului servitor punga cu aur și cutioara cu praful și se întoarse pe jos la caleașca ce o aștepta după colț, puțin mai încolo de casă.
Iar țăranul, mulțumit de afacere, îi spuse soaței sale:
- Oare de ce oamenii bogați plătesc atât de puțin pentru o muncă făcută cinstit, încât nu poți nicidecum ieși din sărăcie, iar pentru vreo ticăloșie sunt în stare să dea o avere?
Soața îi lămuri: - Pentru că mare-i zavistia pe lumea asta. Mi-a povestit mama mea care a fost slugă la palat până în ceasul morții, că se pizmuiesc grozav unii pe alții și se bucură când vreunul pică la un necaz sau se ruinează, așa că plătesc cât nu face numai ca să-l distrugă. Dar nu te gândești tu, Vlaicu, că pentru ticăloșia ta vei fi pedepsit de bunul Dumnezeu?
Vlaicu se plânse: - Ia te uită câți ani am slujit cinstit, căscioara asta și cealaltă ne-a rămas de la mama ta, iar eu duc o existență mizerabilă și ce am câștigat cu munca mea? Unica bogăție sunt copiii noștri și iată că pentru ei îmi iau păcat pe suflet, mai mult nu mă întreba nimic, iar dacă cineva vrea să știe de unde ne-am pricopsit cu bani, spune că bunica ta avea o soră bogată în Grecia. Nimeni n-o să te controleze, iar tu să zici că nu demult s-a săvârșit din viață și ți-a lăsat o mică moștenire, mai mult nici o vorbă, ai înțeles? Şi copiilor să le spui același lucru, de aceea, chipurile, și viața noastră s-a mai îmbunătățit.
Vlaicu băgă cutioara în buzunar și plecă la lucru, iar când intră în grajd să ia o lopată ca să curețe zăpada în curte îl văzu pe grăjdarul Toma care le dăduse cailor ovăz și le tăiase mere. Vlaicu ieși să adune zăpada și trăgea mereu cu ochiul ca să nu-i scape nimic. În timpul acela în bucătăria din spatele curții se deschise o ușă și ieși o servitoare care-l chemă pe grăjdar să ia micul dejun înainte de a pleca într-o călătorie lungă, după cum îi poruncise stăpâna, deoarece, în locul vizitiului care se îmbolnăvise subit, avea să plece el la drum. Grăjdarul se duse la bucătărie și Vlaicu intră repede în grajd, presără fiecărui cal câte puțin praf, amestecă bine nutrețul și ieși tot atât de repede afară continuând să curețe zăpada ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Peste puțin timp din casă ieșiră contesa Esmeralda, Diana și contele Alexandru și urcară în sania pe care grăjdarul o pregătise, pornind la drum îmbrăcați călduros și înveliți cu pături ca să nu înghețe, deoarece aveau de parcurs cale lungă.
Drumul ce ducea de la castel spre pădure in această perioadă era periculos și contele Alexandru ii porunci grăjdarului Toma să fie cu băgare de seamă și să nu gonească prea tare. Diana ședea intre mama și tatăl ei ca să-i fie mai cald, privea pădurea împodobită de iarnă și munții de o frumusețe rară, feerică. Văzduhul era îmbibat cu aromă de cetină și de o prospețime neobișnuită pe care le pot oferi doar munții, ziua era însorită, geroasă, zăpada scârțiia sub tălpile saniei.
Drumul urca in munți, după care trebuia să urmeze un coborâș de te lua groaza când priveai in jos, atât de abruptă era coasta. Deodată toți cei trei cai înhămați la sanie dădură semne de neliniște, făcură spume la gură.
Contele Alexandru ii porunci grăjdarului să oprească, însă Toma trase brusc de hățuri și ele slăbiră, iar caii goneau fără a vedea drumul sub ei, de parcă căpiaseră. Caleașca-sanie gonea cu viteză amețitoare pe drumul primejdios și întortocheat și deocamdată grăjdarul reușea să-i mai strunească, însă caii se smuciră și se deshămară complet. In urma smuciturii bruște caleașca își pierdu echilibrul, se clătină brusc, se răsturnă și se duse in prăpastia de la marginea drumului. Grăjdarul era sprinten și reuși să sară, trăgând-o după dansul pe contesa Esmeralda, scoțând-o din caleașcă și căzând amândoi in drum. Iar caleașca-sanie căzu pe un brad tânăr ce creștea direct din stancă, însă ramurile bradului făcură cu greu față saniei încărcate.
Contele Alexandru își scoase cu băgare de seamă blana, o înveli pe Diana și apucă să strige:
- Forțe Cerești, salvați-o cel puțin pe ea!
Ramurile păruiau și se frângeau sub greutatea vehiculului și in cele din urmă copăcelul se rupse, sania se prăbuși in prăpastia de piatră, pe fundul ei acoperit cu zăpadă, împreună cu tatăl iubitor care își îmbrățișase strâns fetița ca toată lovitura să cadă asupra lui, căznindu-se din răsputeri să-și salveze fiica. Se auzi un zgomot infernal și ecoul purtă acel pârăit și acel vuiet puternic prin munți, repetându-se de câteva ori. Contele Alexandru izbuti să-și tragă fiica peste dansul ca el să fie dedesubt și o ridică pe Diana cu mâinile sale in sus pană in ultima clipă, însă capul fetei la cădere se lovi de ieșitura din stancă, ea își pierdu cunoștința și de acum nu mai auzea și nu mai simțea nimic.
Contesa Esmeralda, venindu-și in fire in urma loviturilor pe care i le aplică pe față grăjdarul, pricepu imediat că tot ce se întâmplase cu ei nu fusese un vis groaznic, ci o realitate. Se ridică din drum și se apropie de marginea râpei, însă grăjdarul o prinse strâns de mană, căci de durere ea abia se ținea pe picioare. Văzându-l acolo departe, jos pe soțul ei Alexandru și pe fetița zăcând peste el, amândoi fără suflare, după cum i se păru, se smulse cu gând să-i urmeze, însă grăjdarul abia o stăpâni, spunându-i:
- Contesă Esmeralda! Ascultați ce-o să vă spun, au căzut totuși pe zăpadă și poate au leșinat de spaimă, dar sunt vii, zăpada e moale și putea să-i salveze de răni mortale, cu atât mai mult că eu nu văd sânge și zăpada sub contele Alexandru nu e roșie, trebuie să-i ridicăm cumva de acolo.
Contesa Esmeralda scoase din buzunar punga cu banii luați pentru călătorie și-i porunci:
- Pleacă repede in așezarea ce se vede acolo in vale și dă-le oamenilor bani ca să ne ajute să-i aducem la suprafață cat mai degrabă.
Grăjdarul Toma spuse: - Iar dumneavoastră, contesă Esmeralda, stați aici cuminte și nu care cumva să faceți vreo prostie cum ați încercat adineaori, căci dacă sunt vii, numai dumneavoastră puteți să-i salvați, să chemați doctori ca să-i vindece.
Grăjdarul Toma, bărbat deja învârstă, alergă cat îl țineau picioarele pe drumul lunecos și sosi in sat unde văzu lângă prăvălie câțiva țărani, unii veniți să bea un păhărel de țuică de prune care la ei se numește „palincă”, alții - un pahar de vin ca să se mai încălzească și să discute in zi de duminică toate noutățile. Toma le strigă: - Cine dintre voi vrea să câștige niște parale?
Câțiva răspunseră intr-un glas: - Dar cine nu vrea?
Grăjdarul Toma, servitorul contesei Esmeralda, le comunică: - Caleașca contesei Esmeralda, pasămite, ați auzit de ea, s-a răsturnat in prăpastie. Pe ea am salvat-o, iar fiica și soțul ei sunt acolo, la fund, trebuie scoși, avem nevoie doar de mai multe frânghii groase că-i foarte adânc!
Ţăranii ieșiră imediat cu frânghii, grăjdarul ii dădu fiecăruia cate un galben și zise:
- Cel care se va cobori in prăpastie după ei și ii va scoate sus va primi zece galbeni de la mine.
Toma scutură punga ca toți să audă cum zornăie monedele de aur. Un țăran, care era tăietor de lemne, uscățiv, dar mușchios și puternic, spuse: - Am să cobor eu că mi-i bolnavă mama și dacă, Doamne ferește, moare, cu ce o s-o îngrop? Apoi și in casă e nevoie de parale pentru tot felul de trebuințe. Dă-mi punga acum, o să i-o transmit nevestei, casa mea e alături, dacă se întâmplă ceva cu mine și cad, banii pentru orice eventualitate să fie la ea.
Grăjdarul Toma ii dădu repede cele zece monede făgăduite și el le încercă cu dinții, trase o fugă acasă, ii spuse ceva greu de înțeles nevestei și ii dădu banii, apoi ieși in grabă la țăranii care îl așteptau la poartă.
Toma zise: - Cine are căruță, sanie și cal, aceluia ii dau cinci monede.
Lui își lăsă trei monede - pentru străduințele sale - că doar nu avea să se nedreptățească pe sine însuși, ar fi păcat să nu beneficieze de o asemenea întâmplare pe care o ai doar o dată in viață. Astfel căruța cu cinci țărani vânjoși, in frunte cu grăjdarul Toma, sosi la locul unde contesa Esmeralda stătea la marginea prăpastiei și plângea, tânguindu-se ori rugându-se ca cei căzuți in prăpastia stâncii să fie vii.
Ţăranii înnodară câteva frânghii și le sloboziră in jos. Mai avură nevoie de o funie ca să-l lege pe țăranul ce avea să coboare. Ii dădură drumul in prăpastie și acolo, înfundându-se pană la genunchi in zăpadă, o văzu pe Diana care răsufla greu, sacadat, însă respira totuși. Contele Alexandru, din păcate, era mort, doar că zăpada acoperise sângele lui și abia când îl ridică țăranul ii văzu țeasta lovită de stanca ascuțită.
Mai întâi o scoaseră pe Diana, apoi pe contele Alexandru și abia după aceea pe țăran și, când îl traseră pană la trunchiul bradului rupt de caleașca in cădere, nodul legat pe mijlocul salvatorului se desfăcu, dar acela reuși să se apuce de trunchiul ce trosnea, căci încă puțin și s-ar fi prăbușit. Ţăranii apucară să-i arunce altă frânghie, cea dinainte nu mai era bună, el înhăță noua frânghie cu dinții deoarece mâinile înghețate bocnă nu-i mai erau de nici un folos. Așa îl scoaseră, felicitându-l că a scăpat teafăr.
Îi urcară in căruță pe contele Alexandru mort și pe fiica lui Diana și acum, cu pas alergător, goneau pe jos spre castelul de unde cu câteva ore in urmă ieșiseră atât de fericiți.
Contesa Esmeralda îl privea pe soțul Alexandru, pe chipul căruia se așternuse masca morții, și se gândea că nu a reușit să guste din fericirea familială pană la bătrânețe și el nu va mai dansa niciodată cu ea și ea nu va mai asculta niciodată vocea lui dragă. Când se căsătorise cu Alexandru, Esmeralda nu-l iubea, iubindu-l cu uitare de sine pe tatăl Cristinei, contele însă, cu demnitatea și noblețea sa, a făcut-o să uite definitiv, cu trecerea anilor, prima ei iubire și să-l îndrăgească din toată inima pe el. Acum îl privea și om mai apropiat nu avea pe lume, doar ii dăruise bucuria maternității și pe fiica Diana care semăna cu el și îl iubea foarte tare. Lacrimile contesei Esmeralda secară și doar din când in când dinlăuntrul ei răbufnea un geamăt de durere atât de puternic, încât părea că îndată ii va sparge pieptul.

Servitorii stăteau lângă poarta centrală și așteptau stăpânii deoarece caii se întorseseră la castel, dar parcă ei erau vinovați de marea nenorocire? Ființă mai vicleană decât omul, nu există, însă, spre norocul omenirii, printre mulțimea de lume există și oameni de treabă, să sperăm că ei constituie majoritatea.
Tot castelul plângea pentru că îl iubiseră pe stăpânul Alexandru și ii îndurerase nenorocirea contesei Diana. Vorbind intre ei, servitorii se întrebau cum de a căzut pe capul contesei Esmeralda și pe capul tuturor asemenea năpastă și cine e răufăcătorul?
În seara acelei zile deja tot Brașovul știa despre accident și Ioana, care trecuse pe la prăvălie să cumpere niște verdeață, aflând vestea, de cum intră in casă strigă cat o ținu gura:
- Cristina, s-a întâmplat o mare nenorocire cu prietena ta Diana, iar tatăl ei e mort, numai contesa Esmeralda a scăpat ca prin minune și grăjdarul.
Parascovia se prăbuși pur și simplu pe scaun, iar Cristina rămase țintuită locului, la vârsta ei ea credea că moartea ii ia doar pe cei bătrâni și bolnavi, iar pe tineri nimic nu-i amenință.
Parascovia întrebă, după ce bău un pahar cu apă: - Ioana, spune pe rând ce-ai auzit!
Din sufragerie veni in fugă cucoana Ludmila și întrebă:
- Ce-i cu țipetele astea, începe potopul și eu nu sunt la curent?
Ioana povesti: - Păi iată, de cum sania contesei Esmeralda s-a ridicat în munți, caii au prins, nu se știe din ce pricină, să se neliniștească sau poate au simțit vreun lup și s-au rupt din loc de parcă căpiaseră. Vizitiul mai ținu cât putu caleașca, numai că nu i-au ajuns puteri pentru trei cai vânjoși care se deshămaseră și la o răscruce caii au fugit, iar sania s-a răsturnat în hău. Contele Alexandru a tras-o peste el pe fiica Diana și toată lovitura i-a revenit lui și poate că ar fi scăpat și el dar era acolo o stâncă ascuțită de care s-a lovit cu capul, iar domnișoara a scăpat ca prin minune, dar e fără cunoștință.
Nemulțumită de noutate, cucoana Ludmila, care vroia ca toți să piară, întrebă:
- Iar contesa Esmeralda a zburat ca o albină teafără și nevătămată din caleașca ce cădea?
Ioana spuse: - Servitoarea de la castelul contesei Esmeralda, care se ducea la biserică după
părintele Teoctist, mi-a povestit toate acestea. Se zice că grăjdarul lor e vânjos, a apucat să sară din sanie și a înșfăcat-o de mână și pe contesa Esmeralda și aproape că a scos-o din prăpastie
deoarece caleașca a căzut pe un brad care apoi s-a frânt sub greutatea saniei.
Auzind totul, Cristina dădu fuga în odaie și, îmbrăcându-se în grabă, ieși cu cartea învelită într- un șervet, zicând: - Plec la unica mea prietenă și la omul cel mai scump din viața mea și până nu- și va veni în fire n-o să mă întorc.
O sărută pe Parascovia și îi șopti la ureche:
- E timpul să folosesc cartea bunicii, urează-mi succes.
Cristina ieși în fugă și în ultima clipă veverița Rița sări pe umărul ei ca și cum și ea vroia să ajute fata să o salveze pe Diana. Cristina, dând buzna în grajd și aruncând șaua pe cal, îl luă pe Sting și zise: - Hai, Sting, aleargă cât te țin puterile, acolo suntem așteptați chiar dacă contesa Esmeralda nu știe că eu îi vin în ajutor!
Călare pe Sting, Cristina gonea spre castelul contesei Esmeralda și calul galopa așa de rapid amintindu-și anii tinereții, încât părea că zboară mai iute ca vântul. Iar natura parcă îl deplângea pe contele Alexandru, viscolul ce se dezlănțuise urla ca un câine ce presimte un pericol, numai că pericolul deja avusese loc în casa ce-i devenise aproape a ei. Viscolul o lovea dureros în față pe Cristina și parcă vroia s-o oprească, însă nu exista asemenea forță ce ar fi putut să oprească fata înarmată cu cartea și cu cunoștințele ce trebuiau s-o ajute să-și salveze prietena.
Pe drum Cristina zise, ștergându-și lacrimile:
- N-o să-ți permit să mori, Diana, dacă organismul tău nu vrea să se lupte, o să mă lupt eu pentru tine și, oricât te-ai împotrivi, împăcându-te cu moartea, eu n-o să mă împac. O să mă lupt cu cea mai bătrână hârcă - moartea! Prima dată în viață o să pornesc o luptă deschisă cu cea care seceră lumea și neapărat te voi salva!
Pentru început Cristina hotărî să folosească forțele magice descrise în carte, apoi va atinge și cartea de fruntea Dianei ca ea să învie, așa o să fie mai sigur.
Urcă în fugă treptele castelului, deschise ușa de la intrare, în centrul sufrageriei văzu corpul neînsuflețit al contelui așezat pe o masă înaltă și regretă că nu-l poate ajuta cu nimic, doar a fost un om atât de bun.
Contesa Esmeralda auzi pașii grăbiți ai Cristinei pe care în atâția ani se obișnuise să-i recunoască și se ridică de lângă așternutul fiicei. De la Diana abia plecaseră doctorii pe care îi trimisese însuși Voievodul Vlad aflând despre accident și care spulberaseră definitiv speranțele mamei. Doctorii i-au controlat fetei pupilele, au observat privirea ei absentă, au înțepat-o cu un ac ascuțit, însă Diana nu simțea durere și atunci și-au spus verdictul: e imposibil să fie salvată, creierul i-a fost puternic afectat și nu a rămas decât să aștepte moartea deoarece fata se răcea cu fiecare minut și viața încetul cu încetul o părăsea.
Contesa Esmeralda începu să plângă fără lacrimi, căci lacrimile ei secaseră ca o pustietate fără umezeală și ea doar gemea jalnic, spunându-i Cristinei care îi era aproape ca o fiică:
- Cristina! Mi-am pierdut soțul iubit, dacă moare și Diana nu mai am la ce să trăiesc!
Contesa Esmeralda săruta mâinile reci ale fiicei și tor repeta:
- Iubita mea copilă, o să aștept până când o să adormi somnul de veci și după tatăl tău te voi înmormânta și pe tine, comoara mea! Atunci o să mă culc în așternut și n-o să beau, n-o să mănânc până când n-oi muri și eu.
Contesa Esmeralda, îndepărtându-se de patul Dianei, se repezi la Cristina, îmbrățișând-o și sărutând-o, zicând: - Vezi, Cristina, prietena ta ne părăsește, n-o să mai aibă cine să te jelească.
Cristina izbucni în lacrimi de milă, o îmbrățișă și o sărută pe femeia care-i fusese aproape ca o mamă dreaptă, îi făcuse atâta bine și-i prilejuise atâtea sărbători, smulgând-o cel puțin parțial din mrejele sărăciei, îmbrăcând-o cu tot ce avea mai frumos și în oraș ea era considerată o domnișoară. Apoi zise: - Nu, contesă Esmeralda, Diana nu va muri și vă rog să mă credeți că o voi salva! Dumneavoastră doar dați-mi o mână de ajutor și aveți încredere în forțele și cunoștințele mele. Pentru prima dată va trebui să aplic lucrul acesta în practică, până acum am citit doar în cărțile de magie. Unica avere pe care mi-a lăsat-o bunica, dându-i-o Parascoviei să mi-o transmită, e o carte veche de magie, un manual despre magia albă. Cartea are o uriașă forță de vindecare, e adevărat că acționează numai de cinci ori, după care o sută sau două sute de ani trebuie să se odihnească pentru a acumula din nou forțe uriașe. Eu voi aplica mai întâi metoda reîntoarcerii din morți, ce se face la miezul nopții, apoi voi atinge cartea de fruntea ei.
Contesa Esmeralda zise:
- Să te fi trimis oare însuși Dumnezeu, doar tatăl ei a dorit atât de mult ca ea să trăiască și a strigat chiar către ceruri când cădea în prăpastie, implorând să-i fie salvată fiica. O iubea atât de tare pe Diana, încât a învelit-o cu blana sa căzând din zbor în prăpastie, numai că, iată, ea și-a lovit capul undeva și acum se află în starea aceasta.
La miezul nopții, Cristina porunci să i se aducă un butoi de stejar în care servitorii o puseseră pe Diana și trei căldări de apă din copca lacului de lângă castel și, ținând o lumânare albă aprinsă în mână, Cristina șopti deasupra apei:

Apă, apsoară, surioară din ceruri,
Tu vii ca o ploiţă şi-n pământ te duci,
Înfiezi, adapi şi alimentezi tot ce-i viu.
Înfiază cu forţa-ţi uriaşă, dată de ceruri,
Pe tânăra domnişoară Diana care moare,
Arată-ţi puterea şi întoarce-o de pe lumea cealaltă!
Ca să trăiască mult şi-n bucurii şi cerul să-l slăvească,
Pe cel ce i-a trimis un leac de boală grea!
Îţi poruncesc apă, eu, Cristina, vrăjitoarea albă!

Pe rând, din căldări, Cristina îi turnă Dianei pe cap apa rece ca gheața, ea tresări și își roti privirile, dar capul ei în ultima clipă lunecă în jos. Atunci Cristina le porunci servitoarelor să o spele repede cu apă fierbinte și cu săpun rostind asupra lui:
- Săpunule, ia răul de pe Diana și redă-i sănătatea!
După ce fu săpunită, Diana își reveni iarăși, apoi din nou își pierdu cunoștința. Învelind-o cu plapuma, Cristina îi rugă pe toți să iasă, chiar și pe contesa Esmeralda o rugă să părăsească încăperea.
Cristina luă cartea magică în mână și exclamă: - Ei, carte, demonstrează-i vrăjitoarei că tu ești chiar mai puternică decât mine și o să smulgi moartea din Diana.
Ţinând cartea cu amândouă mâinile, precum era scris în ea, Cristina o atinse de fruntea fetei muribunde. Prin tot corpul Cristinei și al Dianei trecu un șuvoi enorm de căldură și un tunet puternic de afară înlocui viscolul și topi zăpada în urma norului de căldură, a acelui șuvoi de energie ce ieșise din carte. Căzu o ploaie caldă, înverziră câmpiile, însă peste puțin timp ploaia se preschimbă în ninsoare și câmpiile din nou se acoperiră cu zăpadă. Iar oamenii, când pornise ploaia, priviră uimiți și cei, care apucaseră să-și ridice ochii la cer, văzură un curcubeu apărut pe o clipă, în semn de biruință a binelui asupra răului. Doar numai de cinci ori cartea poate să biruie moartea.
Pe capul Dianei sări veverița Rița și începu să o gâdile cu coada la nas. Diana deschise ochii, se rumeni la față, revenind în starea sa obișnuită, după care o întrebă:
- Rița, de ce m-ai trezit, mă mănâncă nasul, nu cumva dormeam?
De dincolo de ușă contesa Esmeralda auzi vocea Dianei, deschise ușa, intră în fugă, o îmbrățișă pe fiică și spuse: - Copila mea! Ce fericire că Cristina te-a salvat, doar erai aproape moartă și doctorii au constatat că nu mai e nimic de făcut.
Mama și fiica se apropiară de corpul neînsuflețit al tatălui povestindu-i cum s-a petrecut totul și Dianei i se păru că pe buzele lui încremeni un zâmbet.
Cristina rosti în șoaptă: - Am citit că morții de pe lumea cealaltă știu totul ce se va întâmpla mai târziu cu ființele dragi. Cred că zâmbetul contelui Alexandru vrea să însemne că a știut că Diana va fi salvată și pentru el asta e cel mai important, de aceea a adormit liniștit somnul de veci. Diana atinse mâinile reci, înțepenite pe totdeauna ale tatălui său și îi vorbi:
- Tată, te iubesc și n-o să te uit niciodată și vreau să știi că odinioară, într-o zi de Crăciun, eu mi-am dorit ca mama să-mi nască o soră. Dar lucrul acesta s-a întâmplat un pic mai altfel și acum, când Cristina m-a salvat de la moarte, ea este sora mea și de altă soră nu am nevoie de vreme ce așa a vrut viața să fie.
Contesa Esmeralda spuse: - Cristina, rămâi la noi, crede-mă, te voi iubi ca pe o fiică.
Cristina răspunse: - Nu, nu vreau să vă incomodez, se zice că oaspeții sunt plăcuți atunci când pleacă la timp, iar eu sunt sânge străin și, oricât ați vrea, el își spune cuvântul.

Cred că e bine să rămână totul așa cum este, iar eu, ca și până acum, o să vin duminica și la sărbători la dumneavoastră. Doar vroiam atât de mult să vă mulțumesc pentru binele ce mi l-ați făcut și sunt bucuroasă că am avut această ocazie.
A doua zi tatăl Dianei fu înmormântat în cavoul familiei și toată Transilvania îl deplânse pe bunul conte Alexandru, păstrându-i memoria.
Peste o săptămână de la însănătoșirea Dianei Voievodul Transilvaniei Vlad dădu un bal cu ocazia zilei sale de naștere și toți boierii fură invitați în afară de cucoana Ludmila și fiica ei Tatiana.
Tatiana, aflând de la domnișoarele la care fusese în ospeție că va fi bal și ele nu sunt invitate, spuse: - Mamă, tot voievodatul vorbește despre salvarea Dianei și că minunea nu s-a produs fără ajutorul Cristinei, înseamnă că mișelia pusă la cale de țigancă nu a avut efect. Să plecăm de urgență la ea, s-o silim să ne primească pe gratis și să ducă răul până la capăt. Din pricina Dianei și a contesei Esmeralda Voievodul cnezatului nu ne-a invitat la bal, și alții ne evită, iar cuconița Agnesa aproape mi-a închis ușa în nas când i-am făcut o vizită, și de ea s-ar cuveni să avem grijă, e o obraznică nemaipomenită.
Cucoana Ludmila îi răspunse: - Bine, ne vom duce la țigancă și până când nu le vom veni de hac Dianei și maică-si nu ne vom liniști. Însă nu putem nimici tot voievodatul, astfel și banii ni se vor termina, te-ai gândit la asta, fato?
Tatiana spuse: - Pentru așa ceva face să cheltuiești oricât, să mergem mai repede, degrabă se va însera, e încă iarnă afară.
Cucoana Ludmila și fiica ei Tatiana năimiră o birjă și plecară la țiganca Tara. Ca și data trecută țigănașii strigau să le dea bani ca să le arate casa. Cucoana le răspunse:
- Nu e nevoie, știm de-acum și fără voi unde-i.
Tatiana păși prima, intră în casa cu ușa totdeauna deschisă și din bucătărie îi ieși în întâmpinare țiganca, ținând în mână o cană de lut cu o fiertură de ierburi ce mirosea ca și ea, a veșnicie și a pământ.
Tatiana sări cu vorba, luând-o înaintea mamei sale: - Cioară bătrână, ți-am plătit atâția bani și i-ai mai luat fără nici o rușine mamei inelele, de ce nu ți-ai făcut treaba? Fii bună și isprăvește-o pe gratis, altfel ne vom duce la Voievod și-i vom povesti totul despre tine.
Ţiganca Tara îi răspunse nemulțumită:
- Ştiam că o să vă înființați la mine amândouă. Vi s-a părut puțin că a murit contele Alexandru, ați mai dorit victime. Eu v-am spus că răul va acționa și nu e vina mea că n-a avut efect asupra tuturor, că mama și fiica au fost salvate, înseamnă că au un înger puternic.
Ţ iganca termină de băut fiertura veșniciei, care după cum socotea ea, îi prelungea viața și o dăruia cu o sănătate de invidiat, e adevărat că se făcea neagră la față, dar asta nu o deranja la cei o sută doisprezece ani ai săi, căci nu avea de gând să se mărite încă o dată.
Ţiganca se uită la cucoane și observă că fiica, deși e încă tânără, are deja riduri pe față apărute din cauza mimicii, a nemulțumirii de viață.
Ţiganca Tara le spuse: - Ca să vă pot ghici, trebuie să mă uit în oglinda veche, străveche, trebuie să o și hrănesc, altfel va înceta să arate. Şi oglinzii și mie puțin ne pasă dacă au murit sau nu au murit toți, dar de plătit veți fi nevoite să plătiți, altfel nu mai aveți ce căuta pe la mine. Şi nu mă mai speriați că o să mă pârâți Voievodului Transilvaniei, am supraviețuit de acum doi domnitori și ei s-au obișnuit cu mine. Mă lasă în pace, nici eu nu le fac vreun rău, puterea se cere să fie respectată, e adevărat că încă nimeni nu mi-a dat vreo comandă să-i stârpesc, poate dacă mi-ar fi propus bani grei, aș fi riscat, aducându-mi aminte de tinerețe.
Cheltuiesc mult cu această fiertură a veșniciei, componentele îmi sunt aduse din India și costă o comoară. Printre altele, cucoană Ludmila, te-aș sfătui și pe dumneata să începi a o folosi ca să-ți prelungești viața, că dacă ai să îmbătrânești și ai s-o bei târziu, s-ar putea să nu-ți mai ajute?
Cucoana Ludmila, doar amintindu-și mirosul ce venea din cana de lut, simți că-i produce greață și spuse: - Nu, mulțumesc, nu-i suport mirosul, darmite să-l mai beau, o să-mi vărs mațele și o să mor. Dar de ce e atât de puturoasă fiertura asta?
Ţiganca-vrăjitoare Tara îi explică: - Mai întâi că ea conține sânge uscat de broască țestoasă de o sută de ani, ucisă, apoi un clonț pisat de cioară de trei sute de ani, apoi un ochi uscat de crocodil de o sută cincizeci de ani. Şi mai conține acest leac miraculos urină de maimuță de o sută de ani, praf de oase de dinozaur care îmi sunt aduse de la muzee tot pentru bani grei. După cum vă dați seama, cucoanelor, de aceea totul e și atât de scump, dar are un efect miraculos, după cum vedeți.
Tatiana zise: - Dar ai fața neagră - verde - cafenie și pe-alocuri și fire de păr.
Ţiganca Tara răspunse: - Bineînțeles, culorile se transmit împreună cu longevitatea animalelor din care e preparat balsamul veșniciei. Pe fața mea negrul e de la cioară, verdele e de la crocodil și părul de la maimuță, dimpreună cu culoarea ei cafenie. Drept că pe față am semne, ca pe carapacea broaștei țestoase, dar asta nu contează, contează că poți trăi până la trei sute de ani sau poate și mai mult. O să trăiesc și după aceea vă voi spune cât am reușit să-mi duc zilele, drept că nu știu dacă voi o să mai fiți atunci în viață, de vreme ce nu doriți să luați acest elixir.
Cucoana Ludmila zise:
- Noi trebuie să ieșim în lume și nu avem nevoie de veșnicie cu asemenea exterior, iar Tanea mai trebuie să se mărite, așa că îți mulțumim, dar nu avem nevoie de elixirul veșniciei.
Ţiganca Tara așternu o față de masă cu semne magice, puse pe ea cărțile țigănești, oglinda și ceru: - Dă bănișorii, cucoană, iar tu, tânără cuconiță, scoate-ți de pe degete două inele.
Pricepând că n-o să câștige nimic din discuția cu țiganca, îi dădură punga cu galbeni și două inele și ea le puse pe oglindă, îndemnând-o: - Hai, oglinjoară, spune-ne adevărul, cine a împiedicat-o pe domnișoara Diana să-și dea sufletul?
În oglindă apăru fața Cristinei.
Tatiana strecură printre dinți:
- E așa cum ți-am spus eu, verișoara mea, netrebnica, ea și-a băgat coada și a stricat totul.
Ţiganca Tara continuă: - Cât fata asta e în viață, toate planurile voastre se vor tot duce de râpă
și nimic n-o să vă ajute. Şi apoi, drumul vostru în societatea înaltă este închis numai din cauza ei și cât trăiește ea n-o să fiți admise nicăieri. Şi nu uitați că numai eu vă pot ajuta, dar asta o să vă coste și celelalte două inele ce sclipesc pe degetele dumitale, cucoană Ludmila.
Cucoana Ludmila răspunse: - Dacă o să-ți dau de fiecare dată câte două inele, în curând în general voi rămânea fără toate bijuteriile lăsate de strămoșii mei.
Ţiganca Tara rosti flegmatic: - Atunci plecați că și așa v-am spus prea multe și v-am descoperit adevărul cine se face vinovat de toate neplăcerile voastre.
Tatiana i se adresă mamei sale:
- Dă-i inelele, important acum e să o nimicim. Pe urmă eu mă voi mărita cu prințul și toată trezoreria voievodatului va fi a mea, așa că nu te zgârci, banii se vor întoarce.
Mama scoase în silă inelele de pe mână și i le dădu țigăncii spunând:
- Pui niște prețuri că l-ai ruina și pe cel mai mare bogătaș.
Ţiganca Tara, mulțumită, luă ambele inele cu safir și diamante, le puse pe degetele sale strâmbe, le privi încântată și vorbi:
- Nu, orice s-ar spune, bijuteriile împodobesc mâna unei femei și îi adaugă feminitate.
Cucoana Ludmila și domnișoara Tatiana schimbară priviri malițioase și Tatiana confirmă:

- Da, vrăjitoare Tara, inelele astea îți subliniază și mai mult frumusețea!
Vrăjitoarea Tara i-o întoarse: - Uite, tu râzi de mine, după cum îmi dau seama, dar să fi văzut cât de mândră eram la vârsta ta și de-acu eram măritată de zece ani și mai aveam și trei copii. Fii¬cele mele în prezent trăiesc în diferite colțuri ale lumii, se ocupă cu ceea ce mă ocup și eu, numai nu în aceeași țară, că nu putem să ne facem concurență!
Afară, în pădurea din preajmă prinseră să urle lupii și de-acum se lăsase întunericul.
Birjarul bătu la poarta casei și-i spuse țigăncii Tara care ieșise în prag:
- Cheamă cucoanele că eu plec!
Vrăjitoarea le anunță că birjarul vrea să le vadă. Când apărură și ele în prag, birjarul le spuse:
- Cucoanelor, grăbiți-vă, pentru banii pe care mi i-ați dat mai mult nu pot să vă aștept.
Tatiana se indignă: - Şi ăsta vrea bani, v-ați înțeles cu toții să ne jefuiți?
Birjarul se răsti: - Dacă nu-mi plătiți dublu față de cea cu care ne-am înțeles, plec.
- Ți-om plăti, nu te teme! Strigară din prag cucoana Ludmila și fiică-sa, trăgând în piept aerul proaspăt de afară, după care intrară din nou în casă unde mirosea foarte urât. Mama și fiica se întoarseră la țigancă și ea le spuse: - Iată v-am pregătit o otravă foarte puternică, în luna mai culeg la cimitir această iarbă de laur. Conține opiu și e îmbibată de moartea de pe locul odihnei de veci. Firește, mai șoptesc și niște descântece asupra ei, dar ăsta e secretul meu, voi nu trebuie să-l cunoașteți. De acu voi o să aveți grijă să folosiți acest praf. Vă previn din capul locului că eu răspund pentru otravă, iar voi, dacă otrăviți pe altcineva, e treaba voastră. Vă mai previn că praful este scump și aici e o singură porție, dacă o să mai doriți, poftim, îmi cunoașteți adresa, mi-ați devenit ca niște rude de când mă tot vizitați. Pe ziua de azi audiența a luat sfârșit, timpul meu e foarte prețios și a sosit ora să-mi beau fiertura căci trebuie luată dimineața și seara, iar astăzi am uitat de ea și am băut-o aproape la amiază, așa că la revedere, cucoanelor, până la noi întâlniri.
Cristina, care se făcuse o fată foarte frumoasă, căuta să nu dea ochii cu mătușa și verișoara ei. Își făcea repejor tot lucrul, apoi citea cărți, se juca cu animalele sale care o iubeau cu credință și devotament.
Iar contesa Esmeralda suferea cumplit de pe urma pierderii soțului și fiica Diana, observând cum mama se topește văzând cu ochii, îi propuse:
- Mamă, ții minte că tatăl meu mi-a promis că până la optsprezece ani o să-mi arate toată lumea, ca s-o cunosc nu numai după desene, dar deocamdată am vizitat numai Sofia, Parisul și Viena. Să plecăm amândouă într-o călătorie, și mie îmi este foarte greu să văd castelul fără tatăl meu. Când lipsea vreme îndelungată, amândouă știam că e departe, dar că e viu, iar acum e insuportabil să știm că e aproape de castel și în același timp e atât de departe de noi.
Contesa Esmeralda căzu de acord: - Exact în ajunul morții sale tatăl tău mi-a spus că vrea să-ți arate nu numai Europa, ci și Orientul și țările pe care le-a îndrăgit: Turcia, Persia, Egiptul și altele. A schițat chiar o hartă și în luna mai intenționa să facem o călătorie toți împreună. Cred că i-ar fi plăcut ca noi să plecăm urmând acest itinerar.
A doua zi dimineață lângă castel fu găsit grăjdarul Vlaicu mușcat aproape mortal. Mergea pe drum și o lupoaică flămândă îl atacase din spate. Pe alături trecea cu sania un țăran, alungă lupoaica cu niște pietre pe care le avea mereu la îndemână și îl salvă pe servitorul contesei Esmeralda. Vlaicu spuse:
- Du-mă la castel, înainte de moarte trebuie să mă pocăiesc pentru răul făcut.
Țăranul, care în fiecare săptămână aducea la castel ouă proaspete, îl urcă în sanie pe Vlaicu care plutea în sânge, dând mai într-o parte coșul încărcat cu ouă și învelit într-o pătură.
Țăranul ajunse la intrarea din dos a castelului și servitoarea Veta ieși în grabă și-l văzu în sanie pe Vlaicu pe care îl simpatiza ca pe un bărbat chipeș ce era.
Vlaicu o rugă: - Veta, cheam-o mai repede pe contesa Esmeralda, înainte de moarte vreau să-i fac o mărturisire.
Veta alergă la contesa Esmeralda care controla ca toate lucrurile să fie puse în bagaj. Ea veni în fugă după Veta și, văzându-l pe Vlaicu, le porunci servitorilor să plece de urgență după doctor. Un servitor încălecă pe un cal iute și o luă la galop spre oraș unde știa că locuiește doctorul Simon. Iar Vlaicu rosti cu voce sfârșită: - Dumneavoastră, contesă Esmeralda, mă compătimiți, iar eu, iată, nu v-am compătimit și din pricina mea a murit contele Alexandru. Din pricina lăcomiei mele m-am vândut aceleia care nu e femeie, ci necuratul.
Contesa luă o batistă și o puse pe pieptul sfâșiat al lui Vlaicu, rostind:
- Nu cred, delirezi din cauza rănii, mai bine nu vorbi, îți slăbesc puterile.
Vlaicu continuă: - Am fost pedepsit, așa cum mi-a spus nevasta, și o să ard în flăcările iadului. Iertați-mi lăcomia, tare am vrut să-mi văd copiii într-o casă bună, să am o gospodărie, la micul dejun, la prânz și la cină să mănânc nu numai pâine de secară și să beau apă. Dar iată ce a ieșit, plătesc scump pentru acest păcat și-mi pare foarte rău de ceea ce am săvârșit. Când l-am văzut pe contele Alexandru în sicriu, m-am îmbătat de scârbă și am vrut să-mi tai beregata, dar mi-am amintit de feciorii mei și m-am răzgândit. Totuși răsplata pentru fapta mea m-a ajuns repede din urmă și lupul a știut pe cine să sfâșie. Iertați-mă dacă puteți și adio.
Vlaicu își dădu duhul și Diana întrebă:
- Mamă, să fie adevărat? Chiar l-ai crezut pe Vlaicu că-i vinovat de moartea tatălui meu?
Contesa Esmeralda zise: - Mă gândesc că poate grăjdarul l-o fi rugat să adape caii, iar el a uitat
s-o facă și acum se căznea că totul s-a întâmplat din cauză că animalele erau însetate.
Diana stătu la îndoială: - Dar a spus că-i vinovată o femeie îngrozitoare.
Mama zise: - Nu, pur și simplu delira înainte de moarte și apoi, copilă, cine putea să ne facă vreun rău, noi doar am făcut numai bine și ne-am purtat omenește cu toată lumea, nu am avut dușmani nici eu, nici tatăl tău. Te-ai convins și tu, toată Transilvania l-a deplâns.
Servitoarea Veta se arătă nesigură: - L-am observat foarte abătut la înmormântarea contelui Alexandru și nu a fost nici cine știe ce bucuros că nevasta lui s-a ales cu o moștenire de la sora bunicii sale și că și-a cumpărat o casă mare cu tot cu gospodărie. Păcat, nu-i rămânea decât să trăiască în îndestulare și iată cât de nedreaptă a fost soarta cu el, a stat o singură zi în casă nouă.
Contesa Esmeralda le dădu servitorilor bani ca să-i ducă văduvei lui Vlaicu și câștigul lui pe un an înainte, apoi își luă rămas-bun de la Cristina pe care o întâlniră la cofetărie și cu care schimbară câteva cuvinte înainte de plecare.
Diana îi spuse: - Cred că la ziua ta de naștere, de Crăciun, o să mă întorc neapărat, așa că așteaptă-mă și urează-ne, mie și mamei, drum bun, draga noastră vrăjitoare.
Cristina își sărută prietena și îi șopti la ureche:
- Îți mai urez să-l întâlnești pe prințul viselor tale, căci mie, ca vrăjitoare ce sunt, mi se pare că a sosit timpul ca dorința ta de Crăciun să se împlinească.
Fetele izbucniră în râs și toți clienții cofetăriei se uitau la sclipitoarea blondă Diana, cu ochii albaștri ca cerul de vară, cu zulufii rătăciți în razele soarelui, înaltă și subțire ca o trestioară sau ca o steblă de albăstrea înflorită ca să uimească toată lumea cu frumusețea ei. Şi Cristina îi uimea pe toți cu frumusețea ei, era un pic mai scundă decât prietena sa și ochii îi străluceau ca ciocolata topită, zulufii castanii îi cădeau pe umeri ca o cascadă, fața ei păstra mereu bronzul soarelui, buzele păreau o căpșună coaptă. Toți clienții cofetăriei priveau cu încântare fetele ce nu-și cedau una alteia ca frumusețe, fiecare fiind atrăgătoare în felul ei.
Cristina privi îndelung în urma lor și lacrimi de tristețe că-și pierde, fie și pe o vreme, prietena apărură în ochii ei imenși.
Cucoana Ludmila îl văzu pe vizitiul Toma intrând după Cristina și plecând mai apoi împreună în piață la cofetăria scumpă a unui francez.
Tatiana își exprimă nemulțumirea:
- Vizitiul ăsta vine ca la el acasă și de fiecare dată se poartă obraznic când o ia pe parvenită.
În timpul acesta Cristina ieși în fugă împreună cu vizitiul și cucoana Ludmila îi răspunse Tanei: - Neisprăvita asta de-acu nici nu catadicsește să-și ceară voie, vedeți dumneavoastră, a devenit matură și totul îi este permis. Dar pare-mi-se că i-am găsit ac de cojoc și chiar astăzi o să ne izbăvim de ea.
Cucoana Ludmila intră la bucătărie și îi spuse Parascoviei:
- Știi, Parascovia, aseară am avut un vis, se făcea că fratele meu mă îndeamnă: împacă-te, soră, cu fiica mea, nu vreau să vă văd dușmănindu-vă, și mi-am zis că e un semn și chiar azi o să fac pace cu Cristina. Când se va întoarce, să-i pregătim o surpriză, tu servește-ne cafea și tartă, Şarlota ceea a ta și las-o să vină la mine și la Tanea în sufragerie.
Parascovia se bucură, cucoana Ludmila i se păru sinceră și încuviință:
- Demult trebuia să faci lucrul acesta, cucoană, e totuși nepoata dumitale. Şi să mai știi că dacă veți fi văzute cu ea în oraș, așa cred eu, o să începeți a fi poftite la baluri. Doar Cristina e încă tinerică, deși și acum e bună de măritat. Iar domnișoara dumitale Tanea a cam întârziat în fetițe, nu demult și-a sărbătorit aniversarea, a împlinit douăzeci și șapte de ani. Dacă nu-și va schimba purtarea față de Cristina, oamenii din oraș o să vă dezaprobe ca și mai înainte și ar fi bine să te gândești și la zestre. Ai bani pentru două fete de măritat și va fi bine și plăcut să sărbătorești și căsătoria domnișoarei Tanea și puțin mai încolo căsătoria cu un domn tânăr și frumos și numaidecât bogat a Cristinei, căci fata s-a făcut amarnic de frumoasă, e ca o păpușă, nu mă mai satur s-o privesc. Când plecăm duminica la biserică, am observat că toți își întorc capetele după ea - are un fel aparte de a fi, ca și Prințul, care e de asemeni foarte frumos.
Parascovia pregăti cafeaua și Ioana o dădu la masă. Cucoana Ludmila în ceșcuța Cristinei turnase din timp otravă, o dizolvă și fiecare se așeză la locul ei în așteptarea bietei fete.
Cristina se întoarse și Parascovia îi spuse:
- Nu fi tristă că Diana a plecat în călătorie. Doar nu te-a părăsit pe totdeauna. Iar noi avem noutăți foarte plăcute, intră în sufragerie, acolo te așteaptă mătușa și verișoara.
Parascovia începu să plângă și o sărută pe Cristina: - Acum, copila mea, o să începi o viață nouă, de azi încolo viața ta va lua numaidecât o întorsătură mai bună.
Cristina intră în sufragerie și întrebă: - Ați vrut să stați de vorbă cu mine, mătușă?
Cucoana Ludmila îi răspunse cu un aer prietenos:
- Mi-am zis că ajunge să tot stai la bucătărie, e timpul să iei masa cu noi, nepoată.
Prin ușa întredeschisă își făcu apariția Rița și sări pe umărul Cristinei.
Cucoana Ludmila spuse:
- Şi veverița poate să sară prin toată casa, îi permit și ei, iar tu ia loc și hai să bem câte o cafea.
Veverița care se obișnuise să bea frișca ce i-o dădea Parascovia văzu cum stăpâna turnă într-o ceșcuță aurită cu cafea frișcă. Rița era deprinsă să bea din ceașca Cristinei și niciodată nu-și cerea voie, cum o învăța Parascovia, certând-o, ea atinse cu botișorul băutura densă și începu să soarbă, însă deodată tresări și fu cuprinsă de convulsii.
Cristina pricepu totul și, înhățând-o pe Rița se duse fuga în cămară, scoase cartea magică și o atinse de veverița care îi era foarte dragă, șoptind:
- Carte magică, arată-i a doua oară vrăjitoarei Cristina puterea ta și învie-mi veverița.
Ca și data trecută răsună un tunet și la sfârșitul iernii începu să cadă o ploiță caldă ca de vară și lalele de pe răzorul din fața casei răsăriră imediat din zăpadă.
În timpul acesta Valet veni la bucătărie, de unde se auzea tărăboi. Parascovia țipa, Cristina plângea că i-a fost otrăvită veverița.
Văzând însă că ușa de la bucătărie s-a deschis, se ascunse iute sub masă și privea de acolo ce se petrece. Între timp Cristina o înviase pe veverița Rița și duși imediat cartea. Iar Parascovia uitase plăcintele în cuptor, ele se arseseră și pentru ca cucoana Ludmila să nu observe, ieși în graba mare alergând cu o tavă după casă ca să le arunce la gunoi. Cucoana Ludmila, supărată că a cheltuit în vânt atâția bani și mai văzând și veverița care o zbughi din cămară ca și cum nimic nu se întâmplase și începu să bea din ulciorul cu lapte, hotărî să omoare chiar în acea clipă veverița, se întoarse în casă și puse mâna pe vaza grea de cristal din cabinetul boierului, a fostului stăpân al lui Valet. De sub masă câinele o urmărea pe cucoana Ludmila atentând la vaza rămasă ca amintire de la stăpân. Văzând că cucoana vrea s-o arunce în veverița, care era prietenă cu el, i se injectară ochii de mânie. Valet hotărî, fie ce-o fi mai pe urmă, acum are s-o atace pe stăpână. Sări ca ars de sub masă și-și înfipse colții în brațul cucoanei Ludmila, ea scăpă vaza care se sparse țăndări, ceea ce-l făcu pe câine să turbeze și Valet o încolți pe stăpâna răutăcioasă.
Veni în fugă Cristina care văzuse totul și-i porunci lui Valet să-i dea drumul stăpânei rănite.
Turbul înrăit se supuse și Cristina îl scoase afară.
Din mână curgea sânge și cucoana Ludmila țipa: - Te urăsc din tot sufletul, Cristina! Te urăsc și mai tare decât pe fratele meu. Ești o parvenită și crezi că totul îți este permis în casa mea! Ai citit cărțile pe care eu le aruncasem în pod fiindcă nu erau de nici o trebuință? Ai acces la castelul Esmiraldei și de aceea ți-ai luat cu totul nasul la purtare? Ţi-ai imaginat că ești o domnișoară? Nu uita că n-ai nici o zestre și o să te alung împreună cu Ioana din casa mea! Pe Ioana sunt supărată că a cumpărat la piață frișcă, iar eu n-am rugat-o să cumpere. Iar tu, m-am gândit și am hotărât, o să fii servitoare cât voi trăi eu pe lume. Parascovia, adu un vânător, o să-l plătesc bine, să împuște veverița, calul și câinele, căci toți au turbat.
Cristina spuse: - O să-mi iau lumea în cap, dar la dumneata n-o să fiu servitoare.
Ioana plângea și Parascovia interveni:
- Dumneata ai vrut s-o otrăvești pe Cristina, iar veverița a băut cafeaua cu frișcă. Nu mă duc după vânător, ci îți cer banii ce mi se cuvin încă pentru doi ani de muncă și pentru plata asta îi iau pe câine și pe Sting la mine, iar dacă nu te învoiești, mă duc cu plângere, în ziua de primire, la Voievodul Vlad și-i voi spune că ai vrut să-ți otrăvești nepoata de la frate.
Cucoana țipă deschizând ușa de la intrare:
- Marș din casa mea, picior de-al vostru să nu calce pe aici!
Cristina spuse: - Cu mare bucurie mă voi duce încotro voi vedea cu ochii, iar dumneata nu uita că această casă ți-a cumpărat-o bunica și bunicul meu și ți-au dăruit-o de ziua nunții.
Parascovia își puse hainele pe ea, Cristina își strânse lucrurile. Cucoana se răsti:
- Sper că n-ai luat nimic din lucrurile mele sau poate trebuie să te percheziționez, te pomenești că găsesc ceva interesant pentru mine?
Cristina se pierdu cu firea și roși, iar Valet mârâi și nu-i dădu voie cucoanei Ludmila să se apropie de cutie.
Iar cucoana spuse cu ciudă: - Înseamnă că ascunzi ceva de mine!
Parascovia înșfăcă cutia și se îndreptă spre ieșire, înțelegând că dacă mai zăbovește o clipă
cartea magică poate ajunge pe mâinile acestui monstru. Ea zise:
- Să mergem la Voievodul Vlad, azi el are zi de primire, acolo veți verifica cutia și vom vorbi despre toate.
Asemenea perspectivă n-o încânta pe cucoana Ludmila și ea spuse:
- Cărați-vă cu toții, pieriți din ochi mei!
Şi continuă, strigând în urma nepoatei sale:
- O să vedem cine o să te ia fără zestre, se va găsi un astfel de prostănac?
Cu veverița pe umăr Cristina îi răspunse: - Zestrea mea sunt prietenii mei și cunoștințele mele pe care le-am acumulat în decursul anilor și aceasta uneori este cel mai important în viață.
Parascovia o chemă: - Să mergem la mine, casa mea e mică, dar loc o să ajungă pentru toți.
Curând ajunseră la casa Parascoviei, unde Cristina mai fusese de câteva ori de ziua de naștere a stăpânei. Casa era mică, dar trainică, din piatră, cu o grădiniță în curte. Tatăl Parascoviei fusese un mic negustor și la vremea sa a avut cai și vacă,de aceea mai aveau un mic grajd curat văruit unde-l găzdui pe Sting. Parascovia îi aduse o pâine mare și spuse:
- Azi o să te hrănesc cu pâine și o să te adăp, ți-oi da și câteva mere din grădină, iar mâine dimineață ți-oi cumpăra o căruță de fân la piață.
Parascovia găsi o pătură curată, înveli calul, el începu să rumege mâncarea gustoasă oferită din toată inima și bău apă curată de izvor.
Ceilalți intrară în casă unde era cald, dimineață înainte de a pleca la lucru Parascovia făcuse focul în sobă și acum pe cărbunii de turbă ce mai mocneau mai puse niște lemne și focul se aprinse imediat, dăruindu-le căldura de care aveau nevoie.
Valet se culcuși pe covorul țesut de Parascovia, lângă sobă și adormi, de multă vreme visase să trăiască în casă, la căldură și nu afară și nici în grajd. Câinele se gândi că abia la bătrânețe dorința lui s-a împlinit.
Casa Parascoviei avea două odăițe și o bucătărie, într-o odăiță mică se afla dormitorul și așternutul ei cu care timp de cincizeci de ani se deprinsese. Iar în sufragerie stătea patul părinților Parascoviei, decedați de multă vreme, care acum deveni odaia Cristinei. În sufragerie se mai afla un dulap și Parascovia o ajută pe Cristina să-și aranjeze lucrurile, iar fata părea tristă, doar ziua aceasta a schimbat brusc viața ei și modul de trai cu care se obișnuise, să stea de duminică până luni la prietena sa la castel. Acum viața s-a schimbat, și acolo s-a instalat tristețea ce le-a scos din casă pe o vreme pe stăpâne și le-a trimis într-o călătorie.
Parascovia găti repede cartofi cu ciuperci la ceaun și clătite cu dulceață din tot soiul de fructe. Se așezară la masă, iar veveriței îi dădură alune și turte dulci.
În încăpere era cald și foarte plăcut, în serile lungi Parascovia cosea tot felul de lucruri pe care le prindea cu cârligul și ele străluceau de scrobeală și curățenie iar florile de câmp brodate pe ele te duceau cu gândul la primăvara ce avea să vină a doua zi.
Cristina spuse: - Parascovia, e atât de bine și plăcut la tine, acesta e adevăratul meu cămin, căruia i-am dus lipsa toți acești zece ani.
Parascovia răspunse: - Eu, copila mea, am vrut să te iau la mine și să te înfiez cu acte. Dar m- am sfătuit cu părintele Teoctist și el iată ce a zis: dacă te voi înfia, vei deveni fiică de bucătăreasă și vei părăsi complet acea viață pe care o meriți, de a te afla în societatea înaltă. Iar așa toată Transilvania știe că, deși ai fost nedreptățită de viață, te tragi din neam boieresc pe linia tatălui tău. Părintele Teoctist, și eu la fel, ne gândeam că într-o bună zi cucoana Ludmila și fiica ei Tatiana își vor da seama că sunt ocolite din cauza că se poartă urât cu tine, și fiica ei nicidecum nu se mărită. Şi ne-am zis că poate cucoana Ludmila va începe să vă scoată în lumea bună ca pe două surori și îți va da și o mică zestre, dar uite că am greșit.

Iar cucoana Ludmila este o proastă că și-a îndepărtat propria fiică de societatea înaltă, ambițioasă cum este, nu judecă de fel. Demult mi-am dat seama că Ludmila nu-i întreagă la minte și-i dă ascultare în toate fiicei, care e și ea o țicnită . Nici măcar nu și-a pus fata să învețe bine, numai că mare folos din asta nu ar fi fost, pentru că are atâta venin în ea, că dacă ar mușca-o vreun șarpe, ar muri imediat șarpele otrăvit.
După ce mâncară plăcințele, băură și câte un pahar de ceai proaspăt aromitor din crenguțe de zmeură îndulcit cu dulceață de căpșune.
- Dar din ce o să trăim, eu mai am de învățat un an și aș putea să-l rog pe părintele Teoctist să- mi dea o recomandare la școala unde sunt pregătiți învățători pentru școlile rurale, după cum mi-a promis. Deocamdată însă mi-a dat foarte mult de învățat și aș putea să lucrez doar servitoare.
Parascovia răspunse: - Nu, copila mea, eu am niște economii, bunica și bunicul tău mi-au plătit bine, am pus totul în bancă, am păstrat și banii pe care mi i-a dat mătușa ta. Așa că până una alta avem din ce trăi și mai vreau să mă odihnesc vreun an, mi s-a făcut dor de familie, iar acum te am pe tine și înseamnă că am și familie și vreau să mai stau acasă, în căminul meu, fie și modest, dar nu vom muri de foame.
Cristina îi mărturisi:
- Ceea ce încerc pentru tine îmi amintește de dragostea unei fiice pentru mama sa și mi-e foarte bine și plăcut aici. Ştii, visul și dorința mea, la care m-am gândit de Crăciun, s-au împlinit. Acum am casa mea, unde sunt iubită și unde mă așteaptă până și pereții aceștia străini până acum.
Parascovia adăugă:
- Să vezi că s-a împlinit și visul meu la care m-am gândit de Crăciun, să am o fiică și să nu mă întorc în casa pustie. E adevărat că asta a fost cu mulți ani în urmă și uite abia când i-a fost dat să se împlinească. Mâine o să chem meșteri, ca să-mi construiască în fața casei o verandă mare și o s-o împodobim, copila mea, toată cu flori, doar e prima zi de primăvară, iar curtea eu însămi o voi pava cu dale roșii și altceva nimic n-o să sădim în fața casei. Până nu demult aici creșteau cartofi, acum o să facem răzoare mari ca totul să fie frumos și la vară curtea va fi potopită de flori.
Cristina spuse: - La noapte o să mă gândesc și poate la locul nou de trai, mi-a veni vreo idee cum să mai facem rost de bani.
Parascovia veni cu ideea ei: - Iar eu iată la ce m-am mai gândit? Mâine o să le spun dulgherilor să-mi înalțe un gard frumos ajurat și să-mi facă și o poartă nouă de culoarea dalelor, iar meșterului olar o să-i comand multe ghivece și vaze.
În grajd Cristina văzu o căruță veche și zise: - Am citit într-o carte cum se face înverzirea și acolo era desenată o căruță încărcată cu flori cățărătoare de diferite culori. Putem și noi să închipuim așa ceva, o vom vopsi în culoarea cărămizie a gardului. O să fie foarte frumos!
Parascovia îi răspunse: - Copilă, asta e și casa ta și fă cum îți place. Doar știi atât de multe și firește, ești mai deșteaptă ca mine, iar acum hai să ne culcăm.
Parascovia aduse o sticlă și spuse: - Azi e încă iarnă și fie ca în casă să miroase a cetină, în luna mai culeg rămurele verzi de brad pe care le țin în spirt.
Parascovia stropi prin casă și încăperea se umplu imediat de o mireasmă puternică de conifere.
Între timp domnișoarei Tatiana i se făcu foame și-i zise mamei sale: - Mamă, a rămas numai grăjdarul, cine o să ne servească masa? Mi s-a făcut poftă de clătite cu brânză!
Cucoana Ludmila spuse:
- Azi vom mânca ceea ce a mai rămas pe plită, iar mâine năimim o bucătăreasă și o servitoare.
Dimineață cucoana Ludmila se sculă și plecă la piață unde veneau țăranii. Parascovia se duse și ea la piață să cumpere fân, carne, lapte și brânză de vacă.
Ea o luă pe neobservate în urma cucoanei Ludmila și acolo, unde se adună de obicei oamenii care vor să devină servitori, o auzi adresându-li-se: - Mă cunoașteți, sunt cucoana Ludmila și am nevoie de o bucătăreasă și de o servitoare ca să facă tot lucrul pe lângă casă.
Parascovia interveni cu voce tare: - Oameni buni, am lucrat la ea zece ani de zile, dar nu are obiceiul să plătească la vreme, trebuie să-i scoți banii cu cleștele, iar dacă nu-i conveniți cu ceva, poate să vă otrăvească, iar pe mine mă cunoașteți cu toții, de treisprezece ani fac aici cumpărături.
Cucoana Ludmila întrebă: - Păi ce, vă învoiți? O să vă plătesc bine.
Însă deja toată lumea știa de la grăjdarul Vlaicu care cumpăra fân, și de la Ioana, care astăzi plecase să lucreze la altă casă, că această cucoană Ludmila își bate joc de servitori și plătește prost. Așa că toți o refuzară și ea cum se duse așa se și întoarse. Acasă o aștepta Tatiana flămândă ca un lup. Cucoana Ludmila îi spuse fiicei: - Îți închipui, Parascovia m-a lătrat ca un câine, le-a înșirat o mulțime de porcării despre mine și nimeni nu vrea să vină să lucreze la noi.
Tanea zise: - Atunci, mamă, va trebui să te ocupi tu de cumpărături și să gătești și desigur, să faci curățenie în casă. Eu nu pot să-mi murdăresc mâinile, că ce fel de domnișoară de măritat aș mai fi, dacă m-aș ocupa cu așa ceva? Şi în general cred că tu, mamă, ești vinovată de tot scandalul de ieri, ce te-a apucat să înhați vaza și să alergi ca o nebună la bucătărie? Şi cum o s-o otrăvim pe verișoara mea Cristina, dacă ea nu mai locuiește în casa noastră? Mamă, pur și simplu n-ai cap pe umeri, cu ce te deranja Ioana și apoi și pe Parascovia trebuia s-o ții aici cu orice preț, așa cum gătește ea, rar cine mai gătește. Iar tu într-o clipă ai stârnit dezastru, fără să te gândești că fiica ta moare de foame.
Cucoana Ludmila zise: - Mă duc să fierb cartofi cu coajă, i-om mânca cu unt, e hrană și asta, acum nu mai are rost să vorbim, ce e bine și ce e rău, nimic nu mai poate fi schimbat.
A doua zi cucoana Ludmila îl trimise pe grăjdar la prăvălie după ouă, salam și telemea și cucoana se apucă să facă o omletă așa cum citise în cartea de bucate pe care o coborâse din pod. Părea că e simplu să gătești. Bătu ouăle spumă cu telul și le turnă în tigaie, dădu focul prea tare, așa că totul se arse și apoi și cu sarea se întrecuse. Iar cafeaua îi ieși rară, o ținuse pe foc mai mult decât se cuvine și ca să nu facă murdărie în sufragerie, cucoana Ludmila zise că de acum încolo vor lua masa la bucătărie. Tatiana, flămândă, veni să ia micul dejun și gustând mâncarea, prinse să scuipe și izbucni în plâns.
- Nu, mamă, eu așa nu pot trăi, Cristina trebuie să plătească, doar de răul ei ne-au părăsit până și servitorii și nu avem ce mânca. Plecăm chiar azi la țiganca Tara și ducem treaba până la capăt. E scump, dar nu avem altă soluție. Îmbracă-te și hai să luăm masa la restaurant, iar de acolo vom pleca la țigancă.
Iar Parascovia găti un mic dejun foarte gustos, griș fiert cu unt și dulceață și toți mâncară de saț, până și veverița și Valet. Doar calul Sting rumega un fân bun ce-i amintea de vremurile de odinioară când stăpânul său îl răsfăța. Parascovia avea grădina sa și păstra în beci lăzi cu mere
aducându-i farfurii pline. Calul lăcrimă de fericire și linse fața Parascoviei când dimineața ea veni să-i dea de mâncare.
La prânz Parascovia găti supă de găină și budincă care crescu înaltă și pufoasă. Spărsese multe ouă, avea zece găinușe care se ouau tot timpul. Când se așezară la masă, Parascovia zise:
- Oare ce mai mănâncă acum cucoana Ludmila și domnișoara Tatiana?
Cristina își dădu cu părerea: - Cred că de azi înainte au să ia masa la restaurant, dar crede-mă, mama Dianei ne-a dus de câteva ori acolo, mâncarea nu știu cum, e artificială, nu-i ajunge suflet pe care îl pui tu atunci când gătești. O să cheltuiască o mulțime de bani, iar plăcerea o să fie mică, așa că putem doar să le compătimim.
Parascovia se uită la Valet, care trebuia scăldat și pieptănat și zise: - Cristina, azi ar fi bine să ne ocupăm de Valet, văd că are chef să doarmă în pat, dar pricepe că-i nespălat.
Câinele într-adevăr pricepea totul, o privi pe Parascovia și alergă în cămăruța de baie cu pereții chiar de faianță albă, unde era curat. Podeaua o pardosise tatăl Parascoviei, era acolo și un cazan boiler, care încălzea apa cu lemne. Aprinsese focul din timp și acum acolo era cald și bine. Valet sări în cada mică și fu stropit cu apă din duș și săpunit cu săpun, apoi clătit iarăși cu apă, în care Parascovia adăugase infuzie de flori văratice de câmp. După aceea câinele se scutură, Parascovia îl șterse bine, iar Cristina îl pieptănă.
Veverița stătea pe umărul ei și privea cum e spălat prietenul ei, care curând deveni curat și mirositor.
Se întoarseră cu toții în sufragerie, iar între timp pișcotul se copsese. Parascovia îl unse cu dulceață de fragi și-l făcu sul. Tăindu-l bucăți, îl puse pe masă și fiecare se alese cu câte o bucată, îi reveni una chiar și lui Sting. După ce își puse stomacul la cale, mulțumit, Valet urcă pe pat, iar veverița sări pe perna albă brodată cu floricele și adormiră mulțumiți de viața nouă unde nimeni nu-i nedreptățea ci doar se gândeau, cum să facă să le fie cât mai bine la toți.
Cristina spuse: - Parascovia, ne-ai oferit tuturor o viață nouă și îți suntem foarte recunoscători. O să vezi că pentru binele făcut o să fii răsplătită numai cu bine, așa am citit în cartea bunicii. Şi adăugă: Mi se pare că știu cum să mai câștigăm niște bani. În piața centrală de lângă grădina publică, totdeauna se adună oameni bogați și de condiție mai modestă și după plimbare toți vor să pună ceva în gură. Păi, iată, eu o să plec cu Valet și cu Rița la pădure și o să culeg un sac de cucuruzi și rămurele verzi. Cu Valet n-o să-mi fie frică, iar Rița o să-mi arunce cucuruzii de pe brad. M-am plimbat cu ea și cu Diana de multe ori prin parcul castelului și Rița îmi arunca cucuruzi, acum mi-am amintit și mi-a venit ideea. O să împletesc din crengi coșulețe cu cucuruzi cum am fost învățați la școală, iese foarte frumoase, trebuie să cumpărăm doar clei. O să așternem un șervețel în coșuleț, o să punem pe el plăcințele, biscuiți, ruladă și o să înfrumusețăm totul cu rămurele. Eu și Rița o să stăm la intrarea în grădina publică și o să vindem, iar Valet o să țină în dinți un coș special pentru bani și lasă ca fiecare să plătească cât îl ține buzunarul, cel sărac mai puțin, cel bogat cât nu-i pare rău. Şi cred că tu, Parascovia, nici n-o să ai nevoie să-ți cauți de lucru, o să te ocupi acasă de ceea ce-ți place. Eu am mai luat din pod o carte de rețete cu cele mai bune dulciuri din lume, a fost cartea bunicii și o să-ți citesc multe rețete noi. Așa că o să avem în coș tot felul de dulciuri, pentru cine și ce dorește și cred că o să le placă la toată lumea ca și mie și tuturor celor care ți-au gustat copturile.
Parascovia veni și ea cu o idee:
- Acum, când veranda e gata și e plină de ghivece cu flori, încât toată lumea care trece pe alături rămâne încântată, ne putem gândi să lărgim și cotețul, vom crește o sută de găini, doar la copturi contează mult ouăle, sunt, ca să zic așa, principalele ingrediente împreună cu făina. Chiar mâine dulgherii vor începe să-l lărgească, căci gardul de acum îl termină.
Deși afară mai era luna martie, primăvara de la bun început se anunța caldă, bucurându-i pe oameni, totul înverzea văzând cu ochii. A doua zi dimineață Valet, Cristina, Sting și Rița se pregătiră să plece la pădure. Cristina mergea călare pe Sting și Rița pe umărul ei, iar Valet alerga din urma lor și în curând ajunseră la pădure. Acolo Rița urcă pe un brad și începu să arunce cucuruzi, iar Valet le căra și sacul se umplu repede. Rupseră rămurele înverzite de salcie și sacul nu era greu, îl aburcară în șa și Cristina porni pe jos spre casă ducându-l de căpăstru pe Sting, iar alături mergea mulțumit Valet. Reușise să se înfrupte și cu niște ouă dintr-un cuib și i se păruseră nespus de gustoase.

PRIMA PAGINA

CITEȘTE ÎN CONTINUARE

Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT

​Prințesa Transilvaniei: Minunile De Crăciun - poveste de Iulia Jilinschi (partea a doua)

Prințesa Transilvaniei: Minunile De Crăciun - poveste de Iulia Jilinschi (partea a doua)