Prințesa Transilvaniei: Minunile De Crăciun - poveste de Iulia Jilinschi (ultima parte)
Citiți ultima parte a poveștii Prințesa Transilvaniei: Minunile De Crăciun scrisă de Iulia Jilinschi
În ultima parte a poveștii "Prințesa Transilvaniei: Minunile De Crăciun" o găsim pe Tatiana încercând să-l vrăjească pe Prințul Vlad și astfel s-o ia de nevastă. Soarta a făcut ca servitorul Ion să fie cel care a mușcat din măr și astfel, acesta s-a dus la ea acasă și a furat-o, așa cum era unul din obiceiurile de atunci. Aflați în ultima parte a poveștii, ce s-a întâmplat cu Cristina.
În ultima parte a poveștii "Prințesa Transilvaniei: Minunile De Crăciun" o găsim pe Tatiana încercând să-l vrăjească pe Prințul Vlad și astfel s-o ia de nevastă. Soarta a făcut ca servitorul Ion să fie cel care a mușcat din măr și astfel, acesta s-a dus la ea acasă și a furat-o, așa cum era unul din obiceiurile de atunci. Aflați în ultima parte a poveștii, ce s-a întâmplat cu Cristina.
Citiți ultima parte a povestirii Prințesa Transilvaniei: Minunile De Crăciun
Era cam lacom și înghiți mărul enorm din trei mușcături, tocmai acela ce fusese vrăjit de țiganca Tara. Bătea un vânt năprasnic, stârnind un vârtej în acel loc, ridicând ca o furtună zăpada.
Prințul Vlad primi coșulețul cu mere și se puse pe mâncat, înghițind măr după măr.
Iar servitorul simți că i se aprinde inima și alergă pe drumul, unde o văzuse pe Tatiana, care se întorcea acasă, întrebând-o: - Frumoaso, unde locuiești?
Tatiana, fericită, crezu că pe servitor îl trimisese prințul Vlad și răspunse:
- Eu locuiesc în casa cucoanei Ludmila, în centrul orașului Brașov, mă numesc Tatiana.
Ţăranul Ion zise: - Mâine să aștepți pețitori, iar acum rămâi cu bine!
Tatiana alergă acasă și spuse: - Mamă, prințul Vlad este vrăjit și mâine va trimite pețitori în casa noastră. A trimis imediat un servitor de-al său să mă anunțe.
În casă bucuria era nespusă și cucoana Ludmila împreună cu Tatiana, așteptau cu mare nerăbdare ziua următoare. Cumpărară dulciuri și mâncăruri și gătite în haine noi, așteptau sosirea pețitorilor. Cât de mare le fu însă mirarea când veni la ele Ion, cu încă trei țărani, și bătând la ușă, îi zise servitoarei care îi deschise: - Cheam-o pe servitoarea Tatiana.
Servitoarea răspunse: - Aici este doar cuconița Tatiana, acușica o chem.
În prag apăru Tatiana, gătită ca o cucoană, iar Ion se miră:
- Păi bine, frumoaso, tu ești cuconiță, nu servitoare?
Tatiana răspunse mirată: - Da! Așa este!
Ion cu flăcăii o înhățară și o urcară în sanie, furând-o de mireasă. În acele timpuri tinerii deseori își furau miresele. Ion, văzând că Tatiana nu-i servitoare, ci cuconiță, crezu că are doar o ieșire, s-o fure. Deoarece în copilărie crescuse la curtea Voievodului din Transilvania, și era prieten bun cu fiul său, își închipui că n-o să pățească nimic, având susținerea acestora.
Ion o aduse pe Tatiana la casa țărănească a părinților săi și le spuse: - Iată mireasa mea!
Tatiana pricepu imediat totul, și îl întrebă pe mirele său: - Ia să-mi spui, tu ai mâncat ieri mărul cel mare din coșul cumpărat de prințul Vlad de la mine?
Ion încuviință: - Da! Şi încă cel mai mare și mai frumos.
Tatiana izbucni în plâns, aflând că ratase ocazia, își reproșă că ieri luase de la Ion, o monedă de argint, pe când trebuia singură să se apropie de prințul Vlad și să-i dea mărul. Însă ea înghețase de frig și obosise de atâta așteptare și iată ce întorsătură luaseră lucrurile. Acum nici acasă nu se putea întoarce, căci tot orașul văzuse că fusese furată de mireasă, și nu mai avea nici o șansă, de a se căsători, deoarece zvonurile se răspândesc fulgerător în oraș.
Ion o îmbrățișă pe Tatiana și zise:
- Ce zici, mergem la mănăstire să ne cununăm, frumoasa mea?!
Tatiana răspunse fără pic de bucurie: - Dacă așa mi-i soarta, să mergem, vinovată sunt doar eu.
Ion îi răspunse: - Vei fi doar a mea, frumoaso, și nu te dau nimănui, să mă roage însuși prințul Vlad, tot nu te cedez.
Cucoana Ludmila își întrebă servitoarea: - De ce oaspeții nu intră în casă, și de ce domnișoara Tatiana stă cu ei de vorbă afară atât de mult?
Servitoarea ieși în stradă și găsi acolo pe jos doar batista Tatianei, căci în ajun răcise și purta batista cu ea.
Servitoarea îl întrebă pe un băiețel, care se dădea cu săniuța împreună cu surioara lui:
- Băiețică, n-ai văzut-o pe cuconița Tatiana?
Băiatul răspunse: - Da, pe Tanea, mi se pare că acum au furat-o de mireasă, slujitorii prințului nostru Vlad, nu o dată i-am văzut cu prințul în oraș.
Servitoarea se întoarse în casă și îi spuse cucoanei Ludmila:
- Se pare că pe cuconița Tatiana, au furat-o de mireasă chiar slugile prințului nostru Vlad. Așa mi-a spus un băiețel din vecini, ca să vezi, cuconița noastră, care prea a întârziat cu măritișul, va fi mireasă, mare bucurie pe capul dumneavoastră, cucoană Ludmila!
Cucoana Ludmila întrebă: - Dar de ce prințul Vlad, n-a venit la mine să-i ceară mâna?
Servitoarea răspunse: - Poate credea că o să-l refuzați, doar e mai tânăr cu nouă ani, decât fiica dumneavoastră, totul e cam straniu?
Cucoana Ludmila zise: - Ce pricepi tu, o simplă servitoare, Tanea este atât de frumoasă și prințul Vlad, s-a îndrăgostit de ea. Şi a hotărât împotriva dorinței tatălui său, s-o ia de soție, pro-babil că acum se cunună cu ea la vreo mănăstire, iar spre seară se va întoarce la palat, și acolo își va anunța căsătoria cu fiica mea.
A doua zi dimineața cucoana Ludmila se îmbrăcă în grabă și se duse la palatul Voievodului Transilvaniei. Dădu buzna, izbindu-le în toate părțile pe slugi, și trecu în sala de audiență, direct la Voievodul Vlad, iar văzându-l, zise:
- Ei, Voievod Vlad, probabil că n-ai crezut că o să ne înrudim prin copiii noștri?
Voievodul Vlad se uită nedumerit la cucoana Ludmila și răspunse:
- Nu înțeleg, despre ce vorbești, cucoană Ludmila?
Cucoana Ludmila continuă: - Slujitorii dumneavoastră mi-au furat fiica de mireasă, pentru fiul dumneavoastră, prințul Vlad, acest lucru s-a întâmplat ieri.
Voievodul Vlad îl chemă pe fiul său și acela veni repede la tatăl lui.
Voievodul Vlad își întrebă fiul: - Ce-i cu istoria asta cu servitorii tăi, care au furat-o de mireasă pentru tine, pe domnișoara Tatiana?
Prințul Vlad răspunse: - E vorba de servitorul meu Ion, care s-a îndrăgostit de Tatiana și a furat-o de soție. Domnișoara Tatiana vindea în drum mere, iar eu fiind înfometat le-am cumpărat. Ion a mâncat mărul cel mai mășcat și mi-a zis că s-a îndrăgostit la nebunie de Tatiana, și a cerut acordul meu, de a o fura.
Voievodul Transilvaniei replică: - Cucoană Ludmila, dacă fiica dumitale vinde mere în drum, e clar că o poate lua de soție, doar un servitor.
Cucoana Ludmila roși ca un rac fiert, ieși din palat, nefiind în stare să mai scoată un cuvânt, pricepu că mărul vrăjit, fusese evident mâncat de către servitorul tânărului prinț, și nu de însuși prințul Vlad.
Iar Tatiana se cunună la mănăstire cu Ion și se întoarse cu el în căsuța lui mică țărănească.
Ion o sărută pe Tatiana și zise: - N-am crezut că am să mă îndrăgostesc vreodată așa de tare. Dar când te-am văzut, am înțeles că nu pot trăi fără tine.
Ion se culcă împreună cu soția într-o cămăruță mică și sărăcăcioasă, iar Tatiana supărată mai mult pe ea însăși, înțelese că și-a bătut joc soarta de ea. A devenit soția unui servitor, în timp ce Cristina, e baroneasă, tot voievodatul vorbește despre frumusețea ei, despre bogăția nemaivăzută, care îi căzuse din cer.
Tatiana se sculă dimineața, iar soțul ei îi spuse:
- Soție, dă-mi ceva de-ale gurii, trebuie să mă duc la lucru, la prințul Vlad.
Dar Tatiana îi răspunse: - Nu, să plecăm la mama mea, o să-i povestesc că ne-am căsătorit, poate ne va primi pe amândoi și vom trăi boierește.
Tinerii însurăței se îmbrăcară și se duseră la conacul cucoanei Ludmila, care se întorsese cu ochii în lacrimi de la Voievodul Transilvaniei, în casa sa pustie. Abia păși pragul, că o văzu prin ușa de la intrare pe fiica ei, ieșindu-i în întâmpinare. Cucoana Ludmila întrebă:
- Cuconiță Tatiana! Cine-i țăranul acesta, pe care-l ții de mână?
Cuconița Tatiana lăsă capul în jos și-i răspunse:
- Este soțul meu, Ion, m-am cununat cu dânsul și noaptea aceasta am petrecut-o la el acasă.
Cucoana Ludmila zise:
- Nu ești bună de nimic, până și mărul vrăjit, nu i l-ai dat acelui, pentru care era menit.
Iar țăranul Ion râse și întrebă: - Soacră, dar de ce ați trimis-o pe fiica dumneavoastră îmbrăcată în haine țărănești să vândă mere, într-o zi de iarnă, nu v-a fost milă de ea, sărmana? Unicul lucru bun ce i s-a întâmplat, e că am întâlnit-o eu și m-am îndrăgostit de ea!
Cucoana Ludmila începu a țipa:
- Pentru cât timp îți va ajunge răbdare, e leneșă, proastă, nu e bună de nimic, pe deasupra mai e și capricioasă, și pe tine, soțul său, te va scoate din sărite, până și tu ai s-o alungi.
Ion, zâmbind, se uită la conacul bogat și zise:
- Vă vorbiți fiica de rău, o să vedeți cum va face totul ca o albinuță, am s-o învăț de toate.
Vecinii se adunară și prinseră a râde, aflând că domnișoara Tatiana se măritase cu un servitor.
Cucoana Ludmila strigă:
- Pleacă, nu-ți dau voie să intri cu acest mojic în casa mea boierească. Această casă este doar pentru mine, iar dacă tu ai ales să locuiești într-o casă de mojici, acolo și te du!
Iar Ion îi strigă de colo cucoanei Ludmila: - Vă invit la palatul meu, la nunta fiicei dumneavoastră, ce va avea loc în această sâmbătă la părinții mei.
Cucoana Ludmila răspunse:
- Încă nu știu dacă voi veni la nunta voastră, vai, ce prostie ai mai făcut, Tatiana.
Iar Tatiana îi spuse mamei cu răutate: - Poate că a fost unica mea șansă de a deveni soția cuiva, și uite că m-am folosit de ea. Iar dumneata, mamă, parcă toată viața m-ai iubit, iar acum uite cât de rău te porți cu mine, nici în casa părintească nu mă primești.
Domnișoara Tatiana își cumpără singură rochia de mireasă, iar a doua zi veni la mama ei și ea îi dădu bani să-și cumpere de toate, dar nu se duse cu ea, era foarte supărată pe fiică. Îi dezonorase familia, procedând la fel, ca și fratele său odios, tatăl Cristinei.
Un blestem mai mare pe capul său, cucoana Ludmila nici că putea să-și închipuie! Viața o pedepsi, atingându-i punctul cel mai vulnerabil. Pentru tot răul pe care i-l făcuse Cristinei, fiicei fratelui său, ea fu atât de crunt pedepsită. Câte mișelii săvârșise doar ca să devină foarte bogată. Pe fratele său drept îl dezmoștenise. Apoi își omorâse părinții din cauza moștenirii, pentru ca aceasta să-i revină ei mai repede, și toate străduințele s-au dus de râpă, din cauza fiicei sale. Averea cucoanei Ludmila, în mare parte trecu în mâinile țigăncii Tara, iar unica ei fiică, Tatiana, se mărită cu un om de rând, ce rușine. Cum să găsești puteri, ca să trăiești mai departe?
Așa veni și ziua de sâmbătă și în casa mică a părinților lui Ion, avu loc nunta fiului lor, cu domnișoara Tatiana, la care veniră toți vecinii.
Cucoana Ludmila nu se duse la nunta fiicei, dar o felicită, dăruindu-i o punguță cu galbeni. La nuntă toți se uitau la mireasa tomnatică, fie și în rochie scumpă, pe lângă toate era și urâțică, cu fața radioasă, dar fără pic de frumusețe. Figura Tatianei era parcă șifonată și toți își ziceau în gând: - Ion, mai bine se însura cu o față frumoasă de țărani, decât cu această cuconiță bogată.
Iar lui Ion, fiind sub influența vrăjii, i se părea că mai chipeșă ca Tatiana lui, nu-i nici o fată pe lume, însă toți credeau că doar se preface îndrăgostit de această urâțenie de mireasă, râvnind la bogăția ei.
În aceeași zi la curtea Voievodului era bal cu ocazia zilei de naștere a tânărului prinț Vlad.
Contesa Esmeralda sosi cu lordul John, cu fiica Diana și soțul ei emirul Şamil.
Veni la bal și Cristina, împreună cu Parascovia, pentru care contesa Esmeralda, obținuse de asemenea o invitație.
Ambele erau dichisite ca niște doamne bogate, cu haine cumpărate din cele mai scumpe magazine, ale voievodatului. Parascovia se simțea intimidată, fiind pentru prima dată la un astfel de bal, și încă în calitate de oaspete.
Prințul Vlad se aproape de Cristina și zise: - Cel mai mare cadou, pe care dumneavoastră, baroneasă Cristina, mi-l puteți oferi, este să dansați toată seara numai cu mine.
Baroneasa Cristina răspunse încurcată: - Lucrul acesta mi-ar face și mie plăcere, căci dumneata, prințule Vlad, îmi placi cel mai mult, dintre toți cavalerii voievodatului nostru.
Contesa Esmeralda îi șopti Voievodului Vlad: - Mi se pare că eu, deja știu cine v-ar putea deveni noră, privind la cei doi tineri îndrăgostiți, ochii cărora vorbesc de la sine.
Mare Voievod spuse:
- Eu cunosc prețul dragostei, și am hotărât să nu-i impun feciorului părerea mea, să-și aleagă el însuși viitoarea soție. Deși fată mai frumoasă decât Cristina, nu găsiți în tot voievodatul nostru!
Contesa Esmeralda îi comunică: - Mâine plecăm împreună cu lord John la Londra. Apoi ne vom duce în ospeție la fiica mea în țara Arabia.
Iar Diana interveni: - Ne întoarcem la noi în țară. Ard de nerăbdare să mă scald în bazinul cu apă călduță și să mă bronzez la soare. Căci de frig m-am săturat deja și eu, nu doar soțul meu, care s-a născut într-o țară caldă. Vom fi bucuroși să vă avem pe toți de oaspeți la palatul nostru.
Balul ținu până dimineața și toți oaspeții dansară uitând parcă de oboseală.
Prințul Vlad o conduse pe tânăra Cristina, până la caleașcă și ea plecă împreună cu Parascovia, la castelul său.
Diana cu soțul ei porniră imediat spre portul Constanța, unde îi aștepta nava, care îi duse spre Orient, la ei acasă.
Lord John și contesa Esmeralda, după ce dădu toate ordinele necesare majordomului din domeniul său, o luară cu careta spre Londra.
Parascovia observă că Cristina, era prea tristă, îi dispăruse din ochi scânteia, ce sclipea în ajun la bal.
În curând sosi primăvara și în castelul Cristinei totul înverzi, iar ea se plimba prin parc cu animalele sale. Veverița Rița sărea de pe un copac pe altul și arunca cu cucuruzi în Valet, amintindu-și cum o făceau cu puțin timp în urmă. Cristina n-avea poftă de mâncare, era palidă, la întrebarea Parascoviei ce-i cu ea, răspundea că îi este dor de Diana, de care se atașase și care acum se afla atât de departe.
În parc înfloriră lăcrimioarele și Cristina se duse să scuture de pe ele roua de dimineață, care strălucea ca lacrima pe aceste flori de pădure minunate și deosebit de gingașe.
Tot teritoriul din jurul castelului se prefăcuse într-un covor înflorit, doar Cristina primea plante din toate grădinile botanice ale lumii, iar despre frumusețea vegetației de la castelul ei, vorbea toată Transilvania.
Într-o dimineață lângă castel se opri careta Voievodului Transilvaniei, pe care Parascovia o observă și ea îi strigă Cristinei:
- A sosit la noi, însuși Voievodul Vlad în careta sa.
Cristina ieși la fugă din castel în întâmpinarea oaspetelui, iar Voievodul Transilvaniei, i se adresă politicos: - Baroneasă Cristina, așa-i că nu așteptai oaspeți?
Baroneasa Cristina răspunse: - Să fiu sinceră, nu credeam că Dumneavoastră, Majestate, o să- mi faceți onoarea de a vizita castelul meu!
Voievodul Transilvaniei intră în salonul enorm, unde Parascovia îl servi cu cafea și coptură.
El spuse zâmbind:
Prințul Vlad primi coșulețul cu mere și se puse pe mâncat, înghițind măr după măr.
Iar servitorul simți că i se aprinde inima și alergă pe drumul, unde o văzuse pe Tatiana, care se întorcea acasă, întrebând-o: - Frumoaso, unde locuiești?
Tatiana, fericită, crezu că pe servitor îl trimisese prințul Vlad și răspunse:
- Eu locuiesc în casa cucoanei Ludmila, în centrul orașului Brașov, mă numesc Tatiana.
Ţăranul Ion zise: - Mâine să aștepți pețitori, iar acum rămâi cu bine!
Tatiana alergă acasă și spuse: - Mamă, prințul Vlad este vrăjit și mâine va trimite pețitori în casa noastră. A trimis imediat un servitor de-al său să mă anunțe.
În casă bucuria era nespusă și cucoana Ludmila împreună cu Tatiana, așteptau cu mare nerăbdare ziua următoare. Cumpărară dulciuri și mâncăruri și gătite în haine noi, așteptau sosirea pețitorilor. Cât de mare le fu însă mirarea când veni la ele Ion, cu încă trei țărani, și bătând la ușă, îi zise servitoarei care îi deschise: - Cheam-o pe servitoarea Tatiana.
Servitoarea răspunse: - Aici este doar cuconița Tatiana, acușica o chem.
În prag apăru Tatiana, gătită ca o cucoană, iar Ion se miră:
- Păi bine, frumoaso, tu ești cuconiță, nu servitoare?
Tatiana răspunse mirată: - Da! Așa este!
Ion cu flăcăii o înhățară și o urcară în sanie, furând-o de mireasă. În acele timpuri tinerii deseori își furau miresele. Ion, văzând că Tatiana nu-i servitoare, ci cuconiță, crezu că are doar o ieșire, s-o fure. Deoarece în copilărie crescuse la curtea Voievodului din Transilvania, și era prieten bun cu fiul său, își închipui că n-o să pățească nimic, având susținerea acestora.
Ion o aduse pe Tatiana la casa țărănească a părinților săi și le spuse: - Iată mireasa mea!
Tatiana pricepu imediat totul, și îl întrebă pe mirele său: - Ia să-mi spui, tu ai mâncat ieri mărul cel mare din coșul cumpărat de prințul Vlad de la mine?
Ion încuviință: - Da! Şi încă cel mai mare și mai frumos.
Tatiana izbucni în plâns, aflând că ratase ocazia, își reproșă că ieri luase de la Ion, o monedă de argint, pe când trebuia singură să se apropie de prințul Vlad și să-i dea mărul. Însă ea înghețase de frig și obosise de atâta așteptare și iată ce întorsătură luaseră lucrurile. Acum nici acasă nu se putea întoarce, căci tot orașul văzuse că fusese furată de mireasă, și nu mai avea nici o șansă, de a se căsători, deoarece zvonurile se răspândesc fulgerător în oraș.
Ion o îmbrățișă pe Tatiana și zise:
- Ce zici, mergem la mănăstire să ne cununăm, frumoasa mea?!
Tatiana răspunse fără pic de bucurie: - Dacă așa mi-i soarta, să mergem, vinovată sunt doar eu.
Ion îi răspunse: - Vei fi doar a mea, frumoaso, și nu te dau nimănui, să mă roage însuși prințul Vlad, tot nu te cedez.
Cucoana Ludmila își întrebă servitoarea: - De ce oaspeții nu intră în casă, și de ce domnișoara Tatiana stă cu ei de vorbă afară atât de mult?
Servitoarea ieși în stradă și găsi acolo pe jos doar batista Tatianei, căci în ajun răcise și purta batista cu ea.
Servitoarea îl întrebă pe un băiețel, care se dădea cu săniuța împreună cu surioara lui:
- Băiețică, n-ai văzut-o pe cuconița Tatiana?
Băiatul răspunse: - Da, pe Tanea, mi se pare că acum au furat-o de mireasă, slujitorii prințului nostru Vlad, nu o dată i-am văzut cu prințul în oraș.
Servitoarea se întoarse în casă și îi spuse cucoanei Ludmila:
- Se pare că pe cuconița Tatiana, au furat-o de mireasă chiar slugile prințului nostru Vlad. Așa mi-a spus un băiețel din vecini, ca să vezi, cuconița noastră, care prea a întârziat cu măritișul, va fi mireasă, mare bucurie pe capul dumneavoastră, cucoană Ludmila!
Cucoana Ludmila întrebă: - Dar de ce prințul Vlad, n-a venit la mine să-i ceară mâna?
Servitoarea răspunse: - Poate credea că o să-l refuzați, doar e mai tânăr cu nouă ani, decât fiica dumneavoastră, totul e cam straniu?
Cucoana Ludmila zise: - Ce pricepi tu, o simplă servitoare, Tanea este atât de frumoasă și prințul Vlad, s-a îndrăgostit de ea. Şi a hotărât împotriva dorinței tatălui său, s-o ia de soție, pro-babil că acum se cunună cu ea la vreo mănăstire, iar spre seară se va întoarce la palat, și acolo își va anunța căsătoria cu fiica mea.
A doua zi dimineața cucoana Ludmila se îmbrăcă în grabă și se duse la palatul Voievodului Transilvaniei. Dădu buzna, izbindu-le în toate părțile pe slugi, și trecu în sala de audiență, direct la Voievodul Vlad, iar văzându-l, zise:
- Ei, Voievod Vlad, probabil că n-ai crezut că o să ne înrudim prin copiii noștri?
Voievodul Vlad se uită nedumerit la cucoana Ludmila și răspunse:
- Nu înțeleg, despre ce vorbești, cucoană Ludmila?
Cucoana Ludmila continuă: - Slujitorii dumneavoastră mi-au furat fiica de mireasă, pentru fiul dumneavoastră, prințul Vlad, acest lucru s-a întâmplat ieri.
Voievodul Vlad îl chemă pe fiul său și acela veni repede la tatăl lui.
Voievodul Vlad își întrebă fiul: - Ce-i cu istoria asta cu servitorii tăi, care au furat-o de mireasă pentru tine, pe domnișoara Tatiana?
Prințul Vlad răspunse: - E vorba de servitorul meu Ion, care s-a îndrăgostit de Tatiana și a furat-o de soție. Domnișoara Tatiana vindea în drum mere, iar eu fiind înfometat le-am cumpărat. Ion a mâncat mărul cel mai mășcat și mi-a zis că s-a îndrăgostit la nebunie de Tatiana, și a cerut acordul meu, de a o fura.
Voievodul Transilvaniei replică: - Cucoană Ludmila, dacă fiica dumitale vinde mere în drum, e clar că o poate lua de soție, doar un servitor.
Cucoana Ludmila roși ca un rac fiert, ieși din palat, nefiind în stare să mai scoată un cuvânt, pricepu că mărul vrăjit, fusese evident mâncat de către servitorul tânărului prinț, și nu de însuși prințul Vlad.
Iar Tatiana se cunună la mănăstire cu Ion și se întoarse cu el în căsuța lui mică țărănească.
Ion o sărută pe Tatiana și zise: - N-am crezut că am să mă îndrăgostesc vreodată așa de tare. Dar când te-am văzut, am înțeles că nu pot trăi fără tine.
Ion se culcă împreună cu soția într-o cămăruță mică și sărăcăcioasă, iar Tatiana supărată mai mult pe ea însăși, înțelese că și-a bătut joc soarta de ea. A devenit soția unui servitor, în timp ce Cristina, e baroneasă, tot voievodatul vorbește despre frumusețea ei, despre bogăția nemaivăzută, care îi căzuse din cer.
Tatiana se sculă dimineața, iar soțul ei îi spuse:
- Soție, dă-mi ceva de-ale gurii, trebuie să mă duc la lucru, la prințul Vlad.
Dar Tatiana îi răspunse: - Nu, să plecăm la mama mea, o să-i povestesc că ne-am căsătorit, poate ne va primi pe amândoi și vom trăi boierește.
Tinerii însurăței se îmbrăcară și se duseră la conacul cucoanei Ludmila, care se întorsese cu ochii în lacrimi de la Voievodul Transilvaniei, în casa sa pustie. Abia păși pragul, că o văzu prin ușa de la intrare pe fiica ei, ieșindu-i în întâmpinare. Cucoana Ludmila întrebă:
- Cuconiță Tatiana! Cine-i țăranul acesta, pe care-l ții de mână?
Cuconița Tatiana lăsă capul în jos și-i răspunse:
- Este soțul meu, Ion, m-am cununat cu dânsul și noaptea aceasta am petrecut-o la el acasă.
Cucoana Ludmila zise:
- Nu ești bună de nimic, până și mărul vrăjit, nu i l-ai dat acelui, pentru care era menit.
Iar țăranul Ion râse și întrebă: - Soacră, dar de ce ați trimis-o pe fiica dumneavoastră îmbrăcată în haine țărănești să vândă mere, într-o zi de iarnă, nu v-a fost milă de ea, sărmana? Unicul lucru bun ce i s-a întâmplat, e că am întâlnit-o eu și m-am îndrăgostit de ea!
Cucoana Ludmila începu a țipa:
- Pentru cât timp îți va ajunge răbdare, e leneșă, proastă, nu e bună de nimic, pe deasupra mai e și capricioasă, și pe tine, soțul său, te va scoate din sărite, până și tu ai s-o alungi.
Ion, zâmbind, se uită la conacul bogat și zise:
- Vă vorbiți fiica de rău, o să vedeți cum va face totul ca o albinuță, am s-o învăț de toate.
Vecinii se adunară și prinseră a râde, aflând că domnișoara Tatiana se măritase cu un servitor.
Cucoana Ludmila strigă:
- Pleacă, nu-ți dau voie să intri cu acest mojic în casa mea boierească. Această casă este doar pentru mine, iar dacă tu ai ales să locuiești într-o casă de mojici, acolo și te du!
Iar Ion îi strigă de colo cucoanei Ludmila: - Vă invit la palatul meu, la nunta fiicei dumneavoastră, ce va avea loc în această sâmbătă la părinții mei.
Cucoana Ludmila răspunse:
- Încă nu știu dacă voi veni la nunta voastră, vai, ce prostie ai mai făcut, Tatiana.
Iar Tatiana îi spuse mamei cu răutate: - Poate că a fost unica mea șansă de a deveni soția cuiva, și uite că m-am folosit de ea. Iar dumneata, mamă, parcă toată viața m-ai iubit, iar acum uite cât de rău te porți cu mine, nici în casa părintească nu mă primești.
Domnișoara Tatiana își cumpără singură rochia de mireasă, iar a doua zi veni la mama ei și ea îi dădu bani să-și cumpere de toate, dar nu se duse cu ea, era foarte supărată pe fiică. Îi dezonorase familia, procedând la fel, ca și fratele său odios, tatăl Cristinei.
Un blestem mai mare pe capul său, cucoana Ludmila nici că putea să-și închipuie! Viața o pedepsi, atingându-i punctul cel mai vulnerabil. Pentru tot răul pe care i-l făcuse Cristinei, fiicei fratelui său, ea fu atât de crunt pedepsită. Câte mișelii săvârșise doar ca să devină foarte bogată. Pe fratele său drept îl dezmoștenise. Apoi își omorâse părinții din cauza moștenirii, pentru ca aceasta să-i revină ei mai repede, și toate străduințele s-au dus de râpă, din cauza fiicei sale. Averea cucoanei Ludmila, în mare parte trecu în mâinile țigăncii Tara, iar unica ei fiică, Tatiana, se mărită cu un om de rând, ce rușine. Cum să găsești puteri, ca să trăiești mai departe?
Așa veni și ziua de sâmbătă și în casa mică a părinților lui Ion, avu loc nunta fiului lor, cu domnișoara Tatiana, la care veniră toți vecinii.
Cucoana Ludmila nu se duse la nunta fiicei, dar o felicită, dăruindu-i o punguță cu galbeni. La nuntă toți se uitau la mireasa tomnatică, fie și în rochie scumpă, pe lângă toate era și urâțică, cu fața radioasă, dar fără pic de frumusețe. Figura Tatianei era parcă șifonată și toți își ziceau în gând: - Ion, mai bine se însura cu o față frumoasă de țărani, decât cu această cuconiță bogată.
Iar lui Ion, fiind sub influența vrăjii, i se părea că mai chipeșă ca Tatiana lui, nu-i nici o fată pe lume, însă toți credeau că doar se preface îndrăgostit de această urâțenie de mireasă, râvnind la bogăția ei.
În aceeași zi la curtea Voievodului era bal cu ocazia zilei de naștere a tânărului prinț Vlad.
Contesa Esmeralda sosi cu lordul John, cu fiica Diana și soțul ei emirul Şamil.
Veni la bal și Cristina, împreună cu Parascovia, pentru care contesa Esmeralda, obținuse de asemenea o invitație.
Ambele erau dichisite ca niște doamne bogate, cu haine cumpărate din cele mai scumpe magazine, ale voievodatului. Parascovia se simțea intimidată, fiind pentru prima dată la un astfel de bal, și încă în calitate de oaspete.
Prințul Vlad se aproape de Cristina și zise: - Cel mai mare cadou, pe care dumneavoastră, baroneasă Cristina, mi-l puteți oferi, este să dansați toată seara numai cu mine.
Baroneasa Cristina răspunse încurcată: - Lucrul acesta mi-ar face și mie plăcere, căci dumneata, prințule Vlad, îmi placi cel mai mult, dintre toți cavalerii voievodatului nostru.
Contesa Esmeralda îi șopti Voievodului Vlad: - Mi se pare că eu, deja știu cine v-ar putea deveni noră, privind la cei doi tineri îndrăgostiți, ochii cărora vorbesc de la sine.
Mare Voievod spuse:
- Eu cunosc prețul dragostei, și am hotărât să nu-i impun feciorului părerea mea, să-și aleagă el însuși viitoarea soție. Deși fată mai frumoasă decât Cristina, nu găsiți în tot voievodatul nostru!
Contesa Esmeralda îi comunică: - Mâine plecăm împreună cu lord John la Londra. Apoi ne vom duce în ospeție la fiica mea în țara Arabia.
Iar Diana interveni: - Ne întoarcem la noi în țară. Ard de nerăbdare să mă scald în bazinul cu apă călduță și să mă bronzez la soare. Căci de frig m-am săturat deja și eu, nu doar soțul meu, care s-a născut într-o țară caldă. Vom fi bucuroși să vă avem pe toți de oaspeți la palatul nostru.
Balul ținu până dimineața și toți oaspeții dansară uitând parcă de oboseală.
Prințul Vlad o conduse pe tânăra Cristina, până la caleașcă și ea plecă împreună cu Parascovia, la castelul său.
Diana cu soțul ei porniră imediat spre portul Constanța, unde îi aștepta nava, care îi duse spre Orient, la ei acasă.
Lord John și contesa Esmeralda, după ce dădu toate ordinele necesare majordomului din domeniul său, o luară cu careta spre Londra.
Parascovia observă că Cristina, era prea tristă, îi dispăruse din ochi scânteia, ce sclipea în ajun la bal.
În curând sosi primăvara și în castelul Cristinei totul înverzi, iar ea se plimba prin parc cu animalele sale. Veverița Rița sărea de pe un copac pe altul și arunca cu cucuruzi în Valet, amintindu-și cum o făceau cu puțin timp în urmă. Cristina n-avea poftă de mâncare, era palidă, la întrebarea Parascoviei ce-i cu ea, răspundea că îi este dor de Diana, de care se atașase și care acum se afla atât de departe.
În parc înfloriră lăcrimioarele și Cristina se duse să scuture de pe ele roua de dimineață, care strălucea ca lacrima pe aceste flori de pădure minunate și deosebit de gingașe.
Tot teritoriul din jurul castelului se prefăcuse într-un covor înflorit, doar Cristina primea plante din toate grădinile botanice ale lumii, iar despre frumusețea vegetației de la castelul ei, vorbea toată Transilvania.
Într-o dimineață lângă castel se opri careta Voievodului Transilvaniei, pe care Parascovia o observă și ea îi strigă Cristinei:
- A sosit la noi, însuși Voievodul Vlad în careta sa.
Cristina ieși la fugă din castel în întâmpinarea oaspetelui, iar Voievodul Transilvaniei, i se adresă politicos: - Baroneasă Cristina, așa-i că nu așteptai oaspeți?
Baroneasa Cristina răspunse: - Să fiu sinceră, nu credeam că Dumneavoastră, Majestate, o să- mi faceți onoarea de a vizita castelul meu!
Voievodul Transilvaniei intră în salonul enorm, unde Parascovia îl servi cu cafea și coptură.
El spuse zâmbind:
- Cristina, am venit cu o poruncă din partea fiului meu, prințul Vlad, să te întreb dacă nu dorești să-i devii soție?
Baroneasa Cristina încuviință bucuroasă: - Firește că o să mă mărit cu fiul dumneavoastră, de vreme ce chiar dumneavoastră, Voievodul Transilvaniei, mă rugați.
Voievodul Vlad continuă: - Atunci, baroneasă Cristina, pregătește-te de balul, ce va avea loc peste o săptămână, cu ocazia logodnei tale cu fiul meu, prințul Vlad.
Voievodul Transilvaniei și suita sa, gustau cu plăcere din dulciurile coapte de Parascovia.
Luându-și rămas-bun de la Parascovia și Cristina, zise:
- Peste trei zile, joi, vă aștept la balul din reședința mea de la Brașov.
Cristina îi zâmbit Parascoviei și în ochii ei se reaprinseră scânteile stinse.
Parascovia se dumeri: - Fata mea, acum am priceput de ce erai atât de tristă. Ești îndrăgostită de prințul Vlad și tot timpul acesta ai suferit din cauza, că prințul nu ți-a dat nici o veste. Ai auzit doar că el și tatăl său au fost plecați cu treburi prin țările europene.
Cristina răspunse: - Parascovia, acum sunt cu adevărat fericită!
Iar Tatiana locuia la soțul ei, unde era nevoită să lucreze și doar o dată pe săptămână își putea vizita mama. Cucoana Ludmila își cumpără haine simple, pe care le poartă servitoarele, și împreună cu fiica, pentru a nu cheltui mulți bani, se ducea la cantina de lângă piață, unde se servea mâncare ieftină și gustoasă. Acolo mama și fiica discutau despre toate noutățile din voievodat, mâncau ciorbă de burtă cu smântână, cârnăciori, cartofi prăjiți cu plăcintă.
În acea zi, era joi, Tatiana se rupse cu greu din casa soțului său, spunând că vrea să-și viziteze mama bolnavă. Ieșiră din casă și se duseră la același birt, ca de obicei, luând loc la masa de lângă fereastră în apropiere de tejghea. Își comandară niște bucate simple dar gustoase, din care serveau oamenii nu prea înstăriți, și mama își întrebă fiica, cum se simte în casa soțului ei.
Tatiana răspunse:
- M-am obișnuit deja, însă am mult de lucru, trebuie să hrănesc porcii și păsările.
Mama, cucoana Ludmila, zise: - N-ai dorit tu, Tanea, să locuiești în conacul boieresc, vei fi nevoită să te chinui acolo la țară, deoarece eu pe soțul tău mojic nu-l primesc în casa mea, știi prea bine, pentru că mă fac de râs în fața vecinilor.
În clipa aceea intră în fugă soția birtașului și vorbi așa de tare, că se auzi în toată sala:
- Vai ce bucurie, în voievodat poimâine e logodnă, și e bal la castelul Voievodului Transilvaniei, se însoară prințul Vlad, cu frumoasa baroneasă Cristina, ce petrecere o să mai fie!
Soțul birtaș întrebă:
- E vorba de acea fată orfană, Cristina, care-i vine nepoată cucoanei Ludmila, nu-i așa?
Soția birtașului încuviință: - Ea e, baroneasa Cristina și nu alta.
Tatiana și cucoana Ludmila nici nu-și terminară masa, ci ieșiră din birt, iar, când se îndepărtară mai la o parte, Tatiana spuse:
- Mamă, chiar ai să-i permiți Cristinei, să se mărite cu prințul Vlad și să fie fericită?
Cucoana Ludmila se indignă: - Nu, așa nu mai merge, trebuie să facem ceva și să nu permitem
ca această nuntă să aibă loc, oricât ne-ar costa!
Tatiana zise:
- Mamă, de data aceasta trebuie să faci tot posibilul, ca să-l distrugi pe prințul Vlad, lasă ca această parvenită să sufere, când îl va vedea murind.
Tatiana se întoarse la ea acasă și soacră-sa prinse a o certa, că prea mult se plimbă, iar animalele nu sunt hrănite și vacile stau ne mulse.
Tatiana se puse pe lucru, și nu era bucuroasă că-i dăduse soacrei săculețul cu galbeni și aceea cumpărase câteva vaci, oi și păsări, adăugându-se mult de lucru. Reușise însă s-o îmbuneze pe soacră, doar pentru ziua când Tatiana, îi dăduse banii, a doua zi iarăși o fugărea pe noră în toate părțile, punând-o și mai mult la lucru.
Cucoana Ludmila veni imediat acasă, luă niște bani din seif, cam cât credea că-i va cere țiganca Tara, și se duse la ea.
Ţiganca Tara se bucură, văzând-o pe cucoana Ludmila, dar se miră că aceasta purta haine ca femeile sărmane, deși erau de bună calitate.
Vrăjitoarea Tara o întrebă pe cucoana Ludmila:
- Nu cumva, cucoană Ludmila, ați sărăcit de tot?
Cucoana Ludmila răspunse: - Încă n-am sărăcit de tot, deși toată averea mea se scurge în mâinile tale, mă îmbrac așa, pentru că nu doresc să fiu recunoscută de cineva. Fiica mea, Tatiana, s-a măritat cu un țăran simplu, cu un mojic, el a și mâncat mărul cel vrăjit, lăcomindu-se, nu i l-a dat prințului Vlad, cum ar fi trebuit să procedeze un servitor credincios. Ei, ce mai putem să facem acum, s-a măritat cu un țăran, acela deocamdată o iubește la nebunie, dar mai departe nici nu știu ce va fi. Toți vecinii își râd de mine, doar eu pe fratele meu nu l-am iertat, pentru faptul că s-a însurat cu o simplă țărancă, iar aici unica fiică, a făcut la fel!
Ţiganca Tara zise: - Mare gură-cască, singură trebuia să-i dea mărul prințului Vlad, dar, mă rog, și-a făcut-o cu mâna ei. Nu trebuia să-i dea coșul servitorului, ci să-l ducă personal prințului Vlad, cine-i acum de vină, doar ea. Şi doar am preîntâmpinat-o pe Tatiana, iar ei i-a fost lene să facă câțiva pași în plus și acum plătește.
Ţiganca, vrăjitoarea Tara, se uită la cucoana Ludmila și o întrebă mai departe: - Acu ce vrei, să-l pierzi pe soțul ei, să-l faci să zacă de o boală mortală, ca ea să rămână văduvă?
Cucoana Ludmila răspunse:
- Cum să nu, încă pentru un mojic nu mi-am cheltuit banii, și ce folos, dacă Tatiana a rămâne văduvă? Doar toți știu că a fost căsătorită cu un mojic, și acum oricât s-ar spăla cu săpun din acela scump, tot nu și-ar șterge rușinea, și nimeni, până și un boier de o sută de ani, nu va dori s-o ia de soție. Am venit să-l stârpesc pe mirele nepoatei mele Cristina!
Ţiganca Tara răspunse:
- Bine, să mergem în încăperea de la subsol, ca să văd cine e și câți bani să cer de la tine.
Cucoana Ludmila spera că oglinda nu va arăta, că el este un prinț, și nu va plăti prea scump.
Intrară într-o cameră rece întunecoasă, unde peste câteva clipe hainele cucoanei Ludmila se umeziră de tot. Ţiganca Tara aprinse lumânările și se uită în oglindă, ordonându-i să i-o arate pe nepoata cucoanei Ludmila și pe mirele său. În oglindă apăru palatul Voievodului și prințul dansând cu o fată minunată.
Ţiganca Tara zise: - Păi tu mă rogi să-l omor pe prințul Vlad, fiul Voievodului Transilvaniei, nici nu-ți închipui ce încurcătură poate să iasă, dacă vei fi prinsă cu vrăji, mă vei trăda imediat, iar Voievodul ne va trage-n țeapă.
Cucoana Ludmila spuse: - Eu nu mai am ce pierde, oricum viața mea e terminată, nimic bun nu mi se mai poate întâmpla. Doresc doar să mă răzbun pe nepoata Cristina. Anume din cauza ei, pe mine și pe fiica mea, nu ne invită nimeni în societatea înaltă și nici unul dintre boieri n-a pețit- o pe Tanea. Să vadă și ea ce înseamnă adevărata durere, când își va afla prințul pe moarte.
Ţiganca Tara ținea foarte mult la bani, chiar mai mult decât la propria ei viață, și hotărî să riște.
Ea numi suma și cucoana Ludmila, fără a sta prea mult pe gânduri, îi vărsă aurul din punguța din geantă.
Ţiganca Tara luă aurul, îl mai numără o dată, și zise:
- Bine, ia să văd, unde va fi mâine prințul Vlad și iarăși voi trimite foamea asupra lui, iar tu îi vei ieși în întâmpinare și-i vei propune pateuri cu cartofi și ciuperci. Eu le voi coace pentru tine de dimineață, iar tu îi vei ieși după masă în cale prințului Vlad.
Ţiganca, vrăjitoarea Tara, întrebă oglinda:
- Spune-mi, dragă oglinjoară, unde se va afla mâine la apusul soarelui prințul Vlad?
Ţiganca Tara văzu același drum și pe prințul Vlad, cu suita lui, ieșind din pădure după
vânătoare. Ţiganca Tara zise:
- Poți pleca, iar mâine vei veni la mine și îți voi da trei pateuri cu ciuperci otrăvitoare, pe care le culeg la cimitir, conțin codul morții și otravă chiar de la satana. Tu să-l servești pe prințul Vlad și peste trei ore, el va cădea aproape răpus, va zace așa timp de o săptămână, apoi va muri. Iar tu imediat să pleci din țară, dar să faci în așa fel, ca să pară că pleci azi. Să vadă vecinii cum pleci, cum ieși din oraș, îmbracă niște haine simple de tot, rămâi peste noapte în hanul de la marginea drumului, iar mâine să vii la mine, ca să-ți duci răzbunarea la bun sfârșit.
Cucoana Ludmila făcu totul, așa cum îi poruncise țiganca Tara, le spuse tuturor vecinilor, că o doare rău ficatul și pleacă la Karlovy Vary, la băi minerale și se va întoarce peste o lună, două.
În realitate urcă în caleașca sa și ajunse la hanul de lângă drum, unde rămase pe noapte. Dimineața sosi la țiganca Tara, deghizată în haine sărăcăcioase și cu capul îmbrobodit cu o basma simplă, încât era foarte greu s-o recunoști. Luând pateurile descântate și otrăvite de la țiganca Tara, ieși la drum, în întâmpinarea prințului Vlad, iar vrăjitoarea trimise asupra prințului o foame de lup. Cucoana Ludmila cu un coșuleț mic îi ieși în cale.
Văzându-l pe prințul Vlad, strigă:
- Majestate, cumpărați pateuri, mi-au rămas ultimele trei și trebuie să-i cumpăr nepoțelei mele lapte, că vaca mea a pierit de bătrânețe și nu avem lăptic, pentru o fetiță de șase luni.
Prințul Vlad scoase o monedă de aur și zise:
- Dă-mi, femeie bună, pateurile rămase, mi-e o foame grozavă, dar cu ce sunt ele?
Cucoana Ludmila răspunse: - Cu cartofi și cu ciuperci culese chiar de mine.
- Da ciupercile nu sunt cumva otrăvitoare? - Întrebă boierul Vasile, care-l însoțea pe prințul Vlad.
Cucoana Ludmila răspunse: - Eu și toată familia mea am mâncat dimineața, când le-am copt și toți sunt teferi și sănătoși, apoi acest soi de ciuperci niciodată nu este otrăvitor.
Prințul Vlad spuse: - Hai, dă-mi pateurile să le mănânc, ca să-mi potolesc nițel foamea și ține un galben, pentru nepoțica ta.
Prințul Vlad înghiți pe loc cele trei pateuri, zicând că sunt foarte gustoase.
Prințul Vlad se întoarse la palat și doar intră în camera sa să-și schimbe hainele, pentru a merge la cină, când capul prinse a i se învârti și el căzu pe covor. Acolo îl și găsi peste o oră o servitore, care-l chemă imediat pe Voievodul Transilvaniei, căci se părea că fiul său murise.
Voievodul ținutului intră în camera fiului, a prințului Vlad, porunci ca acesta să fie culcat pe pat, și să fie chemați de urgență cei mai buni medici din voievodat, deoarece pe oglinda dusă la buzele prințului, rămaseră urme de la respirația lui, dându-le speranța, că acesta mai era viu.
Veniră câteva somități ale medicinii timpului, dar, examinându-l pe prințul Vlad și ținând sfat între ei, ajunseră la concluzia, că medicina este neputincioasă în cazul dat și că prințul, se stinge din viață în urma unei boli necunoscute.
Tot castelul era îndurerat, iar vestea despre boala prințului Vlad, ajunse și la casa Tatianei, deoarece soțul ei veni și le povesti, că prințul e pe moarte.
Ajunseră zvonurile și până la casa boierească, a cucoanei Ludmila. Servitoarea ei se duse la magazin, unde o trimisese stăpâna să cumpere niște marmeladă și biscuiți. Acolo servitoarea auzi vestea cea proastă și cumpărând tot ce-i poruncise stăpâna, cucoana Ludmila, veni la fugă acasă și-i povesti ultima noutate din voievodat.
Cucoana Ludmila se bucură și se duse să bea cu plăcere ceai cu biscuiți și marmeladă de caise.
Dimineața la castelul Cristinei, veni în galop călare pe un cal servitorul Ion, soțul Tatianei, și-i spuse Parascoviei care ieșise să vadă ce este:
- Spuneți-i domnișoarei Cristina, că este așteptată la palat, deoarece prințul Vlad, s-a îmbolnăvit ieri la vânătoare și acum e pe moarte, răpus de o boală necunoscută.
Ion se întoarse la palat prea trist, primea un salariu foarte bun de la prințul Vlad și dacă acesta se stinge din viață, puțină nădejde ca Voievodul Transilvaniei, să mai aibă nevoie de serviciile lui. Atunci va fi nevoit să-și caute de lucru în altă parte, dar era puțin probabil, ca cineva să-i mai plătească atâția bani, precum prințul Vlad, prietenul său.
Parascovia intră la fugă în casă și o găsi pe Cristina dormind. Ea îl vedea acum în vis pe prințul Vlad, care veni la ea și-i spuse:
- “Numai tu, dragă Cristina, mă vei putea salva, vino mai repede, eu mor.”
Cristina tresări de la visul cel rău și o văzu pe Parascovia, care-o zgâlțâia de mână.
Parascovia zise plângând: - Draga mea, trebuie să pleci în grabă la palat, ca să reușești să-ți iei
rămas bun de la mirele tău, prințul Vlad, care, după cum spune servitorul lui, e pe moarte.
Baroneasa Cristina, sări imediat din pat și aproape că strigă:
- Iată de ce am visat eu visul acesta. Mă duc imediat la palat.
Cristina luă cartea magică și roua de lăcrimioare, precum și pe bătrânul Sting, credinciosul său cal și galopă spre palat. Îl lăsă pe Sting la poartă și alergă în castel, rugând să fie dusă la prințul Vlad.
Chiar Voievodul Transilvaniei, aflând că domnișoara Cristina, venise la palat, îi ieși în întâmpinare și cu lacrimi în ochi îi spuse: - Îmi pare foarte rău, baroneasă Cristina, că îl vezi pe mirele tău, prințul Vlad, pentru ultima oară viu, fără a mai putea deveni nora mea.
Cristina zise: - Majestate, să mergem mai repede la el.
Întrară în camera prințului Vlad, unde ultimul se stingea ca o lumânare, fitilul căreia slăbea, văzând cu ochii, ca și viața tânărului prinț. Văzându-l palid, muribund, Cristina rugă:
- Vă rog să ieșiți cu toții și să mă lăsați pe mine singură cu prințul, să ne luăm rămas bun.
Toți îi dădură ascultare și părăsiră odaia, iar Cristina turnă în gura prințului roua de lăcrimioare
și zise:
„Fie ca moartea să-l ocolească pe prințul Vlad,
Prin sărutul meu, eu viață iți voi insufla,
Ca noaptea să dispară din ochii tăi pe totdeauna!”
Cristina sărută buzele aproape livide ale prințului Vlad și îl atinse cu cartea magică.
Prințul Vlad deschise ochii și rosti: - Dragostea mea, mai sărută-mă o dată, m-ai trezit dintr-un somn greu, din care nu puteam nicidecum ieși fără tine.
Cristina îl mai sărută o dată pe mirele ei și obrazul lui prinse culoare. Prințul Vlad se ridică din pat, o luă de mână pe mireasa sa, ducându-se cu ea în sala principală a palatului, unde toți așteptau clipa când inima tânărului prinț va înceta să bată.
Când prințul Vlad intră cu Cristina în sală, Voievodul exclamă: - Fiule, chiar ți-ai venit în fire!
Baroneasa Cristina încuviință bucuroasă: - Firește că o să mă mărit cu fiul dumneavoastră, de vreme ce chiar dumneavoastră, Voievodul Transilvaniei, mă rugați.
Voievodul Vlad continuă: - Atunci, baroneasă Cristina, pregătește-te de balul, ce va avea loc peste o săptămână, cu ocazia logodnei tale cu fiul meu, prințul Vlad.
Voievodul Transilvaniei și suita sa, gustau cu plăcere din dulciurile coapte de Parascovia.
Luându-și rămas-bun de la Parascovia și Cristina, zise:
- Peste trei zile, joi, vă aștept la balul din reședința mea de la Brașov.
Cristina îi zâmbit Parascoviei și în ochii ei se reaprinseră scânteile stinse.
Parascovia se dumeri: - Fata mea, acum am priceput de ce erai atât de tristă. Ești îndrăgostită de prințul Vlad și tot timpul acesta ai suferit din cauza, că prințul nu ți-a dat nici o veste. Ai auzit doar că el și tatăl său au fost plecați cu treburi prin țările europene.
Cristina răspunse: - Parascovia, acum sunt cu adevărat fericită!
Iar Tatiana locuia la soțul ei, unde era nevoită să lucreze și doar o dată pe săptămână își putea vizita mama. Cucoana Ludmila își cumpără haine simple, pe care le poartă servitoarele, și împreună cu fiica, pentru a nu cheltui mulți bani, se ducea la cantina de lângă piață, unde se servea mâncare ieftină și gustoasă. Acolo mama și fiica discutau despre toate noutățile din voievodat, mâncau ciorbă de burtă cu smântână, cârnăciori, cartofi prăjiți cu plăcintă.
În acea zi, era joi, Tatiana se rupse cu greu din casa soțului său, spunând că vrea să-și viziteze mama bolnavă. Ieșiră din casă și se duseră la același birt, ca de obicei, luând loc la masa de lângă fereastră în apropiere de tejghea. Își comandară niște bucate simple dar gustoase, din care serveau oamenii nu prea înstăriți, și mama își întrebă fiica, cum se simte în casa soțului ei.
Tatiana răspunse:
- M-am obișnuit deja, însă am mult de lucru, trebuie să hrănesc porcii și păsările.
Mama, cucoana Ludmila, zise: - N-ai dorit tu, Tanea, să locuiești în conacul boieresc, vei fi nevoită să te chinui acolo la țară, deoarece eu pe soțul tău mojic nu-l primesc în casa mea, știi prea bine, pentru că mă fac de râs în fața vecinilor.
În clipa aceea intră în fugă soția birtașului și vorbi așa de tare, că se auzi în toată sala:
- Vai ce bucurie, în voievodat poimâine e logodnă, și e bal la castelul Voievodului Transilvaniei, se însoară prințul Vlad, cu frumoasa baroneasă Cristina, ce petrecere o să mai fie!
Soțul birtaș întrebă:
- E vorba de acea fată orfană, Cristina, care-i vine nepoată cucoanei Ludmila, nu-i așa?
Soția birtașului încuviință: - Ea e, baroneasa Cristina și nu alta.
Tatiana și cucoana Ludmila nici nu-și terminară masa, ci ieșiră din birt, iar, când se îndepărtară mai la o parte, Tatiana spuse:
- Mamă, chiar ai să-i permiți Cristinei, să se mărite cu prințul Vlad și să fie fericită?
Cucoana Ludmila se indignă: - Nu, așa nu mai merge, trebuie să facem ceva și să nu permitem
ca această nuntă să aibă loc, oricât ne-ar costa!
Tatiana zise:
- Mamă, de data aceasta trebuie să faci tot posibilul, ca să-l distrugi pe prințul Vlad, lasă ca această parvenită să sufere, când îl va vedea murind.
Tatiana se întoarse la ea acasă și soacră-sa prinse a o certa, că prea mult se plimbă, iar animalele nu sunt hrănite și vacile stau ne mulse.
Tatiana se puse pe lucru, și nu era bucuroasă că-i dăduse soacrei săculețul cu galbeni și aceea cumpărase câteva vaci, oi și păsări, adăugându-se mult de lucru. Reușise însă s-o îmbuneze pe soacră, doar pentru ziua când Tatiana, îi dăduse banii, a doua zi iarăși o fugărea pe noră în toate părțile, punând-o și mai mult la lucru.
Cucoana Ludmila veni imediat acasă, luă niște bani din seif, cam cât credea că-i va cere țiganca Tara, și se duse la ea.
Ţiganca Tara se bucură, văzând-o pe cucoana Ludmila, dar se miră că aceasta purta haine ca femeile sărmane, deși erau de bună calitate.
Vrăjitoarea Tara o întrebă pe cucoana Ludmila:
- Nu cumva, cucoană Ludmila, ați sărăcit de tot?
Cucoana Ludmila răspunse: - Încă n-am sărăcit de tot, deși toată averea mea se scurge în mâinile tale, mă îmbrac așa, pentru că nu doresc să fiu recunoscută de cineva. Fiica mea, Tatiana, s-a măritat cu un țăran simplu, cu un mojic, el a și mâncat mărul cel vrăjit, lăcomindu-se, nu i l-a dat prințului Vlad, cum ar fi trebuit să procedeze un servitor credincios. Ei, ce mai putem să facem acum, s-a măritat cu un țăran, acela deocamdată o iubește la nebunie, dar mai departe nici nu știu ce va fi. Toți vecinii își râd de mine, doar eu pe fratele meu nu l-am iertat, pentru faptul că s-a însurat cu o simplă țărancă, iar aici unica fiică, a făcut la fel!
Ţiganca Tara zise: - Mare gură-cască, singură trebuia să-i dea mărul prințului Vlad, dar, mă rog, și-a făcut-o cu mâna ei. Nu trebuia să-i dea coșul servitorului, ci să-l ducă personal prințului Vlad, cine-i acum de vină, doar ea. Şi doar am preîntâmpinat-o pe Tatiana, iar ei i-a fost lene să facă câțiva pași în plus și acum plătește.
Ţiganca, vrăjitoarea Tara, se uită la cucoana Ludmila și o întrebă mai departe: - Acu ce vrei, să-l pierzi pe soțul ei, să-l faci să zacă de o boală mortală, ca ea să rămână văduvă?
Cucoana Ludmila răspunse:
- Cum să nu, încă pentru un mojic nu mi-am cheltuit banii, și ce folos, dacă Tatiana a rămâne văduvă? Doar toți știu că a fost căsătorită cu un mojic, și acum oricât s-ar spăla cu săpun din acela scump, tot nu și-ar șterge rușinea, și nimeni, până și un boier de o sută de ani, nu va dori s-o ia de soție. Am venit să-l stârpesc pe mirele nepoatei mele Cristina!
Ţiganca Tara răspunse:
- Bine, să mergem în încăperea de la subsol, ca să văd cine e și câți bani să cer de la tine.
Cucoana Ludmila spera că oglinda nu va arăta, că el este un prinț, și nu va plăti prea scump.
Intrară într-o cameră rece întunecoasă, unde peste câteva clipe hainele cucoanei Ludmila se umeziră de tot. Ţiganca Tara aprinse lumânările și se uită în oglindă, ordonându-i să i-o arate pe nepoata cucoanei Ludmila și pe mirele său. În oglindă apăru palatul Voievodului și prințul dansând cu o fată minunată.
Ţiganca Tara zise: - Păi tu mă rogi să-l omor pe prințul Vlad, fiul Voievodului Transilvaniei, nici nu-ți închipui ce încurcătură poate să iasă, dacă vei fi prinsă cu vrăji, mă vei trăda imediat, iar Voievodul ne va trage-n țeapă.
Cucoana Ludmila spuse: - Eu nu mai am ce pierde, oricum viața mea e terminată, nimic bun nu mi se mai poate întâmpla. Doresc doar să mă răzbun pe nepoata Cristina. Anume din cauza ei, pe mine și pe fiica mea, nu ne invită nimeni în societatea înaltă și nici unul dintre boieri n-a pețit- o pe Tanea. Să vadă și ea ce înseamnă adevărata durere, când își va afla prințul pe moarte.
Ţiganca Tara ținea foarte mult la bani, chiar mai mult decât la propria ei viață, și hotărî să riște.
Ea numi suma și cucoana Ludmila, fără a sta prea mult pe gânduri, îi vărsă aurul din punguța din geantă.
Ţiganca Tara luă aurul, îl mai numără o dată, și zise:
- Bine, ia să văd, unde va fi mâine prințul Vlad și iarăși voi trimite foamea asupra lui, iar tu îi vei ieși în întâmpinare și-i vei propune pateuri cu cartofi și ciuperci. Eu le voi coace pentru tine de dimineață, iar tu îi vei ieși după masă în cale prințului Vlad.
Ţiganca, vrăjitoarea Tara, întrebă oglinda:
- Spune-mi, dragă oglinjoară, unde se va afla mâine la apusul soarelui prințul Vlad?
Ţiganca Tara văzu același drum și pe prințul Vlad, cu suita lui, ieșind din pădure după
vânătoare. Ţiganca Tara zise:
- Poți pleca, iar mâine vei veni la mine și îți voi da trei pateuri cu ciuperci otrăvitoare, pe care le culeg la cimitir, conțin codul morții și otravă chiar de la satana. Tu să-l servești pe prințul Vlad și peste trei ore, el va cădea aproape răpus, va zace așa timp de o săptămână, apoi va muri. Iar tu imediat să pleci din țară, dar să faci în așa fel, ca să pară că pleci azi. Să vadă vecinii cum pleci, cum ieși din oraș, îmbracă niște haine simple de tot, rămâi peste noapte în hanul de la marginea drumului, iar mâine să vii la mine, ca să-ți duci răzbunarea la bun sfârșit.
Cucoana Ludmila făcu totul, așa cum îi poruncise țiganca Tara, le spuse tuturor vecinilor, că o doare rău ficatul și pleacă la Karlovy Vary, la băi minerale și se va întoarce peste o lună, două.
În realitate urcă în caleașca sa și ajunse la hanul de lângă drum, unde rămase pe noapte. Dimineața sosi la țiganca Tara, deghizată în haine sărăcăcioase și cu capul îmbrobodit cu o basma simplă, încât era foarte greu s-o recunoști. Luând pateurile descântate și otrăvite de la țiganca Tara, ieși la drum, în întâmpinarea prințului Vlad, iar vrăjitoarea trimise asupra prințului o foame de lup. Cucoana Ludmila cu un coșuleț mic îi ieși în cale.
Văzându-l pe prințul Vlad, strigă:
- Majestate, cumpărați pateuri, mi-au rămas ultimele trei și trebuie să-i cumpăr nepoțelei mele lapte, că vaca mea a pierit de bătrânețe și nu avem lăptic, pentru o fetiță de șase luni.
Prințul Vlad scoase o monedă de aur și zise:
- Dă-mi, femeie bună, pateurile rămase, mi-e o foame grozavă, dar cu ce sunt ele?
Cucoana Ludmila răspunse: - Cu cartofi și cu ciuperci culese chiar de mine.
- Da ciupercile nu sunt cumva otrăvitoare? - Întrebă boierul Vasile, care-l însoțea pe prințul Vlad.
Cucoana Ludmila răspunse: - Eu și toată familia mea am mâncat dimineața, când le-am copt și toți sunt teferi și sănătoși, apoi acest soi de ciuperci niciodată nu este otrăvitor.
Prințul Vlad spuse: - Hai, dă-mi pateurile să le mănânc, ca să-mi potolesc nițel foamea și ține un galben, pentru nepoțica ta.
Prințul Vlad înghiți pe loc cele trei pateuri, zicând că sunt foarte gustoase.
Prințul Vlad se întoarse la palat și doar intră în camera sa să-și schimbe hainele, pentru a merge la cină, când capul prinse a i se învârti și el căzu pe covor. Acolo îl și găsi peste o oră o servitore, care-l chemă imediat pe Voievodul Transilvaniei, căci se părea că fiul său murise.
Voievodul ținutului intră în camera fiului, a prințului Vlad, porunci ca acesta să fie culcat pe pat, și să fie chemați de urgență cei mai buni medici din voievodat, deoarece pe oglinda dusă la buzele prințului, rămaseră urme de la respirația lui, dându-le speranța, că acesta mai era viu.
Veniră câteva somități ale medicinii timpului, dar, examinându-l pe prințul Vlad și ținând sfat între ei, ajunseră la concluzia, că medicina este neputincioasă în cazul dat și că prințul, se stinge din viață în urma unei boli necunoscute.
Tot castelul era îndurerat, iar vestea despre boala prințului Vlad, ajunse și la casa Tatianei, deoarece soțul ei veni și le povesti, că prințul e pe moarte.
Ajunseră zvonurile și până la casa boierească, a cucoanei Ludmila. Servitoarea ei se duse la magazin, unde o trimisese stăpâna să cumpere niște marmeladă și biscuiți. Acolo servitoarea auzi vestea cea proastă și cumpărând tot ce-i poruncise stăpâna, cucoana Ludmila, veni la fugă acasă și-i povesti ultima noutate din voievodat.
Cucoana Ludmila se bucură și se duse să bea cu plăcere ceai cu biscuiți și marmeladă de caise.
Dimineața la castelul Cristinei, veni în galop călare pe un cal servitorul Ion, soțul Tatianei, și-i spuse Parascoviei care ieșise să vadă ce este:
- Spuneți-i domnișoarei Cristina, că este așteptată la palat, deoarece prințul Vlad, s-a îmbolnăvit ieri la vânătoare și acum e pe moarte, răpus de o boală necunoscută.
Ion se întoarse la palat prea trist, primea un salariu foarte bun de la prințul Vlad și dacă acesta se stinge din viață, puțină nădejde ca Voievodul Transilvaniei, să mai aibă nevoie de serviciile lui. Atunci va fi nevoit să-și caute de lucru în altă parte, dar era puțin probabil, ca cineva să-i mai plătească atâția bani, precum prințul Vlad, prietenul său.
Parascovia intră la fugă în casă și o găsi pe Cristina dormind. Ea îl vedea acum în vis pe prințul Vlad, care veni la ea și-i spuse:
- “Numai tu, dragă Cristina, mă vei putea salva, vino mai repede, eu mor.”
Cristina tresări de la visul cel rău și o văzu pe Parascovia, care-o zgâlțâia de mână.
Parascovia zise plângând: - Draga mea, trebuie să pleci în grabă la palat, ca să reușești să-ți iei
rămas bun de la mirele tău, prințul Vlad, care, după cum spune servitorul lui, e pe moarte.
Baroneasa Cristina, sări imediat din pat și aproape că strigă:
- Iată de ce am visat eu visul acesta. Mă duc imediat la palat.
Cristina luă cartea magică și roua de lăcrimioare, precum și pe bătrânul Sting, credinciosul său cal și galopă spre palat. Îl lăsă pe Sting la poartă și alergă în castel, rugând să fie dusă la prințul Vlad.
Chiar Voievodul Transilvaniei, aflând că domnișoara Cristina, venise la palat, îi ieși în întâmpinare și cu lacrimi în ochi îi spuse: - Îmi pare foarte rău, baroneasă Cristina, că îl vezi pe mirele tău, prințul Vlad, pentru ultima oară viu, fără a mai putea deveni nora mea.
Cristina zise: - Majestate, să mergem mai repede la el.
Întrară în camera prințului Vlad, unde ultimul se stingea ca o lumânare, fitilul căreia slăbea, văzând cu ochii, ca și viața tânărului prinț. Văzându-l palid, muribund, Cristina rugă:
- Vă rog să ieșiți cu toții și să mă lăsați pe mine singură cu prințul, să ne luăm rămas bun.
Toți îi dădură ascultare și părăsiră odaia, iar Cristina turnă în gura prințului roua de lăcrimioare
și zise:
„Fie ca moartea să-l ocolească pe prințul Vlad,
Prin sărutul meu, eu viață iți voi insufla,
Ca noaptea să dispară din ochii tăi pe totdeauna!”
Cristina sărută buzele aproape livide ale prințului Vlad și îl atinse cu cartea magică.
Prințul Vlad deschise ochii și rosti: - Dragostea mea, mai sărută-mă o dată, m-ai trezit dintr-un somn greu, din care nu puteam nicidecum ieși fără tine.
Cristina îl mai sărută o dată pe mirele ei și obrazul lui prinse culoare. Prințul Vlad se ridică din pat, o luă de mână pe mireasa sa, ducându-se cu ea în sala principală a palatului, unde toți așteptau clipa când inima tânărului prinț va înceta să bată.
Când prințul Vlad intră cu Cristina în sală, Voievodul exclamă: - Fiule, chiar ți-ai venit în fire!
Prințul Vlad confirmă:
- Chiar azi dăm balul cu ocazia logodnei mele și firește, totul rămâne în vigoare.
Vestea despre însănătoșirea miraculoasă a prințului Vlad, se răspândi prin tot voievodatul, ajungând și la urechile Tatianei, când soțul ei veni acasă fericit și zise:
- Soție! Toarnă-mi un pahar cu vin să beau în sănătatea prințului Vlad și a miresei sale, baroneasa Cristina, azi va avea loc logodna lor.
Tatiana îi umplu paharul și zise cu răutate: - Doar te plângeai cum că prințul Vlad e pe moarte, cum de s-a însănătoșit așa urgent?
Ion răspunse: - Pe prințul Vlad l-a tămăduit sărutul miresei sale frumoase, baroneasa Cristina. La drept vorbind, ea este atât de minunată, încât de-ar săruta și un mort, și acela ar învia.
Tanea spuse: - Şi când mă gândesc că vara mea Cristina, e cea care dormea într-o cutie, pentru jucăriile de brad, purta hainele rămase de la mine și trăia la bucătărie, îmi sângerează inima.
Ion spuse, râzând: - Păi, vezi ce întorsătură au luat lucrurile? Baroneasa Cristina, mâine va fi aproape că prima doamnă a voievodatului Transilvania, iar tu, Tatiana, locuiești acum aproape într-un grajd și te-ai măritat cu un mojic necioplit.
Tatiana oftă adânc și își zise că soțul ei are dreptate, așa este.
Tot voievodatul Transilvaniei, se adună la balul organizat cu ocazia logodnei, și văzând prin geam caretele cu oaspeții eleganți, cucoana Ludmila pricepu, că se întâmplă ceva. Ea crezu că poate prințul Vlad murise și toți pleacă la funeralii. Dar în clipa aceea ușa se deschise și în prag apăru fiica ei, Tatiana, care spuse:
- Mamă! Tot orașul se duce la logodna din palatul Voievodului Transilvaniei! Prințul Vlad a fost salvat, se zice că prostănaca asta de Cristina, l-a sărutat și el a înviat pe loc.
Cucoana Ludmila își smulgea părul din cap și țipa:
- Eu mi-am cheltuit aproape toată averea, ca să-l distrug pe prințul Vlad, și n-am obținut nimic, rămânând doar cu banii pierduți. Mai departe, nu are rost să acționez, bani mi-au rămas doar cât să duc o viață modestă, și nu-mi pot permite să-i risipesc pe niște prostii.
Iar seara era bal, la palatul marelui voievod, în legătură cu logodna și cu ocazia însănătoșirii miraculoase, a prințului Vlad, care suferise de o boală necunoscută.
Iar Voievodul Transilvaniei, Vlad, le spunea celor adunați pe ospețe, uitându-se la cei doi îndrăgostiți: - Da, de bună seamă dragostea face minuni. Şi viitoarea mea noră, Cristina, cu sărutul ei, l-a reîntors la viață pe fiul meu.
La bal Parascovia îl cunoscu pe boierul Vasile, ambii erau celibatari și aveau aceeași vârstă. După ce dansară vreo trei dansuri, boierul Vasile îi spuse doamnei durdulii Parascovia:
- Eu, Parascovia, vă rog să fiți soția mea și să fim împreună până la ultima noastră suflare. Mi- ați plăcut încă de la balul de data trecută, dar atunci nu m-am încumetat să vă spun acest lucru.
Parascovia, mulțumită, răspunse: - V-am remarcat și eu, boier Vasile, și sunt bucuroasă să vă dau consimțământul meu. Mai ales acum, când baroneasa Cristina, mă părăsește ca să locuiască la castel, tare nu aș vrea să rămân singură.
Boierul Vasile spuse: - Iar conacul meu se află în apropiere de domeniul dumitale și eu mă pregăteam să vă fac o vizită săptămâna aceasta. Haideți chiar acum să-i spunem fiicei dumitale adoptive, Cristina, că noi doi am decis să ne căsătorim.
Se apropiară de baroneasa Cristina, care după câteva dansuri servea din înghețata cu lămâie, iar boierul Vasile i se adresă cu cuvintele: - Aș dori să vă anunț, baroneasă Cristina, că mama dumneavoastră adoptivă, Parascovia, a consimțit să-mi fie soție.
Auzind toate acestea, Voievodul Transilvaniei zâmbi și le zise:
- Atunci, fie ca peste o săptămână aici, să aibă loc două nunți!
Toți oaspeții se bucurară că va fi mare ospăț în toată Transilvania.
Voievodul Vlad, semnă pentru Parascovia, Titlu Nobil de Domnitoare, prin care o declara “Baroneasă”, drept recunoștință, că o crescuse pe Cristina și o ajutase în vremurile grele.
Cristina deveni prințesă și la palat se făcură două nunți, atât de bogate, cum nu se mai văzuse până atunci.
Ambele mirese, Cristina și Parascovia, radiau de fericire, doar fiece fată și femeie are un singur vis în viață, să se vadă mireasă.
Nu făcea excepție în această privință nici doamna de cincizeci de ani, baroneasa Parascovia, care emana sănătate și avea obrajii plinuți și rumeori încă din copilărie.
Iar frumusețea principesei Cristina, îi încânta pe toți prin haina ei minunată și exteriorul celest. Purta o rochie vaporoasă de nuntă, parcă țesută din norii cerului din mătase fină și cusută cu florile, care o ajutau să salveze mulți oameni. Aceste flori fine de primăvară, lăcrimioarele, parcă erau vii pe rochia miresei-prințesă. Iar în loc de rouă pe lăcrimioarele cusute străluceau mănunchiuri de diamante.
Mirii, în pofida diferenței de vârstă, nu-și puteau lua ochii de la miresele lor și erau foarte bucuroși, că și-au găsit fericirea în viață. Era mare sărbătoare și toți oaspeții dansau cât îi țineau picioarele.
La nuntă sosiră și contesa Diana, cu emir Şamil și șeic Ali cu soția sa, Gulceatai, și fiica lor Dinara, contesa Esmeralda, cu lordul John.
După nuntă, oaspeții mulțumiți se duseră pe la casele lor, iar tinerii însurăței, prințul Vlad și prințesa Cristina, plecară în călătorie de nuntă.
Vestea despre cele două nunți, i-o aduse cucoanei Ludmila servitoarea ei. Auzind spusele fetei, se făcu albă ca varul și chinuindu-se, dădu ortul popii. Servitoarea alergă să cheme un doctor, și acela văzând cât era de verde la față cucoana, zise că de invidie crăpase fierea în ea.
Servitoarea îi dădu Tatianei vestea, despre moartea mamei sale, și aceea pricepu că maică-sa nu putuse supraviețui, aflând că propria ei bucătăreasă, Parascovia, a devenit baroneasă și s-a măritat cu boierul Vasile, foarte bogat, cu care ea însăși visa să se căsătorească, sau măcar s-o mărite pe fiică-sa cu el. Dar să vezi cum a decis soarta.
Cucoana Ludmila fu înmormântată foarte modest, lăsase puțini bani în urma ei, unica ei avere era conacul boieresc cândva foarte frumos, dar care acum avea nevoie de reparație capitală.
În curând banii se isprăviră și unicul lor venit era salariul lui Ion. Iar el era supărat pe Tatiana și, când aceasta îi servea seara cina, îi zise: - Nici un copil nu-mi poți naște, nu ești bună de nimic. Uite dacă tu și cu proasta ta de mamă, v-ați fi purtat frumos cu prințesa Cristina, acum ai fi probabil contesă, și ai trăi în bogăție, poate chiar la Palat.
Tatiana își dădea seama că soțul are dreptate, numai că ce se mai putea schimba acum?
Prințul Vlad și prințesa Cristina, porniră în călătorie prin toată lumea și fiece oraș acum îl descopereau din nou, mai ales, că în prezent ea călătorea în calitate de prințesă, de soție a prințului din Transilvania.
Iar șeic Ali cu toată familia lui se întoarse în portul Constanța, și urcând pe nava lor rapidă, se duseră în ospeție la un prieten, șeic Aslan și soția lui Fatima. Deoarece șeic Aslan avea o aniversare și împlinea o dată rotundă, se aștepta un mare ospăț în întregul Orient.
Şehrizada era bolnavă și tot amâna nunta, stârnind nemulțumirea mamei și a tatălui său, care doreau să-și vadă fiica măritată și așteptau nepoței.
Şehrizada știa că pe ospețe trebuiau să vină prietena ei Dinara, cu toată familia. Mai află că în orașul lor un francez, chimist renumit, a deschis o farmacie și un magazin, unde se putea cumpăra o mie și una de bagatele. Ea se duse în oraș, acoperindu-și fața în întregime cu un voal, pentru a nu fi recunoscută de cineva. Şehrizada veni la francez, domnul Louis, și zise:
- Sunt o văduvă bogată și acum când soțul meu nu mai este printre noi, deoarece a pierit într- un naufragiu, pe când se întorcea cu marfa, sunt nevoită să fac totul de una singură. Am un parc mare pe lângă casă și acolo este un izvor făcut din pietre și multe liane înfloritoare. Acolo, domnule Louis, mi-am pus o bancă și mereu stau pe ea și îmi amintesc de soțul meu, care m-a adus din Egipt, căsătorindu-se cu mine, și de faptul cum ne plimbam prin parc. Păi iată s-au plodit pe acolo o mulțime de viespi sălbatice și nicidecum nu pot scăpa de ele. Servitorii au încercat diferite metode și nici una nu ajută, iar ele m-au înțepat în repetate rânduri.
Francezul Louis răspunse: - Eu, dragă doamnă, o să vă prepar o otravă puternică, pe care s-o presărați sub formă de praf pe acele pietre și viespile vor dispărea, căci vor simți otrava, dar vă spun din capul locului, că otrava este destul de scumpă.
Şehrizada nu se sperie: - Bani am destui, doar că nu am pace din cauza acestor viespi. Spuneți- mi cât va costa și când să vin după otravă.
Francezul Louis îi numi suma și o rugă pe doamna cea bogată să se prezinte a doua zi la aceeași oră. A doua zi Şehrizada veni la timpul cuvenit și luă otrava.
Francezul Louis îi spuse:
- Dați-i servitorului otrava ca el s-o presoare ca pe o pulbere ușoară imponderabilă peste viespi, când acestea zboară în zori din ascunzătoarea lor. Vor pieri și mai mult nu se vor înmulți.
Şehrizada se interesă:
- Domnule Louis, dar dacă pulberea va nimeri și peste vreun servitor, ce se poate întâmpla?
- Poate să zacă multă vreme la pat și să moară, are puține șanse de supraviețuire, dar chiar dacă minunea se va întâmpla, n-o să mai poată avea copii. De aceea trebuie să fiți foarte prudentă, să-l preveniți pe servitor, ca otrava să nu-i nimerească pe față și pe corp.
Şehrizada luă otrava și se duse mulțumită, cugetând în sinea ei, că Diana chiar de va rămânea în viață, ceea ce era puțin probabil, n-o să-i mai poată naște pe cei doi copii, cărora se angajase să le dea viață, conform contractului de căsătorie, și atunci ea va deveni soția emirului Şamil.
Întorcându-se pe nesimțite la palat, află că aveau oaspeți și principala ei rivală, Diana, deja sosise.
Şehrizada se prefăcu extrem de bucuroasă la apariția Dianei și se purta cu ea, cum te-ai purta cu o bună prietenă. O invită pe Diana să se plimbe seara pe țărmul mării, unde hotărî, că va și împrăștia pulberea otrăvitoare, căci întunericul, când se vor plimba la lumina felinarelor purtate de servitori, este cel mai potrivit timp, pentru crima ei.
Seara Şehrizada îi spuse Dinarei și Dianei, că ar dori să se ducă pe țărmul mării să se scalde în apa caldă, căci medicul îi spuse cum că soarele nu-i făcea bine ficatului. Iar noaptea era cea mai bună perioadă, pentru scăldatul în apa mării, cum îi explicase renumitul doctor, deoarece pătrunzând în corp apa salină, curăță sângele și duce cu ea fierea stătută, care în sânge se prefăcuse în otravă.
Dinara se bucură, vroia și ea să se scalde, deoarece Diana, o învățase să înoate și îi plăcea
foarte mult apa.
Fetele, tinere și fericite, însoțite de două slugi cu felinare se duseră la mare. Înainte, cum era stabilit, pășea doica Dona, care, la semnul Şehrizadei, trebuia să stingă felinarul.
Servitoarea Aza, venea în urma fetelor cu un felinar și un prosop în mână. Așa înaintau ele de la palat pe o cărăruie spre mare.
Şehrizada ținea praful de-a gata, deschizând pe neobservate cutia, unde se afla otrava. Şehrizada îi întrecu pe toți și se postă înaintea Dianei. Iar servitoarea Dona încă mai înainte la palat îi tăiase Dinarei, în jumătate cataramele de la încălțări. Dinara se opri căci i se rupsese catarama de la pantofi, și zise că dă o fugă la palat să-și schimbe încălțămintea și le ajunge din urmă lângă mare. Şehrizada îi făcu un semn servitoarei Dona și aceea stinse lumânarea din felinar și doar Luna, ca o minge enormă se scălda în mare și le lumina calea. Şehrizada se întoarse spre Diana, dar nu își dădu seama că lângă mare suflă mereu niște vânturi numite brize. Ea flutură mâna și turnă pulberea cu otravă drept în fața rivalei sale, dar vântul i-o întoarse înapoi, și tot praful imponderabil îi nimeri Şehrizadei pe față, pe gât și pe mâini. Şehrizada scăpă un țipăt și
căzu fără cunoștință, o durere insuportabilă îi străpunse tot corpul.
Doica Dona știa tot ce pusese la cale Şehrizada, pentru contesa Diana și pricepu ce s-a întâmplat. Dona țipa: - Fetița mea, uite ce-ai făcut!
Diana cunoștea deja limba arabă și o întrebă pe servitoarea Dona, ce s-a întâmplat, iar aceea doar suspina și flutura din mâini deasupra dragei sale Şehrizada.
Când servitoarea Aza, dădu felinarul mai aproape de Şehrizada, toți văzură că fața fiicei iubite, a șeicului Aslan și mâinile ei, totul se prefăcuse într-o masă enormă de carne vie. Numai ochii reușise să și-i închidă, doar ei scăpară și ea nu orbi. Servitoarele o înhățară pe Şehrizada și o duseră în grabă la palat, întâlnind-o în drum pe Dinara, care nu pricepea nicidecum ce era cu hărmălaia asta, ce se întâmplase de fapt? Şehrizada fu dusă în camera ei și toți în palat aflară că se petrecuse ceva inexplicabil și extraordinar și că unica fiică a șeicului Aslan, e pe moarte. Fața ei fusese desfigurată groaznic, dar cauza nu era cunoscută?
Fură chemați cei mai buni doctori din Orient și ei se străduiau să facă ceva, dar totul era atât de neclar pentru ei, încât nici nu știau, cum s-o trateze pe Şehrizada.
Iar șeic Aslan, o chemă la el pe doica Dona și rămase cu ea între patru ochi. Cârmuitorul țării, șeic Aslan, era om deștept și înțelegea, că Dona era tocmai cea care știa orice suflare a fiicei lui, de aceea îi spuse: - Dona, tu știi că ești foarte stimată la palatul meu, pentru faptul că ai alăptat-o pe fiica mea la sânul tău, iar eu știu cât de mult o iubești. Îmi dau seama că nu mama ei, soția mea iubită Fatima, este la curent cu toate tainele ei. Şi știu din ce cauză este așa. Şehrizada înțelegea că Fatima, mama ei, o să-mi transmită mie orice secret al fiicei noastre. Crede-mă, acum când s-a întâmplat asemenea tragedie, pentru a o putea salva pe Şehrizada, trebuie să știm cauza bolii sale. Îți ordon să-mi spui tot adevărul!
Dona, plângând, se aruncă la picioarele Stăpânului său și cu hohote de plâns îi destăinui:
- Luminăția ta, șeic Aslan! Simțeam că se va termina totul rău, pentru draga noastră Şehrizada. Dar eu sunt doica ei și o iubeam pe Şehrizada atât de mult, că îi îndeplineam capriciile, fără a mai asculta de propria-mi rațiune. Acum înțeleg și singură că sunt datoare să vă povestesc anume Domniei Voastre, tatăl ei și Cârmuitorul nostru, despre toate tainele fiicei Domniei Voastre. Şehrizada îl iubea la nebunie, alt cuvânt nu găsesc, pe tânărul emir Şamil și nu se putea nici pe o clipă împăca cu faptul, că nu ea era Prințesa visurilor lui. M-a trimis pe mine în Africa la magicianul Woodoo și eu i-am adus niște soluții, ca să-i poată nimici pe Diana și pe Şamil, căci ea hotărî să se răzbune pe ei, pentru nefericirea sa. Dar totul s-a sfârșit cu bine și ei, slavă lui Allah, au rămas în viață. Dar fiica Domniei Voastre, nu s-a liniștit, văzându-i atât de fericiți, de data aceasta s-a dus la un chimist, francezul Louis, îmbrăcată ca o văduvă, s-a prefăcut și l-a mințit, cum că în parcul de lângă casa ei, este un izvor și acolo s-au plodit niște viespi sălbatice.
Chimistul, domnul Louis, a preparat o otravă, pe care ea a cumpărat-o, și a hotărât s-o arunce
peste fața Dianei. Însă Allah a salvat-o pe Diana, iar tot ce fusese pregătit pentru ea, a nimerit
pe fața Şehrizadei, și iată că sărmana de ea acum e pe moarte.
Şeic Aslan țipă furios: - Dona, ar trebui să fii aruncată dintr-un turn înalt pe pietre, pentru faptul că ai tăinuit toate prostiile și acțiunile fiicei mele, dar, știind că ai făcut toate acestea, doar din dragostea oarbă față de ea, te iert.
Doica Dona sărută picioarele șeicului Aslan și rosti:
- Mulțumesc, Stăpâne, pentru mila ce mi s-a făcut, dar n-o să pot trăi, dacă Şehrizada moare. Ordonați să fie adusă acea vrăciuitoare din Transilvania, care i-a salvat pe Diana și pe Şamil, poate că o va putea tămădui și pe fetița noastră. Pe Şehrizada gândesc că a împins-o însuși necuratul, dar credeți-mă, că era vorba de o mare dragoste neîmpărtășită și de o gelozie față de rivala, care a intrat în viața mirelui ei și i l-a luat. Şi încă nu se știe, dacă în locul ei ar fi fost însăși contesa Diana, cum ar fi procedat ea, s-ar fi resemnat sau nu?
Şeic Aslan zise: - Vezi, Dona, cu ce s-a terminat lipsa ei de resemnare cu soarta, și acum eu, roșind pentru faptele fiicei, trebuie să o rog de salvare pe cea, pe care ea, a dorit s-o omoare.
Şeic Aslan se întoarse la oaspeții săi și își ceru iertare, pentru faptul că nu va avea loc sărbătoarea cu ocazia jubileului său. Toți oaspeții se arătară înțelegători, căci știau ce tragedie se întâmplase cu Şehrizada.
Şeic Ali și familia sa, la fel hotărâră să plece, însă șeic Aslan zise: - Pe dumneata, prietenul meu, șeicul Ali și toată familia, vă rog să mai rămâneți, am nevoie de ajutorul dumneavoastră!
Când toate persoanele străine plecară din palat, și rămaseră doar șeic Ali, soția sa, fiica, fiul și nora, șeic Aslan li se adresă: - Ceea ce o să vă spun acum, dragii mei, e foarte dureros, vă rog să mă credeți. Şi nu numai din cauză că fiica mea este desfigurată și trage să moară, dar și pentru că eu trebuie să vă relatez despre toate crimele, și că în fine ea a primit pedeapsa meritată din partea lui Allah. Ţineți minte cazul cu boala necunoscută a emirului Şamil și a contesei Diana. A fost lucrătura Şehrizadei. La fel și cu acel crocodil, cred că tot ea a organizat totul. Nu încerc să justific faptele ei, de aș fi știut atunci, aș fi pedepsit-o, dar, din păcate, am aflat abia azi.
Contesa Diana spuse: - Bănuiam că toate le făcea Şehrizada, dar speram că după cele întâmplate, se va liniști și nu spuneam nimănui nimic despre bănuielile mele, știind cât de mult țineau una la alta Dinara și fiica dumneavoastră. Iar acum Şehrizada trebuie salvată și eu de bună seamă o iert, pentru că nu știu cum aș fi procedat eu, cu rivala mea, să fi fost în locul ei.
Mahmud care abia sosise la serbare și află de tragedia miresei lui, întră în palat și auzi toată conversația. El întrebă: - Cine trebuie să fie adus, ca s-o salvăm pe mireasa mea?
Şeic Aslan spuse: - Pe undeva în Europa trebuie găsită prințesa Cristina și ea ne va spune cum poate fi salvată Şehrizada.
Mahmud porni imediat la drum și-i asigură: - Să mă credeți, voi afla de la toți negustorii veniți din Europa, unde au auzit ei, că acum se dă vreun bal?
Contesa Diana adăugă: - Peste trei zile va fi bal la lord John și la mama mea, la Londra, la castelul său, cu ocazia zilei de naștere a lordului și noi cu Cristina, suntem invitați la acel bal. Probabil prințesa Cristina, este acum pe undeva în Anglia, căci i-a promis mamei mele, să fie neapărat prezentă la această festivitate, iar eu, deoarece șeic Aslan își celebrează în același timp aniversarea, am promis să vin mai târziu, de Crăciun și să ne vedem în Transilvania, la ziua de naștere a Cristinei.
Şeic Aslan zise: - Mahmud, îmi ești ca un fiu, doar mi-ai demonstrat cât de mult o iubești pe fiica mea și i-ai iertat totul. Ia nava mea rapidă și mergi spre Londra, de o ia pe prințesa Cristina și întoarce-te cu ea la noi.
Contesa Diana își scoase broșa cu diamante și zise: - O să i-o dai prințesei Cristina, cu un bilețel scris de mine, ca să vină imediat și să o salveze pe Şehrizada.
Contesa Diana scrise repede o scrisorică adresată prințesei Cristina, în care îi comunica următoarele:
- Chiar azi dăm balul cu ocazia logodnei mele și firește, totul rămâne în vigoare.
Vestea despre însănătoșirea miraculoasă a prințului Vlad, se răspândi prin tot voievodatul, ajungând și la urechile Tatianei, când soțul ei veni acasă fericit și zise:
- Soție! Toarnă-mi un pahar cu vin să beau în sănătatea prințului Vlad și a miresei sale, baroneasa Cristina, azi va avea loc logodna lor.
Tatiana îi umplu paharul și zise cu răutate: - Doar te plângeai cum că prințul Vlad e pe moarte, cum de s-a însănătoșit așa urgent?
Ion răspunse: - Pe prințul Vlad l-a tămăduit sărutul miresei sale frumoase, baroneasa Cristina. La drept vorbind, ea este atât de minunată, încât de-ar săruta și un mort, și acela ar învia.
Tanea spuse: - Şi când mă gândesc că vara mea Cristina, e cea care dormea într-o cutie, pentru jucăriile de brad, purta hainele rămase de la mine și trăia la bucătărie, îmi sângerează inima.
Ion spuse, râzând: - Păi, vezi ce întorsătură au luat lucrurile? Baroneasa Cristina, mâine va fi aproape că prima doamnă a voievodatului Transilvania, iar tu, Tatiana, locuiești acum aproape într-un grajd și te-ai măritat cu un mojic necioplit.
Tatiana oftă adânc și își zise că soțul ei are dreptate, așa este.
Tot voievodatul Transilvaniei, se adună la balul organizat cu ocazia logodnei, și văzând prin geam caretele cu oaspeții eleganți, cucoana Ludmila pricepu, că se întâmplă ceva. Ea crezu că poate prințul Vlad murise și toți pleacă la funeralii. Dar în clipa aceea ușa se deschise și în prag apăru fiica ei, Tatiana, care spuse:
- Mamă! Tot orașul se duce la logodna din palatul Voievodului Transilvaniei! Prințul Vlad a fost salvat, se zice că prostănaca asta de Cristina, l-a sărutat și el a înviat pe loc.
Cucoana Ludmila își smulgea părul din cap și țipa:
- Eu mi-am cheltuit aproape toată averea, ca să-l distrug pe prințul Vlad, și n-am obținut nimic, rămânând doar cu banii pierduți. Mai departe, nu are rost să acționez, bani mi-au rămas doar cât să duc o viață modestă, și nu-mi pot permite să-i risipesc pe niște prostii.
Iar seara era bal, la palatul marelui voievod, în legătură cu logodna și cu ocazia însănătoșirii miraculoase, a prințului Vlad, care suferise de o boală necunoscută.
Iar Voievodul Transilvaniei, Vlad, le spunea celor adunați pe ospețe, uitându-se la cei doi îndrăgostiți: - Da, de bună seamă dragostea face minuni. Şi viitoarea mea noră, Cristina, cu sărutul ei, l-a reîntors la viață pe fiul meu.
La bal Parascovia îl cunoscu pe boierul Vasile, ambii erau celibatari și aveau aceeași vârstă. După ce dansară vreo trei dansuri, boierul Vasile îi spuse doamnei durdulii Parascovia:
- Eu, Parascovia, vă rog să fiți soția mea și să fim împreună până la ultima noastră suflare. Mi- ați plăcut încă de la balul de data trecută, dar atunci nu m-am încumetat să vă spun acest lucru.
Parascovia, mulțumită, răspunse: - V-am remarcat și eu, boier Vasile, și sunt bucuroasă să vă dau consimțământul meu. Mai ales acum, când baroneasa Cristina, mă părăsește ca să locuiască la castel, tare nu aș vrea să rămân singură.
Boierul Vasile spuse: - Iar conacul meu se află în apropiere de domeniul dumitale și eu mă pregăteam să vă fac o vizită săptămâna aceasta. Haideți chiar acum să-i spunem fiicei dumitale adoptive, Cristina, că noi doi am decis să ne căsătorim.
Se apropiară de baroneasa Cristina, care după câteva dansuri servea din înghețata cu lămâie, iar boierul Vasile i se adresă cu cuvintele: - Aș dori să vă anunț, baroneasă Cristina, că mama dumneavoastră adoptivă, Parascovia, a consimțit să-mi fie soție.
Auzind toate acestea, Voievodul Transilvaniei zâmbi și le zise:
- Atunci, fie ca peste o săptămână aici, să aibă loc două nunți!
Toți oaspeții se bucurară că va fi mare ospăț în toată Transilvania.
Voievodul Vlad, semnă pentru Parascovia, Titlu Nobil de Domnitoare, prin care o declara “Baroneasă”, drept recunoștință, că o crescuse pe Cristina și o ajutase în vremurile grele.
Cristina deveni prințesă și la palat se făcură două nunți, atât de bogate, cum nu se mai văzuse până atunci.
Ambele mirese, Cristina și Parascovia, radiau de fericire, doar fiece fată și femeie are un singur vis în viață, să se vadă mireasă.
Nu făcea excepție în această privință nici doamna de cincizeci de ani, baroneasa Parascovia, care emana sănătate și avea obrajii plinuți și rumeori încă din copilărie.
Iar frumusețea principesei Cristina, îi încânta pe toți prin haina ei minunată și exteriorul celest. Purta o rochie vaporoasă de nuntă, parcă țesută din norii cerului din mătase fină și cusută cu florile, care o ajutau să salveze mulți oameni. Aceste flori fine de primăvară, lăcrimioarele, parcă erau vii pe rochia miresei-prințesă. Iar în loc de rouă pe lăcrimioarele cusute străluceau mănunchiuri de diamante.
Mirii, în pofida diferenței de vârstă, nu-și puteau lua ochii de la miresele lor și erau foarte bucuroși, că și-au găsit fericirea în viață. Era mare sărbătoare și toți oaspeții dansau cât îi țineau picioarele.
La nuntă sosiră și contesa Diana, cu emir Şamil și șeic Ali cu soția sa, Gulceatai, și fiica lor Dinara, contesa Esmeralda, cu lordul John.
După nuntă, oaspeții mulțumiți se duseră pe la casele lor, iar tinerii însurăței, prințul Vlad și prințesa Cristina, plecară în călătorie de nuntă.
Vestea despre cele două nunți, i-o aduse cucoanei Ludmila servitoarea ei. Auzind spusele fetei, se făcu albă ca varul și chinuindu-se, dădu ortul popii. Servitoarea alergă să cheme un doctor, și acela văzând cât era de verde la față cucoana, zise că de invidie crăpase fierea în ea.
Servitoarea îi dădu Tatianei vestea, despre moartea mamei sale, și aceea pricepu că maică-sa nu putuse supraviețui, aflând că propria ei bucătăreasă, Parascovia, a devenit baroneasă și s-a măritat cu boierul Vasile, foarte bogat, cu care ea însăși visa să se căsătorească, sau măcar s-o mărite pe fiică-sa cu el. Dar să vezi cum a decis soarta.
Cucoana Ludmila fu înmormântată foarte modest, lăsase puțini bani în urma ei, unica ei avere era conacul boieresc cândva foarte frumos, dar care acum avea nevoie de reparație capitală.
În curând banii se isprăviră și unicul lor venit era salariul lui Ion. Iar el era supărat pe Tatiana și, când aceasta îi servea seara cina, îi zise: - Nici un copil nu-mi poți naște, nu ești bună de nimic. Uite dacă tu și cu proasta ta de mamă, v-ați fi purtat frumos cu prințesa Cristina, acum ai fi probabil contesă, și ai trăi în bogăție, poate chiar la Palat.
Tatiana își dădea seama că soțul are dreptate, numai că ce se mai putea schimba acum?
Prințul Vlad și prințesa Cristina, porniră în călătorie prin toată lumea și fiece oraș acum îl descopereau din nou, mai ales, că în prezent ea călătorea în calitate de prințesă, de soție a prințului din Transilvania.
Iar șeic Ali cu toată familia lui se întoarse în portul Constanța, și urcând pe nava lor rapidă, se duseră în ospeție la un prieten, șeic Aslan și soția lui Fatima. Deoarece șeic Aslan avea o aniversare și împlinea o dată rotundă, se aștepta un mare ospăț în întregul Orient.
Şehrizada era bolnavă și tot amâna nunta, stârnind nemulțumirea mamei și a tatălui său, care doreau să-și vadă fiica măritată și așteptau nepoței.
Şehrizada știa că pe ospețe trebuiau să vină prietena ei Dinara, cu toată familia. Mai află că în orașul lor un francez, chimist renumit, a deschis o farmacie și un magazin, unde se putea cumpăra o mie și una de bagatele. Ea se duse în oraș, acoperindu-și fața în întregime cu un voal, pentru a nu fi recunoscută de cineva. Şehrizada veni la francez, domnul Louis, și zise:
- Sunt o văduvă bogată și acum când soțul meu nu mai este printre noi, deoarece a pierit într- un naufragiu, pe când se întorcea cu marfa, sunt nevoită să fac totul de una singură. Am un parc mare pe lângă casă și acolo este un izvor făcut din pietre și multe liane înfloritoare. Acolo, domnule Louis, mi-am pus o bancă și mereu stau pe ea și îmi amintesc de soțul meu, care m-a adus din Egipt, căsătorindu-se cu mine, și de faptul cum ne plimbam prin parc. Păi iată s-au plodit pe acolo o mulțime de viespi sălbatice și nicidecum nu pot scăpa de ele. Servitorii au încercat diferite metode și nici una nu ajută, iar ele m-au înțepat în repetate rânduri.
Francezul Louis răspunse: - Eu, dragă doamnă, o să vă prepar o otravă puternică, pe care s-o presărați sub formă de praf pe acele pietre și viespile vor dispărea, căci vor simți otrava, dar vă spun din capul locului, că otrava este destul de scumpă.
Şehrizada nu se sperie: - Bani am destui, doar că nu am pace din cauza acestor viespi. Spuneți- mi cât va costa și când să vin după otravă.
Francezul Louis îi numi suma și o rugă pe doamna cea bogată să se prezinte a doua zi la aceeași oră. A doua zi Şehrizada veni la timpul cuvenit și luă otrava.
Francezul Louis îi spuse:
- Dați-i servitorului otrava ca el s-o presoare ca pe o pulbere ușoară imponderabilă peste viespi, când acestea zboară în zori din ascunzătoarea lor. Vor pieri și mai mult nu se vor înmulți.
Şehrizada se interesă:
- Domnule Louis, dar dacă pulberea va nimeri și peste vreun servitor, ce se poate întâmpla?
- Poate să zacă multă vreme la pat și să moară, are puține șanse de supraviețuire, dar chiar dacă minunea se va întâmpla, n-o să mai poată avea copii. De aceea trebuie să fiți foarte prudentă, să-l preveniți pe servitor, ca otrava să nu-i nimerească pe față și pe corp.
Şehrizada luă otrava și se duse mulțumită, cugetând în sinea ei, că Diana chiar de va rămânea în viață, ceea ce era puțin probabil, n-o să-i mai poată naște pe cei doi copii, cărora se angajase să le dea viață, conform contractului de căsătorie, și atunci ea va deveni soția emirului Şamil.
Întorcându-se pe nesimțite la palat, află că aveau oaspeți și principala ei rivală, Diana, deja sosise.
Şehrizada se prefăcu extrem de bucuroasă la apariția Dianei și se purta cu ea, cum te-ai purta cu o bună prietenă. O invită pe Diana să se plimbe seara pe țărmul mării, unde hotărî, că va și împrăștia pulberea otrăvitoare, căci întunericul, când se vor plimba la lumina felinarelor purtate de servitori, este cel mai potrivit timp, pentru crima ei.
Seara Şehrizada îi spuse Dinarei și Dianei, că ar dori să se ducă pe țărmul mării să se scalde în apa caldă, căci medicul îi spuse cum că soarele nu-i făcea bine ficatului. Iar noaptea era cea mai bună perioadă, pentru scăldatul în apa mării, cum îi explicase renumitul doctor, deoarece pătrunzând în corp apa salină, curăță sângele și duce cu ea fierea stătută, care în sânge se prefăcuse în otravă.
Dinara se bucură, vroia și ea să se scalde, deoarece Diana, o învățase să înoate și îi plăcea
foarte mult apa.
Fetele, tinere și fericite, însoțite de două slugi cu felinare se duseră la mare. Înainte, cum era stabilit, pășea doica Dona, care, la semnul Şehrizadei, trebuia să stingă felinarul.
Servitoarea Aza, venea în urma fetelor cu un felinar și un prosop în mână. Așa înaintau ele de la palat pe o cărăruie spre mare.
Şehrizada ținea praful de-a gata, deschizând pe neobservate cutia, unde se afla otrava. Şehrizada îi întrecu pe toți și se postă înaintea Dianei. Iar servitoarea Dona încă mai înainte la palat îi tăiase Dinarei, în jumătate cataramele de la încălțări. Dinara se opri căci i se rupsese catarama de la pantofi, și zise că dă o fugă la palat să-și schimbe încălțămintea și le ajunge din urmă lângă mare. Şehrizada îi făcu un semn servitoarei Dona și aceea stinse lumânarea din felinar și doar Luna, ca o minge enormă se scălda în mare și le lumina calea. Şehrizada se întoarse spre Diana, dar nu își dădu seama că lângă mare suflă mereu niște vânturi numite brize. Ea flutură mâna și turnă pulberea cu otravă drept în fața rivalei sale, dar vântul i-o întoarse înapoi, și tot praful imponderabil îi nimeri Şehrizadei pe față, pe gât și pe mâini. Şehrizada scăpă un țipăt și
căzu fără cunoștință, o durere insuportabilă îi străpunse tot corpul.
Doica Dona știa tot ce pusese la cale Şehrizada, pentru contesa Diana și pricepu ce s-a întâmplat. Dona țipa: - Fetița mea, uite ce-ai făcut!
Diana cunoștea deja limba arabă și o întrebă pe servitoarea Dona, ce s-a întâmplat, iar aceea doar suspina și flutura din mâini deasupra dragei sale Şehrizada.
Când servitoarea Aza, dădu felinarul mai aproape de Şehrizada, toți văzură că fața fiicei iubite, a șeicului Aslan și mâinile ei, totul se prefăcuse într-o masă enormă de carne vie. Numai ochii reușise să și-i închidă, doar ei scăpară și ea nu orbi. Servitoarele o înhățară pe Şehrizada și o duseră în grabă la palat, întâlnind-o în drum pe Dinara, care nu pricepea nicidecum ce era cu hărmălaia asta, ce se întâmplase de fapt? Şehrizada fu dusă în camera ei și toți în palat aflară că se petrecuse ceva inexplicabil și extraordinar și că unica fiică a șeicului Aslan, e pe moarte. Fața ei fusese desfigurată groaznic, dar cauza nu era cunoscută?
Fură chemați cei mai buni doctori din Orient și ei se străduiau să facă ceva, dar totul era atât de neclar pentru ei, încât nici nu știau, cum s-o trateze pe Şehrizada.
Iar șeic Aslan, o chemă la el pe doica Dona și rămase cu ea între patru ochi. Cârmuitorul țării, șeic Aslan, era om deștept și înțelegea, că Dona era tocmai cea care știa orice suflare a fiicei lui, de aceea îi spuse: - Dona, tu știi că ești foarte stimată la palatul meu, pentru faptul că ai alăptat-o pe fiica mea la sânul tău, iar eu știu cât de mult o iubești. Îmi dau seama că nu mama ei, soția mea iubită Fatima, este la curent cu toate tainele ei. Şi știu din ce cauză este așa. Şehrizada înțelegea că Fatima, mama ei, o să-mi transmită mie orice secret al fiicei noastre. Crede-mă, acum când s-a întâmplat asemenea tragedie, pentru a o putea salva pe Şehrizada, trebuie să știm cauza bolii sale. Îți ordon să-mi spui tot adevărul!
Dona, plângând, se aruncă la picioarele Stăpânului său și cu hohote de plâns îi destăinui:
- Luminăția ta, șeic Aslan! Simțeam că se va termina totul rău, pentru draga noastră Şehrizada. Dar eu sunt doica ei și o iubeam pe Şehrizada atât de mult, că îi îndeplineam capriciile, fără a mai asculta de propria-mi rațiune. Acum înțeleg și singură că sunt datoare să vă povestesc anume Domniei Voastre, tatăl ei și Cârmuitorul nostru, despre toate tainele fiicei Domniei Voastre. Şehrizada îl iubea la nebunie, alt cuvânt nu găsesc, pe tânărul emir Şamil și nu se putea nici pe o clipă împăca cu faptul, că nu ea era Prințesa visurilor lui. M-a trimis pe mine în Africa la magicianul Woodoo și eu i-am adus niște soluții, ca să-i poată nimici pe Diana și pe Şamil, căci ea hotărî să se răzbune pe ei, pentru nefericirea sa. Dar totul s-a sfârșit cu bine și ei, slavă lui Allah, au rămas în viață. Dar fiica Domniei Voastre, nu s-a liniștit, văzându-i atât de fericiți, de data aceasta s-a dus la un chimist, francezul Louis, îmbrăcată ca o văduvă, s-a prefăcut și l-a mințit, cum că în parcul de lângă casa ei, este un izvor și acolo s-au plodit niște viespi sălbatice.
Chimistul, domnul Louis, a preparat o otravă, pe care ea a cumpărat-o, și a hotărât s-o arunce
peste fața Dianei. Însă Allah a salvat-o pe Diana, iar tot ce fusese pregătit pentru ea, a nimerit
pe fața Şehrizadei, și iată că sărmana de ea acum e pe moarte.
Şeic Aslan țipă furios: - Dona, ar trebui să fii aruncată dintr-un turn înalt pe pietre, pentru faptul că ai tăinuit toate prostiile și acțiunile fiicei mele, dar, știind că ai făcut toate acestea, doar din dragostea oarbă față de ea, te iert.
Doica Dona sărută picioarele șeicului Aslan și rosti:
- Mulțumesc, Stăpâne, pentru mila ce mi s-a făcut, dar n-o să pot trăi, dacă Şehrizada moare. Ordonați să fie adusă acea vrăciuitoare din Transilvania, care i-a salvat pe Diana și pe Şamil, poate că o va putea tămădui și pe fetița noastră. Pe Şehrizada gândesc că a împins-o însuși necuratul, dar credeți-mă, că era vorba de o mare dragoste neîmpărtășită și de o gelozie față de rivala, care a intrat în viața mirelui ei și i l-a luat. Şi încă nu se știe, dacă în locul ei ar fi fost însăși contesa Diana, cum ar fi procedat ea, s-ar fi resemnat sau nu?
Şeic Aslan zise: - Vezi, Dona, cu ce s-a terminat lipsa ei de resemnare cu soarta, și acum eu, roșind pentru faptele fiicei, trebuie să o rog de salvare pe cea, pe care ea, a dorit s-o omoare.
Şeic Aslan se întoarse la oaspeții săi și își ceru iertare, pentru faptul că nu va avea loc sărbătoarea cu ocazia jubileului său. Toți oaspeții se arătară înțelegători, căci știau ce tragedie se întâmplase cu Şehrizada.
Şeic Ali și familia sa, la fel hotărâră să plece, însă șeic Aslan zise: - Pe dumneata, prietenul meu, șeicul Ali și toată familia, vă rog să mai rămâneți, am nevoie de ajutorul dumneavoastră!
Când toate persoanele străine plecară din palat, și rămaseră doar șeic Ali, soția sa, fiica, fiul și nora, șeic Aslan li se adresă: - Ceea ce o să vă spun acum, dragii mei, e foarte dureros, vă rog să mă credeți. Şi nu numai din cauză că fiica mea este desfigurată și trage să moară, dar și pentru că eu trebuie să vă relatez despre toate crimele, și că în fine ea a primit pedeapsa meritată din partea lui Allah. Ţineți minte cazul cu boala necunoscută a emirului Şamil și a contesei Diana. A fost lucrătura Şehrizadei. La fel și cu acel crocodil, cred că tot ea a organizat totul. Nu încerc să justific faptele ei, de aș fi știut atunci, aș fi pedepsit-o, dar, din păcate, am aflat abia azi.
Contesa Diana spuse: - Bănuiam că toate le făcea Şehrizada, dar speram că după cele întâmplate, se va liniști și nu spuneam nimănui nimic despre bănuielile mele, știind cât de mult țineau una la alta Dinara și fiica dumneavoastră. Iar acum Şehrizada trebuie salvată și eu de bună seamă o iert, pentru că nu știu cum aș fi procedat eu, cu rivala mea, să fi fost în locul ei.
Mahmud care abia sosise la serbare și află de tragedia miresei lui, întră în palat și auzi toată conversația. El întrebă: - Cine trebuie să fie adus, ca s-o salvăm pe mireasa mea?
Şeic Aslan spuse: - Pe undeva în Europa trebuie găsită prințesa Cristina și ea ne va spune cum poate fi salvată Şehrizada.
Mahmud porni imediat la drum și-i asigură: - Să mă credeți, voi afla de la toți negustorii veniți din Europa, unde au auzit ei, că acum se dă vreun bal?
Contesa Diana adăugă: - Peste trei zile va fi bal la lord John și la mama mea, la Londra, la castelul său, cu ocazia zilei de naștere a lordului și noi cu Cristina, suntem invitați la acel bal. Probabil prințesa Cristina, este acum pe undeva în Anglia, căci i-a promis mamei mele, să fie neapărat prezentă la această festivitate, iar eu, deoarece șeic Aslan își celebrează în același timp aniversarea, am promis să vin mai târziu, de Crăciun și să ne vedem în Transilvania, la ziua de naștere a Cristinei.
Şeic Aslan zise: - Mahmud, îmi ești ca un fiu, doar mi-ai demonstrat cât de mult o iubești pe fiica mea și i-ai iertat totul. Ia nava mea rapidă și mergi spre Londra, de o ia pe prințesa Cristina și întoarce-te cu ea la noi.
Contesa Diana își scoase broșa cu diamante și zise: - O să i-o dai prințesei Cristina, cu un bilețel scris de mine, ca să vină imediat și să o salveze pe Şehrizada.
Contesa Diana scrise repede o scrisorică adresată prințesei Cristina, în care îi comunica următoarele:
,„Dragă prințesă Cristina!
Înțeleg că ești acum în călătoria de nuntă și în luna de miere, dar mă adresez către tine cu rugămintea s-o salvezi pe Şehrizada, care e bolnavă și-i pe moarte, având nevoie de ajutorul tău. A vrut să presoare asupra mea niște pulbere otrăvită, iar vântul a bătut în fața ei și pulberea i-a transformat fața în carne vie, încât e groaznic de tot. Te rog să-i reîntorci figura de odinioară, căci are toată viața înainte și sunt sigură că regretă cele săvârșite. În cartea ta magică vei găsi metoda de a trata o față schilodită, iar mirele ei Mahmud, va îndeplini toate ordinele tale. În semn de recunoștință îți trimit drept cadou, broșa mea, care ți-a plăcut atât de mult.
Te sărut și te aștept, Diana. ”
Înțeleg că ești acum în călătoria de nuntă și în luna de miere, dar mă adresez către tine cu rugămintea s-o salvezi pe Şehrizada, care e bolnavă și-i pe moarte, având nevoie de ajutorul tău. A vrut să presoare asupra mea niște pulbere otrăvită, iar vântul a bătut în fața ei și pulberea i-a transformat fața în carne vie, încât e groaznic de tot. Te rog să-i reîntorci figura de odinioară, căci are toată viața înainte și sunt sigură că regretă cele săvârșite. În cartea ta magică vei găsi metoda de a trata o față schilodită, iar mirele ei Mahmud, va îndeplini toate ordinele tale. În semn de recunoștință îți trimit drept cadou, broșa mea, care ți-a plăcut atât de mult.
Te sărut și te aștept, Diana. ”
Mahmud luă scrisoarea și se duse în Anglia, ajungând la castelul lordului John, în același timp cu Cristina și soțul ei. Mahmud îi dădu broșa pe care prințesa Cristina, o recunoscu pe dată și scrisoarea. Prințesa Cristina citi scrisoarea chiar în pragul castelului și i se adresă lui Mahmud:
- În cartea mea de magie din care am învățat de toate scrie, țin foarte bine minte, că pentru vraja legată de o față schilodită, e nevoie de ouă de șoim. În voievodatul Moldovei, care e la frontieră cu voievodatul Transilvaniei, există un lac de ulii, unde ei se scaldă, tocmai în anotimpul acesta. Tu, Mahmud, trebuie să pleci în orașul Buzău, iar de acolo în munții numiți Sibiu, prin împrejurimile orașului. Acolo vei găsi un drum bătătorit de oameni, într-un loc sălbatic și pustiu.
Te vei urca pe o înălțime spre partea de vest și te vei găsi între două vârfuri de munte, care se numesc cel Mic și Vocârnea, iar în jos se întinde o vale, care în popor se numește neagră, căci toți cei ce vin aici, își lasă în ea toate necazurile, vrăjile și bolile. Acolo la altitudinea de 1420 de metri deasupra nivelului mării, se află acest lac miraculos, despre existența căruia știu toți vrăjitorii puternici ai lumii, purtând numele de „Lacul Uliilor”, lac fără fund, cum se mai numește. Există două denumiri ale lacului și două legende cunoscute de toată populația locală.
În acest lac se spune în cartea mea de magie, vin uliii să bea apă și să întinerească, după care se zice că trăiesc mai mult de două sute de ani. Se mai spune, că uliii se privesc în acest lac de la înălțime și se văd tineri, li se întoarce apoi tinerețea și fosta lor putere, și tot aici deasupra acestui lac își învață puii să zboare. Acești regi ai munților, apoi se scaldă în lac și beau această apă neobișnuit de întremătoare. Şi se mai numește lacul acesta: “Lac Fără de Fund”.
Iar legenda ce m-a mirat mult, glăsuiește: - Un cioban umblă mult prin acea vale, unde se află acest lac, păscându-și turma de oi. Într-o bună zi, uitându-se de departe la oglinda lacului și văzând cum se scăldau în ea ulii, deodată i s-a urât să mai fie cioban. A dorit să-și găsească la oraș o profesie mai prestigioasă. Își aruncă cu ciudă toiagul în “Lacul Uliilor”, cu care își mâna turma de oi prin munți și de care nu se despărțea niciodată. Iar peste un an, fără a-și găsi vreo ocupație la oraș, se plimba trist pe malul Dunării și deodată a văzut în apele repezi ale râului toiagul său. Ciobanul uită de frică, se aruncă în râu, își prinse toiagul și se întoarse la oile lui, pe care le găsi pe malul „Lacului Uliilor”, unde pășteau și așteptau întoarcerea lui. Atunci ciobanul a înțeles că acest lac nu are fund, și că apele lui se unesc cu apele Dunării. Le povesti tuturor despre această minune a naturii și mai târziu povestea, a devenit o legendă, care este păstrată cu sfințenie în acele locuri. Așa că tu, Mahmud, trebuie să aștepți momentul, când măcar un uliu va veni să bea apă din “Lacul Uliilor”, și în timp ce el se va scălda, tu trebuie să smulgi o pană din coada lui.
Uliul va zbura, iar tu imediat umple un urcior cu apă, ia pana și întoarce-te după mine, mă vei găsi aici la castelul lordului John. Noi vom porni imediat la drum, iar eu o voi putea-o salva pe mireasa ta.
Mahmud o luă din loc fără zăbavă, pluti spre portul Constanța, iar de acolo luă un însoțitor dintre localnici, plătindu-i pentru ca acesta să-l ducă la acel “Lac al Uliilor”.
Iar șeic Aslan, ordonă să fie imediat adus francezul acela, domnul Louis, chimistul.
El veni însoțit de slugi, chiar la acea oră târzie de noapte, după ce află de nenorocirea Şehrizadei. Servitorii pur și simplu îl târâră în fața șeicului Aslan și acesta îl întrebă pe francezul Louis, speriat de moarte:
- Ştiu că tu nu te faci vinovat de boala gravă a fiicei mele, deoarece te-a mințit, dându-se drept o văduvă bogată, zicând că dorește să distrugă un cuib de viespi. Dar tu ai preparat acea otravă îngrozitoare, iar fiece otravă, după cum spune fiul învățat al prietenului meu, își are antidotul său. Îți poruncesc să te întorci la laboratorul tău chimic și să prepari un antidot. Dacă o să reușești s-o salvezi pe fiica mea, o să-ți dau atâta aur, cât cântărește chiar Şehrizada, iar ea nu-i o fată pirpirie.
Francezul Louis spuse: - N-am crezut că această otravă va fi folosită pentru un om, și nu doream să fac nici un rău nimănui. Plec și toată noaptea voi experimenta, ca să pot obține un antidot la otrava creată de mine, dar vă spun din capul locului, că desfigurarea feței nu va putea fi înlăturată, odată ce otrava a nimerit în pori.
Şeic Aslan zise: - Fiica mea moare și tu s-o învii, iar de urâțenie au s-o salveze alții.
A doua zi spre seară domnul Louis aduse antidotul și zise:
- Cred că acest antidot va fi eficient, să mergem mai repede, chemați un doctor, ca să injecteze cu seringa soluția, obținută de mine, în vâna Şehrizadei.
Fu chemat un doctor, neamțul Braun, care steriliză o seringă mare și trăgând în ea soluția necesară, prinse a o introduce în vâna bolnavei. Pulsul abia simțit peste câteva clipe începu să se audă tot mai bine și inima suferindei căpătă ritmul normal. Şehrizada deschise ochii, îl văzu alături de ea pe tatăl său, și atingându-și cu mâna fața, își aminti totul, izbucnind în plâns.
Şehrizada îl imploră: - Iartă-mă, tată, că nu te-am ascultat și am vrut să obțin imposibilul. Dacă ți-aș fi spus adevărul, n-aș sta acum în patul meu complet desfigurată. Vreau să-mi cer iertare de la contesa Diana și de la emir Şamil, pentru tot ce-am făptuit și acum, trecând printr-o durere și un pericol de moarte, fiind întoarsă de pe lumea cealaltă, înțeleg ce am săvârșit și cât este de dureros să mori.
Tatăl, șeic Aslan, îi spuse fiicei: - Este pentru prima oară, când mi-a fost rușine să privesc în ochii prietenilor mei, dar te iert, deoarece dragostea de tată este foarte mare și bine că ți-ai dat seama, cât rău le-ai pricinuit oamenilor.
Şehrizada se ridică din pat și ceru să i se dea o oglindă, iar tatăl său îi porunci doicii Dona, să i-o aducă. Aceea, plângând, îi întinse oglinda și Şehrizada văzu în loc de față, o pată de carne vie.
Şehrizada se cutremură de groază și spuse:
- Acum cred, că nici Mahmud, nu mai are nevoie de mine.
Şeic Aslan răspunse:
- Nu-i adevărat, Mahmud te iubește foarte mult, și s-a dus ca să te salveze de urâțenia pe care ți-ai făcut-o cu mâna ta. Acoperă-ți fața cu vălul și să mergem în vistierie, deoarece pentru întoarcerea ta, de pe ceea lume, trebuie să plătesc atâta aur, cât cântărești tu.
Chimistul, francezul Louis, mulțumit de faptul că șeic Aslan își ține cuvântul dat, se duse după stăpânul palatului și fiica lui.
Trezorierul deschise ușa și aduse cântarul. Pe cântar fu așezată Şehrizada, care trăgea mult la cântar și trezorierul se văzu nevoit să toarne în sac o mulțime de aur, iar inima în timpul acesta îi sângera, părându-i rău că fiica stăpânului său cântărește atât de mult. Se gândi că dacă ar fi mâncat mai puține dulciuri, și aur ar fi fost de două ori mai puțin.
Servitorii șeicului Aslan, îl ajutară pe domnul Louis, să-și ducă aurul acasă.
Iar, înainte de plecarea lui, Şehrizada, îl întrebă: - Domnule Louis, voi mai putea să am copii, doar degrabă se întoarce mirele meu și eu, de îndată ce mi se vindecă fața, fac nunta.
Francezul Louis îi răspunse: - Antidotul și-a făcut efectul, dar e puțin probabil ca acum să puteți avea mulți copii. Chiar dacă veți putea naște, nu mai mult de un copil și probabil că va fi o fetiță, deoarece ele sunt mai viabile.
Şeic Aslan îi zise:
- Deci tu știai că această otravă duce la sterilitate și doreai astfel s-o pedepsești pe contesa Diana, dar te-ai pedepsit singură pe tine. Vai, nenorocit-o, acum ce o să mă fac, fără urmaș?
Şehrizada răspunse:
- Înseamnă că soțul meu, la momentul potrivit, va lua cârma țării noastre și va fi nevoit să-și mai aleagă o soție, și lasă ca aceasta să fie Dinara, căci ea este prietena mea și ea o să-i poată
naște lui Mahmud un fecior. Mai ales, că eu știu cât de mult ține dânsa la Mahmud, care îi este rudă îndepărtată, dar nu pe linie dreaptă, astfel încât el o poate lua pe Dinara, de soție.
Şeic Aslan și Şehrizada se întoarseră în sala mare de recepții, unde erau așteptați de familia șeicului Ali, pentru a afla ultimele noutăți.
Văzând-o pe Şehrizada, toți oftară ușurați, iar ea li se adresă rușinată:
- Aș vrea să vă cer iertare tuturor, sunt vinovată în fața voastră, și chiar dacă am rămas în viață, voi plăti scump pentru tot ce-am săvârșit. Mai ales te rog să mă ierți tu, Diana, față de tine sunt vinovată mai mult, decât față de toți ceilalți. Am dorit să te omor, să te fac stearpă, dar a ieșit, că m-am schilodit singură pe mine, nu se știe dacă Allah, îmi va dărui barem o fetiță. Şi asta pentru mine ar fi un mare dar, deoarece nu pot fi iertată, pentru ce-am făcut. Şi tatăl meu, de-ar fi un om hain, ar fi trebuit să mă omoare, dimpreună cu doica mea Dona, care m-a ajutat în toate. Am vorbit cu tatăl meu, și la palatul nostru, probabil vor avea loc două nunți.
Şeic Aslan spuse: - Ca să-mi ispășesc vina față de tine, prietenul meu, șeic Ali, propun următoarele. Mahmud să se căsătorească cu Dinara, și ea va deveni prima soție, iar fiica mea, Şehrizada, ca pedeapsă pentru faptele sale, să fie cea de-a doua soție. Dinara îmi va naște un moștenitor, pentru țara mea, căci tu deja ai unul la tronul tău.
Contesa Diana zise: - Şehrizada, te iert și vreau să vă spun tuturor, că sunt din nou însărcinată și medicul a spus că se palpează doi gemeni. De aceea condițiile puse în fața mea, eu le-am îndeplinit, iar emir Şamil, o să fie doar soțul meu și nu am de gând să-l împart cu nimeni.
Emir Şamil spuse: - Frumoasa mea Diana, eram sigur că anume astfel o să se întâmple, și eu nu mai am nevoie de nici o femeie din lume. Deoarece tu, soarele meu, vei fi mereu unica în viața mea și vom păși mereu alături, trăindu-ne soarta, ce ne-a unit.
Şeic Ali, își întrebă fiica: - Iar tu, Dinara, ești de acord să devii soția lui Mahmud?
Dinara răspunse: - Da! Sunt de acord! Mahmud îmi place foarte mult și sunt bună prietenă cu Şehrizada, așa că mă învoiesc cu această propunere. Doar eu sunt femeie arabă și nu mă deranjează defel, dacă soțul meu va avea două soții.
Zilele treceau și toți așteptau cu nerăbdare întoarcerea lui Mahmud.
Iar el în timpul acesta era de acum la „Lacul Uliilor”, pitit după pietre, îmbrăcat în haine de culoarea pietrelor, cusute de o croitoreasă.
Fața și mâinile și le unsese cu nămol luat din lac și aștepta de mai mult de o zi și-o noapte venirea uliului. Deodată apărură câțiva ulii și se învârtiră pe sus, privindu-și chipurile în oglinda apei. Uliilor li se păru că lângă lac apărură niște pietre noi, sau poate vreo stâncă nouă, și toți hotărâră că acest lucru era straniu, de aceea au zburat înapoi. Iar un uliu enorm bătrân, care avea cu mult peste două sute de ani, gândi că timpul lui nu rabdă. Copiii lui, nepoții și strănepoții mai pot aștepta și până la anul următor, dar el era bătrân de tot și avea nevoie de puteri noi, proaspete, pe care ți le dădea această apă neobișnuită. Uliul se scufundă ca o piatră în apă, bău douăsprezece înghițituri, apoi se scăldă, întinerit, simțind forțe noi. Când bătrânul uliu se scălda, uitând de vigilență, în razele soarelui ce răsărea, Mahmud se aruncă asupra lui și-l apucă de coadă. Uliul îl lovi pe Mahmud foarte dureros cu ciocul în față, dezbătându-i un dinte. Toată fața lui Mahmud fu zgâriată într-o clipă, dar el rămase cu cele trei pene râvnite în mână și imediat umplu urciorul cu apă, întorcându-se la servitorul năimit, care se săturase deja să-l aștepte în valea neagră.
Răsplătindu-l generos pe servitor, Mahmud urcă în portul Constanța pe nava șeicului Aslan și porni spre Londra. Pe drum își aminti de fața dragei sale Şehrizada, dar tot mai des, îi apărea înaintea ochilor imaginea Dinarei, veșnic zâmbitoare. Mahmud se gândi că pe Şehrizada, el o îndrăgise încă din copilărie, iar acum Dinara, a devenit o tânără minunată. Şi dacă acest lucru ar fi fost posibil, s-ar fi căsătorit cu amândouă, dar cum putea el să viseze la fiicele, a doi mari șeici, doar nici una și nici cealaltă, nu s-ar învoi să joace rolul celei de-a doua soții, însă el ar fi dorit din tot sufletul să fie așa. Frământat de aceste gânduri, călătoria i se păru scurtă și nici nu prinse de veste, când sosi la castelul lordului John, unde era așteptat cu nerăbdare.
Prințesa Cristina îi tămădui lui Mahmud, rănile cu lăptișor de albină, și în aceeași zi toți hotărâră să ia calea spre palatul șeicului Aslan, iar acolo să fie de față, când va fi vindecată Şehrizada, care sărmana nu știuse ce face și fu crunt pedepsită de soartă.
Valurile mării le erau prielnice și în scurtă vreme ajunseră la țărmurile țării Arabe, a șeicului Aslan. Prințesa Cristina, după cum se și cuvenea la miezul nopții, arse penele uliului, prefăcându- le în pulbere tămăduitore, în timpul acesta, Luna era în descreștere, cel mai potrivit moment, pentru lecuirea bolilor.
Iar în zorii zilei prințesa Cristina, o chemă pe Şehrizada pe acoperiș și acolo, stând pe marginea palatului înalt, îi dădu să se spele cu apa, din „Lacul Uliilor”, zicând:
„Apă vrăjită din „Lacul Uliilor” cel fără de fund,
Scoate toate rănile de pe fața Sehrizadei,
Întoarce-i fosta ei frumusețe și tinerețe.
Soare arzător, încălzeste-i rănile și le tămăduiește,
Iar Tu, Lună, așa cum devii mai mică,
Pană te faci cu totul nevăzută in zilele Lunii negre,
A șa să dispară toate rănile de pe față și piele,
Iar fața și pielea să devină iarăși mai fine, ca piersica.
Dă-i Sehrizadei o frumusețe nouă,
Doar de răutate, sufletul ei s-a curățat pe veci.
Așa poruncesc eu, Vrăjitoarea Transilvaniei!
Şi așa să fie!”
Şehrizada, după ce îi fu citită vraja de trei ori de către prințesa-magiciană Cristina, se spălă cu apa dată. Apoi Şehrizada se culcă chiar acolo pe acoperișul palatului și prințesa Cristina, îi turnă în față toată pulberea obținută din penele de uliu.
Când presăra praful pe fața îngrozitoare a Şehrizadei, prințesa Cristina, rosti:
„Tu, pulbere din aripă de uliu,
Cat de repede zboară stăpânul acestor pene,
Așa de repede să-i aduci însănătoșire Şehrizadei,
Şi dă cuvintelor mele forța uliului! ”
Când turnă praful pe fața umedă a Şehrizadei, rănile prinseră a se vindeca. Şi acum, spălându- se cu apa rămasă, deodată Şehrizada își atinse fața și la început își văzu mâinile, care se făcură mai frumoase, ca înainte, și ea pricepu că și fața sa se schimbă în bine.
La amiază toți se întoarseră de la o plimbare. Şehrizada ieși cu fața descoperită, radiind ca o piersică suculentă. Şehrizada căzu în genunchi și li se adresă tuturor celor prezenți:
- Vă rog să mă iertați, niciodată n-o să mai fac, nici un rău. Acum am obținut o față nouă, care nu este desfigurată de ură și de durere, și vă rog să mă credeți, că sufletul meu s-a luminat, căci în toate religiile lumii după cum îmi spunea învățătorul meu, esențial este iertarea din partea aproapelui tău. Așa că iertați-mă pentru crimele mele!
Şeic Aslan, i se adresă lui Mahmud: - Pentru faptul că fiica mea Şehrizada a procedat astfel, am decis ca ea să devină cea de-a doua soție a ta, iar prima să fie Dinara. Așa am hotărât eu și tatăl ei, șeicul Ali. Firește, dacă tu ești de acord?
- Sunt fericit să mă supun voinței dumneavoastră, șeic Aslan și șeic Ali, și fie ca nunta să aibă loc cât mai degrabă, dacă miresele au consimțit.
Astfel la palatul șeicului Aslan începură pregătirile și peste o săptămână se făcu nunta.
Dinara fu declarată prima soție, Şehrizada cea de-a doua.
Din cauza nădufului prințesei, Cristina îi căzu rău, însă prietena ei, contesa Diana, îi spuse, aflând că îi este greață: - Mi se pare, că în curând vei naște un copilaș!
Contesa Esmeralda, auzind cele spuse, interveni: - Iar eu visez să treacă anii și fiul tău, Diana, să se însoare cu fiica Cristinei, iar fiul ei - cu fiica ta.
Prințesa Cristina spuse:
- Cu mulți ani în urmă, visam să am o soră și Crăciunul, mi-a adus această minune. Visam să am o mamă și după moartea mamei mele, am fost ocrotită de două femei minunate, care mi-au înlocuit-o pe mama mea, de dumneavoastră, contesă Esmeralda și de Parascovia. Totul la ce am visat în viață și ce mi-am dorit în noaptea de Crăciun, s-a împlinit, acum a mai rămas, doar să ne înrudim prin copiii noștri, dar fie ca soarta să hotărască, cine și cu cine va rămâne.
Prințesei Cristina îi părea nespus de rău, că magica ei carte își pierduse din forțele magice și acum va trebui să treacă vreo două sute de ani, pentru ca ea să-și restabilească puterile. Dar spera din toată inima, că binele a biruit pe mult timp răul și se prea poate, ca timp de două sute de ani, să nu mai fie nevoie, să fie aplicată cartea magică, pentru însănătoșirea oamenilor. Cunoștințele sale prințesa Cristina, avea de gând să le transmită fiicei și nepoatei sale.
În cele două castele se făceau nunți, la început la șeic Ali, deoarece fiica lui devenea prima soție, a vărului său de-al doilea. Nunta era minunată și Dinara fericită. Nu se așteptase ca soarta ei să se hotărască atât de repede, dansa în dormitorul lor în fața soțului ei dansul buricului, pe care îl învățase împreună cu prietena ei Şehrizada, care visa să slăbească dansând.
Iar peste o săptămână era nuntă deja la șeic Aslan și tot palatul fusese decorat festiv, doar atâția ani așteptaseră ei nunta unicei fiice, Şehrizada.
Şeic Aslan îl declarase pe Mahmud, drept fiul și succesorul său.
Mahmud se sfătuia cu Şeic Aslan, în toate problemele, ce țineau de cârmuirea statului.
Totul se termină cu bine, precum era de așteptat, doar binele biruie mereu răul. Şi răutatea din inima Şehrizadei pieri împreună cu chipul ei cel vechi, iar acum bunătatea și fericirea luminează fața fetei și o face frumoasă.
De Crăciun toți se adunară la castelul prințesei Cristina, în care locuia baroneasa Parascovia și îngrijea de animalele ei.
La bal Dinara, Şehrizada și Diana dansau, purtând sarcini de diferită mărime sub inimă, căci toate așteptau urmași.
Primăvara, aflând de la prințesa Cristina, despre existența „Lacului Uliilor”, și de felul cum te întinerește apa lui, toți eroii noștri care nu se mai simțeau prea tineri, iar anii lor erau demult la numărul plural, se întâlneau și se scăldau în lacul curativ, îmbrăcați în haine albe ca la botez, și toți deveneau tineri și puternici, uitând de iureșul anilor.
Prințesa Cristina își aducea și animalele sale și le scălda în lac, și toate au întinerit.
Trecură douăzeci de ani și de Crăciun, toate rudele hotărâră să se întâlnească în castelul prințesei Cristina, unde Parascovia își gătea bucatele minunate și mai ales copturile sale delicioase.
Valet avea o prietenă, o cățea de vânătoare a boierului Vasile, soțul Parascoviei, și ei făcură mulți cățeluși, pe care prințesa Cristina îi dăruia tuturor boierilor din voievodat.
Veverița Rița își găsi și ea perechea și pe crenguțe țopăiau acum mulțime de veverițe, care umplură aproape toate palatele din Europa.
Văcuța Joiana și calul Sting se stinseră de bătrânețe, dar le rămaseră progeniturile, care împresurară grajdul și șura.
Copiii contesei Diana și ai prințesei Cristina, de bună seamă se îndrăgostiră unii de alții și în primăvară hotărâră să celebreze două nunți odată.
A sosit timpul să ne luăm și noi rămas bun, dar să mă credeți că eroii noștri vor trăi foarte mult, deoarece ei cunosc taina veșnicei tinereți.
La fel și eu vă invit în fiece an, în fiece anotimp, să veniți în Transilvania, să respirați aerul ei tămăduitor, să vă încărcați de energia aceia magică, pe care o emană munții tineri și minunați pe nume Carpați.
Să vizitați neapărat „Lacul Uliilor,” în care să vă scăldați și să vă spălați, dacă lacul nu e
înghețat, cu această apă fermecată.
Iar acum vă fac o destăinuire, cu această apă mă spăl și eu, și mulți ani la rând, sper să vă
dăruiesc vouă, cititorilor mei, poveștile mele, pe care le așteaptă cu atâta nerăbdare nepoțica mea, Ana-Luiza.
Iar acum rămâneți cu bine și fiți în așteptarea următorului meu basm, dacă, firește, vă captivează această istorie, fie că e adevărată, sau de mine inventată.
A voastră pentru totdeauna,
Iulia JILINSCHI
Iulia JILINSCHI
Sfârșit
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT