Un prieten devotat - poveste de Oscar Wilde
Citește online povestea pentru copii "Un prieten devotat" scrisă de scriitorul Oscar Wilde. Citește basmul pentru copii "Un prieten devotat" în care este vorba despre un morar care profită de bunătatea lui Hans cel mic. Promotându-i că-i dă roaba lui cea veche, morarul îl pune pe Hans să-i lucreze la casă, să-i ducă turma la păscut...
Citește povestea "Un prieten adevărat"
Într-o dimineaţă bătrânul Şoarece de apă îşi scoase capul afară din gaură.
El avea doi ochi, ca două mărgeluşe sclipitoare, mustăţi ţepoase şi sure, iar coada lui era ca o bucată lungă de gumă neagră. Bobocii de raţă, cum înnotau pe baltă, par-că erau o grămăjoară de canari, iar mama lor, albă de tot, numai cu labele roşii, se străduia să-i înveţe cum să se dea cu capul la fund.
- Să ştiţi că n-o să fiţi primiţi în lumea bună, dacă n-o să vă puteţi da cu capul la fund, le spunea ea într-una, şi din când în când le arăta cum trebuie să facă. Dar bobocii nici nu se sinchiseau de spusele ei.
Erau aşa de mici încât nu înţelegeau la ce foloseşte să fii în lumea bună.
- Ce copii neascultători! exclamă bătrânul Şoarece de apă. Zău dacă n-ar merita să se înnece!
I-auzi? răspunse Raţa, par-că n-am fi trecut fiecare pe-acolo? Părinţii, domnule, trebuie să aibă multă răbdare cu copiii lor.
- A! nu ştiu zău, ce-or fi simţind părinţii. Eu unul, nu sunt familist. N-am fost însurat şi n-am de gând să mă-nsor tocmai de aci încolo. Dragostea o fi ea bună în felul ei, dar prietenia e ceva incomparabil. Nu cunosc nimic mai nobil şi mai rar pe lume decât o prietenie devotată.
- Şi care ar fi, mă rog, idea Dumneavoastră despre datoriile unui prieten devotat, întrebă un Mierloi, care stătea pe o salcie alături şi auzise conversaţia.
- Ce întrebare neroadă! strigă Şoarecele.
- Aş pretinde unui prieten devotat să-mi fie devotat, şi atâta tot.
- Şi Dumneata ce-ai face pentru el? zise păsărică legănându-se pe o rămurică de argint şi dand din aripioare.
- Nu te înţeleg, răspunse Şoarecele.
- Am să vă spun o poveste asupra acestui subiect, zise Mierloiul.
- De mine e vorba? întrebă Şoarecele de apă. Dacă e aşa, am s-o ascult, fiindcă îmi plac grozav ficţiunile.
- E aplicabilă la Dumneata, răspunse Mierloiul şi sburând pe mal povesti întâmplarea
prietenului devotat:
- Era odată ca niciodată, zise Mierloiul, un băietan foarte cumsecade, anume Hans.
- Era distins? întrebă Şoarecele de apă.
- Nu, răspunse Mierloiul, nu cred să fi fost distins, avea însă o inimă foarte bună şi o faţă caraghioasă, rotundă şi plină de haz. El trăia singur, singurel, într-o colibă mică şi toată ziulica lucra în grădiniţa lui. In toată împrejurimea nu se mai găsea o astfel de grădiniţă. Acolo creşteau Garofiţe şi Mixandre, Traista Ciobanului şi Zorele; acolo se găseau Trandafiri de Damasc şi Trandafiri galbeni, Şofran liliachiu şi Şofran de aur, Micşunele vinete şi Micşunele albe; Crăiţe şi Tuf anele, Maghiran, Busuioc, Izmă, Nalbă, Narcize şi Stanjinei înfloreau acolo pe rând, fiecare la timpul ei, o floare luând locul alteia, așa încât totdeauna era la el ceva frumos de văzut şi miresme plăcute de mirosit.
Micul Hans avea o mulţime de prieteni, dar cel mai devotat dintre toţi era Hugo, Morarul cel gros. Şi aşa de devotat îi ara lui Hans cel mic, bogatul morar, încât n-ar fi trecut niciodată pe lângă grădiniţa lui, fără să se aplece peste zid şi să culeagă vreun călţunaş involt, sau vreun pumn de garofiţe, sau fără să-şi umple buzunarele cu prune şi cireşi, dacă ara în timpul fructelor.
El avea doi ochi, ca două mărgeluşe sclipitoare, mustăţi ţepoase şi sure, iar coada lui era ca o bucată lungă de gumă neagră. Bobocii de raţă, cum înnotau pe baltă, par-că erau o grămăjoară de canari, iar mama lor, albă de tot, numai cu labele roşii, se străduia să-i înveţe cum să se dea cu capul la fund.
- Să ştiţi că n-o să fiţi primiţi în lumea bună, dacă n-o să vă puteţi da cu capul la fund, le spunea ea într-una, şi din când în când le arăta cum trebuie să facă. Dar bobocii nici nu se sinchiseau de spusele ei.
Erau aşa de mici încât nu înţelegeau la ce foloseşte să fii în lumea bună.
- Ce copii neascultători! exclamă bătrânul Şoarece de apă. Zău dacă n-ar merita să se înnece!
I-auzi? răspunse Raţa, par-că n-am fi trecut fiecare pe-acolo? Părinţii, domnule, trebuie să aibă multă răbdare cu copiii lor.
- A! nu ştiu zău, ce-or fi simţind părinţii. Eu unul, nu sunt familist. N-am fost însurat şi n-am de gând să mă-nsor tocmai de aci încolo. Dragostea o fi ea bună în felul ei, dar prietenia e ceva incomparabil. Nu cunosc nimic mai nobil şi mai rar pe lume decât o prietenie devotată.
- Şi care ar fi, mă rog, idea Dumneavoastră despre datoriile unui prieten devotat, întrebă un Mierloi, care stătea pe o salcie alături şi auzise conversaţia.
- Ce întrebare neroadă! strigă Şoarecele.
- Aş pretinde unui prieten devotat să-mi fie devotat, şi atâta tot.
- Şi Dumneata ce-ai face pentru el? zise păsărică legănându-se pe o rămurică de argint şi dand din aripioare.
- Nu te înţeleg, răspunse Şoarecele.
- Am să vă spun o poveste asupra acestui subiect, zise Mierloiul.
- De mine e vorba? întrebă Şoarecele de apă. Dacă e aşa, am s-o ascult, fiindcă îmi plac grozav ficţiunile.
- E aplicabilă la Dumneata, răspunse Mierloiul şi sburând pe mal povesti întâmplarea
prietenului devotat:
- Era odată ca niciodată, zise Mierloiul, un băietan foarte cumsecade, anume Hans.
- Era distins? întrebă Şoarecele de apă.
- Nu, răspunse Mierloiul, nu cred să fi fost distins, avea însă o inimă foarte bună şi o faţă caraghioasă, rotundă şi plină de haz. El trăia singur, singurel, într-o colibă mică şi toată ziulica lucra în grădiniţa lui. In toată împrejurimea nu se mai găsea o astfel de grădiniţă. Acolo creşteau Garofiţe şi Mixandre, Traista Ciobanului şi Zorele; acolo se găseau Trandafiri de Damasc şi Trandafiri galbeni, Şofran liliachiu şi Şofran de aur, Micşunele vinete şi Micşunele albe; Crăiţe şi Tuf anele, Maghiran, Busuioc, Izmă, Nalbă, Narcize şi Stanjinei înfloreau acolo pe rând, fiecare la timpul ei, o floare luând locul alteia, așa încât totdeauna era la el ceva frumos de văzut şi miresme plăcute de mirosit.
Micul Hans avea o mulţime de prieteni, dar cel mai devotat dintre toţi era Hugo, Morarul cel gros. Şi aşa de devotat îi ara lui Hans cel mic, bogatul morar, încât n-ar fi trecut niciodată pe lângă grădiniţa lui, fără să se aplece peste zid şi să culeagă vreun călţunaş involt, sau vreun pumn de garofiţe, sau fără să-şi umple buzunarele cu prune şi cireşi, dacă ara în timpul fructelor.
- Prietenii adevăraţi trebuie să pună toate la mijloc, obişnuia el să spună şi Hans cel mic dădea din cap, râdea şi se simţea foarte mândru că are un prieten cu idei aşa de nobile.
Uneori, ce-i drept, vecinilor li se părea cam ciudat, că bogatul morar nu dădea niciodată, nimic în schimb, lui Hans cel mic, deşi el avea sute de saci cu făină puşi la păstrare în moara lui şi şase vaci cu lapte, şi o turmă mare de oi miţoase; dar Hans nu-şi bătea capul cu astfel de lucruri, şi nimic nu-i făcea o plăcere mai mare, decât să stea să asculte la toate vorbele minunate pe care morarul avea obiceiul să le spună asupra dezinteresării adevăratei prietenii.
Şi așa, Hans cel mic lucră înainte în grădiniţa lui. In timpul Primăverei, Verei şi Toamnei el eră foarte fericit, dar când venea Iarna şi nu mai avea nici flori, nici fructe să ducă la târg, el răbda de foame şi de frig şi adesea eră silit să se culce fără să fi mâncat nimic altceva, decât câteva felii de pere uscate sau două-trei nuci tari şi se simţea foarte singur, fiindcă morarul nu venea atunci de loc să-1 vază.
- Nu e nevoie să mă duc pe la el cât ţine zăpada, obişnuia morarul să spuie soţiei sale, - când omul e necăjit, simte nevoie să fie singur, nu să-1 plictisească mosafirii. Cel puţin asta e idea mea despre prietenie, şi nu cred să mă-nşel. Mai bine să aştept până la primăvară şi atunci să-i fac o vizită; o să-mi poată da un coş întreg de brânduşe şi asta o să-1 facă să se simtă foarte fericit.
- Eşti plin de grijă pentru alţii, răspunse soţia lui, stand într-un jeţ confortabil lângă un foc mare de lemne de brad; plin de grijă, zău așa. E o adevărată desfătare să te asculte
cineva vorbind despre prietenie. Sunt sigură că nici Preotul n-ar putea spune așa lucruri
frumoase, deşi stă într-o casă cu trei etajuri şi poartă un inel de aur la degetul cel mic.
- Dar n-am putea să-1 aducem pe micul Hans aici ? zise băiatul cel mai mic al Morarului.
- Dacă săracul Hans e supărat, eu o să-i dau jumătate din ciorba mea şi o să-i arăt iepurii mei cei albi.
- Ce băiat nerod! strigă Morarul. Degeaba te mai trimitem la şcoală, că nu se prinde nimic de tine. Crezi tu că dacă Hans ar veni aici şi ar vedea focul nostru cel mare şi prânzul nostru cel bun şi butoiul nostru cu vin roşu, nu ne-ar invidia?
Şi tu nu ştii că invidia e lucrul cel mai urît care poate strica inima cea mai curată ? Ei
bine, eu nu dau voie ca în inima lui Hans să pătrundă sentimente urîte. Sunt prietenul lui cel mai bun şi trebuie să veghez zi şi noapte ca să nu cadă în ispită. Ei, şi unde mai pui, că dacă Hans ar veni pe aici, s-ar putea foarte bine să mă roage să-i dau ceva făină pe datorie, şi asta, vezi, n-aş putea s-o fac. Frate, frate, dar brânza e pe bani, asta o ştiu şi copiii.
- Ce frumos vorbeşti! zise nevasta Morarului, turnându-şi un pahar mare de bere caldă; mai că-mi vine s-adorm, ca la biserică.
- Multă lume munceşte bine, răspunse Morarul, dar foarte puţină vorbeşte bine, ceea ce vrea să zică, că a vorbi e lucrul cel mai greu din amândouă şi cel mai extrafain, şi se uită aspru peste masă la băieţaşul lui cel mic, care se simţi aşa de ruşinat, încât îşi lăsă capul în jos, se făcu roşu ca racul şi începu să plângă în ceaşca cu ceai. Ei, dar ara așa de mic, încât vă rog să-1 scuzaţi.
- Aici se sfârşeşte povestea? întrebă Şoarecele de apă.
- Da de unde, răspunse Mierloiul; ăsta e abia începutul.
- Atunci ai rămas îndărăt cu politica, Zise Şoarecele de apă.
- Orice povestitor, care se respectă în Ziua de azi, începe cu sfârşitul, continuă cu începutul şi sfârşeşte cu mijlocul. Aşa cere metoda cea nouă; am auzit-o chiar ieri de la un critic, care se plimba împrejurul bălţii în tovărăşia unui tânăr. A vorbit din belşug şi sunt sigur că avea dreptate, fiind că purta ochelari negri şi era chel şi de câte ori tânărul încerca să zică ceva, el răspundea:
- Pfui!dar—te rog — continuă cu povestea dumitale. îmi place morarul la nebunie.
Uneori, ce-i drept, vecinilor li se părea cam ciudat, că bogatul morar nu dădea niciodată, nimic în schimb, lui Hans cel mic, deşi el avea sute de saci cu făină puşi la păstrare în moara lui şi şase vaci cu lapte, şi o turmă mare de oi miţoase; dar Hans nu-şi bătea capul cu astfel de lucruri, şi nimic nu-i făcea o plăcere mai mare, decât să stea să asculte la toate vorbele minunate pe care morarul avea obiceiul să le spună asupra dezinteresării adevăratei prietenii.
Şi așa, Hans cel mic lucră înainte în grădiniţa lui. In timpul Primăverei, Verei şi Toamnei el eră foarte fericit, dar când venea Iarna şi nu mai avea nici flori, nici fructe să ducă la târg, el răbda de foame şi de frig şi adesea eră silit să se culce fără să fi mâncat nimic altceva, decât câteva felii de pere uscate sau două-trei nuci tari şi se simţea foarte singur, fiindcă morarul nu venea atunci de loc să-1 vază.
- Nu e nevoie să mă duc pe la el cât ţine zăpada, obişnuia morarul să spuie soţiei sale, - când omul e necăjit, simte nevoie să fie singur, nu să-1 plictisească mosafirii. Cel puţin asta e idea mea despre prietenie, şi nu cred să mă-nşel. Mai bine să aştept până la primăvară şi atunci să-i fac o vizită; o să-mi poată da un coş întreg de brânduşe şi asta o să-1 facă să se simtă foarte fericit.
- Eşti plin de grijă pentru alţii, răspunse soţia lui, stand într-un jeţ confortabil lângă un foc mare de lemne de brad; plin de grijă, zău așa. E o adevărată desfătare să te asculte
cineva vorbind despre prietenie. Sunt sigură că nici Preotul n-ar putea spune așa lucruri
frumoase, deşi stă într-o casă cu trei etajuri şi poartă un inel de aur la degetul cel mic.
- Dar n-am putea să-1 aducem pe micul Hans aici ? zise băiatul cel mai mic al Morarului.
- Dacă săracul Hans e supărat, eu o să-i dau jumătate din ciorba mea şi o să-i arăt iepurii mei cei albi.
- Ce băiat nerod! strigă Morarul. Degeaba te mai trimitem la şcoală, că nu se prinde nimic de tine. Crezi tu că dacă Hans ar veni aici şi ar vedea focul nostru cel mare şi prânzul nostru cel bun şi butoiul nostru cu vin roşu, nu ne-ar invidia?
Şi tu nu ştii că invidia e lucrul cel mai urît care poate strica inima cea mai curată ? Ei
bine, eu nu dau voie ca în inima lui Hans să pătrundă sentimente urîte. Sunt prietenul lui cel mai bun şi trebuie să veghez zi şi noapte ca să nu cadă în ispită. Ei, şi unde mai pui, că dacă Hans ar veni pe aici, s-ar putea foarte bine să mă roage să-i dau ceva făină pe datorie, şi asta, vezi, n-aş putea s-o fac. Frate, frate, dar brânza e pe bani, asta o ştiu şi copiii.
- Ce frumos vorbeşti! zise nevasta Morarului, turnându-şi un pahar mare de bere caldă; mai că-mi vine s-adorm, ca la biserică.
- Multă lume munceşte bine, răspunse Morarul, dar foarte puţină vorbeşte bine, ceea ce vrea să zică, că a vorbi e lucrul cel mai greu din amândouă şi cel mai extrafain, şi se uită aspru peste masă la băieţaşul lui cel mic, care se simţi aşa de ruşinat, încât îşi lăsă capul în jos, se făcu roşu ca racul şi începu să plângă în ceaşca cu ceai. Ei, dar ara așa de mic, încât vă rog să-1 scuzaţi.
- Aici se sfârşeşte povestea? întrebă Şoarecele de apă.
- Da de unde, răspunse Mierloiul; ăsta e abia începutul.
- Atunci ai rămas îndărăt cu politica, Zise Şoarecele de apă.
- Orice povestitor, care se respectă în Ziua de azi, începe cu sfârşitul, continuă cu începutul şi sfârşeşte cu mijlocul. Aşa cere metoda cea nouă; am auzit-o chiar ieri de la un critic, care se plimba împrejurul bălţii în tovărăşia unui tânăr. A vorbit din belşug şi sunt sigur că avea dreptate, fiind că purta ochelari negri şi era chel şi de câte ori tânărul încerca să zică ceva, el răspundea:
- Pfui!dar—te rog — continuă cu povestea dumitale. îmi place morarul la nebunie.
Am şi eu tot felul de sentimente frumoase, de aceea e o mare simpatie între noi doi.
- Ei bine, zise Mierloiul, sărind când pe un picior, când pe altul, cum trecu iarna şi brânduşele începură să-şi desfacă la soare steluţele lor galbene, Morarul spuse nevestei sale că are de gând să se duca pe la Hans cel mic.
- Ce inimă bună ai! strigă nevasta lui. Totdeauna te gândeşti la alţii. Dar vezi, nu uita să iei coşul cel mare pentru flori!
Şi Morarul legă aripile morii cu un lanţ tare de fier şi se scoborî în vale cu coşul pe mână.
- Bună dimineaţa, măi Hans, zise Morarul.
- Bună dimineaţa, zise Hans, rezimându-se în cazma şi râzând cu gura până la urechi.
- Cum ai petrecut iarna ? zise Morarul.
- Ce bun eşti că mă-ntrebi, strigă Hans, Zău așa, ce bun eşti! Ca să-ţi spun drept, am dus-o cam greu, dar acum a venit primăvara şi sunt foarte fericit şi tuturor florilor mele le merge bine.
- De câte ori nu vorbeam astă iarnă, de Dumneata, Hans, zise Morarul, şi am fi vrut să ştim cum o mai duceai.
- Asta e tare frumos din partea Dumneavoastră, zise Hans; şi eu care credeam că m-aţi uitat.
- Mă uimeşti Hans, zise Morarul, prietenia nu se uită. Tocmai asta e partea ei frumoasă. Tare mi-e teamă însă, că Dumneata nu-nţelegi poezia vieţii. Ei, dar ce drăguţe s-au făcut brânduşile dumitale!
- Da, sunt foarte drăguţe, zise Hans şi am mare noroc că s-au făcut atât de multe; o să le duc la târg şi o să le vând fetei Pârcălabului şi cu banii ce-i voiu luă, o să-mi răscumpăr roaba.
- Să-ţi răscumperi roaba ? Nu cumva vrei să zici că ai vândut-o? Mare prostie ai
făcut!
- Am fost silit s-o fac, zise Hans, astă iarnă am dus-o greu, greu de tot; şi adesea n-aveam nici un gologan ca să-mi cumpăr pâine. Mi-am vândut întâi nasturii de argint de la haina cea bună, pe urmă lanţul, pe urmă pipa cea mare şi la urmă mi-am vândut şi roaba. Dar lasă, o să le răscumpăr eu acum pe toate.
- Ştii ce, Hans, zise Morarul, o să-ţi dăruiesc roaba mea. Nu e ea tocmai în bună stare, ce-i drept, o parte s-a şi pierdut, iar spiţele de la roată cam lasă de dorit, dar cu toate astea tot o să ţi-o dăruiesc. Ştiu că asta e o mare generozitate din partea mea şi că mulţi m-ar face neghiob că mă despart de ea, dar eu nu sunt ca lumea cealaltă.
Am credinţa că generozitatea este esenţa prieteniei, fără să mai vorbesc că pentru mine mi-am cumpărat o roabă nouă. Da, poţi fi liniştit, o să-ţi dăruiesc roaba mea.
- Doamne, cât eşti de generos, zise micul Hans, şi faţa lui rotundă şi caraghioasă strălucea de plăcere. O s-o dreg numai decât, am o scândură de lemn în casă.
- O scândură? zise Morarul, tocmai îmi trebuie așa ceva pentru acoperişul hambarului
meu. S-a făcut o gaură cât toate zilele în el, şi tot grâul o să se mucegăiască dacă n-o astup. Ce noroc că vorbişi de ea! E ciudat cum o faptă bună aduce după ea pe alta. Eu ţi-am dăruit roaba mea şi d-ta acuma o să-mi dai scândura dumitale. E drept că roaba mea e mai scumpă decât scândura dumitale, dar prietenia adevărată nu se uită la astfel de fleacuri. Adu-mi-o, te rog, numai decât, şi o să mă pun pe lucru chiar azi.
- Ei bine, zise Mierloiul, sărind când pe un picior, când pe altul, cum trecu iarna şi brânduşele începură să-şi desfacă la soare steluţele lor galbene, Morarul spuse nevestei sale că are de gând să se duca pe la Hans cel mic.
- Ce inimă bună ai! strigă nevasta lui. Totdeauna te gândeşti la alţii. Dar vezi, nu uita să iei coşul cel mare pentru flori!
Şi Morarul legă aripile morii cu un lanţ tare de fier şi se scoborî în vale cu coşul pe mână.
- Bună dimineaţa, măi Hans, zise Morarul.
- Bună dimineaţa, zise Hans, rezimându-se în cazma şi râzând cu gura până la urechi.
- Cum ai petrecut iarna ? zise Morarul.
- Ce bun eşti că mă-ntrebi, strigă Hans, Zău așa, ce bun eşti! Ca să-ţi spun drept, am dus-o cam greu, dar acum a venit primăvara şi sunt foarte fericit şi tuturor florilor mele le merge bine.
- De câte ori nu vorbeam astă iarnă, de Dumneata, Hans, zise Morarul, şi am fi vrut să ştim cum o mai duceai.
- Asta e tare frumos din partea Dumneavoastră, zise Hans; şi eu care credeam că m-aţi uitat.
- Mă uimeşti Hans, zise Morarul, prietenia nu se uită. Tocmai asta e partea ei frumoasă. Tare mi-e teamă însă, că Dumneata nu-nţelegi poezia vieţii. Ei, dar ce drăguţe s-au făcut brânduşile dumitale!
- Da, sunt foarte drăguţe, zise Hans şi am mare noroc că s-au făcut atât de multe; o să le duc la târg şi o să le vând fetei Pârcălabului şi cu banii ce-i voiu luă, o să-mi răscumpăr roaba.
- Să-ţi răscumperi roaba ? Nu cumva vrei să zici că ai vândut-o? Mare prostie ai
făcut!
- Am fost silit s-o fac, zise Hans, astă iarnă am dus-o greu, greu de tot; şi adesea n-aveam nici un gologan ca să-mi cumpăr pâine. Mi-am vândut întâi nasturii de argint de la haina cea bună, pe urmă lanţul, pe urmă pipa cea mare şi la urmă mi-am vândut şi roaba. Dar lasă, o să le răscumpăr eu acum pe toate.
- Ştii ce, Hans, zise Morarul, o să-ţi dăruiesc roaba mea. Nu e ea tocmai în bună stare, ce-i drept, o parte s-a şi pierdut, iar spiţele de la roată cam lasă de dorit, dar cu toate astea tot o să ţi-o dăruiesc. Ştiu că asta e o mare generozitate din partea mea şi că mulţi m-ar face neghiob că mă despart de ea, dar eu nu sunt ca lumea cealaltă.
Am credinţa că generozitatea este esenţa prieteniei, fără să mai vorbesc că pentru mine mi-am cumpărat o roabă nouă. Da, poţi fi liniştit, o să-ţi dăruiesc roaba mea.
- Doamne, cât eşti de generos, zise micul Hans, şi faţa lui rotundă şi caraghioasă strălucea de plăcere. O s-o dreg numai decât, am o scândură de lemn în casă.
- O scândură? zise Morarul, tocmai îmi trebuie așa ceva pentru acoperişul hambarului
meu. S-a făcut o gaură cât toate zilele în el, şi tot grâul o să se mucegăiască dacă n-o astup. Ce noroc că vorbişi de ea! E ciudat cum o faptă bună aduce după ea pe alta. Eu ţi-am dăruit roaba mea şi d-ta acuma o să-mi dai scândura dumitale. E drept că roaba mea e mai scumpă decât scândura dumitale, dar prietenia adevărată nu se uită la astfel de fleacuri. Adu-mi-o, te rog, numai decât, şi o să mă pun pe lucru chiar azi.
- Îndată! strigă Hans cel mic şi, alergând în şopron, târî scândura afară.
- Cam mititică, zise Morarul uitându-se la ea. Mi-e teamă că după ce-mi voiu drege eu acoperişul, n-o să mai rămâie cu ce să dregi şi dumneata roaba, dar, de, ce să-i faci, nu-i vina mea. Ei, şi acuma, fiindcă ţi-am dăruit roaba, sunt sigur că ţi-ar face plăcere să-mi dai câteva flori în schimb. Uite coşul, umple-mi-1 bine.
- Să-1 umplu? zise Hans cel mic, cam cu părere de rău, fiindcă coşul era mare şi el ştia că dacă l-ar umple nu i-ar mai rămâne flori de dus la târg şi așa tare doritor să-şi ia înapoi nasturii lui de argint.
- După ce ţi-am dăruit roaba mea, cred că nu e cine ştie ce să-mi dai câteva flori,
răspunse morarul. Poate mă-nşel, dar eu credeam că prietenia, adevărata prietenie, e lipsită de orice fel de egoism.
- Dragul meu prieten, scumpul meu prieten , strigă Hans cel mic. Poţi să iei toate florile din grădina mea. Mai mult ţin la opinia dumitale, decât la nasturii mei de argint, şi alergă de smulse toate brânduşile cele drăguţe şi umplu cu ele coşul morarului.
- La revedere, dragă Hans, zise Morarul, suind la deal cu scândura pe umăr şi cu coşul cel mare pe mână.
- La revedere, zise Hans cel mic şi începu să sape cu însufleţire. Era tare bucuros
de roabă.
A doua zi tocmai lega nişte iasomie pe lângă poartă, când auzi glasul Morarului chemându-1 din drum. Sări după scară şi alergă prin grădină de se uită peste zid.
Morarul ara acolo cu un sac mare de făină în spate.
- Hans dragă, zise Morarul, n-ai vrea tu să duci sacul ăsta de făină la târg, în locul
meu ?
- Oh ce rău îmi pare, zise Hans, tocmai azi nu-mi văd capul de treabă. Am de legat
toate iasomiile, de udat toate florile şi de netezit toată iarba.
- Bine, bine, zise Morarul, dar nu ti se pare că din moment ce am de gând să-ţi dăruiesc roaba mea, ar fi o neprietenie din partea dumitale să mă refuzi?
- Oh, nu vorbi așa, strigă Hans cel mic, n-aş vrea să fiu neprietenos pentru nimic în lume, şi alergă în casă de-şi luă pălăria, apoi o porni la drum cu sacul cel mare la spinare.
Era o zi foarte călduroasă, drumul era plin de praf şi înainte de a fi ajuns la a şasea piatră kilometrică, Hans era așa de ostenit, încât trebui să se oprească să se odihnească. Totuşi, merse înainte voiniceşte şi la urma urmei ajunse la târg. După ce aşteptă acolo câtva timp, vându sacul de făină pe un preţ ridicat şi o porni numai decât înapoi, fiindu-i teamă să nu întâlnească vreun hoţ pe drum, dacă o sta până mai pe seară.
- A fost o zi grea, îşi zicea micul Hans suindu-se în pat, dar îmi pare bine că n-am refuzat pe Morar, mai întâi fiindcă e prietenul meu cel mai bun şi al doilea fiindcă are de gând să-mi dăruiască roaba lui.
A doua zi, dis de dimineaţă Morarul veni să-şi ia banii după sacul de făină, dar Hans cel mic ara așa de obosit, încât nu se sculase încă.
- Pre legea mea, zise Morarul. Mare leneş mi-ai fost! Ba nu zău, cred că ai putea să munceşti mai din greu, din moment ce am de gând să-ţi dăruiesc roaba mea. Lenea e un păcat mare şi mie nu-mi place ca prietenii mei să fie trândavi. Cred că nu te superi că-ţi vorbesc așa, pe faţă.
Nici nu mi-ar trece prin gând să fac una ca asta, dacă nu ţi-aş fi prieten. Căci care este folosul prieteniei, dacă nu poţi spune omului verde în faţă, ceea ce gândeşti? E uşor să înşiri lucruri frumoase, ca să linguşeşti şi să încânţi pe altul, dar prietenul adevărat nu spune decât lucruri neplăcute, fiindcă el îţi cunoaşte intenţiile bune.
- Cam mititică, zise Morarul uitându-se la ea. Mi-e teamă că după ce-mi voiu drege eu acoperişul, n-o să mai rămâie cu ce să dregi şi dumneata roaba, dar, de, ce să-i faci, nu-i vina mea. Ei, şi acuma, fiindcă ţi-am dăruit roaba, sunt sigur că ţi-ar face plăcere să-mi dai câteva flori în schimb. Uite coşul, umple-mi-1 bine.
- Să-1 umplu? zise Hans cel mic, cam cu părere de rău, fiindcă coşul era mare şi el ştia că dacă l-ar umple nu i-ar mai rămâne flori de dus la târg şi așa tare doritor să-şi ia înapoi nasturii lui de argint.
- După ce ţi-am dăruit roaba mea, cred că nu e cine ştie ce să-mi dai câteva flori,
răspunse morarul. Poate mă-nşel, dar eu credeam că prietenia, adevărata prietenie, e lipsită de orice fel de egoism.
- Dragul meu prieten, scumpul meu prieten , strigă Hans cel mic. Poţi să iei toate florile din grădina mea. Mai mult ţin la opinia dumitale, decât la nasturii mei de argint, şi alergă de smulse toate brânduşile cele drăguţe şi umplu cu ele coşul morarului.
- La revedere, dragă Hans, zise Morarul, suind la deal cu scândura pe umăr şi cu coşul cel mare pe mână.
- La revedere, zise Hans cel mic şi începu să sape cu însufleţire. Era tare bucuros
de roabă.
A doua zi tocmai lega nişte iasomie pe lângă poartă, când auzi glasul Morarului chemându-1 din drum. Sări după scară şi alergă prin grădină de se uită peste zid.
Morarul ara acolo cu un sac mare de făină în spate.
- Hans dragă, zise Morarul, n-ai vrea tu să duci sacul ăsta de făină la târg, în locul
meu ?
- Oh ce rău îmi pare, zise Hans, tocmai azi nu-mi văd capul de treabă. Am de legat
toate iasomiile, de udat toate florile şi de netezit toată iarba.
- Bine, bine, zise Morarul, dar nu ti se pare că din moment ce am de gând să-ţi dăruiesc roaba mea, ar fi o neprietenie din partea dumitale să mă refuzi?
- Oh, nu vorbi așa, strigă Hans cel mic, n-aş vrea să fiu neprietenos pentru nimic în lume, şi alergă în casă de-şi luă pălăria, apoi o porni la drum cu sacul cel mare la spinare.
Era o zi foarte călduroasă, drumul era plin de praf şi înainte de a fi ajuns la a şasea piatră kilometrică, Hans era așa de ostenit, încât trebui să se oprească să se odihnească. Totuşi, merse înainte voiniceşte şi la urma urmei ajunse la târg. După ce aşteptă acolo câtva timp, vându sacul de făină pe un preţ ridicat şi o porni numai decât înapoi, fiindu-i teamă să nu întâlnească vreun hoţ pe drum, dacă o sta până mai pe seară.
- A fost o zi grea, îşi zicea micul Hans suindu-se în pat, dar îmi pare bine că n-am refuzat pe Morar, mai întâi fiindcă e prietenul meu cel mai bun şi al doilea fiindcă are de gând să-mi dăruiască roaba lui.
A doua zi, dis de dimineaţă Morarul veni să-şi ia banii după sacul de făină, dar Hans cel mic ara așa de obosit, încât nu se sculase încă.
- Pre legea mea, zise Morarul. Mare leneş mi-ai fost! Ba nu zău, cred că ai putea să munceşti mai din greu, din moment ce am de gând să-ţi dăruiesc roaba mea. Lenea e un păcat mare şi mie nu-mi place ca prietenii mei să fie trândavi. Cred că nu te superi că-ţi vorbesc așa, pe faţă.
Nici nu mi-ar trece prin gând să fac una ca asta, dacă nu ţi-aş fi prieten. Căci care este folosul prieteniei, dacă nu poţi spune omului verde în faţă, ceea ce gândeşti? E uşor să înşiri lucruri frumoase, ca să linguşeşti şi să încânţi pe altul, dar prietenul adevărat nu spune decât lucruri neplăcute, fiindcă el îţi cunoaşte intenţiile bune.
- Vai ce rău îmi pare! zise Hans cel mic frecându-se la ochi şi scoţându-şi tichia din cap, - eram așa de ostenit, încât m-am gândit să mai stau niţel în pat ca să ascult cântecul păsărelelor. Mă crezi dumneata, că muncesc mai bine după ce am ascultat cum cântă păsărelele?
- Da? Se nimereşte bine, zise Morarul bătând pe micul Hans pe spate, fiindcă tocmai aş vrea să vii cum te-i îmbrăca, la mine, la moară, ca să dregi acoperişul hambarului în locul meu.
Bietul Hans era foarte nerăbdător să se ducă să lucreze în grădiniţa lui, fiindcă florile-i erau de două zile neudate, dar nu-i veni să refuze pe Morar, care-i eră atât de prieten.
- Crezi dumneata că ar fi o lipsă de prietenie, dacă ţi-aş spune că sunt foarte ocupat? întrebă el cu un glas sfios.
- De, eu cred că nu ţi-am cerut mult, din moment ce am de gând să-ţi dăruiesc roaba mea, dar, bineînţeles, dacă mă refuzi o să mă duc să-1 fac singur.
- Vai de mine! Cu niciun preţ! strigă Hans cel mic şi, sărind din pat, se îmbrăcă şi se duse la hambar.
El lucră acolo toată ziua până la apusul soarelui şi, la apus, veni Morarul să vadă cum înaintase lucrul.
- N-ai mai dres încă gaura, măi Hans ? îi strigă el cu glas vesel.
- E gata, zise micul Hans, dandu-se jos după scară.
- Ah! zise Morarul, nu e nici o muncă mai plăcută decât aceea pe care o facem pentru alţii.
- E un mare privilegiu să vă asculte cineva vorbind, zise micul Hans, aşezându-se jos şi ştergându-şi fruntea de sudoare.
- Dar mi-e teamă că n-o să ajung niciodată să am astfel de idei frumoase.
- O să-ţi vie cu timpul! zise Morarul, trebuie însă până atunci să-ţi dai mai multă osteneală. Deocamdată ai numai practica prieteniei, odată şi odată o să ai şi teoria.
- Credeţi? zise Hans cel mic.
- Nu mai rămâne îndoială, răspunse Morarul, dar acum, fiindcă ai isprăvit treaba, ai face bine să te duci acasă să te odihneşti, fiindcă mâine aş vrea să-mi duci oile la păşune.
Bietului Hans îi fu frică să mai zică ceva, şi a doua zi dis de dimineaţă Morarul îşi aduse turma din urmă, în ogradă la el, iar Hans plecă cu ea la păşune. Pierdu toată ziua cu dusul şi cu întorsul şi când se văzu acasă, se simţi așa de obosit, încât adormi pe scaun şi nu se deşteptă decât a doua zi pe lumină.
- Ce bine o să petrec acum, zise el şi se puse numai decât pe lucru în grădiniţă.
Dar într-un fel sau într-altul, Hans nu putea niciodată să-şi vază de flori, fiindcă
prietenul lui, Morarul, totdeauna venea să-1 trimeată la drumuri lungi, sau să-1 ia să-i ajute la moară. Micul Hans ara foarte abătut uneori, fiindcă-i ara teamă ca florile să nu creadă că le-a uitat, dar se mângâia cu gândul că Morarul ara prietenul lui cel mai bun, - şi afară de asta, obişnuia el să-şi spună, are de gând să-mi dăruiască roaba lui, ceea ce e o faptă de pură generozitate
Şi așa Hans cel mic lucra înainte pentru morar şi Morarul îi spunea tot felul de lucruri
frumoase despre prietenie, pe care Hans cel mic, care ara elev foarte sârguitor, le însemna într-un carnet şi le citea seara.
- Da? Se nimereşte bine, zise Morarul bătând pe micul Hans pe spate, fiindcă tocmai aş vrea să vii cum te-i îmbrăca, la mine, la moară, ca să dregi acoperişul hambarului în locul meu.
Bietul Hans era foarte nerăbdător să se ducă să lucreze în grădiniţa lui, fiindcă florile-i erau de două zile neudate, dar nu-i veni să refuze pe Morar, care-i eră atât de prieten.
- Crezi dumneata că ar fi o lipsă de prietenie, dacă ţi-aş spune că sunt foarte ocupat? întrebă el cu un glas sfios.
- De, eu cred că nu ţi-am cerut mult, din moment ce am de gând să-ţi dăruiesc roaba mea, dar, bineînţeles, dacă mă refuzi o să mă duc să-1 fac singur.
- Vai de mine! Cu niciun preţ! strigă Hans cel mic şi, sărind din pat, se îmbrăcă şi se duse la hambar.
El lucră acolo toată ziua până la apusul soarelui şi, la apus, veni Morarul să vadă cum înaintase lucrul.
- N-ai mai dres încă gaura, măi Hans ? îi strigă el cu glas vesel.
- E gata, zise micul Hans, dandu-se jos după scară.
- Ah! zise Morarul, nu e nici o muncă mai plăcută decât aceea pe care o facem pentru alţii.
- E un mare privilegiu să vă asculte cineva vorbind, zise micul Hans, aşezându-se jos şi ştergându-şi fruntea de sudoare.
- Dar mi-e teamă că n-o să ajung niciodată să am astfel de idei frumoase.
- O să-ţi vie cu timpul! zise Morarul, trebuie însă până atunci să-ţi dai mai multă osteneală. Deocamdată ai numai practica prieteniei, odată şi odată o să ai şi teoria.
- Credeţi? zise Hans cel mic.
- Nu mai rămâne îndoială, răspunse Morarul, dar acum, fiindcă ai isprăvit treaba, ai face bine să te duci acasă să te odihneşti, fiindcă mâine aş vrea să-mi duci oile la păşune.
Bietului Hans îi fu frică să mai zică ceva, şi a doua zi dis de dimineaţă Morarul îşi aduse turma din urmă, în ogradă la el, iar Hans plecă cu ea la păşune. Pierdu toată ziua cu dusul şi cu întorsul şi când se văzu acasă, se simţi așa de obosit, încât adormi pe scaun şi nu se deşteptă decât a doua zi pe lumină.
- Ce bine o să petrec acum, zise el şi se puse numai decât pe lucru în grădiniţă.
Dar într-un fel sau într-altul, Hans nu putea niciodată să-şi vază de flori, fiindcă
prietenul lui, Morarul, totdeauna venea să-1 trimeată la drumuri lungi, sau să-1 ia să-i ajute la moară. Micul Hans ara foarte abătut uneori, fiindcă-i ara teamă ca florile să nu creadă că le-a uitat, dar se mângâia cu gândul că Morarul ara prietenul lui cel mai bun, - şi afară de asta, obişnuia el să-şi spună, are de gând să-mi dăruiască roaba lui, ceea ce e o faptă de pură generozitate
Şi așa Hans cel mic lucra înainte pentru morar şi Morarul îi spunea tot felul de lucruri
frumoase despre prietenie, pe care Hans cel mic, care ara elev foarte sârguitor, le însemna într-un carnet şi le citea seara.
Ei, iată că într-o seară, pe când Hans sta lângă foc, o lovitură tare se auzi în uşă. Eră o noapte îngrozitoare şi vântul bătea şi mugea cu atâta furie împrejurul casei, încât la -nceput Hans crezu că nu e decât furtuna. Dar o a doua lovitură se auzi şi pe urmă o a treia, mai puternică decât celelalte.
- Poate să fie vreun biet călător, îşi zise Hans cel mic, şi alergă să deschidă.
Când colo, iată pe Morar cu un felinar într-o mână şi cu un băţ gros într-alta.
- Dragă Hans, strigă Morarul, a dat peste mine o mare belea. Băieţaşul meu a căzut după o scară şi s-a lovit; tocmai mă duceam după doctor, dar stă aşa de departe şi vremea e aşa de rea, încât îmi veni în gând că ar fi mult mai bine să te duci tu în locul meu. Ştii prea bine că am de gând să-ţi dăruiesc roaba mea, de aceea cred că ar fi frumos din partea ta să faci ceva pentru mine.
- Cum să nu, strigă Hans cel mic.
- Mi-aţi făcut chiar cinste gândindu-vă la mine; o să plec îndată, dar v-aş ruga să-mi împrumutaţi felinarul, fiindcă noaptea e foarte întunecoasă şi mi-e frică să nu caz în vreun şanţ.
- Tiii Ce rău îmi pare că nu pot să ţi-1 dau, răspunse Morarul, e tocmai felinarul meu cel nou şi ar fi o pierdere prea mare dacă i s-ar întâmplă ceva.
- Lasă, lasă, nu-i nimic, mă pot duce şi așa, strigă Hans cel mic; îşi trase pe mâniei surtucul lui îmblănit, îşi îndesă în cap căciula cea roşie, îşi înfăşură o basma împrejurul
gâtului şi plecă.
Ce furtună îngrozitoare era afară! Noaptea era așa de întunecoasă, încât micul Hans abia mai putea să vază şi vântul bătea așa de tare, încât abia se mai putea ţine în picioare. Cu toate astea el înainta cu curaj şi după trei ceasuri de mers, ajunse la casa Doctorului şi bătu la uşă:
- Cine-i acolo ? strigă Doctorul, scoţându-şi capul pe fereastră.
- Eu sunt, Hans cel mic.
- Şi ce vrei?
- Băiatul Morarului a căzut după o scară şi s-a lovit, şi Morarul vă roagă să veniţi numai decât.
- Bine! zise Doctorul, şi porunci să-i puie şeaua pe cal, să-i aducă cizmele cele mari şi felinarul, apoi se scoborî pe scară, încalecă şi o porni spre casa Morarului, iar Hans cel mic o luă pe jos, după el.
Dar furtuna se -nteţeâ din ce în ce, ploaia cădea cu găleata şi Hans cel mic nu mai putea nici să vază încotro merge, nici să se ţie de cal. La urma urmei se pierdu, şi începu să rătăcească prin nişte smârcuri, care erau foarte primejdioase, fiindcă erau pline de gropi adanci, şi acolo bietul Hans cel mic se înnecă. Corpul lui fu găsit a doua zi de nişte păzitori de capre, plutind pe deasupra unei mlaştini, de unde îl aduseră acasă.
Toată lumea se duse la înmormântarea lui, fiindcă ara foarte popular, iar Morarul fu cel mai îndoliat dintre toţi.
- Poate să fie vreun biet călător, îşi zise Hans cel mic, şi alergă să deschidă.
Când colo, iată pe Morar cu un felinar într-o mână şi cu un băţ gros într-alta.
- Dragă Hans, strigă Morarul, a dat peste mine o mare belea. Băieţaşul meu a căzut după o scară şi s-a lovit; tocmai mă duceam după doctor, dar stă aşa de departe şi vremea e aşa de rea, încât îmi veni în gând că ar fi mult mai bine să te duci tu în locul meu. Ştii prea bine că am de gând să-ţi dăruiesc roaba mea, de aceea cred că ar fi frumos din partea ta să faci ceva pentru mine.
- Cum să nu, strigă Hans cel mic.
- Mi-aţi făcut chiar cinste gândindu-vă la mine; o să plec îndată, dar v-aş ruga să-mi împrumutaţi felinarul, fiindcă noaptea e foarte întunecoasă şi mi-e frică să nu caz în vreun şanţ.
- Tiii Ce rău îmi pare că nu pot să ţi-1 dau, răspunse Morarul, e tocmai felinarul meu cel nou şi ar fi o pierdere prea mare dacă i s-ar întâmplă ceva.
- Lasă, lasă, nu-i nimic, mă pot duce şi așa, strigă Hans cel mic; îşi trase pe mâniei surtucul lui îmblănit, îşi îndesă în cap căciula cea roşie, îşi înfăşură o basma împrejurul
gâtului şi plecă.
Ce furtună îngrozitoare era afară! Noaptea era așa de întunecoasă, încât micul Hans abia mai putea să vază şi vântul bătea așa de tare, încât abia se mai putea ţine în picioare. Cu toate astea el înainta cu curaj şi după trei ceasuri de mers, ajunse la casa Doctorului şi bătu la uşă:
- Cine-i acolo ? strigă Doctorul, scoţându-şi capul pe fereastră.
- Eu sunt, Hans cel mic.
- Şi ce vrei?
- Băiatul Morarului a căzut după o scară şi s-a lovit, şi Morarul vă roagă să veniţi numai decât.
- Bine! zise Doctorul, şi porunci să-i puie şeaua pe cal, să-i aducă cizmele cele mari şi felinarul, apoi se scoborî pe scară, încalecă şi o porni spre casa Morarului, iar Hans cel mic o luă pe jos, după el.
Dar furtuna se -nteţeâ din ce în ce, ploaia cădea cu găleata şi Hans cel mic nu mai putea nici să vază încotro merge, nici să se ţie de cal. La urma urmei se pierdu, şi începu să rătăcească prin nişte smârcuri, care erau foarte primejdioase, fiindcă erau pline de gropi adanci, şi acolo bietul Hans cel mic se înnecă. Corpul lui fu găsit a doua zi de nişte păzitori de capre, plutind pe deasupra unei mlaştini, de unde îl aduseră acasă.
Toată lumea se duse la înmormântarea lui, fiindcă ara foarte popular, iar Morarul fu cel mai îndoliat dintre toţi.
- Fiindcă eram prietenul lui cel mai bun, zise Morarul, e drept să mi-se dea locul de cinste, şi mergea în fruntea procesiunei într-o haină neagră şi lungă, iar ăia când în când îşi ştergea ochii cu o batistă mare.
- Moartea lui Hans cel mic e o mare pierdere pentru fiecare, zicea Fierarul, după
slujbă, când şedeau cu toţii la masă în cârciumă, bând vin fiert cu mirodenii şi mâncând prăjituri cu miere.
- In orice caz o mare pierdere pentru mine, răspunse Morarul; închipuieşte-ţi că aproape îi dăruisem roaba mea şi acum Zău dacă ştiu ce să mai fac cu ea. Acasă îmi stă în drum şi e într-o stare aşa de proastă, încât n-aş lua nimic pe ea s-o vând. Altădată o să mă gândesc de două ori înainte de a dărui ceva. Generozitatea rămâne totdeauna nerăsplătită.
- Ei şi pe urmă? zise Şoarecele de apă după o tăcere lungă.
- S-a isprăvit, zise Mierloiul.
- Dar ce s-a mai întâmplat cu Morarul ? întrebă Şoarecele de apă.
- A, nu ştiu zău, răspunse Mierloiul şi nici nu doresc să ştiu.
- Cum se vede n-ai niciun fel de sentimente în D-ta, zise Şoarecele de apă.
- Mi-e teamă că n-aţi priceput tocmai bine morala istoriei, observă Mierloiul.
- Ce? ţipă Şoarecele de apă.
- Morala.
- Nu cumva vrei să spui că povestea avea o morală?
- Desigur că avea, răspunse Mierloiul.
- Ei, păi atunci, zise Şoarecele de apă foarte supărat, găsesc că trebuia să mi-o spui dinainte. Dacă făceai aşa, fii sigur că nu te-aş fi ascultat, aş fi zis şi eu: Pfui! ca criticul. Dar nici acum nu e timpul pierdut, şi strigând: Pfui! cu un glas ascuţit, mătură praful cu coada lui şi intră în gaură.
- Ei, cum ţi-a plăcut Şoarecele de apă ? întrebă Raţa, care veni înnotând către el după câteva minute. Are multe părţi bune, dar eu, cu inima mea de mamă, nu pot să văd un holtei fără să-mi vie lacrimile în ochi.
- Mi-e teamă că l-am plictisit, răspunse Mierloiul. Adevărul e că i-am spus o poveste morală.
- A! Asta e un lucru totdeauna periculos, zise Raţa. Şi eu sunt întocmai de aceeaş părere.
- Moartea lui Hans cel mic e o mare pierdere pentru fiecare, zicea Fierarul, după
slujbă, când şedeau cu toţii la masă în cârciumă, bând vin fiert cu mirodenii şi mâncând prăjituri cu miere.
- In orice caz o mare pierdere pentru mine, răspunse Morarul; închipuieşte-ţi că aproape îi dăruisem roaba mea şi acum Zău dacă ştiu ce să mai fac cu ea. Acasă îmi stă în drum şi e într-o stare aşa de proastă, încât n-aş lua nimic pe ea s-o vând. Altădată o să mă gândesc de două ori înainte de a dărui ceva. Generozitatea rămâne totdeauna nerăsplătită.
- Ei şi pe urmă? zise Şoarecele de apă după o tăcere lungă.
- S-a isprăvit, zise Mierloiul.
- Dar ce s-a mai întâmplat cu Morarul ? întrebă Şoarecele de apă.
- A, nu ştiu zău, răspunse Mierloiul şi nici nu doresc să ştiu.
- Cum se vede n-ai niciun fel de sentimente în D-ta, zise Şoarecele de apă.
- Mi-e teamă că n-aţi priceput tocmai bine morala istoriei, observă Mierloiul.
- Ce? ţipă Şoarecele de apă.
- Morala.
- Nu cumva vrei să spui că povestea avea o morală?
- Desigur că avea, răspunse Mierloiul.
- Ei, păi atunci, zise Şoarecele de apă foarte supărat, găsesc că trebuia să mi-o spui dinainte. Dacă făceai aşa, fii sigur că nu te-aş fi ascultat, aş fi zis şi eu: Pfui! ca criticul. Dar nici acum nu e timpul pierdut, şi strigând: Pfui! cu un glas ascuţit, mătură praful cu coada lui şi intră în gaură.
- Ei, cum ţi-a plăcut Şoarecele de apă ? întrebă Raţa, care veni înnotând către el după câteva minute. Are multe părţi bune, dar eu, cu inima mea de mamă, nu pot să văd un holtei fără să-mi vie lacrimile în ochi.
- Mi-e teamă că l-am plictisit, răspunse Mierloiul. Adevărul e că i-am spus o poveste morală.
- A! Asta e un lucru totdeauna periculos, zise Raţa. Şi eu sunt întocmai de aceeaş părere.
Sfârșit
Citește mai multe povești de Oscar Wilde
Povesti de: FRATII GRIMM CREANGA EMINESCU SLAVICI ANDERSEN ISPIRESCU DELAVRANCEA FILIMON TOLSTOI
