Prințesa Transilvaniei: Minunile De Crăciun - poveste de Iulia Jilinschi
Citește povestea "Minunile De Crăciun" din seria de povești fantastice "Prințesa Transilvaniei" scrise de Iulia Jilinschi despre o familie săracă dintr-un orășel de la poalele munților Carpați, care locuiau într-o casă mică pitită printre casele mari și frumoase. În această casă locuia tatăl Victor, mama Magda și mica lor fiică Cristina, care în acea zi geroasă împlinea șase anișori. Fetița primi în dar prima ei păpușă adevărată, care deși nu era scumpă, o primi cu drag de ziua ei de naștere, dar și pentru că era Crăciunul. Micuța Cristina venise pe lume chiar în ziua de Crăciun și era o fetiță frumoasă, deșteaptă, ascultătoare, semănând leit cu un îngeraș, după cum se exprima tatăl ei, o minune a naturii.
Povestea "Minunile De Crăciun" este trimisă chiar de autoarea Iulia Jilinschi și poate fi citită gratuit aici pe site-ul nostru. Sperăm să vă placă și de asemenea, să primim de la doamna Jilinschi și alte povești din seria "Prințesa Transilvaniei". Vă dorim lectură plăcută și vă așteptăm cu comentarii pe pagina de Facebook.
Dedicație:
Cartea “Prințesa Transilvaniei: Minunile de Crăciun”, o poveste impresionantă a destinului unei fetițe. Povestea începe în seara magica de Crăciun cu dorința fetiței de a deveni prințesă și soția voievodului Transilvaniei.
Este impresionant cum autoarea, care nu s-a născut pe aceste meleaguri surprinde frumusețea, misterul și magia Transilvaniei.
Tărâmul în care pătrundem, și al cărei cheie este povestea, nu este izolat și nici nu are bariere clar conturate. El se revarsă asupra lumii, oamenilor iar cu ajutorul povestii ii rafinează trecutul și ii învelește prezentul cu sensuri.
Poveștile explica lumea în care trăim, spui povestea unui om și înțelegi lumea în care trăiește, ii înțelegi mediul și legile după care lucrurile se mișcă.
Toate generațiile cresc gravitând în jurul poveștilor.
Dar cât de mult suntem dispuși sa credem în povesti atunci când suntem adulți? Dar atunci când suntem copii? Încetam vreodată să mai fim copii? Putem oare goni starea aceasta de spirit odată pentru totdeauna?
Și pentru aceea dintre noi, care s-ar putea să răspundă „da”, putem oare să fim siguri ca nu o să ne trezim țopăind de colo-colo atunci când ne așteptam mai puțin?
Magia și misterul sunt doua lucruri care se suprapun, se întretaie și creează lumi cu totul deosebite, care vor atrage mereu atenția.
Nu am de gând sa dezbat subiectul cărții aici, pentru ca vreau sa va las pe dumneavoastră sa descoperiți singuri savoarea unei lumi a imaginației punctata cu magie.
Povestea "Minunile De Crăciun" este trimisă chiar de autoarea Iulia Jilinschi și poate fi citită gratuit aici pe site-ul nostru. Sperăm să vă placă și de asemenea, să primim de la doamna Jilinschi și alte povești din seria "Prințesa Transilvaniei". Vă dorim lectură plăcută și vă așteptăm cu comentarii pe pagina de Facebook.
Dedicație:
Cartea “Prințesa Transilvaniei: Minunile de Crăciun”, o poveste impresionantă a destinului unei fetițe. Povestea începe în seara magica de Crăciun cu dorința fetiței de a deveni prințesă și soția voievodului Transilvaniei.
Este impresionant cum autoarea, care nu s-a născut pe aceste meleaguri surprinde frumusețea, misterul și magia Transilvaniei.
Tărâmul în care pătrundem, și al cărei cheie este povestea, nu este izolat și nici nu are bariere clar conturate. El se revarsă asupra lumii, oamenilor iar cu ajutorul povestii ii rafinează trecutul și ii învelește prezentul cu sensuri.
Poveștile explica lumea în care trăim, spui povestea unui om și înțelegi lumea în care trăiește, ii înțelegi mediul și legile după care lucrurile se mișcă.
Toate generațiile cresc gravitând în jurul poveștilor.
Dar cât de mult suntem dispuși sa credem în povesti atunci când suntem adulți? Dar atunci când suntem copii? Încetam vreodată să mai fim copii? Putem oare goni starea aceasta de spirit odată pentru totdeauna?
Și pentru aceea dintre noi, care s-ar putea să răspundă „da”, putem oare să fim siguri ca nu o să ne trezim țopăind de colo-colo atunci când ne așteptam mai puțin?
Magia și misterul sunt doua lucruri care se suprapun, se întretaie și creează lumi cu totul deosebite, care vor atrage mereu atenția.
Nu am de gând sa dezbat subiectul cărții aici, pentru ca vreau sa va las pe dumneavoastră sa descoperiți singuri savoarea unei lumi a imaginației punctata cu magie.
Într-un orășel de la poalele Carpaților o căsuță mică stătea pitită printre casele frumoase. Locuia în ea o familie săracă, tatăl Victor, mama Magda și mica lor fiică Cristina, care în acea zi geroasă împlinea șase anișori. Mama și tatăl își felicitară fetița cu ziua de naștere și îi dăruiră o păpușă la care ea visase, era prima păpușă adevărată, chiar dacă nu costa scump, primită în dar la dubla sărbătoare: ziua de naștere și Crăciunul.
Cristina venise pe lume în această zi luminoasă și era o adevărată comoară pe care cerul le-o dăruise părinților ei după ani de implorare. Abia la bătrânețe ruga lor fusese auzită și iată că acum aveau o copilă frumoasă, deșteaptă, ascultătoare, semănând leit cu un îngeraș, după cum se exprima tatăl ei, o minune a naturii. Darul lor de Crăciun, cel mai de preț pe care putea să-l ofere familiei viața.
Dimineața tatăl împodobi pomul cu struguri, mere și câteva bomboane ieftine în loc de jucării. La cei șase anișori Cristina era destul de matură, își ajuta mama la toate treburile gospodăriei și la masa de sărbătoare se ospătară cu cozonac, cartofi prăjiți, cu răcitură din picioare și urechiușe de porc.
Afară stăruia un ger cumplit, tatăl aduse un braț mare de lemne și îl puse sub sobă ca să se usuce, iar, ca în casă să fie cald, puse pe foc mai multe scurtături. Înainte de culcare părinții își sărutară copila și ea o întrebă pe mama sa:
- Spune-mi, mamă, de ce tuturor oamenilor le este dragă atât de mult această sărbătoare?
Mama se gândi puțin și îi răspunse:
- Pentru că în această zi, dacă visezi la ceva și îți dorești foarte tare, visul tău numaidecât se împlinește. Uite, noi am dorit din tot sufletul ca Dumnezeu să ne dăruiască o fetiță. El ne-a auzit și azi te avem pe tine! Parcă nu e asta o minune de Crăciun? Iar tu, Cristina, în această zi îți mai serbezi și ziua de naștere, așa că o să fii foarte fericită. Nădăjduiesc cu toată sinceritatea că zânele bune în clipa nașterii tale ți-au prorocit un destin norocos.
Cristina spuse: - Mamă, vreau să fiu prințesă și să mă mărit cu fiul Voievodului, să trăiesc într- un palat și să fiu bogată, iată ce mi-am dorit în această noapte de Crăciun. Fie ca viața mea să se transforme într-un basm adevărat!
Mama zâmbi și zise: - Poate că ai avea șansa ca visul tău să se împlinească. Însă ești încă mică și multe lucruri nu le înțelegi în viața aceasta, în care domnesc reguli crunte, mai grozave decât cele din pădure, aici domină banii și puterea. Iar noi, părinții tăi, acum nu avem nici una, nici alta. Ai să vezi tu singură că viața este o luptă pentru bani și avere. Unde sora de dragul averii poate sași calce în picioare fratele drept, cum s-a întâmplat cu tatăl tău și sora lui, mătușa ta Ludmila. Dacă tatăl tău nu s-ar fi căsătorit cu mine, fiică săracă de pădurar, ci cu o domnișoară bogată din vița de boieri, poate că tu ai fi mai fericită. Dar iată că el e de viță nobilă, iar eu sunt o fată de rând care i-a furat inima, și astfel a fost uitat de societatea înaltă și propria soră l-a lăsat fără moștenirea părintească la care avea tot dreptul după moartea lor. Mătușa ta Ludmila este bogată și a mai însușit și banii bunicii și bunicului tău pentru fiica sa, domnișoara Tanea, care e doar cu vreo doi ani mai mare decât tine.
Fetița își ascultă cu luare-aminte mama și spuse: - Mamă, totuși eu cred că viața mea o să se asemene cu o minune de Crăciun și tot ce o să-mi doresc se va împlini.
Cristina venise pe lume în această zi luminoasă și era o adevărată comoară pe care cerul le-o dăruise părinților ei după ani de implorare. Abia la bătrânețe ruga lor fusese auzită și iată că acum aveau o copilă frumoasă, deșteaptă, ascultătoare, semănând leit cu un îngeraș, după cum se exprima tatăl ei, o minune a naturii. Darul lor de Crăciun, cel mai de preț pe care putea să-l ofere familiei viața.
Dimineața tatăl împodobi pomul cu struguri, mere și câteva bomboane ieftine în loc de jucării. La cei șase anișori Cristina era destul de matură, își ajuta mama la toate treburile gospodăriei și la masa de sărbătoare se ospătară cu cozonac, cartofi prăjiți, cu răcitură din picioare și urechiușe de porc.
Afară stăruia un ger cumplit, tatăl aduse un braț mare de lemne și îl puse sub sobă ca să se usuce, iar, ca în casă să fie cald, puse pe foc mai multe scurtături. Înainte de culcare părinții își sărutară copila și ea o întrebă pe mama sa:
- Spune-mi, mamă, de ce tuturor oamenilor le este dragă atât de mult această sărbătoare?
Mama se gândi puțin și îi răspunse:
- Pentru că în această zi, dacă visezi la ceva și îți dorești foarte tare, visul tău numaidecât se împlinește. Uite, noi am dorit din tot sufletul ca Dumnezeu să ne dăruiască o fetiță. El ne-a auzit și azi te avem pe tine! Parcă nu e asta o minune de Crăciun? Iar tu, Cristina, în această zi îți mai serbezi și ziua de naștere, așa că o să fii foarte fericită. Nădăjduiesc cu toată sinceritatea că zânele bune în clipa nașterii tale ți-au prorocit un destin norocos.
Cristina spuse: - Mamă, vreau să fiu prințesă și să mă mărit cu fiul Voievodului, să trăiesc într- un palat și să fiu bogată, iată ce mi-am dorit în această noapte de Crăciun. Fie ca viața mea să se transforme într-un basm adevărat!
Mama zâmbi și zise: - Poate că ai avea șansa ca visul tău să se împlinească. Însă ești încă mică și multe lucruri nu le înțelegi în viața aceasta, în care domnesc reguli crunte, mai grozave decât cele din pădure, aici domină banii și puterea. Iar noi, părinții tăi, acum nu avem nici una, nici alta. Ai să vezi tu singură că viața este o luptă pentru bani și avere. Unde sora de dragul averii poate sași calce în picioare fratele drept, cum s-a întâmplat cu tatăl tău și sora lui, mătușa ta Ludmila. Dacă tatăl tău nu s-ar fi căsătorit cu mine, fiică săracă de pădurar, ci cu o domnișoară bogată din vița de boieri, poate că tu ai fi mai fericită. Dar iată că el e de viță nobilă, iar eu sunt o fată de rând care i-a furat inima, și astfel a fost uitat de societatea înaltă și propria soră l-a lăsat fără moștenirea părintească la care avea tot dreptul după moartea lor. Mătușa ta Ludmila este bogată și a mai însușit și banii bunicii și bunicului tău pentru fiica sa, domnișoara Tanea, care e doar cu vreo doi ani mai mare decât tine.
Fetița își ascultă cu luare-aminte mama și spuse: - Mamă, totuși eu cred că viața mea o să se asemene cu o minune de Crăciun și tot ce o să-mi doresc se va împlini.
Citește povestea "Minunile De Crăciun" de Iulia Jilinschi
Mama își sărută fiica și spuse:
- Draga mea! Eu și tatăl tău suntem în stare să ne dăm viața ca tu să scapi de sărăcia în care ne aflăm și ție ți-a apărut șansa unei mari fericiri.
Cristina ronțăi un merișor rumen de care avea parte doar la sărbători și, tot visând la fericire, adormi.
Mamei i se păru că în casă e rece și mai adăugă câteva scurtături uscate pe foc.
Afară ningea, fulgii albi ca vata se așterneau pe pământ ca un covor alb strălucitor.
Adormiră cu toții, fiecare gândindu-se la hazardul destinului și la visele irealizabile ale Cristinei care, în virtutea vârstei sale, credea în minunea ce avea să se întâmple numaidecât în timpul cel mai apropiat.
Focul din vatră ardea tot mai tare, câteva scurtături căzură pe podea și casa luă foc ca o cutie de chibrituri. Când mama Cristinei se trezi din cauza năbușelii sufocante, văzu că toată casa e cuprinsă de flăcări și soțul ei deja arsese de viu, prin somn. Adunându-și ultimele puteri, cu părul aprins, ea alergă la patul fiicei, o înveli în plapumă, deschise ușa și, așa învelită, o aruncă într-un troian de zăpadă. Hainele de pe ea ardeau pălălaie și femeia apucă doar să strige:
- Fii fericită, fiiculița mea, adio!
Curând din casa Cristinei nu rămase nimic, iar fetița mai dormea și se visa de acum mare, într- un palat enorm, dansând cu un prinț adevărat care o privea cu ochi de îndrăgostit. Însă zăpada rece, care cădea pe fața ei și se topea prefăcându-se în lacrimi, trezi fetița. Ea văzu doar locul unde fusese căsuța părintească și începu să plângă cu hohote. Casa lor stătea ascunsă după niște brazi înalți și abia dimineață, ieșind să curețe cărările, vecinii auziră suspinele fetiței. În acea clipă tocmai trecea pe alături un țăran cu sania, o observă, coborî și se apropie dându-și seama că e din casa arsă și că numai ea s-a salvat de incendiu.
O vecină, care avea o casă plină de copii, de nici nu-i putea număra, îi spuse țăranului:
Om bun, eu nu pot adăposti această copilă nefericită, nu-mi ajunge de mâncare și trăiesc mai mult din pomana oamenilor, dar știu de la maică-sa că tatăl ei are o soră bogată în centrul Brașovului. Noi locuim la marginea orășelului, așa că fii bun și du, te rog, fetița la mătușa ei. Are mulți bani și a mai pus stăpânire și pe toată averea rămasă de la părinți așa că n-o să aibă încotro, o să-i fie rușine de lume și o va adăposti pe biata orfană care nu are pe nimeni în afară de ea.
Țăranul privi fetița înghețată și nenorocită, cu ochii mari de culoarea ciocolatei, cu genele încărcate de promoroacă. Amintea o păpușă, cu fața fină și prea deșteaptă pentru anii ei; în câteva ore devenise matură și se gândea la viața ei de mai departe. Alături de părinții săi, fie și săraci, dar care o iubeau din tot sufletul, s-a simțit mereu bine. Ieri de ziua ei de naștere au felicitat-o atât de frumos și au hrănit-o cu tot ce au putut să gătească mâinile mamei care n-au s-o mai îmbrățișeze niciodată.
Țăranul o înveli pe copilă cu cojocul său, el însuși rămânând doar în mintean, și îi zise:
- Să mergem, fetițo, în oraș la mătușa și la verișoara ta.
Cristina nu fusese vreodată în centrul orașului deoarece tot timpul stătea lângă mama ei ajutând-o cu ce putea, mama cosea haine ieftine pentru oamenii săraci și cu aceasta își întreținea familia. Rămânea tot timpul acasă în așteptarea comenzilor. Tatăl Cristinei pleca în pădure și aducea de acolo vreascuri ca să facă focul în sobă și să gătească mâncarea. Așa au trăit până ieri când nenorocirea a dat buzna în casa lor și a schimbat viața copilei.
Degrabă ajunseră pe strada centrală. Puțin mai într-o parte se vedea poarta unei case boierești, foarte frumoasă, țăranul trase de un clopoțel atârnat la intrare și clopoțelul emise un clinchet răsunător. Scoase cojocul de pe fetiță și ea rămase în brațele lui într-o cămășuță de noapte din pânză de casă, cu piciorușele goale. Țăranul mai trase o dată de clopot și acesta păru că plesnește din cauza gerului năprasnic. La acest sunet insistent ieși în fugă o servitoare și întrebă:
- Ce dorești, omule? Dacă ai adus lemne sau alte provizii, nu avem nevoie, am cumpărat tot ce ne trebuie pentru sărbători, iar dacă ceri de pomană, să știi că stăpâna noastră nu dă de pomană nimănui pentru că își mănâncă de sub unghie, fie vorba între noi.
Țăranul spuse: - Nu-mi trebuie nimic chiar dacă nu sunt atât de bogat cum e cucoana ta, am gospodăria mea și nu duc lipsuri. Am adus o fetiță, nepoata stăpânei tale, și o las aici în prag pentru că mie mi-a murit nevasta, trăiesc de unul singur și nu o pot lua la mine. Şi de ce aș lua-o când are o mătușă bogată. Lumea vorbește că această cucoană a pus stăpânire și pe averea ce i se cuvenea acestei copile, așa că să fie milostivă, altfel o să înșir la toată lumea că dumneaei își ține în prag nepoata de la frate și nu-i dă drumul în casă.
Pe piață în ziua aceea de sărbătoare se adunase multă lume și unii începură să fie curioși, apropiindu-se de casa bogatei cucoane Ludmila.
- Coană, lângă casă se adună lume, zic că vor să vă vadă și să vă aducă o noutate
nemaipomenită.
Cucoana, mușcând dintr-o felie de cozonac, întrebă:
- Ce noutate ar putea să mă mire sau să mă bucure când se adună poporul la poartă?
Servitoarea, zâmbind pe furiș, îi răspunse: - Ieșiți și veți vedea singură, o să vă bucure, n-o să vă bucure, dar noutatea e nemaipomenită și se referă direct la dumneavoastră!
Cucoana se uită pe geam și văzu de bună seamă o mulțime de gură-cască în dreptul casei sale luxoase, printre ei se aflau și oameni înstăriți. La poartă observă un țăran ce strângea la piept o copilă și întrebă: - Ce-i cu adunătura aceasta la casa mea?
Țăranul deschise poarta, intră și lăsă copila în prag, zicând:
- Primește-o, coană Ludmila, pe nepoata dumitale Cristina. Casa ei a ars din temelie, părinții ei au pierit, iar ea a rămas vie ca prin minune.
Cucoana privi fetița pe care o vedea pentru prima dată și spuse:
- Da, într-adevăr e o minune, dar eu aș prefera să fie cât mai puține minuni. De ce ai adus-o la mine, parcă era atât de departe să o duci la azil, doar îți era în drum, țărane, de ce mi-ai adus-o mie, eu am fiica mea și de copii străini nu mi-e dor!
Țăranul îi răspunse indignat:
- Așa mi-au poruncit vecinii și eu am adus-o la dumneata, iar dacă nu dorești, nu ai decât să o duci singură la azil, să fie pe conștiința dumitale. Dar e păcat să o duci acolo când ea are rude în viață sau poate îți pare rău de o bucățică de pâine? E doar sânge din sângele dumitale și e verișoara fiicei dumitale, așa că vei crește nu una, ci două fetițe.
Cucoana se uită la copila-nepoată cu ochii plânși, semănând ca două picături de apă cu fratele ei mai mare și se gândi că dacă nu ia fetița poate să se iște scandal în tot voievodatul. Te pomenești că dușmanii ei își vor aduce aminte și de partea de moștenire ce i se cuvine acestui copil, iar dușmani cucoana avea cât frunză și iarbă și nu era cazul să le dea sămânță de vorbă.
Ea oftă și zise:
- Intră, nepoată, de vreme ce ai venit și hai mai repede cât nu m-am răzgândit. Că toată viața pătimesc de pe urma bunătății mele și a sufletului meu generos. Uite că și pe tine nu te pot alunga din casa mea, mai ales pe o vreme atât de geroasă.
Cucoana Ludmila a avut părinți bogați pe care toată viața a căutat să-i învrăjbească cu fratele ei mai mare. Încă din copilărie, având un caracter viclean, răutăcios, orice ar fi făcut el, îl pâra, instigându-i pe părinți împotriva lui. Iar când el, la vârsta de optsprezece ani, s-a dus odată cu tatăl său la vânătoare și acolo i-au cerut pădurarului o cană de apă, tânărul dădu cu ochii de Magda, unica fiică a bătrânului pădurar. Văzând fata se îndrăgosti până peste urechi.
- Draga mea! Eu și tatăl tău suntem în stare să ne dăm viața ca tu să scapi de sărăcia în care ne aflăm și ție ți-a apărut șansa unei mari fericiri.
Cristina ronțăi un merișor rumen de care avea parte doar la sărbători și, tot visând la fericire, adormi.
Mamei i se păru că în casă e rece și mai adăugă câteva scurtături uscate pe foc.
Afară ningea, fulgii albi ca vata se așterneau pe pământ ca un covor alb strălucitor.
Adormiră cu toții, fiecare gândindu-se la hazardul destinului și la visele irealizabile ale Cristinei care, în virtutea vârstei sale, credea în minunea ce avea să se întâmple numaidecât în timpul cel mai apropiat.
Focul din vatră ardea tot mai tare, câteva scurtături căzură pe podea și casa luă foc ca o cutie de chibrituri. Când mama Cristinei se trezi din cauza năbușelii sufocante, văzu că toată casa e cuprinsă de flăcări și soțul ei deja arsese de viu, prin somn. Adunându-și ultimele puteri, cu părul aprins, ea alergă la patul fiicei, o înveli în plapumă, deschise ușa și, așa învelită, o aruncă într-un troian de zăpadă. Hainele de pe ea ardeau pălălaie și femeia apucă doar să strige:
- Fii fericită, fiiculița mea, adio!
Curând din casa Cristinei nu rămase nimic, iar fetița mai dormea și se visa de acum mare, într- un palat enorm, dansând cu un prinț adevărat care o privea cu ochi de îndrăgostit. Însă zăpada rece, care cădea pe fața ei și se topea prefăcându-se în lacrimi, trezi fetița. Ea văzu doar locul unde fusese căsuța părintească și începu să plângă cu hohote. Casa lor stătea ascunsă după niște brazi înalți și abia dimineață, ieșind să curețe cărările, vecinii auziră suspinele fetiței. În acea clipă tocmai trecea pe alături un țăran cu sania, o observă, coborî și se apropie dându-și seama că e din casa arsă și că numai ea s-a salvat de incendiu.
O vecină, care avea o casă plină de copii, de nici nu-i putea număra, îi spuse țăranului:
Om bun, eu nu pot adăposti această copilă nefericită, nu-mi ajunge de mâncare și trăiesc mai mult din pomana oamenilor, dar știu de la maică-sa că tatăl ei are o soră bogată în centrul Brașovului. Noi locuim la marginea orășelului, așa că fii bun și du, te rog, fetița la mătușa ei. Are mulți bani și a mai pus stăpânire și pe toată averea rămasă de la părinți așa că n-o să aibă încotro, o să-i fie rușine de lume și o va adăposti pe biata orfană care nu are pe nimeni în afară de ea.
Țăranul privi fetița înghețată și nenorocită, cu ochii mari de culoarea ciocolatei, cu genele încărcate de promoroacă. Amintea o păpușă, cu fața fină și prea deșteaptă pentru anii ei; în câteva ore devenise matură și se gândea la viața ei de mai departe. Alături de părinții săi, fie și săraci, dar care o iubeau din tot sufletul, s-a simțit mereu bine. Ieri de ziua ei de naștere au felicitat-o atât de frumos și au hrănit-o cu tot ce au putut să gătească mâinile mamei care n-au s-o mai îmbrățișeze niciodată.
Țăranul o înveli pe copilă cu cojocul său, el însuși rămânând doar în mintean, și îi zise:
- Să mergem, fetițo, în oraș la mătușa și la verișoara ta.
Cristina nu fusese vreodată în centrul orașului deoarece tot timpul stătea lângă mama ei ajutând-o cu ce putea, mama cosea haine ieftine pentru oamenii săraci și cu aceasta își întreținea familia. Rămânea tot timpul acasă în așteptarea comenzilor. Tatăl Cristinei pleca în pădure și aducea de acolo vreascuri ca să facă focul în sobă și să gătească mâncarea. Așa au trăit până ieri când nenorocirea a dat buzna în casa lor și a schimbat viața copilei.
Degrabă ajunseră pe strada centrală. Puțin mai într-o parte se vedea poarta unei case boierești, foarte frumoasă, țăranul trase de un clopoțel atârnat la intrare și clopoțelul emise un clinchet răsunător. Scoase cojocul de pe fetiță și ea rămase în brațele lui într-o cămășuță de noapte din pânză de casă, cu piciorușele goale. Țăranul mai trase o dată de clopot și acesta păru că plesnește din cauza gerului năprasnic. La acest sunet insistent ieși în fugă o servitoare și întrebă:
- Ce dorești, omule? Dacă ai adus lemne sau alte provizii, nu avem nevoie, am cumpărat tot ce ne trebuie pentru sărbători, iar dacă ceri de pomană, să știi că stăpâna noastră nu dă de pomană nimănui pentru că își mănâncă de sub unghie, fie vorba între noi.
Țăranul spuse: - Nu-mi trebuie nimic chiar dacă nu sunt atât de bogat cum e cucoana ta, am gospodăria mea și nu duc lipsuri. Am adus o fetiță, nepoata stăpânei tale, și o las aici în prag pentru că mie mi-a murit nevasta, trăiesc de unul singur și nu o pot lua la mine. Şi de ce aș lua-o când are o mătușă bogată. Lumea vorbește că această cucoană a pus stăpânire și pe averea ce i se cuvenea acestei copile, așa că să fie milostivă, altfel o să înșir la toată lumea că dumneaei își ține în prag nepoata de la frate și nu-i dă drumul în casă.
Pe piață în ziua aceea de sărbătoare se adunase multă lume și unii începură să fie curioși, apropiindu-se de casa bogatei cucoane Ludmila.
- Coană, lângă casă se adună lume, zic că vor să vă vadă și să vă aducă o noutate
nemaipomenită.
Cucoana, mușcând dintr-o felie de cozonac, întrebă:
- Ce noutate ar putea să mă mire sau să mă bucure când se adună poporul la poartă?
Servitoarea, zâmbind pe furiș, îi răspunse: - Ieșiți și veți vedea singură, o să vă bucure, n-o să vă bucure, dar noutatea e nemaipomenită și se referă direct la dumneavoastră!
Cucoana se uită pe geam și văzu de bună seamă o mulțime de gură-cască în dreptul casei sale luxoase, printre ei se aflau și oameni înstăriți. La poartă observă un țăran ce strângea la piept o copilă și întrebă: - Ce-i cu adunătura aceasta la casa mea?
Țăranul deschise poarta, intră și lăsă copila în prag, zicând:
- Primește-o, coană Ludmila, pe nepoata dumitale Cristina. Casa ei a ars din temelie, părinții ei au pierit, iar ea a rămas vie ca prin minune.
Cucoana privi fetița pe care o vedea pentru prima dată și spuse:
- Da, într-adevăr e o minune, dar eu aș prefera să fie cât mai puține minuni. De ce ai adus-o la mine, parcă era atât de departe să o duci la azil, doar îți era în drum, țărane, de ce mi-ai adus-o mie, eu am fiica mea și de copii străini nu mi-e dor!
Țăranul îi răspunse indignat:
- Așa mi-au poruncit vecinii și eu am adus-o la dumneata, iar dacă nu dorești, nu ai decât să o duci singură la azil, să fie pe conștiința dumitale. Dar e păcat să o duci acolo când ea are rude în viață sau poate îți pare rău de o bucățică de pâine? E doar sânge din sângele dumitale și e verișoara fiicei dumitale, așa că vei crește nu una, ci două fetițe.
Cucoana se uită la copila-nepoată cu ochii plânși, semănând ca două picături de apă cu fratele ei mai mare și se gândi că dacă nu ia fetița poate să se iște scandal în tot voievodatul. Te pomenești că dușmanii ei își vor aduce aminte și de partea de moștenire ce i se cuvine acestui copil, iar dușmani cucoana avea cât frunză și iarbă și nu era cazul să le dea sămânță de vorbă.
Ea oftă și zise:
- Intră, nepoată, de vreme ce ai venit și hai mai repede cât nu m-am răzgândit. Că toată viața pătimesc de pe urma bunătății mele și a sufletului meu generos. Uite că și pe tine nu te pot alunga din casa mea, mai ales pe o vreme atât de geroasă.
Cucoana Ludmila a avut părinți bogați pe care toată viața a căutat să-i învrăjbească cu fratele ei mai mare. Încă din copilărie, având un caracter viclean, răutăcios, orice ar fi făcut el, îl pâra, instigându-i pe părinți împotriva lui. Iar când el, la vârsta de optsprezece ani, s-a dus odată cu tatăl său la vânătoare și acolo i-au cerut pădurarului o cană de apă, tânărul dădu cu ochii de Magda, unica fiică a bătrânului pădurar. Văzând fata se îndrăgosti până peste urechi.
Începură să se întâlnească pe furiș în pădure, însă sora Ludmila, care era mereu cu ochii pe el, i-a urmărit și a surprins perechea îndrăgostită, ascunzându-se într-un tufar și, trăgând cu urechea cum își jurau unul altuia dragoste eternă. Imediat veni în fuga mare acasă și le istorisi totul părinților, povestind întâmplarea ca pe un coșmar ce s-a abătut asupra familiei.
Tatăl îi porunci fiului să plece de urgență la Paris la Universitate și să uite de fată. Acesta îi dădu ascultare, dar când, aproape peste un an, se întoarse, picioarele singure îl duseră în pădure și acolo el o văzu pe iubita sa Magda care între timp se făcuse și mai frumoasă, și mai dorită.
S-au îmbrățișat și au hotărât să se căsătorească imediat, căci amândoi se iubeau la nebunie, însă Ludmila trase iarăși cu urechea și le spuse totul părinților. Mama se îmbolnăvi de inimă rea, tatăl îi puse condiția: să aleagă ori bogăția ori pe Magda și fiul părăsi casa, spunând că fără Magda nu-și vede rostul vieții și nu-i trebuie nimic în afară de ea.
Tatăl se răsti la el: - Pleacă din casa mea și uită că ai părinți, eu o am numai pe fiica mea Ludmila. Doar dacă o să ai copii o să le dau, când vor crește mari, partea ta de moștenire. Auzi?
Feciorul i-a răspuns: - Bine, tată, fie așa cum ai hotărât dumneata.
Treceau anii și părinții sufereau grozav. Deseori la masa din sufrageria casei lor spațioase, mama, aflând că peste mai mulți ani de sterilitate Magda a născut în sfârșit o fetiță, își îndemnă soțul să-și ierte fiul și nora, doar duc o existență aproape umilă. Însă Ludmila care rămânea fată bătrână aproape că zbieră la părinții săi: - Ați căpiat ca să-l iertați pe frate-meu? De răul lui nu pot merge nicăieri, nici la baluri nimeni nu ne invită. Din pricina fratelui o să rămân fată bătrână.
În realitate lucrurile stăteau cu totul altfel. Părinții Ludmilei nu mai dădeau baluri, nu mai ieșeau nicăieri, iar fiica era invitată de una singură la prietenele sale, însă, din cauza caracterului ei răutăcios, o ocoleau. Că nimeni nu o cerea în căsătorie era numai vina ei.
Când trecuse mult de treizeci de ani îi apăru în cale bătrânul boier Mihail, care sosise ocazional din București în musafirie și căruia i se urâse să tot stea văduv timp de douăzeci de ani și, văzând- o la un bal, o invitase la dans. Ludmila acceptă cu plăcere și boierului i se păru că e drăguță și bună și, fără a sta mult pe gânduri, o ceru în căsătorie. Ea se învoi pe loc. Cu atât mai mult că Mihail era bogat, avea o casă luxoasă în București, însă doctorii îi prescrisese boierului aer de munte și el se decise bucuros ca aici, în Brașov, să înceapă o viață nouă în toate privințele. Astfel domnișoara Ludmila deveni cucoană cunoscută și în curând o născu pe fiica sa Tanea pe care o iubea ca pe ochii din cap. Însă caracterul său urât se transmise înzecit fetei răsfățate peste seamă și, de îndată ce mai crescu, ambele îi făceau zile fripte conului Mihail. Acela nu rezistă multă vreme scandalurilor interminabile și reproșurilor, precum și capriciilor fiicei dizgrațioase și într-o bună zi inima lui cedă și se stinse.
Cucoana Ludmila nu se prăpădi de durere. Nu-și iubise deloc soțul. Din cauza aceasta și a felului său de a fi îi prefăcuse viața într-un infern așa că el nici de moarte nu se mai temea. Acum ea își număra banii săi și toate bunurile rămase de la soț. Mai trecu puțin timp și muri mama, pe urmă căzu la pat și tatăl și, când se simți rău de tot, îi spuse fiicei să cheme notarul. Ea îi răspunse că e plecat din oraș și că mai pot aștepta, tatăl mai e în putere.
Peste puțin timp bătrânul tată se simți și mai rău și îi spuse fiicei:
- Fata mea! Te rog să îndeplinești ultima mea poruncă despre care știe tot orașul, să-i dai jumătate din averea mea și a mamei tale fratelui tău. Mai bine trimite după dânsul acum, vreau foarte mult să mă iert cu el, să-mi văd și nepoțica abia născută.
Ludmila îi răspunse: - Bine, tată, așa voi face!
De fapt nici nu avea de gând să-și cheme fratele, dându-și seama că tatălui nu i-a mai rămas mult și nu permitea nimănui să treacă pe la el ca nu cumva pe bătrân să-l ia gura pe dinainte și să roage pe altcineva să-i cheme notarul.
Prin oraș prinse să circule zvonuri despre viclenia Ludmilei și despre lăcomia ei. Ea însă se considera bună la suflet, zicea că își ocrotește tatăl spre binele lui. Doar fratele și-a dezonorat familia, pe când ea s-a căsătorit cu un boier bogat și a sporit averea lor.
Simțind că se stinge, tatăl i-a spus Ludmilei: - Fata mea, jură pe ce ai mai scump pe lume, pe fiica ta, că ai să îndeplinești ultima mea dorință și ai să-i dai castelul meu fratelui tău, precum și jumătate din avere, ca cel puțin acum, la cei cincizeci de ani, să trăiască omenește, așa cum se cade să trăiască un om de condiția lui, fie și cu soția sa Magda. Dacă a iubit-o atât de tare și a dus-o în mizerie înseamnă că ea merită acest lucru, și eu aș fi pornit la capătul pământului după mama voastră, chiar dacă nu ar fi fost cucoană din familie bună, ci o femeie simplă. Atât că eu am avut noroc, iar fratele tău n-a avut și a fost pedepsit cu mulți ani de lipsuri. Spune-i că îl iert și regret că am fost atât de crud cu el și cu familia lui. Ia seama, Ludmila, dacă n-o să te ții de cuvântul pe care mi l-ai dat înainte de moartea mea, am să te găsesc și de pe lumea cealaltă și n-ai să ai parte de fericire nici tu, nici fiica ta Tanea!
Fiica se jură și zise: - Tată, îți promit să mă țin de cuvânt și nu înțeleg de ce nu o iubești pe Tanea, e doar unica ta nepoată.
Tatăl rosti abia auzit: - Are un caracter greu și e oribilă. Nu seamănă nici cu mine, nici cu maică-ta. Iar a doua nepoată am siguranța că e minunată, mi-a spus preotul care a văzut-o pe ea și pe fratele tău. Cică seamănă cu el ca două picături de apă. O să fie o fetiță bună, păcat că prea târziu mi-am dat seama de cumsecădenia fratelui tău și l-am văduvit cu mâna mea de fericire. Fie ca cel puțin restul anilor să și-i petreacă în îndestulare, să fie sănătos și fiica lui să fie fericită. Îmi pare rău că nu am reușit să ne întâlnim, că nu m-am dus la el în vizită. Mă tot gândeam să-ți cer și ție sfatul, însă trebuia să decid de unul singur, după cum m-a rugat maică-ta cu limbă de moarte, numai că tu îmi stăteai mereu în cale și mereu erai pornită împotriva fratelui tău. Nu înțeleg, doar și așa ești bogată, bani ți-ar ajunge pentru zece vieți, în neamul cui să te fi aruncat?
Ludmila răspunse jignită: - Eu toată viața v-am acordat atenție și am avut grijă de voi, iar el unde era când mama nu se simțea bine și acum unde e când tu te simți rău? Totul cade pe umerii mei și numai eu știu cât de greu mi-a fost să port această povară. Și totul din cauza bunătății mele și a sufletului meu generos!
În gura morții, tatăl îi mai spuse o dată: - Nu mă înșela, Ludmila, procedează pe dreptate!
Tatăl își dădu suflarea de pe urmă și Ludmila, închizându-i ochii, zise:
- Așa e, tată, așa e, pe dreptate. Iar pe dreptate totul mi se cuvine mie și Tanei, așa să știi dacă mă mai auzi! Nu sunt proastă să-i dau averea fratelui meu și soției lui nesuferite. Să moară în neagră sărăcie cu tot cu marea sa dragoste familială. Să vedem cine o va lua de soție pe fiică-sa fără nici o zestre? Iar Tanea mea este cea mai bogată printre miresele bogate din ținut, ea se va mărita cu feciorul Voievodului, va fi prințesă! Păi cum altfel, așa e și firesc să fie!
Trecură trei ani și iat-o pe fiica fratelui în casa cucoanei Ludmila deoarece nu mai avea la cine să se adăpostească. Ea se va strădui să-i transforme viața în infern, unde mai pui că și Tanea își va da toată silința s-o facă!
Biata Cristină pricepu după ochii mătușii sale că nu-i va fi ușor în casa aceasta.
- Tușă Ludmila, eu unde să mă duc?
Mătușa îi răspunse răutăcios: - La bucătărie, unde în altă parte? În casă nu ai loc, doar nu ești învățată să dormi pe saltele de puf, așa că acolo ți-i locul. Hai cu mine.
Fetița o privi pe mătușa sa uscată care semăna mai degrabă cu o zgripțuroaică decât cu o cucoană.
Cucoana Ludmila intră în bucătărie și o strigă pe bucătăreasa Parascovia:
- Fă-i loc fetei în cămara alăturată. E fiica fratelui meu, e săracă lipită și ia seama, să nu-i dai nimic de mâncare. Doar ceea ce va rămâne de la mine și de la Tanea, resturile celea poți să i le dai și să nu mă socoți din fire, Parascovia, că te știu eu, dacă observ ceva, imediat îți fac vânt din casă. N-o să mă uit că gătești bine și că Tatianei îi plac bucatele tale. Iar tatăl meu nu mi-a lăsat nimic. Deși toată lumea crede că se scălda în bani, însă m-a rugat să-l ajut, dacă îmi permit posibilitățile, pe fratele meu și pe nepoata sa, așa că sunt nevoită s-o adăpostesc. Ca să-mi țin cuvântul dat tatălui meu. E drept că am crezut că fratele meu va scoate-o la capăt de unul singur și nu va apela la ajutorul meu. Dar uite cum s-au întors toate, l-a dus mintea să-și lase orfan propriul copil! O să stea mai mult la bucătărie și o să comunice cu servitorii, pe voi n-o să vă incomodeze.
Cucoana Ludmila mai adăugă: - Și încă. Nu are dreptul să intre în sufragerie sau în alte odăi boierești, ați înțeles cu toții sau o să mă faceți să vă arunc în stradă?
Din cauza zgârceniei cucoana ținea doar două servitoare, Parascovia și tânăra servitoare Ioana, care făceau anevoie față treburilor din casa imensă și pe lângă toate mai erau și prost plătite.
Parascovia, țărancă din tată în fiu, de vârstă mijlocie, sănătoasă, frumoasă, corpolentă și bună la inimă, îi răspunse: - Bine, cucoană, vom face cum ne-ai poruncit!
Cristina plângea și saliva de foame, atât de îmbietor și plăcut miroseau în bucătărie mâncarea și copturile.
După ce cucoana plecă, Parascovia luă fetița în brațe și o întrebă:
- Cum te cheamă, frumoasa mea, tu o să fii prințesă, văd după chipul tău.
Fetița răspunse:
- Eu m-am născut în ziua nașterii lui Cristos Mântuitorul, în ziua de Crăciun, și de aceea părinții mi-au pus numele Cristina, mi-au spus că numele meu amintește de El, de Domnul.
Parascovia spuse: - După cum te văd, nu ești doar frumoasă ca un înger pogorât din ceruri, ci și deșteaptă și vorbești ca o fată mare și nu ca un copil.
Fetița zise: - Tata îmi zicea că sunt deșteaptă și frumoasă, spune-mi, Parascovia, dacă părinții mei au ars cu totul, unde sunt ei acum?
Parascovia îi răspunse: - Se zice că erau oameni buni, iar cei mai buni se duc doar în ceruri și te privesc tot timpul de acolo și în clipele grele întind o mână nevăzută și te ajută, ferindu-te de o nenorocire sau alta. Faptul că n-ai înghețat, că ești vie și nevătămată e meritul lor. Nu-i aceasta o minune, ia gândește-te?
Fetița își șterse lacrimile cu mânuța și spuse:
- Da, ai dreptate, Parascovia, probabil, e o mare minune că eu învelită cu plapuma dormeam nu departe de casa în flăcări și am rămas vie, nici eu nu știu cum s-a întâmplat.
Femeia sărută fetița-păpușă cu fețișoara fină, un pic bronzată încă de cu vară și cu cârlionții bălai răsfirați pe umeri.
Parascovia o îndemnă: - Ia gustă câteva plăcințele fierbinți cu ficat și brânză și bea o ceșcuță de lapte, iar eu cu Ioana îți vom înjgheba aici, în cămară, un pătuc.
Femeile închipuiră în cămara alăturată bucătăriei un așternut pentru Cristina, lăsând ușa de la bucătărie deschisă ca să pătrundă încolo căldura. Ioana coborî din pod salteaua veche a micii domnișoare Tatiana și plăpumioara ei de puf și le așternu într-o cutie mare în care fuseseră aduse jucării pentru pomul de Crăciun al domnișoarei. Fetița mâncă cu poftă mâncarea de care până acum nici nu auzise și de care nu avusese parte niciodată în casa ei săracă și, după ce bău lapte călduț cu miere, adormi direct pe scaunul de lângă soba în care ardea focul și care răspândea o căldură plăcută.
Parascovia luă fetița în brațe, o puse în așternutul improvizat, o sărută și zise:
- Biata de tine, ar trebui și tu să ai în casa aceasta o odăiță a ta așa cum a dorit bunicul tău. Am auzit cu urechile mele, numai că, de răul oamenilor, lucrurile au luat altă întorsătură, dar, crede- mă, există Dumnezeu și el le va rândui pe toate și minunea o să aibă loc și în viața ta, copilă!
Sătulă, fetița dormea încălzită sub plăpumioara veche călduroasă și îi visa pe părinții săi frumoși, în haine curate și albe țesute parcă din nori. Zâmbind și ținându-se de mână se făcea că umblă pe cer, imponderabili ca aerul și mama îi spunea fiicei sale:
- Copila mea, fii puternică și totul o să-ți reușească în viață!
Fetița oftă prin somn și le zâmbi părinților.
Parascovia curăța cartofi ce-i plăceau, prăjiți, atât de tare domnișoarei Tatiana și se apropie de copila ce căzuse ca din cer la ei în această zi de Crăciun, de ziua sa de naștere, ca să o privească și să se minuneze cât e de drăgălașă.
Îi spuse Ioanei:
- Ia te uită la îngerașul ăsta! Nu-i copil ci aur, cum să n-o iubești? Iar cucoana Ludmila are inimă de piatră, mă mir că îi ajunge dragoste numai pentru nesuferita sa odraslă. Iar Dumnezeu Cristinei i-a dăruit mi se pare cu vârf și îndesat și frumusețe, și bunătate, o minune de copil nu alta, o să vezi cât de fericită are să fie. Dar cât de matură e pentru anii ei, o să-i țin loc de mamă.
- Cucoană, du-te dumneata la masă că se răcește, și o să zici că mâncarea nu-i gustoasă. Ori te pomenești că domnișoara Tanea va mânca totul și o să spui că am gătit prea puțină. E o farfurie plină ochi și dacă înfulecă totul să știi că fiica dumitale mănâncă cât trei bărbați zdraveni.
Parascovia se măritase de tânără și tot în acel an soțul ei tăia în pădure lemn pentru casă pe care îl cumpărase și un brad înalt în cădere îl strivise. Și iată că Parascovia văduvește de douăzeci de ani, rămânându-i credincioasă lui Petru. De un singur lucru îi pare rău, că nu i-a dat Dumnezeu să rămână însărcinată. Acum ar avea un băiețel sau o fetiță. Viața însă a rostuit lucrurile altfel și femeia, neavând cui să-i dăruiască dragostea sa nefolosită, hotărî să-și consacre restul vieții acestei fetițe pe care o îndrăgi ca pe copilul său din prima clipă. Parascovia își zise că tocmai ei îi este hărăzit de soartă să ajute această fetiță și să-i țină loc de mamă în toate.
Trezindu-se, fetița văzu că se află în casă străină și își aminti coșmarul ce se petrecuse cu părinții ei, oftă din greu și se ridică din așternut. Cristina intră în bucătărie unde Parascovia punea pe farfurii mâncarea pregătită pentru prânz, iar Ioana ducea bucatele în sufragerie. Pe o farfurie stăteau frumos aranjați cartofi rumeni și felii mari de carne prăjită, tot felul de copturi, plăcințele și chifle. Văzând-o pe fetiță, Parascovia luă o farfurie și îi puse de toate câte puțin, zicându-i:
- Du-te și te ascunde în cămară după ușă și mănâncă totul ca să nu te vadă zgârcioaba de mătușă.
Nu apucă fetița să închidă ușa după ea, că în bucătărie intră cucoana Ludmila și cercetă cu privirea toate farfuriile și castroanele ca nu cumva Parascovia să fi dosit ceva din bucate. Convingându-se că nu a fost ascuns nimic, cucoana întrebă: - Dar unde-i așa zisa mea nepoată?
Parascovia îi răspunse:
- I-am dat să mănânce pesmeți cu apă din cei ce au rămas de la porci și doarme dusă.
Mulțumită de cele auzite, cucoana spuse: - Dacă ai hrănit-o cu așa ceva și nu i-ai dat nimic din mâncarea noastră, ești de laudă, Parascovia. Cât privește pesmeții și resturile de cozonac de la Paști îmi închipui că nici de astea nu mânca acasă.
Parascovia spuse: - Cucoană, du-te dumneata la masă că se răcește, și o să zici că mâncarea nu-i gustoasă. Ori te pomenești că domnișoara Tanea va mânca totul și o să spui că am gătit prea puțină. E o farfurie plină ochi și dacă înfulecă totul să știi că fiica dumitale mănâncă cât trei bărbați zdraveni.
Tatăl îi porunci fiului să plece de urgență la Paris la Universitate și să uite de fată. Acesta îi dădu ascultare, dar când, aproape peste un an, se întoarse, picioarele singure îl duseră în pădure și acolo el o văzu pe iubita sa Magda care între timp se făcuse și mai frumoasă, și mai dorită.
S-au îmbrățișat și au hotărât să se căsătorească imediat, căci amândoi se iubeau la nebunie, însă Ludmila trase iarăși cu urechea și le spuse totul părinților. Mama se îmbolnăvi de inimă rea, tatăl îi puse condiția: să aleagă ori bogăția ori pe Magda și fiul părăsi casa, spunând că fără Magda nu-și vede rostul vieții și nu-i trebuie nimic în afară de ea.
Tatăl se răsti la el: - Pleacă din casa mea și uită că ai părinți, eu o am numai pe fiica mea Ludmila. Doar dacă o să ai copii o să le dau, când vor crește mari, partea ta de moștenire. Auzi?
Feciorul i-a răspuns: - Bine, tată, fie așa cum ai hotărât dumneata.
Treceau anii și părinții sufereau grozav. Deseori la masa din sufrageria casei lor spațioase, mama, aflând că peste mai mulți ani de sterilitate Magda a născut în sfârșit o fetiță, își îndemnă soțul să-și ierte fiul și nora, doar duc o existență aproape umilă. Însă Ludmila care rămânea fată bătrână aproape că zbieră la părinții săi: - Ați căpiat ca să-l iertați pe frate-meu? De răul lui nu pot merge nicăieri, nici la baluri nimeni nu ne invită. Din pricina fratelui o să rămân fată bătrână.
În realitate lucrurile stăteau cu totul altfel. Părinții Ludmilei nu mai dădeau baluri, nu mai ieșeau nicăieri, iar fiica era invitată de una singură la prietenele sale, însă, din cauza caracterului ei răutăcios, o ocoleau. Că nimeni nu o cerea în căsătorie era numai vina ei.
Când trecuse mult de treizeci de ani îi apăru în cale bătrânul boier Mihail, care sosise ocazional din București în musafirie și căruia i se urâse să tot stea văduv timp de douăzeci de ani și, văzând- o la un bal, o invitase la dans. Ludmila acceptă cu plăcere și boierului i se păru că e drăguță și bună și, fără a sta mult pe gânduri, o ceru în căsătorie. Ea se învoi pe loc. Cu atât mai mult că Mihail era bogat, avea o casă luxoasă în București, însă doctorii îi prescrisese boierului aer de munte și el se decise bucuros ca aici, în Brașov, să înceapă o viață nouă în toate privințele. Astfel domnișoara Ludmila deveni cucoană cunoscută și în curând o născu pe fiica sa Tanea pe care o iubea ca pe ochii din cap. Însă caracterul său urât se transmise înzecit fetei răsfățate peste seamă și, de îndată ce mai crescu, ambele îi făceau zile fripte conului Mihail. Acela nu rezistă multă vreme scandalurilor interminabile și reproșurilor, precum și capriciilor fiicei dizgrațioase și într-o bună zi inima lui cedă și se stinse.
Cucoana Ludmila nu se prăpădi de durere. Nu-și iubise deloc soțul. Din cauza aceasta și a felului său de a fi îi prefăcuse viața într-un infern așa că el nici de moarte nu se mai temea. Acum ea își număra banii săi și toate bunurile rămase de la soț. Mai trecu puțin timp și muri mama, pe urmă căzu la pat și tatăl și, când se simți rău de tot, îi spuse fiicei să cheme notarul. Ea îi răspunse că e plecat din oraș și că mai pot aștepta, tatăl mai e în putere.
Peste puțin timp bătrânul tată se simți și mai rău și îi spuse fiicei:
- Fata mea! Te rog să îndeplinești ultima mea poruncă despre care știe tot orașul, să-i dai jumătate din averea mea și a mamei tale fratelui tău. Mai bine trimite după dânsul acum, vreau foarte mult să mă iert cu el, să-mi văd și nepoțica abia născută.
Ludmila îi răspunse: - Bine, tată, așa voi face!
De fapt nici nu avea de gând să-și cheme fratele, dându-și seama că tatălui nu i-a mai rămas mult și nu permitea nimănui să treacă pe la el ca nu cumva pe bătrân să-l ia gura pe dinainte și să roage pe altcineva să-i cheme notarul.
Prin oraș prinse să circule zvonuri despre viclenia Ludmilei și despre lăcomia ei. Ea însă se considera bună la suflet, zicea că își ocrotește tatăl spre binele lui. Doar fratele și-a dezonorat familia, pe când ea s-a căsătorit cu un boier bogat și a sporit averea lor.
Simțind că se stinge, tatăl i-a spus Ludmilei: - Fata mea, jură pe ce ai mai scump pe lume, pe fiica ta, că ai să îndeplinești ultima mea dorință și ai să-i dai castelul meu fratelui tău, precum și jumătate din avere, ca cel puțin acum, la cei cincizeci de ani, să trăiască omenește, așa cum se cade să trăiască un om de condiția lui, fie și cu soția sa Magda. Dacă a iubit-o atât de tare și a dus-o în mizerie înseamnă că ea merită acest lucru, și eu aș fi pornit la capătul pământului după mama voastră, chiar dacă nu ar fi fost cucoană din familie bună, ci o femeie simplă. Atât că eu am avut noroc, iar fratele tău n-a avut și a fost pedepsit cu mulți ani de lipsuri. Spune-i că îl iert și regret că am fost atât de crud cu el și cu familia lui. Ia seama, Ludmila, dacă n-o să te ții de cuvântul pe care mi l-ai dat înainte de moartea mea, am să te găsesc și de pe lumea cealaltă și n-ai să ai parte de fericire nici tu, nici fiica ta Tanea!
Fiica se jură și zise: - Tată, îți promit să mă țin de cuvânt și nu înțeleg de ce nu o iubești pe Tanea, e doar unica ta nepoată.
Tatăl rosti abia auzit: - Are un caracter greu și e oribilă. Nu seamănă nici cu mine, nici cu maică-ta. Iar a doua nepoată am siguranța că e minunată, mi-a spus preotul care a văzut-o pe ea și pe fratele tău. Cică seamănă cu el ca două picături de apă. O să fie o fetiță bună, păcat că prea târziu mi-am dat seama de cumsecădenia fratelui tău și l-am văduvit cu mâna mea de fericire. Fie ca cel puțin restul anilor să și-i petreacă în îndestulare, să fie sănătos și fiica lui să fie fericită. Îmi pare rău că nu am reușit să ne întâlnim, că nu m-am dus la el în vizită. Mă tot gândeam să-ți cer și ție sfatul, însă trebuia să decid de unul singur, după cum m-a rugat maică-ta cu limbă de moarte, numai că tu îmi stăteai mereu în cale și mereu erai pornită împotriva fratelui tău. Nu înțeleg, doar și așa ești bogată, bani ți-ar ajunge pentru zece vieți, în neamul cui să te fi aruncat?
Ludmila răspunse jignită: - Eu toată viața v-am acordat atenție și am avut grijă de voi, iar el unde era când mama nu se simțea bine și acum unde e când tu te simți rău? Totul cade pe umerii mei și numai eu știu cât de greu mi-a fost să port această povară. Și totul din cauza bunătății mele și a sufletului meu generos!
În gura morții, tatăl îi mai spuse o dată: - Nu mă înșela, Ludmila, procedează pe dreptate!
Tatăl își dădu suflarea de pe urmă și Ludmila, închizându-i ochii, zise:
- Așa e, tată, așa e, pe dreptate. Iar pe dreptate totul mi se cuvine mie și Tanei, așa să știi dacă mă mai auzi! Nu sunt proastă să-i dau averea fratelui meu și soției lui nesuferite. Să moară în neagră sărăcie cu tot cu marea sa dragoste familială. Să vedem cine o va lua de soție pe fiică-sa fără nici o zestre? Iar Tanea mea este cea mai bogată printre miresele bogate din ținut, ea se va mărita cu feciorul Voievodului, va fi prințesă! Păi cum altfel, așa e și firesc să fie!
Trecură trei ani și iat-o pe fiica fratelui în casa cucoanei Ludmila deoarece nu mai avea la cine să se adăpostească. Ea se va strădui să-i transforme viața în infern, unde mai pui că și Tanea își va da toată silința s-o facă!
Biata Cristină pricepu după ochii mătușii sale că nu-i va fi ușor în casa aceasta.
- Tușă Ludmila, eu unde să mă duc?
Mătușa îi răspunse răutăcios: - La bucătărie, unde în altă parte? În casă nu ai loc, doar nu ești învățată să dormi pe saltele de puf, așa că acolo ți-i locul. Hai cu mine.
Fetița o privi pe mătușa sa uscată care semăna mai degrabă cu o zgripțuroaică decât cu o cucoană.
Cucoana Ludmila intră în bucătărie și o strigă pe bucătăreasa Parascovia:
- Fă-i loc fetei în cămara alăturată. E fiica fratelui meu, e săracă lipită și ia seama, să nu-i dai nimic de mâncare. Doar ceea ce va rămâne de la mine și de la Tanea, resturile celea poți să i le dai și să nu mă socoți din fire, Parascovia, că te știu eu, dacă observ ceva, imediat îți fac vânt din casă. N-o să mă uit că gătești bine și că Tatianei îi plac bucatele tale. Iar tatăl meu nu mi-a lăsat nimic. Deși toată lumea crede că se scălda în bani, însă m-a rugat să-l ajut, dacă îmi permit posibilitățile, pe fratele meu și pe nepoata sa, așa că sunt nevoită s-o adăpostesc. Ca să-mi țin cuvântul dat tatălui meu. E drept că am crezut că fratele meu va scoate-o la capăt de unul singur și nu va apela la ajutorul meu. Dar uite cum s-au întors toate, l-a dus mintea să-și lase orfan propriul copil! O să stea mai mult la bucătărie și o să comunice cu servitorii, pe voi n-o să vă incomodeze.
Cucoana Ludmila mai adăugă: - Și încă. Nu are dreptul să intre în sufragerie sau în alte odăi boierești, ați înțeles cu toții sau o să mă faceți să vă arunc în stradă?
Din cauza zgârceniei cucoana ținea doar două servitoare, Parascovia și tânăra servitoare Ioana, care făceau anevoie față treburilor din casa imensă și pe lângă toate mai erau și prost plătite.
Parascovia, țărancă din tată în fiu, de vârstă mijlocie, sănătoasă, frumoasă, corpolentă și bună la inimă, îi răspunse: - Bine, cucoană, vom face cum ne-ai poruncit!
Cristina plângea și saliva de foame, atât de îmbietor și plăcut miroseau în bucătărie mâncarea și copturile.
După ce cucoana plecă, Parascovia luă fetița în brațe și o întrebă:
- Cum te cheamă, frumoasa mea, tu o să fii prințesă, văd după chipul tău.
Fetița răspunse:
- Eu m-am născut în ziua nașterii lui Cristos Mântuitorul, în ziua de Crăciun, și de aceea părinții mi-au pus numele Cristina, mi-au spus că numele meu amintește de El, de Domnul.
Parascovia spuse: - După cum te văd, nu ești doar frumoasă ca un înger pogorât din ceruri, ci și deșteaptă și vorbești ca o fată mare și nu ca un copil.
Fetița zise: - Tata îmi zicea că sunt deșteaptă și frumoasă, spune-mi, Parascovia, dacă părinții mei au ars cu totul, unde sunt ei acum?
Parascovia îi răspunse: - Se zice că erau oameni buni, iar cei mai buni se duc doar în ceruri și te privesc tot timpul de acolo și în clipele grele întind o mână nevăzută și te ajută, ferindu-te de o nenorocire sau alta. Faptul că n-ai înghețat, că ești vie și nevătămată e meritul lor. Nu-i aceasta o minune, ia gândește-te?
Fetița își șterse lacrimile cu mânuța și spuse:
- Da, ai dreptate, Parascovia, probabil, e o mare minune că eu învelită cu plapuma dormeam nu departe de casa în flăcări și am rămas vie, nici eu nu știu cum s-a întâmplat.
Femeia sărută fetița-păpușă cu fețișoara fină, un pic bronzată încă de cu vară și cu cârlionții bălai răsfirați pe umeri.
Parascovia o îndemnă: - Ia gustă câteva plăcințele fierbinți cu ficat și brânză și bea o ceșcuță de lapte, iar eu cu Ioana îți vom înjgheba aici, în cămară, un pătuc.
Femeile închipuiră în cămara alăturată bucătăriei un așternut pentru Cristina, lăsând ușa de la bucătărie deschisă ca să pătrundă încolo căldura. Ioana coborî din pod salteaua veche a micii domnișoare Tatiana și plăpumioara ei de puf și le așternu într-o cutie mare în care fuseseră aduse jucării pentru pomul de Crăciun al domnișoarei. Fetița mâncă cu poftă mâncarea de care până acum nici nu auzise și de care nu avusese parte niciodată în casa ei săracă și, după ce bău lapte călduț cu miere, adormi direct pe scaunul de lângă soba în care ardea focul și care răspândea o căldură plăcută.
Parascovia luă fetița în brațe, o puse în așternutul improvizat, o sărută și zise:
- Biata de tine, ar trebui și tu să ai în casa aceasta o odăiță a ta așa cum a dorit bunicul tău. Am auzit cu urechile mele, numai că, de răul oamenilor, lucrurile au luat altă întorsătură, dar, crede- mă, există Dumnezeu și el le va rândui pe toate și minunea o să aibă loc și în viața ta, copilă!
Sătulă, fetița dormea încălzită sub plăpumioara veche călduroasă și îi visa pe părinții săi frumoși, în haine curate și albe țesute parcă din nori. Zâmbind și ținându-se de mână se făcea că umblă pe cer, imponderabili ca aerul și mama îi spunea fiicei sale:
- Copila mea, fii puternică și totul o să-ți reușească în viață!
Fetița oftă prin somn și le zâmbi părinților.
Parascovia curăța cartofi ce-i plăceau, prăjiți, atât de tare domnișoarei Tatiana și se apropie de copila ce căzuse ca din cer la ei în această zi de Crăciun, de ziua sa de naștere, ca să o privească și să se minuneze cât e de drăgălașă.
Îi spuse Ioanei:
- Ia te uită la îngerașul ăsta! Nu-i copil ci aur, cum să n-o iubești? Iar cucoana Ludmila are inimă de piatră, mă mir că îi ajunge dragoste numai pentru nesuferita sa odraslă. Iar Dumnezeu Cristinei i-a dăruit mi se pare cu vârf și îndesat și frumusețe, și bunătate, o minune de copil nu alta, o să vezi cât de fericită are să fie. Dar cât de matură e pentru anii ei, o să-i țin loc de mamă.
- Cucoană, du-te dumneata la masă că se răcește, și o să zici că mâncarea nu-i gustoasă. Ori te pomenești că domnișoara Tanea va mânca totul și o să spui că am gătit prea puțină. E o farfurie plină ochi și dacă înfulecă totul să știi că fiica dumitale mănâncă cât trei bărbați zdraveni.
Parascovia se măritase de tânără și tot în acel an soțul ei tăia în pădure lemn pentru casă pe care îl cumpărase și un brad înalt în cădere îl strivise. Și iată că Parascovia văduvește de douăzeci de ani, rămânându-i credincioasă lui Petru. De un singur lucru îi pare rău, că nu i-a dat Dumnezeu să rămână însărcinată. Acum ar avea un băiețel sau o fetiță. Viața însă a rostuit lucrurile altfel și femeia, neavând cui să-i dăruiască dragostea sa nefolosită, hotărî să-și consacre restul vieții acestei fetițe pe care o îndrăgi ca pe copilul său din prima clipă. Parascovia își zise că tocmai ei îi este hărăzit de soartă să ajute această fetiță și să-i țină loc de mamă în toate.
Trezindu-se, fetița văzu că se află în casă străină și își aminti coșmarul ce se petrecuse cu părinții ei, oftă din greu și se ridică din așternut. Cristina intră în bucătărie unde Parascovia punea pe farfurii mâncarea pregătită pentru prânz, iar Ioana ducea bucatele în sufragerie. Pe o farfurie stăteau frumos aranjați cartofi rumeni și felii mari de carne prăjită, tot felul de copturi, plăcințele și chifle. Văzând-o pe fetiță, Parascovia luă o farfurie și îi puse de toate câte puțin, zicându-i:
- Du-te și te ascunde în cămară după ușă și mănâncă totul ca să nu te vadă zgârcioaba de mătușă.
Nu apucă fetița să închidă ușa după ea, că în bucătărie intră cucoana Ludmila și cercetă cu privirea toate farfuriile și castroanele ca nu cumva Parascovia să fi dosit ceva din bucate. Convingându-se că nu a fost ascuns nimic, cucoana întrebă: - Dar unde-i așa zisa mea nepoată?
Parascovia îi răspunse:
- I-am dat să mănânce pesmeți cu apă din cei ce au rămas de la porci și doarme dusă.
Mulțumită de cele auzite, cucoana spuse: - Dacă ai hrănit-o cu așa ceva și nu i-ai dat nimic din mâncarea noastră, ești de laudă, Parascovia. Cât privește pesmeții și resturile de cozonac de la Paști îmi închipui că nici de astea nu mânca acasă.
Parascovia spuse: - Cucoană, du-te dumneata la masă că se răcește, și o să zici că mâncarea nu-i gustoasă. Ori te pomenești că domnișoara Tanea va mânca totul și o să spui că am gătit prea puțină. E o farfurie plină ochi și dacă înfulecă totul să știi că fiica dumitale mănâncă cât trei bărbați zdraveni.
Cucoana răspunse: - Lasă să mănânce, trebuie să crească mare și frumoasă, mai știi, poate se mărită cu fiul Voievodului țării și va deveni prințesă. Iar ție, Parascovia, nu-ți stă bine să o vorbești de rău pe fiică mea, e și ea stăpâna ta.
Parascovia spuse: - Cucoană, eu gătesc bine, am fost servitoare la tatăl dumitale și el m-a lăudat de multe ori și mi-a spus că o bucătăreasă ca mine ar putea să gătească și la palatul Voievodului. Așa că nu o să rămân fără serviciu, sunt în slujba dumitale de trei ani, dar încă nu mi-ai plătit banii ce mi se cuvin. Iar mie bani îmi trebuie, vreau să-mi fac reparație în căsuță până la Paști. Așa că pregătește-mi-i. Până la sfârșitul lunii, altfel mă voi duce cu plângere la Voievod că nu mi-ai dat încă nici o lețcaie pentru trei ani munciți.
Cucoana zise: - Bine, am să-ți plătesc banii ce ți se cuvin, n-am nedreptățit vreodată pe cineva, dar nu știu ce se vorbește despre mine.
Parascovia zise de colo: - Ești cucoană bogată, duci o viață de sfântă, cine poate spune vreun cuvânt de rău despre dumneata?
Parascovia îi făcu cu ochiul Ioanei, chipurile, ești o zgripțuroaică fără pereche! Ți-ai băgat de vii părinții în mormânt și fratele ți l-ai jecmănit.
Iar cucoana Ludmila fu de acord:
- Desigur, ai dreptate, Parascovia, suntem aproape de o seamă și știi prea bine că mi-am iubit mult părinții și le-am dat toată dragostea mea. Am fost alături de ei până în ultima clipă de viață și nu le-am refuzat nimic, i-am iubit fără rezerve pe toți membrii familiei mele. Soțului meu i-am dăruit toată dragostea mea și i-am fost soață credincioasă. Chiar dacă ar fi putut să-mi fie bunic ca vârstă, iar acum toată dragostea i-o dau unicei mele fiice, care e toată speranța mea în această viață și cred că va ști să aprecieze contribuția mea la educația ei.
Cucoana Ludmila, aproape lăcrimând, se gândi cât e totuși de bună și ea însăși mai că începu să creadă în basmul despre bunătatea ce vine de la oamenii răi. Numai oamenii buni trăiesc și nu spun nimănui cât sunt de buni și cumsecade, precum o face cucoana răutăcioasă, despre care se dusese vestea prin toată Transilvania că cearta ei cu fratele său e demnă de un basm adevărat.
Auzind vocea mătușii, Cristinei i se tăie răsuflarea de spaimă că ar putea să intre la ea și să vadă mâncarea din farfurie, însă cucoana Ludmila plecă și Parascovia o încurajă pe fetiță:
- Mănâncă, frumoasa mea, și nu te teme de nimeni, cât ești cu mine n-o să ți se întâmple nici un rău. N-o să îngădui nimănui să te jignească, cu mâinile mele i-oi trage una cucoanei dacă o va căuta cu lumânarea. Dar să știi că e mai bine să nu purtăm o luptă deschisă cu ea. Mănâncă și crești mare, că nu mănânci din averea cucoanei, ci din ceea ce ți se cuvine pe dreptate, mănânci ceea ce ți-au lăsat bunicul și bunica.
Fetița termină repede de mâncat și Parascovia spuse:
- Ioană, urcă în pod, acolo în saci stau lucruri vechi, purtate de Tanea, o să-i spun cucoanei că o să i le dau fetiței, cealaltă n-are nevoie de ele.
Ioana spuse:
- O să aduc ceea ce o să găsesc, doar știi că tot ce e mai bun ne-a poruncit să vindem telalului, a rămas numai ceea ce el nu vrea să cumpere. Cucoana e lacomă, pentru un galben e gata să se spânzure. Numai tu o poți contrazice, iar mie îmi este teamă. Trebuie să-mi întrețin mama și tata, bolnavi și bătrâni, iar tu nu ai pe nimeni, și bucătăreasă ești grozavă, nu te vei pierde.
Parascovia spuse: - Ioană, tu adu hăinuțe pentru Cristina, iar eu mă voi lămuri cu cucoana, crede-mă, cu mine ea nu-și pune boii în plug. Știu prea multe, am auzit în casa bătrânului boier Teodor, tatăl Ludmilei și al lui Victor, părintele Cristinei, pot să le spun la toți și, dacă nu voi lucra aici, toată lumea o să afle.
Câtă vreme cucoana și Tanea luară masa iar Ioana le servea cu ceai și dulceață de căpșune și zmeură, cu bomboane pe care Tatiana le număra ca, Doamne ferește, să nu fi luat cineva străin vreuna, Parascovia conduse, luând asupra sa toate riscurile, fetița în camera de baie și acolo o spălă bine cu săpun scump, ce mirosea a trandafir, adus pentru cucoană de la Paris. Parascovia o dezbrăcă pe fetiță și o săpuni turnându-i peste cap apă aromitoare cu sare de mare, și apă de trandafir dintr-o sticluță cu apă de colonie. Copila inspiră mirosul și o întrebă pe buna femeie:
- Nu ți-e teamă să mă speli cu toate acestea, o fi scumpe de vreme ce în casa noastră așa ceva nici nu s-a văzut, nu ți-e teamă, zic, că va intra cucoana și, Dumnezeu știe, ce poate să se întâmple?
Copila rostise aceste cuvinte într-un ceas rău și în prag răsări Tanea în persoană și se puse să strige ca o apucată: - Mămică! Vină mai repede încoace să vezi ce se petrece aici! Monstrul ăsta mic e spălat în cada noastră și măcar nici nu ți s-a cerut permisiunea.
La țipetele ei veni într-un suflet cucoana Ludmila și se răsti:
- Parascovia, te-ai obrăznicit cu totul că o speli în cada noastră?
Parascovia continua să săpunească fetița, care închisese ochii de groază, iar bucătăreasa răspunse: - Eu pentru dumneata îmi fac griji, cucoană, dacă, nu dă Doamne, aduce în casă ploșnițe sau păduchi, ce-o să fie? Tot orașul o să te râdă și iată că toate hainele ei, cămașa de pe ea am să le ard, iar Ioana o să aducă ceva din hainele vechi ale domnișoarei ca să i le schimb.
Cucoana Ludmila spuse:
- Dacă-i așa, fie, spal-o până la sfârșit, dar pe viitor să iei ligheanul cel mare și să o scalzi la bucătărie, de vreme ce fiica mea nu dorește să se scalde în aceeași cadă cu dânsa.
Tatiana își dădu frâu liber furiei: - Mamă, de ce eu trebuie să mă scald cu mizerabila aceasta în aceeași cadă și tu nu o izgonești din casa noastră pe obraznica de Parascovia?
Cucoana îi răspunse: - Tanea! Înțelegi, ea ar putea să aibă purici sau orice altă infecție și Parascovia o spală și cu săpun care omoară toți microbii. Pentru binele tău, fetițo!
Tanea făcu o grimasă și zise:
- Cine a adus-o în casa noastră ca să ne provoace atâta bătaie de cap?
Parascovia nu putu răbda și îi replică:
- Domnișoară Tatiana, fetița aceasta îți este verișoară dreaptă, sunteți de același sânge. Vreau să-ți amintesc că bunicul dumitale, deși nu a văzut-o niciodată, o iubea și a spus că îi lasă jumătate din averea sa. Așa că de fapt ea ar trebui să fie tot atât de bogată ca și dumneavoastră.
Cucoana Ludmila îi replică: - Nu-i treaba ta, înainte de moarte tatăl mi-a lăsat totul mie și mi-a poruncit să folosesc averea lui după bunul meu plac. Iar tu, Tanea, nu te amărî, mai bine du-te și mănâncă bomboane și bea lapte.
Tanea, mică de statură, aproape ca Cristina de șase anișori, se întoarse și plecă în sufragerie.
Ioana aduse hăinuțele și o întrebă pe cucoană: - Pot să i le dau Cristinei?
Cucoana răspunse: - Doar n-o să umble în pielea goală și, deoarece bunătatea mea nu are margini, lasă să poarte hainele vechi ale fiiculiței mele.
Ioana îi dădu lucrurile Parascoviei și aceea alese ce era mai bunișor și o îmbrăcă pe Cristina spunând: - Fetițo, o să vină vremea când ai să porți numai haine noi și scumpe, iar verișoara ta va îmbrăca numai haine purtate, cel puțin așa sper, pentru că te-au jefuit vor primi pedeapsa cuvenită. Bunicul tău a spus că o să se răzbune pe ele de pe ceea lume dacă vor fi nedrepte cu tine. Și, crede-mă, în viață există o mare putere dumnezeiască ce vede totul și fiecăruia îi dă după merite. Așa că tu trebuie doar să crești și să aștepți vremea ta, când va sosi și triumful tău.
Parascovia și fetița se întoarseră la bucătărie și ea o hrăni cu budincă, cu brânză și smântână, care, în timp ce o îmbăiase, se copsese în cuptor. Cristina o întrebă:
- Dar n-o să te certe că mi-ai tăiat mie o bucată de budincă, ți-ai luat ție și Ioanei?
Parascovia îi răspunse: - Cucoana și fiica ei nesuferită dorm după masă două ore, deci noi vom mânca toată budinca, de sănătatea lor, iar eu voi pune acum în cuptor altă budincă și voi zice că e numai pentru ele. Doar n-o să murim de foame într-o bucătărie boierească? Că, dacă ne-am lua după capul stăpânei noastre, ar trebui să ne alimentăm numai cu aer și să bem apă din fântână. La bucătărie eu sunt stăpână și procedez cum găsesc de cuviință.
Veni Ioana și spuse că fiica și cucoana dorm, prin urmare pot să mănânce și să bea un ceai liniștite.
Parascovia tăie budinca cu stafide, rumenă, ce mirosea a vanilină. O împărți în trei și turnă peste ea smântână. Cristina înghiți cu plăcere a doua bucată de budincă și întrebă:
- Da pe voi cucoana nu vă hrănește?
Ioana răspunse:
- Ceea ce rămâne de la masă, dar adesea nu rămâne nimic, deoarece amândouă sunt foarte mâncăcioase și preferă să înfulece mai bine totul decât să mai rămână și altcuiva.
Femeile împreună cu fetița terminară budinca, băură câte o ceașcă de ceai aromitor cu dulceață de zmeură dosită pe undeva. Strânseră masa, spălară vesela și abia terminară ospățul când în bucătărie intră cucoana și întrebă:
- Parascovia, budinca e coaptă? S-a trezit Tanea și cere de mâncare.
Parascovia răspunse:
- De când se coace și tot nu e gata. E din cauza ninsorii, cuptorul trage prost. Iar dacă pun mai multe lemne pe foc mă tem că budinca se va arde.
Cucoana deschise cuptorul și controlă budinca ce abia începea să se rumenească, zicând:
- Păi când m-am culcat tot așa era. Aruncă totuși câteva lemne pe foc, Tanea nu mai are răbdare, îi este foame.
Parascovia îi dădu ascultare și mai puse câteva lemne și focul prinse să duduie, iar femeile și fetița făcură un schimb de priviri și, după ce cucoana ieși, izbucniră în râs. Le plăcea să-și păcălească stăpâna. Parascovia îi spuse fetiței:
Parascovia spuse: - Cucoană, eu gătesc bine, am fost servitoare la tatăl dumitale și el m-a lăudat de multe ori și mi-a spus că o bucătăreasă ca mine ar putea să gătească și la palatul Voievodului. Așa că nu o să rămân fără serviciu, sunt în slujba dumitale de trei ani, dar încă nu mi-ai plătit banii ce mi se cuvin. Iar mie bani îmi trebuie, vreau să-mi fac reparație în căsuță până la Paști. Așa că pregătește-mi-i. Până la sfârșitul lunii, altfel mă voi duce cu plângere la Voievod că nu mi-ai dat încă nici o lețcaie pentru trei ani munciți.
Cucoana zise: - Bine, am să-ți plătesc banii ce ți se cuvin, n-am nedreptățit vreodată pe cineva, dar nu știu ce se vorbește despre mine.
Parascovia zise de colo: - Ești cucoană bogată, duci o viață de sfântă, cine poate spune vreun cuvânt de rău despre dumneata?
Parascovia îi făcu cu ochiul Ioanei, chipurile, ești o zgripțuroaică fără pereche! Ți-ai băgat de vii părinții în mormânt și fratele ți l-ai jecmănit.
Iar cucoana Ludmila fu de acord:
- Desigur, ai dreptate, Parascovia, suntem aproape de o seamă și știi prea bine că mi-am iubit mult părinții și le-am dat toată dragostea mea. Am fost alături de ei până în ultima clipă de viață și nu le-am refuzat nimic, i-am iubit fără rezerve pe toți membrii familiei mele. Soțului meu i-am dăruit toată dragostea mea și i-am fost soață credincioasă. Chiar dacă ar fi putut să-mi fie bunic ca vârstă, iar acum toată dragostea i-o dau unicei mele fiice, care e toată speranța mea în această viață și cred că va ști să aprecieze contribuția mea la educația ei.
Cucoana Ludmila, aproape lăcrimând, se gândi cât e totuși de bună și ea însăși mai că începu să creadă în basmul despre bunătatea ce vine de la oamenii răi. Numai oamenii buni trăiesc și nu spun nimănui cât sunt de buni și cumsecade, precum o face cucoana răutăcioasă, despre care se dusese vestea prin toată Transilvania că cearta ei cu fratele său e demnă de un basm adevărat.
Auzind vocea mătușii, Cristinei i se tăie răsuflarea de spaimă că ar putea să intre la ea și să vadă mâncarea din farfurie, însă cucoana Ludmila plecă și Parascovia o încurajă pe fetiță:
- Mănâncă, frumoasa mea, și nu te teme de nimeni, cât ești cu mine n-o să ți se întâmple nici un rău. N-o să îngădui nimănui să te jignească, cu mâinile mele i-oi trage una cucoanei dacă o va căuta cu lumânarea. Dar să știi că e mai bine să nu purtăm o luptă deschisă cu ea. Mănâncă și crești mare, că nu mănânci din averea cucoanei, ci din ceea ce ți se cuvine pe dreptate, mănânci ceea ce ți-au lăsat bunicul și bunica.
Fetița termină repede de mâncat și Parascovia spuse:
- Ioană, urcă în pod, acolo în saci stau lucruri vechi, purtate de Tanea, o să-i spun cucoanei că o să i le dau fetiței, cealaltă n-are nevoie de ele.
Ioana spuse:
- O să aduc ceea ce o să găsesc, doar știi că tot ce e mai bun ne-a poruncit să vindem telalului, a rămas numai ceea ce el nu vrea să cumpere. Cucoana e lacomă, pentru un galben e gata să se spânzure. Numai tu o poți contrazice, iar mie îmi este teamă. Trebuie să-mi întrețin mama și tata, bolnavi și bătrâni, iar tu nu ai pe nimeni, și bucătăreasă ești grozavă, nu te vei pierde.
Parascovia spuse: - Ioană, tu adu hăinuțe pentru Cristina, iar eu mă voi lămuri cu cucoana, crede-mă, cu mine ea nu-și pune boii în plug. Știu prea multe, am auzit în casa bătrânului boier Teodor, tatăl Ludmilei și al lui Victor, părintele Cristinei, pot să le spun la toți și, dacă nu voi lucra aici, toată lumea o să afle.
Câtă vreme cucoana și Tanea luară masa iar Ioana le servea cu ceai și dulceață de căpșune și zmeură, cu bomboane pe care Tatiana le număra ca, Doamne ferește, să nu fi luat cineva străin vreuna, Parascovia conduse, luând asupra sa toate riscurile, fetița în camera de baie și acolo o spălă bine cu săpun scump, ce mirosea a trandafir, adus pentru cucoană de la Paris. Parascovia o dezbrăcă pe fetiță și o săpuni turnându-i peste cap apă aromitoare cu sare de mare, și apă de trandafir dintr-o sticluță cu apă de colonie. Copila inspiră mirosul și o întrebă pe buna femeie:
- Nu ți-e teamă să mă speli cu toate acestea, o fi scumpe de vreme ce în casa noastră așa ceva nici nu s-a văzut, nu ți-e teamă, zic, că va intra cucoana și, Dumnezeu știe, ce poate să se întâmple?
Copila rostise aceste cuvinte într-un ceas rău și în prag răsări Tanea în persoană și se puse să strige ca o apucată: - Mămică! Vină mai repede încoace să vezi ce se petrece aici! Monstrul ăsta mic e spălat în cada noastră și măcar nici nu ți s-a cerut permisiunea.
La țipetele ei veni într-un suflet cucoana Ludmila și se răsti:
- Parascovia, te-ai obrăznicit cu totul că o speli în cada noastră?
Parascovia continua să săpunească fetița, care închisese ochii de groază, iar bucătăreasa răspunse: - Eu pentru dumneata îmi fac griji, cucoană, dacă, nu dă Doamne, aduce în casă ploșnițe sau păduchi, ce-o să fie? Tot orașul o să te râdă și iată că toate hainele ei, cămașa de pe ea am să le ard, iar Ioana o să aducă ceva din hainele vechi ale domnișoarei ca să i le schimb.
Cucoana Ludmila spuse:
- Dacă-i așa, fie, spal-o până la sfârșit, dar pe viitor să iei ligheanul cel mare și să o scalzi la bucătărie, de vreme ce fiica mea nu dorește să se scalde în aceeași cadă cu dânsa.
Tatiana își dădu frâu liber furiei: - Mamă, de ce eu trebuie să mă scald cu mizerabila aceasta în aceeași cadă și tu nu o izgonești din casa noastră pe obraznica de Parascovia?
Cucoana îi răspunse: - Tanea! Înțelegi, ea ar putea să aibă purici sau orice altă infecție și Parascovia o spală și cu săpun care omoară toți microbii. Pentru binele tău, fetițo!
Tanea făcu o grimasă și zise:
- Cine a adus-o în casa noastră ca să ne provoace atâta bătaie de cap?
Parascovia nu putu răbda și îi replică:
- Domnișoară Tatiana, fetița aceasta îți este verișoară dreaptă, sunteți de același sânge. Vreau să-ți amintesc că bunicul dumitale, deși nu a văzut-o niciodată, o iubea și a spus că îi lasă jumătate din averea sa. Așa că de fapt ea ar trebui să fie tot atât de bogată ca și dumneavoastră.
Cucoana Ludmila îi replică: - Nu-i treaba ta, înainte de moarte tatăl mi-a lăsat totul mie și mi-a poruncit să folosesc averea lui după bunul meu plac. Iar tu, Tanea, nu te amărî, mai bine du-te și mănâncă bomboane și bea lapte.
Tanea, mică de statură, aproape ca Cristina de șase anișori, se întoarse și plecă în sufragerie.
Ioana aduse hăinuțele și o întrebă pe cucoană: - Pot să i le dau Cristinei?
Cucoana răspunse: - Doar n-o să umble în pielea goală și, deoarece bunătatea mea nu are margini, lasă să poarte hainele vechi ale fiiculiței mele.
Ioana îi dădu lucrurile Parascoviei și aceea alese ce era mai bunișor și o îmbrăcă pe Cristina spunând: - Fetițo, o să vină vremea când ai să porți numai haine noi și scumpe, iar verișoara ta va îmbrăca numai haine purtate, cel puțin așa sper, pentru că te-au jefuit vor primi pedeapsa cuvenită. Bunicul tău a spus că o să se răzbune pe ele de pe ceea lume dacă vor fi nedrepte cu tine. Și, crede-mă, în viață există o mare putere dumnezeiască ce vede totul și fiecăruia îi dă după merite. Așa că tu trebuie doar să crești și să aștepți vremea ta, când va sosi și triumful tău.
Parascovia și fetița se întoarseră la bucătărie și ea o hrăni cu budincă, cu brânză și smântână, care, în timp ce o îmbăiase, se copsese în cuptor. Cristina o întrebă:
- Dar n-o să te certe că mi-ai tăiat mie o bucată de budincă, ți-ai luat ție și Ioanei?
Parascovia îi răspunse: - Cucoana și fiica ei nesuferită dorm după masă două ore, deci noi vom mânca toată budinca, de sănătatea lor, iar eu voi pune acum în cuptor altă budincă și voi zice că e numai pentru ele. Doar n-o să murim de foame într-o bucătărie boierească? Că, dacă ne-am lua după capul stăpânei noastre, ar trebui să ne alimentăm numai cu aer și să bem apă din fântână. La bucătărie eu sunt stăpână și procedez cum găsesc de cuviință.
Veni Ioana și spuse că fiica și cucoana dorm, prin urmare pot să mănânce și să bea un ceai liniștite.
Parascovia tăie budinca cu stafide, rumenă, ce mirosea a vanilină. O împărți în trei și turnă peste ea smântână. Cristina înghiți cu plăcere a doua bucată de budincă și întrebă:
- Da pe voi cucoana nu vă hrănește?
Ioana răspunse:
- Ceea ce rămâne de la masă, dar adesea nu rămâne nimic, deoarece amândouă sunt foarte mâncăcioase și preferă să înfulece mai bine totul decât să mai rămână și altcuiva.
Femeile împreună cu fetița terminară budinca, băură câte o ceașcă de ceai aromitor cu dulceață de zmeură dosită pe undeva. Strânseră masa, spălară vesela și abia terminară ospățul când în bucătărie intră cucoana și întrebă:
- Parascovia, budinca e coaptă? S-a trezit Tanea și cere de mâncare.
Parascovia răspunse:
- De când se coace și tot nu e gata. E din cauza ninsorii, cuptorul trage prost. Iar dacă pun mai multe lemne pe foc mă tem că budinca se va arde.
Cucoana deschise cuptorul și controlă budinca ce abia începea să se rumenească, zicând:
- Păi când m-am culcat tot așa era. Aruncă totuși câteva lemne pe foc, Tanea nu mai are răbdare, îi este foame.
Parascovia îi dădu ascultare și mai puse câteva lemne și focul prinse să duduie, iar femeile și fetița făcură un schimb de priviri și, după ce cucoana ieși, izbucniră în râs. Le plăcea să-și păcălească stăpâna. Parascovia îi spuse fetiței:
- E drept ce se zice, că servitorii fură atunci când nu li se dă de mâncare. E tocmai cazul nostru cu atâta dărnicie din partea stăpânei. Iar pâinea ce rămânea de la masă, stăpâna i-o dădea Parascoviei ca să o împartă între animale și grăjdarul care îngrijea de cai. Tot acolo în grajd mai dormea câinele soțului cucoanei rămas după decesul lui. El le rugase cu lacrimi în ochi, pe soție și fiică, să nu-i facă nici un rău. Bătrânul câine se numea Valet și Parascovia puse într-o farfurie pâine, plăcintă și budincă ascunsă în cămară și-i spuse fetiței:
- Până Ioana le va servi pe stăpână și pe fiică-sa cu budincă, hai și noi să-i hrănim pe bătrânul Valet și pe grăjdar, să înfruptăm și caii cu câte un merișor.
Cristina întrebă: - Dar cine-i Valet, cum l-ai numit?
Parascovia îi răspunse: - Un câine bătrân, o să te împrietenești cu el. E lăsat ca și tine în grija cucoanei și, tot așa ca și de tine, ea nu are nevoie deloc de el, numai eu și bătrânul grăjdar al stăpânului decedat îi mai purtăm de grijă.
Parascovia luă șalul său gros și înfofoli fetița ca să-i țină loc de paltonaș. Ea însăși își aruncă pe umeri paltonul său și ieșiră prin ușa din dos a casei. Coborâră treptele și se pomeniră în curte, de unde o luară pe o cărărușă spre grajd. Acolo îi găsiră pe bătrânul grăjdar și câinele ce se încălzea de la răsuflarea cailor dormind pe o grămadă de fân. Parascovia îi dădu grăjdarului Vali ceea ce-i adusese. Aparte le dădu câinelui și cailor. Câinele ridică capul și o privi pe Parascovia care nu uita să-i aducă măcar o dată pe zi ceva gustos de la bucătărie. Mirosea de la dânsa a cop¬turi și ea însăși mirosea a vanilină și mâncare gustoasă. După mirosul acesta Valet, bătrânul ogar nemțesc de culoare neagră, își recunoștea binefăcătoarea. Câinele începu să se ospăteze, iar Parascovia îi spuse: - Valet, Cristina e noua ta stăpână, ea o să te hrănească și să o te iubească.
Câinele o adulmecă pe fetiță ca să-i țină minte mirosul și, după ce termină de mâncat, se ridică de pe grămada de fân.
Parascovia spuse: - Mai avem un prieten al lui Valet, un cal bătrân a aceluiași stăpân al nostru care a murit, al tatălui Tanei, îl cheamă Sting.
Se duseră la Sting și calul, auzindu-și rostit numele, pricepu că cineva se îndreaptă către el. Parascovia îi dădu calului câteva mere și câțiva pesmeți dulci. Bătrânul grăjdar Vali, pentru o plată de nimic, îngrijea de doi cai tineri și de caleașca stăpânei, fără a uita și de cele două dobitoace bătrâne.
Parascovia îi spuse lui Valet: - Mâine o să fierb carne de găină cu orez și o să te alegi cu niște oscioare. Iar azi mai mănâncă pâine. Iată și puțin lapte în care am muiat pesmeți pentru tine.
Fetița privea în ochii câinelui și îi era tare milă de el și de calul bătrân, pe care mătușa și verișoara ei nu-i iubeau. Cristina îmbrățișă câinele și-i zise:
- Am să fiu prietenă cu voi și o să fim o familie pentru că nici eu nu am pe nimeni.
Fetița izbucni în lacrimi amare gândindu-se că doar mai ieri avusese mamă și tată, iar astăzi ei nu mai sunt și n-o să mai fie niciodată și aceasta i se păru Cristinei o foarte mare nedreptate.
Văzând tristețea fetiței, Valet îi linse mâna, iar ea o întrebă pe Parascovia:
- Pot să-l iau pe Valet la bucătărie, să mă joc cu el?
Parascovia nu putu s-o refuze și spuse: - Bine, dar în caz de ceva, o să-l ascundem sub masa de la bucătărie acoperită cu o față de masă.
Fetița se jucă cu câinele și i se făcu somn iar bucătăreasa o culcă în așternutul din cămară unde se păstra făina, tot soiul de crupe și borcane cu murături. Valet se culcuși la picioarele fetiței și amândoi curând adormiră, iar Parascovia, auzind vocea stăpânei, se întoarse în grabă în bucătărie.
- Până Ioana le va servi pe stăpână și pe fiică-sa cu budincă, hai și noi să-i hrănim pe bătrânul Valet și pe grăjdar, să înfruptăm și caii cu câte un merișor.
Cristina întrebă: - Dar cine-i Valet, cum l-ai numit?
Parascovia îi răspunse: - Un câine bătrân, o să te împrietenești cu el. E lăsat ca și tine în grija cucoanei și, tot așa ca și de tine, ea nu are nevoie deloc de el, numai eu și bătrânul grăjdar al stăpânului decedat îi mai purtăm de grijă.
Parascovia luă șalul său gros și înfofoli fetița ca să-i țină loc de paltonaș. Ea însăși își aruncă pe umeri paltonul său și ieșiră prin ușa din dos a casei. Coborâră treptele și se pomeniră în curte, de unde o luară pe o cărărușă spre grajd. Acolo îi găsiră pe bătrânul grăjdar și câinele ce se încălzea de la răsuflarea cailor dormind pe o grămadă de fân. Parascovia îi dădu grăjdarului Vali ceea ce-i adusese. Aparte le dădu câinelui și cailor. Câinele ridică capul și o privi pe Parascovia care nu uita să-i aducă măcar o dată pe zi ceva gustos de la bucătărie. Mirosea de la dânsa a cop¬turi și ea însăși mirosea a vanilină și mâncare gustoasă. După mirosul acesta Valet, bătrânul ogar nemțesc de culoare neagră, își recunoștea binefăcătoarea. Câinele începu să se ospăteze, iar Parascovia îi spuse: - Valet, Cristina e noua ta stăpână, ea o să te hrănească și să o te iubească.
Câinele o adulmecă pe fetiță ca să-i țină minte mirosul și, după ce termină de mâncat, se ridică de pe grămada de fân.
Parascovia spuse: - Mai avem un prieten al lui Valet, un cal bătrân a aceluiași stăpân al nostru care a murit, al tatălui Tanei, îl cheamă Sting.
Se duseră la Sting și calul, auzindu-și rostit numele, pricepu că cineva se îndreaptă către el. Parascovia îi dădu calului câteva mere și câțiva pesmeți dulci. Bătrânul grăjdar Vali, pentru o plată de nimic, îngrijea de doi cai tineri și de caleașca stăpânei, fără a uita și de cele două dobitoace bătrâne.
Parascovia îi spuse lui Valet: - Mâine o să fierb carne de găină cu orez și o să te alegi cu niște oscioare. Iar azi mai mănâncă pâine. Iată și puțin lapte în care am muiat pesmeți pentru tine.
Fetița privea în ochii câinelui și îi era tare milă de el și de calul bătrân, pe care mătușa și verișoara ei nu-i iubeau. Cristina îmbrățișă câinele și-i zise:
- Am să fiu prietenă cu voi și o să fim o familie pentru că nici eu nu am pe nimeni.
Fetița izbucni în lacrimi amare gândindu-se că doar mai ieri avusese mamă și tată, iar astăzi ei nu mai sunt și n-o să mai fie niciodată și aceasta i se păru Cristinei o foarte mare nedreptate.
Văzând tristețea fetiței, Valet îi linse mâna, iar ea o întrebă pe Parascovia:
- Pot să-l iau pe Valet la bucătărie, să mă joc cu el?
Parascovia nu putu s-o refuze și spuse: - Bine, dar în caz de ceva, o să-l ascundem sub masa de la bucătărie acoperită cu o față de masă.
Fetița se jucă cu câinele și i se făcu somn iar bucătăreasa o culcă în așternutul din cămară unde se păstra făina, tot soiul de crupe și borcane cu murături. Valet se culcuși la picioarele fetiței și amândoi curând adormiră, iar Parascovia, auzind vocea stăpânei, se întoarse în grabă în bucătărie.
Cucoana îi porunci:
- Adu mai repede cina și pleacă acasă. Tanei i s-a făcut foame și m-a trimis să văd dacă e gata.
La cină Parascovia gătise o omletă din douăzeci de ouă cu smântână și făină ce crescuse și se rumenise în cuptor.
Ioana așternu masa și așeză pe ea tot ce era pregătit pentru cină. Obosită de-a binelea după o zi lungă de muncă, așteptă până cucoana și fiica ei mâncară, strânse masa și plecă la culcare. Iar Parascovia plecă la casa ei ca a doua zi dis-de-dimineață să revină, să apuce să o hrănească pe fetiță și pe Valet înainte ca stăpâna să se trezească. Astfel trecu prima noapte a Cristinei în casa mătușii sale. Căldura ce venea de la bătrânul câine o încălzea pe fetiță și ea dormea încălzindu-se nu de la un om apropiat, ci de la un câine care trăiește puțin pentru că arde pe de-a întregul de dragul stăpânului care l-a ales doar pe el.
Dimineața câinele o trezi pe Cristina atingând-o cu nasul și ea pricepu că vrea să-și facă nevoile și apoi și ea trebuia să se ducă la toaleta pentru servitori. Se îmbrăcă repede, îl chemă pe Valet să o urmeze și ambii pășiră cu băgare de seamă prin bucătărie ieșind prin ușa din spate pe care o deschiseră cu cheia lăsată de Parascovia în lacăt. Câinele o zbughi afară sărind voios pe zăpada proaspăt căzută, iar fetița alergă la toaleta pentru servitori.
Cristina și Valet, care credea că va sta mereu în casă, se întoarseră în fugă și se băgară din nou în așternutul pregătit pentru Cristina. Se auziră pași și în casă intră Parascovia. Se apropie imediat de fetiță ca să afle cum și-a petrecut prima noapte.
Parascovia încălzi omleta și le aduse câte o bucată fetiței și câinelui, apoi se apucă să prepare clătite cu brânză și cu fructe pentru micul dejun al cucoanei, însă în primul rând pentru ele, cele care lucrează, pentru fetiță și câinele ei.
Dimineață cucoana dormea până târziu și, de îndată ce termină clătitele, Parascovia îi pofti la masă pe Cristina, pe Ioana și pe Valet, care, pentru o mai mare siguranță, se tupilase sub masă și doar cu lăbuța le dădea de știre că mai dorește o clătită apetisantă. După ce băură lapte fierbinte și terminară masa de dimineață, Parascovia se apucă iarăși să prepare clătite, de data aceasta pentru cucoana Ludmila și fiica ei Tanea. Când bucătăreasa termină deja de gătit clătitele iar Cristina ieșise împreună cu Valet să le ducă de mâncare grăjdarului și calului bătrân Sting, veni cucoana și zise: - Am pus un semn pe omletă, iar tu ai tăiat-o și ai așezat-o pe farfurie, văd că e cu mult mai puțină decât ieri.
- Nu știu, răspunse calm Parascovia. Abia am sosit și m-am apucat să fac clătite, iar omleta am tăiat-o frumos ca s-o servesc la masă. Dacă nu-ți place, cucoană, achită-te cu mine și eu o să plec, o să-mi găsesc de lucru în altă parte.
Cucoana întrebă nemulțumită: - Dar nepoată-mea unde e?
Parascovia răspunse:
- A plecat afară să se joace un pic, pasămite, se zbenguie în grajd cu Valet ori cu Sting.
Cucoana întrebă: - Nu-i dai nimic de mâncare în afară de pâine și apă? Cum a fost obișnuită
acasă, așa să trăiască și aici.
Parascovia răspunse: - Păi noi toți ne hrănim numai cu pâine și apă, la dumneata totul e cu măsură și rar ce rămâne după mese.
Cucoana zise: - Păi ce vrei, sunt foarte econoamă, de aceea și am de toate, că, dacă v-aș ghiftui pe toți, așa cum v-ar plăcea vouă, m-aș ruina. Du mai repede clătitele astea pe masă, celelalte le vei aduce mai târziu. Tanea s-a trezit, moare de foame, iar o cuconiță nu trebuie să umble flămândă. Dacă începe să plângă, toată ziua ni se duce de râpă. Iar când e sătulă, e fetiță cuminte.
Parascovia răspunse:
- Cucoană, fiica dumitale nu știu când umblă flămândă, căci tot timpul mestecă ceva între mese, nuci sau bomboane, iar cuminte și binevoitoare n-a văzut-o încă nimenea. Cu cine o fi semănând? Până și dumneata uneori, e adevărat că rar de tot, ești bine dispusă, iar ea niciodată, pe fața ei stă scrisă răutatea, ce-o să iasă din ea când va crește?
Cucoana spuse: - Fiica mea este perfecțiunea întruchipată, poate doar e cam mică de statură, nu înțeleg cu cine seamănă. Iar ție și Ioanei vi se pare că-i o scorpie, de ce nu vă place oare fetița mea? E un copil ca toți copiii, crește fără tată, de aceea o iubesc fără rezerve.
Tatiana era o fetiță de zece ani, mică de stat, dolofană, cu păr bălai și ochi mici, iscoditori, cu buze subțiri și o privire foarte neplăcută. Era mereu nemulțumită de ceva, în ciuda faptului că maică-sa se făcea luntre și punte ca să-i intre în voie.
Cucoana Ludmila se întoarse în sufragerie unde fiica ei înfuleca de zor clătitele turnând peste ele smântână și nici nu avea de gând să-i lase măcar câteva și mamei sale. Învățată ca totul să-i revină doar ei, până maică-sa se așeză și ea la masă mâncă toate clătitele. Cucoana se mulțumi doar cu omleta rămasă și nu-i făcu fiicei observație că-i din cale afară de lacomă. Iar ea în general își închipuia că-i buricul pământului și toată lumea e obligată să-i facă mendrele.
Parascovia mai prăji câteva clătite și i le dădu repede Cristinei, iar ea le împărți frățește cu grăjdarul, câinele și calul, după cum o învățaseră acasă mama și tata.
Înghețând de frig, Cristina și Valet se întoarseră la bucătărie. Valet se piti sub masă unde Parascovia așternuse un sac cu fân. Parascovia se apucă să coacă fursecuri, o parte cu cacao și nuci ce căpătau o culoare cafenie, altă parte cu vanilină și cu stafide. Căldura și aroma copturilor l-ar fi doborât imediat pe oricine s-ar fi aflat acolo și, când primele fursecuri fură gata, Parascovia le puse pe o farfurie și îi porunci Cristinei să se ascundă sub masă și, împreună cu Valet, să mănânce bunătățile de la care îți lăsa gura apă.
Tatiana intră în bucătărie și întrebă:
- Unde-i orfana care ne-a căzut belea pe cap mie și mamei?
Parascovia îi răspunse: - O fi stând la taifas cu Valet și cu Sting în grajd.
Tatiana zâmbi mulțumită și zise: - Bine că măcar ea își cunoaște locul.
Parascovia spuse: - Nici dumitale nu-ți stă bine să vii la bucătărie, ești doar domnișoară înstărită, trebuie să stai numai în sufragerie și să te duci în vizită la boieri avuți.
Tatiana zise: - În privința aceasta, bucătăreasă, ai dreptate. De multă vreme nu am mai fost nicăieri cu mama, o s-o rog chiar acum să ne ducem în ospeție. E o zi însorită, chiar dacă e geroasă, așa că e tocmai bună pentru o plimbare cu sania și o vizită.
Tatiana alergă în fugă la maică-sa, o convinse și foarte curând plecară, spunând că vor sosi la cină, așa că Parascovia să gătească găină cu orez. Parascovia spuse:
- Cucoană, dar bani ca să cumpăr o găină la prăvălia de alături mi-ați lăsat?
Nemulțumită, cucoana își deschise portmoneul și întrebă cât costă acum o găină mare.
Parascovia numi un preț care să ajungă pentru două găini. Clienților permanenți prăvăliașul le făcea reduceri esențiale. Oftând, cucoana îi dădu banii și plecă în frumoasa sa sanie-caleașcă pe care o moștenise de la tatăl ei.
Astfel Parascovia putu să fiarbă găină cu orez și pentru cucoană și pentru ei, servitorii. Când mâncarea fu gata, îl chemă și pe grăjdar și toți împreună se ospătară din bucatele gustose, terminând și o găină, iar oasele le dădură lui Valet, căruia grozav îi plăceau ciolănelele și orezul auriu fiert în supă.
Seara, la întoarcere, Tatiana îi spuse mamei sale:
- Du-te să vezi dacă servitorii noștri n-au mâncat jumătate de găină.
Cucoana Ludmila intră în bucătărie când Parascovia așeza pe un platou orezul și carnea și, convingându-se că nu lipsește nimic, se întoarse în sufragerie ca să ia masa. Deoarece cucoana nu prea avea obiceiul să invite oaspeți, la cucoana Claudia fusese servită doar cu cafea, fructe și dulceață și, oricât zăbovi Ludmila în ospeție, bârfind toți boierii din voievodat, servitorii nu mai puseseră masa pentru musafire. Simțind că a flămânzit de tot, Tatiana îi spuse mamei sale că vrea acasă, că s-a săturat să stea fără nici o treabă și să asculte discuțiile celor mari. Cucoana Claudia a vrut să o învețe minte pe prietena sa de școală, căci de câte ori venea la ea era servită doar cu ceai și cafea. Sau cu dulceață și apă. Cucoana Ludmila se pregăti de plecare, iar cucoana Claudia, fiind mereu la curent cu toate, o întrebă:
- Am auzit că fratele tău împreună cu soția au ars în incendiu, este adevărat?
- Da, însă nu am vrut să vorbesc despre lucruri neplăcute, știi și tu în ce relații eram cu el. Spre deosebire de mine, nu asculta de părinți și l-a căutat pe dracu. Iar nepoata am adăpostit-o, doar n¬o să arunc pe drumuri orfana.
Cucoana Claudia zise: - Aseară la balul domnitorului, la care am fost invitată cu ocazia Crăciunului, se vorbea că un țăran a adus-o la tine în prag pe fetița fratelui tău. Cică e frumoasă ca o păpușică și seamănă ca două picături de apă cu el.
Ludmila spuse:
- Așa este, dar nu știi oare de ce eu n-am fost invitată la bal la palatul Voievodului?
Cucoana Claudia răspunse: - Când cineva se pregătește să-ți facă o vizită și bate la tine la
poartă, servitoarea ta iese și anunță că cucoana este bolnavă și nu primește pe nimeni. Probabil că Voievodul Vlad, căruia i se aduce la cunoștință totul, și-o fi zis că de bună seamă ești bolnavă și n-o să poți veni la bal. Țin să-ți comunic că balul a fost extraordinar, am sosit acasă abia spre dimineață și am hotărât ca azi să nu mănânc nimic după belșugul de bucate de aseară.
Acasă, cucoana Ludmila, servindu-se cu orez și înfulecând toată găina, zise:
- Da-a! Drept se spune că nicăieri nu-i ca acasă, aici poți să mănânci ce dorești și cât dorești. Tanea, ai observat că doamna Claudia a făcut o aluzie că eu când primesc pe cineva în ospeție, nu întind niciodată masa? Iar eu totdeauna caut să-mi primesc oaspeții cum e mai bine, ca să vezi cât de nedrepți sunt oamenii cu mine!
Tanea, lingându-și degetele după ce termină pieptul de găină, zise: - Mamă! Nu-ți face inimă rea, că tot nimeni n-are să-ți spună mulțumesc! Păcat doar că n-ai fost invitată la balul Voievodului Vlad. Și eu, când voi crește mare, nu o să fiu binevenită la palat.
Cucoana Ludmila zise: - Am să dau un bal când o să împlinești zece ani, și am să invit toți boierii. O să pregătesc o masă de pomină ca să nu-mi mai zică nimeni zgârie-brânză, după cum, știu eu, că se zvonește despre mine.
Dimineață, Cristina ieși să se plimbe și să-l plimbe și pe Valet. Parascovia îi dădu plăcinte cu cartofi și cu ciuperci învelite într-un ștergar și ea se duse în grajd și le împărți la toți. Valet se culcă în ieslea lui Sting, și calul alb îl încălzea cu suflarea sa. Valet adormi, iar Cristina ieși din nou în curte și zări o scară ce ducea în pod. Fetița vru să vadă ce-i acolo și urcă în fugă scările. Văzu o mulțime de cărți, unele cu desene și povești pe care, probabil, le citise tatăl ei în copilărie. Mai erau și cărți cumpărate de tatăl Tanei în speranța că fiicei o să-i placă lectura. Însă Tanea la școală, era cea mai slabă dintre toți elevii și mereu se plângea că are dureri de cap. Învăță cu greu să scrie și să citească și în clasa a treia abandonă școala. Mama îi angajă un învățător, însă, din cauza capriciilor ei, el refuză să facă lecțiile cu ea. Încetând să mai învețe, într-o zi, când mama lipsea de acasă, îi porunci Ioanei să care toate cărțile în pod până când îi va veni ei cheful să le citească.
Cristina privea cărțile cu interes, însă tatăl ei, mereu ocupat cu muncile ca să câștige măcar un ban pentru familie, reușise s-o învețe doar câteva litere. Printre cărți era și una cu ilustrații și poezioare ca alfabetul să poată fi însușit mai lesne. Mai era acolo și o ladă veche cu fotografii. Printre ele Cristina îl recunoscu pe tatăl său mic, apoi mare, fotografiat în fața unui castel minunat care, probabil, îi aparținuse bunicului ei după tată. Cristina puse câteva fotografii în cărțulie și, luând-o cu ea, se întoarse la bucătărie, îi spuse Parascoviei ce a descoperit în pod și-i arătă bunei bucătărese fotografiile.
Ea lăcrimă văzând toată familia stăpânului său de demult, din care făcea parte și mica orfană, și zise: - Castelul acesta minunat a fost al bunicii și bunicului tău, dar mătușa ta l-a vândut, că nu se mai satură de bani. Crede-mă însă că în viață se întâmplă de toate și acest castel din munți într- o zi te va primi ca pe o ființă dragă și apropiată. Trebuie doar să crezi și să aștepți.
Cristina o întrebă: - Parascovia, ai putea să mă înveți alfabetul?
- Nu pot, răspunse biata femeie. Sper să-l înveți tu și să mă înveți și pe mine să citesc.
În bisericuța din apropierea casei mele există o școală duminicală unde copiii de oameni săraci învață carte, dacă vrei, o să te duc acolo. Iată chiar acum, de îndată ce termin de făcut bucatele și o servesc pe cucoană, iar ea și Tatiana se vor duce la culcare, o să ne șupurim pe poarta din dosul grajdului și ne vom duce la școală ca să pun un cuvânt bun pentru tine. Astăzi e zi de duminică și cucoana chiar dacă mă va vedea că plec n-o să îndrăznească să-mi spună nimic, deoarece eu adesea umblu la biserică.
Însă cucoana se pregătise și ea să plece în oraș cu fiică-sa și ieși să-i spună că va lua prânzul la prietena sa, cucoana Claudia, azi aceea își sărbătorește ziua de naștere, ea și fiica îi vor cumpăra un cadou și vor pleca la aniversară.
Parascovia se bucură, iar domnișoara Tatiana, îmbrăcată ca și maică-sa de sărbătoare în catifea roșie, o privi pe verișoara sa cu atâta ură, încât Cristina, în urma acelei priviri, se clătină.
Cucoana ieși, Parascovia se uită la fetiță și o întrebă:
- Ce-i cu tine, Cristina?
- Nu știu, când Tanea s-a uitat la mine, am amețit.
Parascovia zise: - Știi, pe mine bunica ta, care cunoștea bine magia, m-a învățat că atunci când cineva se uită rău la tine, trebuie să i te uiți în ochiul stâng cu ambii ochi și tot răul se va întoarce la el. Așa că de azi înainte așa să faci, copila mea. Iar după ce vei învăța să citești, am o carte ascunsă, dăruită de bunica ta, e despre magia albă și tradițiile ei, se păstra în familia bunicii tale, se zice că are mii de ani și s-a transmis prin moștenire de la bunici la nepoțele. Însă bunicii tale nu i-a plăcut Tanea și nu a dorit să i-o dea înainte de moarte. Mi-a încredințat-o mie și mi-a spus că, dacă mă voi întâlni vreodată cu nepoțica de la fiu, să i-o dau ei. Numai ei și nimănui altcuiva. Deoarece va duce o viață anevoioasă și tocmai ea o să aibă nevoie de ajutor magic. În această carte va găsi tot ce-i trebuie și își va îmbunătăți cât de cât destinul. Multe și de toate are să îndure acest copil. Am întrebat-o pe bunica ta cum să o găsesc pe nepoțica ei.
Ea mi-a răspuns:
- Sunt convinsă că într-o bună zi o să vină în pragul casei și tu ai să-i ții loc de mamă. Am văzut asta în cărțile TAROT, așa că nu trebuie să o cauți, ea singură va veni la tine și o să-i devii omul cel mai apropiat. Şi iată, n-au trecut nici cinci ani, și prorocirea bunicii tale s-a îndeplinit.
Fetița o privi uimită pe Parascovia și zise:
- Dacă bunica știa totul, de ce nu ne-a căutat și nu ne-a luat la ea?
- Ce să-ți răspund, fetițo, cred că mătușa ta Ludmila nu i-a permis. După cum și pe bunicul tău l-a împiedicat să se întâlnească cu fiul. Bănuiesc că s-a dus la vreo țigancă și i-a făcut vrăji tatălui tău ca toată averea să-i revină numai ei.
- Adu mai repede cina și pleacă acasă. Tanei i s-a făcut foame și m-a trimis să văd dacă e gata.
La cină Parascovia gătise o omletă din douăzeci de ouă cu smântână și făină ce crescuse și se rumenise în cuptor.
Ioana așternu masa și așeză pe ea tot ce era pregătit pentru cină. Obosită de-a binelea după o zi lungă de muncă, așteptă până cucoana și fiica ei mâncară, strânse masa și plecă la culcare. Iar Parascovia plecă la casa ei ca a doua zi dis-de-dimineață să revină, să apuce să o hrănească pe fetiță și pe Valet înainte ca stăpâna să se trezească. Astfel trecu prima noapte a Cristinei în casa mătușii sale. Căldura ce venea de la bătrânul câine o încălzea pe fetiță și ea dormea încălzindu-se nu de la un om apropiat, ci de la un câine care trăiește puțin pentru că arde pe de-a întregul de dragul stăpânului care l-a ales doar pe el.
Dimineața câinele o trezi pe Cristina atingând-o cu nasul și ea pricepu că vrea să-și facă nevoile și apoi și ea trebuia să se ducă la toaleta pentru servitori. Se îmbrăcă repede, îl chemă pe Valet să o urmeze și ambii pășiră cu băgare de seamă prin bucătărie ieșind prin ușa din spate pe care o deschiseră cu cheia lăsată de Parascovia în lacăt. Câinele o zbughi afară sărind voios pe zăpada proaspăt căzută, iar fetița alergă la toaleta pentru servitori.
Cristina și Valet, care credea că va sta mereu în casă, se întoarseră în fugă și se băgară din nou în așternutul pregătit pentru Cristina. Se auziră pași și în casă intră Parascovia. Se apropie imediat de fetiță ca să afle cum și-a petrecut prima noapte.
Parascovia încălzi omleta și le aduse câte o bucată fetiței și câinelui, apoi se apucă să prepare clătite cu brânză și cu fructe pentru micul dejun al cucoanei, însă în primul rând pentru ele, cele care lucrează, pentru fetiță și câinele ei.
Dimineață cucoana dormea până târziu și, de îndată ce termină clătitele, Parascovia îi pofti la masă pe Cristina, pe Ioana și pe Valet, care, pentru o mai mare siguranță, se tupilase sub masă și doar cu lăbuța le dădea de știre că mai dorește o clătită apetisantă. După ce băură lapte fierbinte și terminară masa de dimineață, Parascovia se apucă iarăși să prepare clătite, de data aceasta pentru cucoana Ludmila și fiica ei Tanea. Când bucătăreasa termină deja de gătit clătitele iar Cristina ieșise împreună cu Valet să le ducă de mâncare grăjdarului și calului bătrân Sting, veni cucoana și zise: - Am pus un semn pe omletă, iar tu ai tăiat-o și ai așezat-o pe farfurie, văd că e cu mult mai puțină decât ieri.
- Nu știu, răspunse calm Parascovia. Abia am sosit și m-am apucat să fac clătite, iar omleta am tăiat-o frumos ca s-o servesc la masă. Dacă nu-ți place, cucoană, achită-te cu mine și eu o să plec, o să-mi găsesc de lucru în altă parte.
Cucoana întrebă nemulțumită: - Dar nepoată-mea unde e?
Parascovia răspunse:
- A plecat afară să se joace un pic, pasămite, se zbenguie în grajd cu Valet ori cu Sting.
Cucoana întrebă: - Nu-i dai nimic de mâncare în afară de pâine și apă? Cum a fost obișnuită
acasă, așa să trăiască și aici.
Parascovia răspunse: - Păi noi toți ne hrănim numai cu pâine și apă, la dumneata totul e cu măsură și rar ce rămâne după mese.
Cucoana zise: - Păi ce vrei, sunt foarte econoamă, de aceea și am de toate, că, dacă v-aș ghiftui pe toți, așa cum v-ar plăcea vouă, m-aș ruina. Du mai repede clătitele astea pe masă, celelalte le vei aduce mai târziu. Tanea s-a trezit, moare de foame, iar o cuconiță nu trebuie să umble flămândă. Dacă începe să plângă, toată ziua ni se duce de râpă. Iar când e sătulă, e fetiță cuminte.
Parascovia răspunse:
- Cucoană, fiica dumitale nu știu când umblă flămândă, căci tot timpul mestecă ceva între mese, nuci sau bomboane, iar cuminte și binevoitoare n-a văzut-o încă nimenea. Cu cine o fi semănând? Până și dumneata uneori, e adevărat că rar de tot, ești bine dispusă, iar ea niciodată, pe fața ei stă scrisă răutatea, ce-o să iasă din ea când va crește?
Cucoana spuse: - Fiica mea este perfecțiunea întruchipată, poate doar e cam mică de statură, nu înțeleg cu cine seamănă. Iar ție și Ioanei vi se pare că-i o scorpie, de ce nu vă place oare fetița mea? E un copil ca toți copiii, crește fără tată, de aceea o iubesc fără rezerve.
Tatiana era o fetiță de zece ani, mică de stat, dolofană, cu păr bălai și ochi mici, iscoditori, cu buze subțiri și o privire foarte neplăcută. Era mereu nemulțumită de ceva, în ciuda faptului că maică-sa se făcea luntre și punte ca să-i intre în voie.
Cucoana Ludmila se întoarse în sufragerie unde fiica ei înfuleca de zor clătitele turnând peste ele smântână și nici nu avea de gând să-i lase măcar câteva și mamei sale. Învățată ca totul să-i revină doar ei, până maică-sa se așeză și ea la masă mâncă toate clătitele. Cucoana se mulțumi doar cu omleta rămasă și nu-i făcu fiicei observație că-i din cale afară de lacomă. Iar ea în general își închipuia că-i buricul pământului și toată lumea e obligată să-i facă mendrele.
Parascovia mai prăji câteva clătite și i le dădu repede Cristinei, iar ea le împărți frățește cu grăjdarul, câinele și calul, după cum o învățaseră acasă mama și tata.
Înghețând de frig, Cristina și Valet se întoarseră la bucătărie. Valet se piti sub masă unde Parascovia așternuse un sac cu fân. Parascovia se apucă să coacă fursecuri, o parte cu cacao și nuci ce căpătau o culoare cafenie, altă parte cu vanilină și cu stafide. Căldura și aroma copturilor l-ar fi doborât imediat pe oricine s-ar fi aflat acolo și, când primele fursecuri fură gata, Parascovia le puse pe o farfurie și îi porunci Cristinei să se ascundă sub masă și, împreună cu Valet, să mănânce bunătățile de la care îți lăsa gura apă.
Tatiana intră în bucătărie și întrebă:
- Unde-i orfana care ne-a căzut belea pe cap mie și mamei?
Parascovia îi răspunse: - O fi stând la taifas cu Valet și cu Sting în grajd.
Tatiana zâmbi mulțumită și zise: - Bine că măcar ea își cunoaște locul.
Parascovia spuse: - Nici dumitale nu-ți stă bine să vii la bucătărie, ești doar domnișoară înstărită, trebuie să stai numai în sufragerie și să te duci în vizită la boieri avuți.
Tatiana zise: - În privința aceasta, bucătăreasă, ai dreptate. De multă vreme nu am mai fost nicăieri cu mama, o s-o rog chiar acum să ne ducem în ospeție. E o zi însorită, chiar dacă e geroasă, așa că e tocmai bună pentru o plimbare cu sania și o vizită.
Tatiana alergă în fugă la maică-sa, o convinse și foarte curând plecară, spunând că vor sosi la cină, așa că Parascovia să gătească găină cu orez. Parascovia spuse:
- Cucoană, dar bani ca să cumpăr o găină la prăvălia de alături mi-ați lăsat?
Nemulțumită, cucoana își deschise portmoneul și întrebă cât costă acum o găină mare.
Parascovia numi un preț care să ajungă pentru două găini. Clienților permanenți prăvăliașul le făcea reduceri esențiale. Oftând, cucoana îi dădu banii și plecă în frumoasa sa sanie-caleașcă pe care o moștenise de la tatăl ei.
Astfel Parascovia putu să fiarbă găină cu orez și pentru cucoană și pentru ei, servitorii. Când mâncarea fu gata, îl chemă și pe grăjdar și toți împreună se ospătară din bucatele gustose, terminând și o găină, iar oasele le dădură lui Valet, căruia grozav îi plăceau ciolănelele și orezul auriu fiert în supă.
Seara, la întoarcere, Tatiana îi spuse mamei sale:
- Du-te să vezi dacă servitorii noștri n-au mâncat jumătate de găină.
Cucoana Ludmila intră în bucătărie când Parascovia așeza pe un platou orezul și carnea și, convingându-se că nu lipsește nimic, se întoarse în sufragerie ca să ia masa. Deoarece cucoana nu prea avea obiceiul să invite oaspeți, la cucoana Claudia fusese servită doar cu cafea, fructe și dulceață și, oricât zăbovi Ludmila în ospeție, bârfind toți boierii din voievodat, servitorii nu mai puseseră masa pentru musafire. Simțind că a flămânzit de tot, Tatiana îi spuse mamei sale că vrea acasă, că s-a săturat să stea fără nici o treabă și să asculte discuțiile celor mari. Cucoana Claudia a vrut să o învețe minte pe prietena sa de școală, căci de câte ori venea la ea era servită doar cu ceai și cafea. Sau cu dulceață și apă. Cucoana Ludmila se pregăti de plecare, iar cucoana Claudia, fiind mereu la curent cu toate, o întrebă:
- Am auzit că fratele tău împreună cu soția au ars în incendiu, este adevărat?
- Da, însă nu am vrut să vorbesc despre lucruri neplăcute, știi și tu în ce relații eram cu el. Spre deosebire de mine, nu asculta de părinți și l-a căutat pe dracu. Iar nepoata am adăpostit-o, doar n¬o să arunc pe drumuri orfana.
Cucoana Claudia zise: - Aseară la balul domnitorului, la care am fost invitată cu ocazia Crăciunului, se vorbea că un țăran a adus-o la tine în prag pe fetița fratelui tău. Cică e frumoasă ca o păpușică și seamănă ca două picături de apă cu el.
Ludmila spuse:
- Așa este, dar nu știi oare de ce eu n-am fost invitată la bal la palatul Voievodului?
Cucoana Claudia răspunse: - Când cineva se pregătește să-ți facă o vizită și bate la tine la
poartă, servitoarea ta iese și anunță că cucoana este bolnavă și nu primește pe nimeni. Probabil că Voievodul Vlad, căruia i se aduce la cunoștință totul, și-o fi zis că de bună seamă ești bolnavă și n-o să poți veni la bal. Țin să-ți comunic că balul a fost extraordinar, am sosit acasă abia spre dimineață și am hotărât ca azi să nu mănânc nimic după belșugul de bucate de aseară.
Acasă, cucoana Ludmila, servindu-se cu orez și înfulecând toată găina, zise:
- Da-a! Drept se spune că nicăieri nu-i ca acasă, aici poți să mănânci ce dorești și cât dorești. Tanea, ai observat că doamna Claudia a făcut o aluzie că eu când primesc pe cineva în ospeție, nu întind niciodată masa? Iar eu totdeauna caut să-mi primesc oaspeții cum e mai bine, ca să vezi cât de nedrepți sunt oamenii cu mine!
Tanea, lingându-și degetele după ce termină pieptul de găină, zise: - Mamă! Nu-ți face inimă rea, că tot nimeni n-are să-ți spună mulțumesc! Păcat doar că n-ai fost invitată la balul Voievodului Vlad. Și eu, când voi crește mare, nu o să fiu binevenită la palat.
Cucoana Ludmila zise: - Am să dau un bal când o să împlinești zece ani, și am să invit toți boierii. O să pregătesc o masă de pomină ca să nu-mi mai zică nimeni zgârie-brânză, după cum, știu eu, că se zvonește despre mine.
Dimineață, Cristina ieși să se plimbe și să-l plimbe și pe Valet. Parascovia îi dădu plăcinte cu cartofi și cu ciuperci învelite într-un ștergar și ea se duse în grajd și le împărți la toți. Valet se culcă în ieslea lui Sting, și calul alb îl încălzea cu suflarea sa. Valet adormi, iar Cristina ieși din nou în curte și zări o scară ce ducea în pod. Fetița vru să vadă ce-i acolo și urcă în fugă scările. Văzu o mulțime de cărți, unele cu desene și povești pe care, probabil, le citise tatăl ei în copilărie. Mai erau și cărți cumpărate de tatăl Tanei în speranța că fiicei o să-i placă lectura. Însă Tanea la școală, era cea mai slabă dintre toți elevii și mereu se plângea că are dureri de cap. Învăță cu greu să scrie și să citească și în clasa a treia abandonă școala. Mama îi angajă un învățător, însă, din cauza capriciilor ei, el refuză să facă lecțiile cu ea. Încetând să mai învețe, într-o zi, când mama lipsea de acasă, îi porunci Ioanei să care toate cărțile în pod până când îi va veni ei cheful să le citească.
Cristina privea cărțile cu interes, însă tatăl ei, mereu ocupat cu muncile ca să câștige măcar un ban pentru familie, reușise s-o învețe doar câteva litere. Printre cărți era și una cu ilustrații și poezioare ca alfabetul să poată fi însușit mai lesne. Mai era acolo și o ladă veche cu fotografii. Printre ele Cristina îl recunoscu pe tatăl său mic, apoi mare, fotografiat în fața unui castel minunat care, probabil, îi aparținuse bunicului ei după tată. Cristina puse câteva fotografii în cărțulie și, luând-o cu ea, se întoarse la bucătărie, îi spuse Parascoviei ce a descoperit în pod și-i arătă bunei bucătărese fotografiile.
Ea lăcrimă văzând toată familia stăpânului său de demult, din care făcea parte și mica orfană, și zise: - Castelul acesta minunat a fost al bunicii și bunicului tău, dar mătușa ta l-a vândut, că nu se mai satură de bani. Crede-mă însă că în viață se întâmplă de toate și acest castel din munți într- o zi te va primi ca pe o ființă dragă și apropiată. Trebuie doar să crezi și să aștepți.
Cristina o întrebă: - Parascovia, ai putea să mă înveți alfabetul?
- Nu pot, răspunse biata femeie. Sper să-l înveți tu și să mă înveți și pe mine să citesc.
În bisericuța din apropierea casei mele există o școală duminicală unde copiii de oameni săraci învață carte, dacă vrei, o să te duc acolo. Iată chiar acum, de îndată ce termin de făcut bucatele și o servesc pe cucoană, iar ea și Tatiana se vor duce la culcare, o să ne șupurim pe poarta din dosul grajdului și ne vom duce la școală ca să pun un cuvânt bun pentru tine. Astăzi e zi de duminică și cucoana chiar dacă mă va vedea că plec n-o să îndrăznească să-mi spună nimic, deoarece eu adesea umblu la biserică.
Însă cucoana se pregătise și ea să plece în oraș cu fiică-sa și ieși să-i spună că va lua prânzul la prietena sa, cucoana Claudia, azi aceea își sărbătorește ziua de naștere, ea și fiica îi vor cumpăra un cadou și vor pleca la aniversară.
Parascovia se bucură, iar domnișoara Tatiana, îmbrăcată ca și maică-sa de sărbătoare în catifea roșie, o privi pe verișoara sa cu atâta ură, încât Cristina, în urma acelei priviri, se clătină.
Cucoana ieși, Parascovia se uită la fetiță și o întrebă:
- Ce-i cu tine, Cristina?
- Nu știu, când Tanea s-a uitat la mine, am amețit.
Parascovia zise: - Știi, pe mine bunica ta, care cunoștea bine magia, m-a învățat că atunci când cineva se uită rău la tine, trebuie să i te uiți în ochiul stâng cu ambii ochi și tot răul se va întoarce la el. Așa că de azi înainte așa să faci, copila mea. Iar după ce vei învăța să citești, am o carte ascunsă, dăruită de bunica ta, e despre magia albă și tradițiile ei, se păstra în familia bunicii tale, se zice că are mii de ani și s-a transmis prin moștenire de la bunici la nepoțele. Însă bunicii tale nu i-a plăcut Tanea și nu a dorit să i-o dea înainte de moarte. Mi-a încredințat-o mie și mi-a spus că, dacă mă voi întâlni vreodată cu nepoțica de la fiu, să i-o dau ei. Numai ei și nimănui altcuiva. Deoarece va duce o viață anevoioasă și tocmai ea o să aibă nevoie de ajutor magic. În această carte va găsi tot ce-i trebuie și își va îmbunătăți cât de cât destinul. Multe și de toate are să îndure acest copil. Am întrebat-o pe bunica ta cum să o găsesc pe nepoțica ei.
Ea mi-a răspuns:
- Sunt convinsă că într-o bună zi o să vină în pragul casei și tu ai să-i ții loc de mamă. Am văzut asta în cărțile TAROT, așa că nu trebuie să o cauți, ea singură va veni la tine și o să-i devii omul cel mai apropiat. Şi iată, n-au trecut nici cinci ani, și prorocirea bunicii tale s-a îndeplinit.
Fetița o privi uimită pe Parascovia și zise:
- Dacă bunica știa totul, de ce nu ne-a căutat și nu ne-a luat la ea?
- Ce să-ți răspund, fetițo, cred că mătușa ta Ludmila nu i-a permis. După cum și pe bunicul tău l-a împiedicat să se întâlnească cu fiul. Bănuiesc că s-a dus la vreo țigancă și i-a făcut vrăji tatălui tău ca toată averea să-i revină numai ei.
Se zice că bunicii și bunicului le punea în pahare un praf ca ei să nu aibă ținere de minte și să se strămute mai degrabă pe lumea cealaltă. Eu n-am văzut, dar a văzut Agata, bătrâna servitoare, și i-a spus doamnei, însă ea i-a răspuns: - Agata, fiica mea e talpa iadului și nimic nu o oprește când e vorba de bani. Oricât i-ai da, i se pare puțin, așa că eu nu sunt bucuroasă de viață și n-o să întreprind nimic ca să mă salvez, deși pot. Pesemne eu și soțul meu am fost blestemați pentru anumite păcate să dăm viață unei asemenea fiice. Așa că suntem răsplătiți după faptele săvârșite.
După moartea bunicii tale, Agata a primit în dar o căsuță și o rentă pe viață pentru că a fost slugă credincioasă. Cucoana Ludmila, când a aflat, s-a făcut foc și pară, dar nu s-a putut împotrivi voinței mamei, exprimată în testament.
Cristina întrebă: - Dar de ce mie și tatălui meu nu ne-a lăsat nimic?
Parascovia îi răspunse: - Era supărată pe tatăl tău pentru că trimitea oameni după el, îl chema să-l vadă, iar el nu a venit nici atunci când dânsa zăcea bolnavă la pat.
Cristina spuse:
- Nu-i adevărat, tatăl se ducea, numai că sora lui pusese paznici ca să păzească castelul și să nu permită nimănui să intre. Odată a venit acasă amărât și a spus: doar nu m-am dus ca să cer de la părinți, cum crede soră-mea, m-am dus să-i văd pur și simplu și să stau de vorbă cu ei.
Parascovia spuse: - Bănuiam că-i anume așa, iar tu mi-ai confirmat bănuielile mele de atunci. Haidem, fetițo, mai repejor la părintele Teoctist și, ca să nu-ți fie frig, o să-ți pun șalul meu pufos pe care l-am luat de acasă.
Ieșiră din casă și ajunseră în câteva minute la bisericuța în curtea căreia erau mulți copii care abia terminaseră lecțiile.
Parascovia îl văzu pe părinte și îi dădu un pachet cu fursecuri spunându-i la ureche Cristinei:
- Cucoana noastră nu vă sărăci!
Părintele îi mulțumi pentru dar bunei sale enoriașe care uneori îi aducea prăjiturele ce nu aveau egal de gustoase ce erau. Se uită la mica fetiță care-l privea cu ochii săi mari și strălucitori și întrebă: - Pe cine ne-ai adus la școală?
Parascovia răspunse: - De fapt e nepoata cucoanei noastre Ludmila, părinții ei, cred că ați auzit, au ars în incendiu, însă ea nu are nevoie de copilă. Preferă să o țină în grajd și s-o hrănească doar cu pesmeți mucegăiți. Dar n-o să fie așa cum binevoiește ea părinte. Fetița vrea foarte tare să învețe a scrie și a citi, se zice că tatăl ei a fost un elev excelent, se vede că-i seamănă lui.
Părintele zise: - Pe lume există multă durere și nedreptate, însă Dumnezeu le vede pe toate și face dreptate. Așa că și stăpâna ta pentru că nedreptățește copila, își va primi pedeapsa. Cum te cheamă, frumoasă mică?
Fetița răspunse: - Pe mine, părinte Teoctist, mă cheamă Cristina și m-am născut în ziua când s¬a născut Mântuitorul, în noaptea de Crăciun. Am rămas ca prin minune vie și vreau să învăț, poate mai apoi îi voi învăța și pe copilașii dumneavoastră după ce eu însămi o să știu carte.
Preotul spune: - Văd că ești o fetiță curajoasă și dacă o să citești mult, mult o să știi și de bună seamă o să vrei să fii învățătoare.
Cristina răspunse: - Când o să cresc, o să fiu prințesă, o să am de toate și o să construiesc numaidecât o biserică în care o să deschid o școală pentru orfanii săraci.
Părintele zâmbi și zise: - Văd că tu deja ai planificat totul, să sperăm că, ținând seama de neamul din care te tragi, toate acestea se vor realiza, deocamdată învață și ascult-o în toate pe Parascovia. Şi să mai știi, Cristina, că dacă vei învăța să citești și tot ce se predă în școala noastră, o să te îmbogățești cu cunoștințe care nu sunt mai puțin valoroase decât bogățiile adevărate.
Cristina spuse: - Părinte, dacă tot am venit aici, ocupați-vă de mine dacă nu vă este greu.
După moartea bunicii tale, Agata a primit în dar o căsuță și o rentă pe viață pentru că a fost slugă credincioasă. Cucoana Ludmila, când a aflat, s-a făcut foc și pară, dar nu s-a putut împotrivi voinței mamei, exprimată în testament.
Cristina întrebă: - Dar de ce mie și tatălui meu nu ne-a lăsat nimic?
Parascovia îi răspunse: - Era supărată pe tatăl tău pentru că trimitea oameni după el, îl chema să-l vadă, iar el nu a venit nici atunci când dânsa zăcea bolnavă la pat.
Cristina spuse:
- Nu-i adevărat, tatăl se ducea, numai că sora lui pusese paznici ca să păzească castelul și să nu permită nimănui să intre. Odată a venit acasă amărât și a spus: doar nu m-am dus ca să cer de la părinți, cum crede soră-mea, m-am dus să-i văd pur și simplu și să stau de vorbă cu ei.
Parascovia spuse: - Bănuiam că-i anume așa, iar tu mi-ai confirmat bănuielile mele de atunci. Haidem, fetițo, mai repejor la părintele Teoctist și, ca să nu-ți fie frig, o să-ți pun șalul meu pufos pe care l-am luat de acasă.
Ieșiră din casă și ajunseră în câteva minute la bisericuța în curtea căreia erau mulți copii care abia terminaseră lecțiile.
Parascovia îl văzu pe părinte și îi dădu un pachet cu fursecuri spunându-i la ureche Cristinei:
- Cucoana noastră nu vă sărăci!
Părintele îi mulțumi pentru dar bunei sale enoriașe care uneori îi aducea prăjiturele ce nu aveau egal de gustoase ce erau. Se uită la mica fetiță care-l privea cu ochii săi mari și strălucitori și întrebă: - Pe cine ne-ai adus la școală?
Parascovia răspunse: - De fapt e nepoata cucoanei noastre Ludmila, părinții ei, cred că ați auzit, au ars în incendiu, însă ea nu are nevoie de copilă. Preferă să o țină în grajd și s-o hrănească doar cu pesmeți mucegăiți. Dar n-o să fie așa cum binevoiește ea părinte. Fetița vrea foarte tare să învețe a scrie și a citi, se zice că tatăl ei a fost un elev excelent, se vede că-i seamănă lui.
Părintele zise: - Pe lume există multă durere și nedreptate, însă Dumnezeu le vede pe toate și face dreptate. Așa că și stăpâna ta pentru că nedreptățește copila, își va primi pedeapsa. Cum te cheamă, frumoasă mică?
Fetița răspunse: - Pe mine, părinte Teoctist, mă cheamă Cristina și m-am născut în ziua când s¬a născut Mântuitorul, în noaptea de Crăciun. Am rămas ca prin minune vie și vreau să învăț, poate mai apoi îi voi învăța și pe copilașii dumneavoastră după ce eu însămi o să știu carte.
Preotul spune: - Văd că ești o fetiță curajoasă și dacă o să citești mult, mult o să știi și de bună seamă o să vrei să fii învățătoare.
Cristina răspunse: - Când o să cresc, o să fiu prințesă, o să am de toate și o să construiesc numaidecât o biserică în care o să deschid o școală pentru orfanii săraci.
Părintele zâmbi și zise: - Văd că tu deja ai planificat totul, să sperăm că, ținând seama de neamul din care te tragi, toate acestea se vor realiza, deocamdată învață și ascult-o în toate pe Parascovia. Şi să mai știi, Cristina, că dacă vei învăța să citești și tot ce se predă în școala noastră, o să te îmbogățești cu cunoștințe care nu sunt mai puțin valoroase decât bogățiile adevărate.
Cristina spuse: - Părinte, dacă tot am venit aici, ocupați-vă de mine dacă nu vă este greu.
Părintele spuse:
- Apreciez râvna ta de a învăța și hai să facem astăzi prima lecție. Du-te în clasa din care abia au ieșit copiii, și îndată vin și eu.
Parascovia întrebă: - Când să vin după fetiță?
Preotul o rugă să vină peste două ore iar el deschise o carte și îi arătă Cristinei prima literă a alfabetului. Fetița asculta prinzând totul din zbor. În două ore Cristina reuși să însușească zece litere, preotul îi desena litera și o întreba, iar fetița nu greși niciodată. Când Parascovia sosi după ea, el îi spuse: - Da! Ar fi fost mare păcat să nu învețe! Are o memorie fenomenală și prinde totul din zbor. E o plăcere să te ocupi cu ea, așa că te aștept, Cristina, la lecția viitoare.
Astfel, în fiecare duminică Parascovia o aducea dimineața la lecții și ea ședea în prima bancă pentru că era cea mai mică dintre copii. La sfârșitul lecțiilor copiilor li se aducea un bidon cu lapte fierbinte și chifle proaspete. Copiii beau lapte doar aici, acasă trăiau în sărăcie și nu aveau ce mânca.
Le trimitea copiilor lapte deja de șase ani de zile contesa Esmeralda, cunoscută în tot voievodatul. Cu mulți ani în urmă ea venise la preot să se mărturisească și după spovedanie, îi spuse: - Părinte Teoctist! Sunteți cel mai înțelept om din câți știu. Nu v-am vorbit niciodată, dar port în suflet o mare durere. Sunt căsătorită de mai mulți ani, mă împac foarte bine cu soțul, dar nicidecum nu putem avea copii. Mă uit, iată, la copiii dumneavoastră de la școală, părinții lor nici nu bănuiesc cât sunt de fericiți!
Preotul răspunse: - Probabil este o încercare la care v-a supus viața. Vă propun ca în fiecare duminică să le aduceți copiilor acestora lapte de care au mare nevoie ca să crească sănătoși. O să le spun ca după ce le vom da lapte, fiecăruia câte o cană, să se roage în cor pentru dumneavoastră și pentru ca Maica Domnului, care aude totul, să se îndure și să fiți dăruită cu un copil după cum a fost dăruită și Ea. O să vă convingeți, contesă, că încă nu au dispărut minunile de pe lume și o să aveți un urmaș. Trebuie doar să credeți și totul se va împlini.
Contesa îl întrebă: - Părinte, de ce nu mi-ați spus asta mai demult?
Părintele răspunse:
- Pentru că nu m-ați întrebat, iar acum că m-ați întrebat, se vede că a venit timpul, deoarece în viață totul se petrece la timpul său. Iar eu nu am dreptul să intervin în viața altora și iată că acum dumneavoastră v-ați mărturisit durerea din suflet și eu sunt obligat să vă dau un sfat cum să o vindecați!
Din ziua aceea copiilor li se dădea nu numai lapte, ci și chifle proaspete. Într-adevăr, peste un an și ceva contesa Esmeralda născu o fetiță foarte frumoasă. Acum, când fetița crescuse mai mare, ea venea cu fiica, pe care o botezase Diana, la preot și considera că e un dar de la Cel de Sus și o minune ce se săvârșise grație milostiv-veniei sale și rugăciunilor copiilor.
În acea duminică de 1 februarie Diana împlinea șapte ani și ea le împărți cu mâna ei tuturor copiilor bomboane și turte dulci. Era îmbrăcată ca o păpușă scumpă care, pe lângă hăinuțele sărăcăcioase ale copiilor, părea pogorâtă din altă lume, din veșnicul basm al bogăției.
Cristina își aminti o poezioară cu urări de ziua de naștere pe care o compusese singură la vârsta de cinci anișori și întrebă:
- Pot să-i recit o poezioară de-a mea domnișoarei Diana?
Contesa Esmeralda o privi pe fetița îndrăzneață și încă mică de tot și zise:
- Desigur, dar mai întâi spune-mi cum te numești.
Fetița răspunse:
- Părinții m-au numit Cristina. Dar iată poezioara mea pentru Diana, scrisă de mine:
- Apreciez râvna ta de a învăța și hai să facem astăzi prima lecție. Du-te în clasa din care abia au ieșit copiii, și îndată vin și eu.
Parascovia întrebă: - Când să vin după fetiță?
Preotul o rugă să vină peste două ore iar el deschise o carte și îi arătă Cristinei prima literă a alfabetului. Fetița asculta prinzând totul din zbor. În două ore Cristina reuși să însușească zece litere, preotul îi desena litera și o întreba, iar fetița nu greși niciodată. Când Parascovia sosi după ea, el îi spuse: - Da! Ar fi fost mare păcat să nu învețe! Are o memorie fenomenală și prinde totul din zbor. E o plăcere să te ocupi cu ea, așa că te aștept, Cristina, la lecția viitoare.
Astfel, în fiecare duminică Parascovia o aducea dimineața la lecții și ea ședea în prima bancă pentru că era cea mai mică dintre copii. La sfârșitul lecțiilor copiilor li se aducea un bidon cu lapte fierbinte și chifle proaspete. Copiii beau lapte doar aici, acasă trăiau în sărăcie și nu aveau ce mânca.
Le trimitea copiilor lapte deja de șase ani de zile contesa Esmeralda, cunoscută în tot voievodatul. Cu mulți ani în urmă ea venise la preot să se mărturisească și după spovedanie, îi spuse: - Părinte Teoctist! Sunteți cel mai înțelept om din câți știu. Nu v-am vorbit niciodată, dar port în suflet o mare durere. Sunt căsătorită de mai mulți ani, mă împac foarte bine cu soțul, dar nicidecum nu putem avea copii. Mă uit, iată, la copiii dumneavoastră de la școală, părinții lor nici nu bănuiesc cât sunt de fericiți!
Preotul răspunse: - Probabil este o încercare la care v-a supus viața. Vă propun ca în fiecare duminică să le aduceți copiilor acestora lapte de care au mare nevoie ca să crească sănătoși. O să le spun ca după ce le vom da lapte, fiecăruia câte o cană, să se roage în cor pentru dumneavoastră și pentru ca Maica Domnului, care aude totul, să se îndure și să fiți dăruită cu un copil după cum a fost dăruită și Ea. O să vă convingeți, contesă, că încă nu au dispărut minunile de pe lume și o să aveți un urmaș. Trebuie doar să credeți și totul se va împlini.
Contesa îl întrebă: - Părinte, de ce nu mi-ați spus asta mai demult?
Părintele răspunse:
- Pentru că nu m-ați întrebat, iar acum că m-ați întrebat, se vede că a venit timpul, deoarece în viață totul se petrece la timpul său. Iar eu nu am dreptul să intervin în viața altora și iată că acum dumneavoastră v-ați mărturisit durerea din suflet și eu sunt obligat să vă dau un sfat cum să o vindecați!
Din ziua aceea copiilor li se dădea nu numai lapte, ci și chifle proaspete. Într-adevăr, peste un an și ceva contesa Esmeralda născu o fetiță foarte frumoasă. Acum, când fetița crescuse mai mare, ea venea cu fiica, pe care o botezase Diana, la preot și considera că e un dar de la Cel de Sus și o minune ce se săvârșise grație milostiv-veniei sale și rugăciunilor copiilor.
În acea duminică de 1 februarie Diana împlinea șapte ani și ea le împărți cu mâna ei tuturor copiilor bomboane și turte dulci. Era îmbrăcată ca o păpușă scumpă care, pe lângă hăinuțele sărăcăcioase ale copiilor, părea pogorâtă din altă lume, din veșnicul basm al bogăției.
Cristina își aminti o poezioară cu urări de ziua de naștere pe care o compusese singură la vârsta de cinci anișori și întrebă:
- Pot să-i recit o poezioară de-a mea domnișoarei Diana?
Contesa Esmeralda o privi pe fetița îndrăzneață și încă mică de tot și zise:
- Desigur, dar mai întâi spune-mi cum te numești.
Fetița răspunse:
- Părinții m-au numit Cristina. Dar iată poezioara mea pentru Diana, scrisă de mine:
Îngerul alb aripile-și deschide,
Păzindu-te de toate relele în viață,
Căci un copil se naște pentru fericire,
Deci fie foarte fericit destinul tău.
În ziua ta de naștere, Diana,
S-a săvârșit minunea așteptată
De ai tăi părinți! Şi fie ca tot
Binele din lume să-ți fie dăruit
Şi tu, și mama ta, și tatăl tău în veci
Să nu vă despărțiți.
Păzindu-te de toate relele în viață,
Căci un copil se naște pentru fericire,
Deci fie foarte fericit destinul tău.
În ziua ta de naștere, Diana,
S-a săvârșit minunea așteptată
De ai tăi părinți! Şi fie ca tot
Binele din lume să-ți fie dăruit
Şi tu, și mama ta, și tatăl tău în veci
Să nu vă despărțiți.
Contesei Esmeralda îi apărură lacrimi în ochi, doar cuvintele fetiței nimeriseră drept în țintă, ca și cum de bună seamă ar fi știut cât de tare așteptase ea nașterea Dianei.
Contesa întrebă: - Dar tu de unde ești?
Cristina răspunse: - Părinții mei nu aveau copii și s-au rugat multă vreme să se săvârșească o minune și iată că m-am ivit eu pe lume, păcat doar că am compus aceste versuri fără să știu că în curând ei vor pleca din viața mea. De aceea eu le doresc tuturor copiilor să nu se despartă niciodată de părinții lor, doar ei ne iubesc atât de tare pe noi, copiii, și abia când nu mai sunt ne dăm seama cine au fost pentru noi.
Contesa se uită la preot mirată de deșteptăciunea fetiței îndrăznețe.
Preotul o invită pe contesă în camera lui să servească un ceai, adus de un enoriaș din Egipt.
Contesa Esmeralda îi spuse Dianei:
- Fetița mea, stai puțin de vorbă cu Cristina, eu degrabă o să mă întorc.
În timp ce pășeau pe cărare, contesa îl întrebă pe preot:
- Chiar credeți că ea însăși a compus versurile, parcă ar fi scrise de un om matur.
Părintele Teoctist răspunse: - Mulți copii am învățat carte, însă fetița aceasta e deosebită. E întruchiparea unui înger, frumoasă, deșteaptă și bună, tot ce i se dă să mănânce la școală împarte cu ceilalți. Dar ce memorie are! E suficient să-i spui o dată și deja a memorizat. Însă are un destin trist! S-ar cuveni să trăiască în avuție și să nu cunoască sărăcia, dar să vezi cum stau lucrurile! Mătușa dreaptă a jefuit-o, o ține în grajd și nu-i dă de mâncare. Şi cine credeți că-i mătușa ei? Cucoana Ludmila pe care o cunoaștem cu toții.
Esmeralda își zise în gând: “Curios, și eu care am fost îndrăgostită de tatăl ei și nopți la rând am vărsat lacrimi în pernă că nu-mi acordă nici o atenție și am fost supărată rău pe el că s-a căsătorit atât de timpuriu și cu cine? Cu o croitoreasă, fiica pădurarului. Ia te uită ce surprize ne face viața, acum mă uit la fiica lui, doar părinții noștri au dorit atât de mult să ne căsătorim și fetița aceasta ar fi putut fi a mea dacă i-aș fi devenit soție”.
Preotul spuse: - Da, toată Transilvania știa despre prostia pe care a comis-o tatăl Cristinei, că- sătorindu-se cu o fată săracă, de neam prost. Unde mai pui că nici lor Dumnezeu multă vreme nu le-a dat copii, Cristina e aproape de o seamă cu Diana dumitale.
Contesa Esmeralda spuse:
- Destinele noastre se aseamănă, numai că al meu este mai norocos, m-am căsătorit și mi-am îndrăgit soțul pentru noblețea și caracterul lui minunat și acum nu regret că tatăl Cristinei nu a devenit soțul meu. Se vede că a întâlnit dragostea cea mare, adevărată și de dragul ei a depășit toate obstacolele, suportând sărăcia, a ars împreună cu femeia iubită.
Contesa întrebă: - Dar tu de unde ești?
Cristina răspunse: - Părinții mei nu aveau copii și s-au rugat multă vreme să se săvârșească o minune și iată că m-am ivit eu pe lume, păcat doar că am compus aceste versuri fără să știu că în curând ei vor pleca din viața mea. De aceea eu le doresc tuturor copiilor să nu se despartă niciodată de părinții lor, doar ei ne iubesc atât de tare pe noi, copiii, și abia când nu mai sunt ne dăm seama cine au fost pentru noi.
Contesa se uită la preot mirată de deșteptăciunea fetiței îndrăznețe.
Preotul o invită pe contesă în camera lui să servească un ceai, adus de un enoriaș din Egipt.
Contesa Esmeralda îi spuse Dianei:
- Fetița mea, stai puțin de vorbă cu Cristina, eu degrabă o să mă întorc.
În timp ce pășeau pe cărare, contesa îl întrebă pe preot:
- Chiar credeți că ea însăși a compus versurile, parcă ar fi scrise de un om matur.
Părintele Teoctist răspunse: - Mulți copii am învățat carte, însă fetița aceasta e deosebită. E întruchiparea unui înger, frumoasă, deșteaptă și bună, tot ce i se dă să mănânce la școală împarte cu ceilalți. Dar ce memorie are! E suficient să-i spui o dată și deja a memorizat. Însă are un destin trist! S-ar cuveni să trăiască în avuție și să nu cunoască sărăcia, dar să vezi cum stau lucrurile! Mătușa dreaptă a jefuit-o, o ține în grajd și nu-i dă de mâncare. Şi cine credeți că-i mătușa ei? Cucoana Ludmila pe care o cunoaștem cu toții.
Esmeralda își zise în gând: “Curios, și eu care am fost îndrăgostită de tatăl ei și nopți la rând am vărsat lacrimi în pernă că nu-mi acordă nici o atenție și am fost supărată rău pe el că s-a căsătorit atât de timpuriu și cu cine? Cu o croitoreasă, fiica pădurarului. Ia te uită ce surprize ne face viața, acum mă uit la fiica lui, doar părinții noștri au dorit atât de mult să ne căsătorim și fetița aceasta ar fi putut fi a mea dacă i-aș fi devenit soție”.
Preotul spuse: - Da, toată Transilvania știa despre prostia pe care a comis-o tatăl Cristinei, că- sătorindu-se cu o fată săracă, de neam prost. Unde mai pui că nici lor Dumnezeu multă vreme nu le-a dat copii, Cristina e aproape de o seamă cu Diana dumitale.
Contesa Esmeralda spuse:
- Destinele noastre se aseamănă, numai că al meu este mai norocos, m-am căsătorit și mi-am îndrăgit soțul pentru noblețea și caracterul lui minunat și acum nu regret că tatăl Cristinei nu a devenit soțul meu. Se vede că a întâlnit dragostea cea mare, adevărată și de dragul ei a depășit toate obstacolele, suportând sărăcia, a ars împreună cu femeia iubită.
Preotul spuse:
- Bucătăreasa cucoanei Ludmila mi-a zis că ea nici fratelui său şi nici soţiei lui nu le-a făcut, cel puţin de ochii lumii, un parastas. Fetiţa m-a întrebat cum se simt ei acolo, în ceruri, dacă, după cum i-a spus Parascovia, nu li s-a oficiat slujba de pomenire. Iar eu i-am răspuns că eu însumi luna aceasta am să oficiez un serviciu divin pentru odihna sufletelor lor.
Contesa Esmiralda scoase din poşetă nişte bani şi spuse:
- Ia, te rog, părinte, fă totul după cum cere datina, am fost prieteni şi mă simt datoare să-l ajut, de vreme ce am avut ocazia să-i cunosc fiica.
Preotul spuse:
- Dumneata, contesă, eşti ca totdeauna milostivă şi Dumnezeu te va răsplăti pentru tot binele pe care-l faci.
După ce servi ceaiul, contesa se întoarse la copilele care stăteau de vorbă. Contesa o privea pe mica fetiţă înfofolită cu un şal în care nu a îngheţat ca prin minune pe un asemenea ger şi îşi zise în gândul său că averea bunicului şi bunicii ei a fost imensă şi, dacă şi-ar vedea acum nepoţica, s¬ar răsuci pur şi simplu în mormânt. Ce scârbă mai e şi această cucoană Ludmila şi erau să devină rude. Toată Transilvania vuieşte că şi-a otrăvit treptat tatăl şi mama. Dacă i-aş fi stat şi eu în cale, te pomeneşti că m-ar fi otrăvit şi pe mine.
Diana, îmbrăcată în paltonaş de catifea cu blăniţă albă, în căciuliţă la fel din care îi ieşeau zulufii rebeli de culoarea paiului, o privea pe fetiţa care într-o clipă îi devenise prietenă, cu ochii săi mari şi îi zâmbea. Iar în obraji îi apărură gropiţe ca la tatăl ei. Purta mănuşi fine albastre şi strălucea de bunătate, dar întâi de toate de milă faţă de această fetiţă mică de ani ca şi ea.
Diana veni fuga la mama ei şi-i zise: - Mamă! Părinţii Cristinei au ars în casă şi e rudă cu fetiţa aceea cu care m-am certat în grădina publică, care arunca cu bulgări de zăpadă într-un pui de veveriţă pe care venisem să-l hrănesc.
O ţii minte, Tanea, fiica cucoanei Ludmila, care mai apoi şi-a cerut scuze pentru ea?
Cristina zâmbi şi spuse:
- Vai, mătuşa mea şi verişoara mea nu sunt întruchiparea bunătăţii, probabil că oameni mai haini ca ele nici nu există pe pământ!
Contesa Esmiralda zise:
- Nu, fetiţo, nu ai dreptate, pe lume există foarte mulţi oameni buni, pur şi simplu tu nu i-ai întâlnit, dar o să te convingi că sunt foarte mulţi şi printre oamenii bogaţi, aşa cum au fost bunica şi bunicul tău.
Cristina întrebă:
- Dumneavoastră, doamnă Esmiralda, i-aţi cunoscut?
Ea îi răspunse:
- Da, părinţii noştri au fost buni prieteni şi în fiecare săptămână, când eram mică, îi vizitam. După cum ţi-am spus, erau oameni deosebiţi şi dacă i-ai fi cunoscut ai fi mândră de ei.
Cristina o privi pe frumoasa şi buna doamnă şi rosti oftând:
- Ce păcat că dumneavoastră nu sunteţi mama, iar Diana nu e sora mea.
Cuvintele fetiţei cu trăsăturile feţei ce semănau leit cu ale tatălui ei, îndrăgite de ea în tinereţe, avură un ecou dureros în sufletul contesei.
Sosi Parascovia şi preotul le spuse cine este ea pentru Cristina.
Contesa Esmiralda zise:
- Spune-le, te rog, Parascovia, că am luat-o pe Cristina la mine acasă ca să se joace cu fiica mea, iar deseară vizitiul o va aduce.
Parascovia îi răspunse:
- Bine, o să le spun, însă te-i mira să întrebe unde-i. Cucoana Ludmila nu se interesează de ea, toată ziulica e ocupată cu fiica ei.
Urcând în sania-caleaşcă, Diana îşi sărută mama şi o trase după ea pe Cristina, strângându-i mâna în semn de prietenie, apoi rosti:
- Sunt cea mai fericită fiică de pe lume că am o mamă atât de bună şi frumoasă!
Sania o luă din loc, iar Parascovia, uimită de tot ce văzuse, se întoarse repede acasă.
Când ajunseră la castelul ce se înălţa printre munţi, înconjurat de un parc mare, ce semăna mai curând cu un castel de basm, Cristina spuse:
- Ce casă frumoasă aveţi, nici nu-ţi vine să crezi că aici locuiesc oameni vii.
Contesa Esmiralda zise:
- Bunica şi bunicul tău au avut unul asemănător, a fost construit după proiectul aceluiaşi arhitect, dar mătuşa ta l-a vândut şi acum nici nu ştiu cine locuieşte acolo.
Diana o întrebă încetişor la ureche:
- Mamă, pot să-i dau Cristinei o parte din hainele mele pe care le-am cumpărat la Paris? Sunt atât de multe că nu voi reuşi să le îmbrac pe toate, iar Cristina nu are nimic, ai văzut şi tu cum e îmbrăcată.
Contesa Esmiralda răspunse:
- Azi tu eşti personajul principal în casă, doar e ziua ta de naştere şi deseară o să organizăm un bal, aşa că te las la voia ta, dăruieşte-i ce pofteşti. Dar cred că mai întâi trebuie să o aduci pe Cristina în ordine şi roag-o pe servitoarea Lili să te ajute în toate.
Diana o luă de mână pe Cristina şi amândouă se ridicară pe scara din faţă în acea parte a castelului unde locuia mica domnişoară. Acolo ea îşi avea sufrageria sa pentru primirea oaspeţilor, dormitorul, cabinetul unde-şi făcea lecţiile şi o cameră de baie mare cu o cadă albă ca zăpada.
Diana zise:
- Cristina, mai întâi se mergem în dormitorul meu, unde stă şifonierul şi o să-ţi aleg nişte hăinuţe demne de tine. Iar tu, Lili, între timp umple cada cu apă fierbinte şi scald-o cu spumă pe cea mai bună prietenă a mea Cristina.
Lili plecă să execute ordinul stăpânei cele mici, dar foarte severă. Iar Cristina cerceta odaia spaţioasă căptuşită cu mătase de culoare fină roz, pe care se vedeau mici trandafiri albaştri. Mobila albă ca zăpada din curte avea aceleaşi bucheţele de trandafiri strălucitori desenate pe ea. Pe podea era aşternut un covor persan gros şi moale de un roz închis cu flori în formă de coroană. Perdelele cu volănaşe erau din mătase fină, adusă din Damasc.
Cristina exclamă la vederea acestei frumuseţi: - Aşa frumuseţe încă n-am văzut.
Diana spuse cu mândrie: - Mama mea, când m-am născut, a comandat în Italia toată mobila aceasta, ca şi cum ar fi ştiut că cel mai mult o să-mi placă culorile roz şi albastru. Albastru pentru că ochii mei sunt albaştri ca cerul.
Cristina spuse: - Deşi mătuşa mea este bogată, toată mobila ei e de culoare închisă şi atât de lipsită de gust, încât mă miră. Mi-a arătat toată casa, când ea era plecată undeva, Parascovia, femeia care îmi este ca o mamă. Iar mama ta are un gust rafinat şi totul este atât de deschis la culoare şi luminos ca şi voi amândouă.
Diana spuse: - Mătuşa ta e neagră ca o cioară şi e foarte neplăcută, iar fiica ei, deşi e bălaie, seamănă mai curând cu o molie.
Fetiţele izbucniră în râs, atât de reuşită era comparaţia făcută de Diana şi atât de exactă era
descrierea rudelor Cristinei. Diana deschise dulapul în care stătea pe umerare toată
îmbrăcămintea ei.
- Bucătăreasa cucoanei Ludmila mi-a zis că ea nici fratelui său şi nici soţiei lui nu le-a făcut, cel puţin de ochii lumii, un parastas. Fetiţa m-a întrebat cum se simt ei acolo, în ceruri, dacă, după cum i-a spus Parascovia, nu li s-a oficiat slujba de pomenire. Iar eu i-am răspuns că eu însumi luna aceasta am să oficiez un serviciu divin pentru odihna sufletelor lor.
Contesa Esmiralda scoase din poşetă nişte bani şi spuse:
- Ia, te rog, părinte, fă totul după cum cere datina, am fost prieteni şi mă simt datoare să-l ajut, de vreme ce am avut ocazia să-i cunosc fiica.
Preotul spuse:
- Dumneata, contesă, eşti ca totdeauna milostivă şi Dumnezeu te va răsplăti pentru tot binele pe care-l faci.
După ce servi ceaiul, contesa se întoarse la copilele care stăteau de vorbă. Contesa o privea pe mica fetiţă înfofolită cu un şal în care nu a îngheţat ca prin minune pe un asemenea ger şi îşi zise în gândul său că averea bunicului şi bunicii ei a fost imensă şi, dacă şi-ar vedea acum nepoţica, s¬ar răsuci pur şi simplu în mormânt. Ce scârbă mai e şi această cucoană Ludmila şi erau să devină rude. Toată Transilvania vuieşte că şi-a otrăvit treptat tatăl şi mama. Dacă i-aş fi stat şi eu în cale, te pomeneşti că m-ar fi otrăvit şi pe mine.
Diana, îmbrăcată în paltonaş de catifea cu blăniţă albă, în căciuliţă la fel din care îi ieşeau zulufii rebeli de culoarea paiului, o privea pe fetiţa care într-o clipă îi devenise prietenă, cu ochii săi mari şi îi zâmbea. Iar în obraji îi apărură gropiţe ca la tatăl ei. Purta mănuşi fine albastre şi strălucea de bunătate, dar întâi de toate de milă faţă de această fetiţă mică de ani ca şi ea.
Diana veni fuga la mama ei şi-i zise: - Mamă! Părinţii Cristinei au ars în casă şi e rudă cu fetiţa aceea cu care m-am certat în grădina publică, care arunca cu bulgări de zăpadă într-un pui de veveriţă pe care venisem să-l hrănesc.
O ţii minte, Tanea, fiica cucoanei Ludmila, care mai apoi şi-a cerut scuze pentru ea?
Cristina zâmbi şi spuse:
- Vai, mătuşa mea şi verişoara mea nu sunt întruchiparea bunătăţii, probabil că oameni mai haini ca ele nici nu există pe pământ!
Contesa Esmiralda zise:
- Nu, fetiţo, nu ai dreptate, pe lume există foarte mulţi oameni buni, pur şi simplu tu nu i-ai întâlnit, dar o să te convingi că sunt foarte mulţi şi printre oamenii bogaţi, aşa cum au fost bunica şi bunicul tău.
Cristina întrebă:
- Dumneavoastră, doamnă Esmiralda, i-aţi cunoscut?
Ea îi răspunse:
- Da, părinţii noştri au fost buni prieteni şi în fiecare săptămână, când eram mică, îi vizitam. După cum ţi-am spus, erau oameni deosebiţi şi dacă i-ai fi cunoscut ai fi mândră de ei.
Cristina o privi pe frumoasa şi buna doamnă şi rosti oftând:
- Ce păcat că dumneavoastră nu sunteţi mama, iar Diana nu e sora mea.
Cuvintele fetiţei cu trăsăturile feţei ce semănau leit cu ale tatălui ei, îndrăgite de ea în tinereţe, avură un ecou dureros în sufletul contesei.
Sosi Parascovia şi preotul le spuse cine este ea pentru Cristina.
Contesa Esmiralda zise:
- Spune-le, te rog, Parascovia, că am luat-o pe Cristina la mine acasă ca să se joace cu fiica mea, iar deseară vizitiul o va aduce.
Parascovia îi răspunse:
- Bine, o să le spun, însă te-i mira să întrebe unde-i. Cucoana Ludmila nu se interesează de ea, toată ziulica e ocupată cu fiica ei.
Urcând în sania-caleaşcă, Diana îşi sărută mama şi o trase după ea pe Cristina, strângându-i mâna în semn de prietenie, apoi rosti:
- Sunt cea mai fericită fiică de pe lume că am o mamă atât de bună şi frumoasă!
Sania o luă din loc, iar Parascovia, uimită de tot ce văzuse, se întoarse repede acasă.
Când ajunseră la castelul ce se înălţa printre munţi, înconjurat de un parc mare, ce semăna mai curând cu un castel de basm, Cristina spuse:
- Ce casă frumoasă aveţi, nici nu-ţi vine să crezi că aici locuiesc oameni vii.
Contesa Esmiralda zise:
- Bunica şi bunicul tău au avut unul asemănător, a fost construit după proiectul aceluiaşi arhitect, dar mătuşa ta l-a vândut şi acum nici nu ştiu cine locuieşte acolo.
Diana o întrebă încetişor la ureche:
- Mamă, pot să-i dau Cristinei o parte din hainele mele pe care le-am cumpărat la Paris? Sunt atât de multe că nu voi reuşi să le îmbrac pe toate, iar Cristina nu are nimic, ai văzut şi tu cum e îmbrăcată.
Contesa Esmiralda răspunse:
- Azi tu eşti personajul principal în casă, doar e ziua ta de naştere şi deseară o să organizăm un bal, aşa că te las la voia ta, dăruieşte-i ce pofteşti. Dar cred că mai întâi trebuie să o aduci pe Cristina în ordine şi roag-o pe servitoarea Lili să te ajute în toate.
Diana o luă de mână pe Cristina şi amândouă se ridicară pe scara din faţă în acea parte a castelului unde locuia mica domnişoară. Acolo ea îşi avea sufrageria sa pentru primirea oaspeţilor, dormitorul, cabinetul unde-şi făcea lecţiile şi o cameră de baie mare cu o cadă albă ca zăpada.
Diana zise:
- Cristina, mai întâi se mergem în dormitorul meu, unde stă şifonierul şi o să-ţi aleg nişte hăinuţe demne de tine. Iar tu, Lili, între timp umple cada cu apă fierbinte şi scald-o cu spumă pe cea mai bună prietenă a mea Cristina.
Lili plecă să execute ordinul stăpânei cele mici, dar foarte severă. Iar Cristina cerceta odaia spaţioasă căptuşită cu mătase de culoare fină roz, pe care se vedeau mici trandafiri albaştri. Mobila albă ca zăpada din curte avea aceleaşi bucheţele de trandafiri strălucitori desenate pe ea. Pe podea era aşternut un covor persan gros şi moale de un roz închis cu flori în formă de coroană. Perdelele cu volănaşe erau din mătase fină, adusă din Damasc.
Cristina exclamă la vederea acestei frumuseţi: - Aşa frumuseţe încă n-am văzut.
Diana spuse cu mândrie: - Mama mea, când m-am născut, a comandat în Italia toată mobila aceasta, ca şi cum ar fi ştiut că cel mai mult o să-mi placă culorile roz şi albastru. Albastru pentru că ochii mei sunt albaştri ca cerul.
Cristina spuse: - Deşi mătuşa mea este bogată, toată mobila ei e de culoare închisă şi atât de lipsită de gust, încât mă miră. Mi-a arătat toată casa, când ea era plecată undeva, Parascovia, femeia care îmi este ca o mamă. Iar mama ta are un gust rafinat şi totul este atât de deschis la culoare şi luminos ca şi voi amândouă.
Diana spuse: - Mătuşa ta e neagră ca o cioară şi e foarte neplăcută, iar fiica ei, deşi e bălaie, seamănă mai curând cu o molie.
Fetiţele izbucniră în râs, atât de reuşită era comparaţia făcută de Diana şi atât de exactă era
descrierea rudelor Cristinei. Diana deschise dulapul în care stătea pe umerare toată
îmbrăcămintea ei.
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
