Șoricelul trufaș - poveste de Alexandru Mitru
Citește online povestea pentru copii "Șoricelul trufaș" scrisă de Alexandru Mitru. Citește basmul "Șoricelul trufaș" în care este vorba despre un șoricel care le spune fraților săi că el va pleca în lume să se războiască și să dobândească putere și bogății. El speră că va deveni rege peste toții șoarecii, dar este pus la punct de o soricioaică bătrână, considerată cea mai deșteaptă din lume.
Citește povestea "Soricelul trufas"
Un șoricel, odată, se lăuda către frații săi:
– Mie nu-mi este teamă de nimica. Vreau să mă duc în lume și să mă războiesc, să dobândesc putere, bogăție, să ajung rege peste voi șoarecii…
– Ca să ai toate astea, trebuie să le meriți, a zis o șoricioaică bătrână, fără dinți, cea mai bătrână și mai înțeleaptă decât toți șoarecii care sălășluiau în podul unui han.
– De ce te lauzi? au zis și ceilalți șoreci. Mai bine vezi că a adus hangiul niște roți mari de cașcaval colo-n cămară… Hai să ne-ndestulăm cât vom putea…
– Ba nu, a strigat șoricelul ce făcea pe viteazul. Am să vă dovedesc că nu mi-e frică. Am să omor pisica hangiului!…
– Vrei să omori pisica? au înlemnit cu toții.
– Am… am să… să omor pisica!… a-ngăimat șoricelul, dându-și abia acum seama că prea se-nfumurase și cuprinzându-l prin inimă răcori.
– Mai bine roteai limba-n bot de șapte ori, până scoteai o vorbă, a zis din nou bătrâna. Vorba zboară ca vântul și-nconjură pământul. Acum e prea târziu… Cum o să te descurci, băiete? Să văd și eu…
– Ei, o să mă descurc și eu cum oi putea, a zis iar șoricelul, înfruntând-o pe bătrână. Vezi-ți mai bine de cașcavalul pe care ți l-au adus nepoții și nu te-amesteca în treburile mele…
Urât este să-nfrunți și să-ți bați joc de bătrânii ce te-nvață de bine…
Bătrâna a-nceput să plângă, ștergându-și cu lăbuța ochii, mustățile și botul. Așa de urât, nu îi vorbise încă nimeni.
– Vai, vai, băiete, a mai zis ea. Rău ai să pătimești tu din trufie!
– Degeaba mă tot caini, i-a răspuns șoricelul cu încăpățânare. Am să omor pisica hangiului chiar astăzi și-am să mă-ncununez ca rege peste voi toți.
– Mie nu-mi este teamă de nimica. Vreau să mă duc în lume și să mă războiesc, să dobândesc putere, bogăție, să ajung rege peste voi șoarecii…
– Ca să ai toate astea, trebuie să le meriți, a zis o șoricioaică bătrână, fără dinți, cea mai bătrână și mai înțeleaptă decât toți șoarecii care sălășluiau în podul unui han.
– De ce te lauzi? au zis și ceilalți șoreci. Mai bine vezi că a adus hangiul niște roți mari de cașcaval colo-n cămară… Hai să ne-ndestulăm cât vom putea…
– Ba nu, a strigat șoricelul ce făcea pe viteazul. Am să vă dovedesc că nu mi-e frică. Am să omor pisica hangiului!…
– Vrei să omori pisica? au înlemnit cu toții.
– Am… am să… să omor pisica!… a-ngăimat șoricelul, dându-și abia acum seama că prea se-nfumurase și cuprinzându-l prin inimă răcori.
– Mai bine roteai limba-n bot de șapte ori, până scoteai o vorbă, a zis din nou bătrâna. Vorba zboară ca vântul și-nconjură pământul. Acum e prea târziu… Cum o să te descurci, băiete? Să văd și eu…
– Ei, o să mă descurc și eu cum oi putea, a zis iar șoricelul, înfruntând-o pe bătrână. Vezi-ți mai bine de cașcavalul pe care ți l-au adus nepoții și nu te-amesteca în treburile mele…
Urât este să-nfrunți și să-ți bați joc de bătrânii ce te-nvață de bine…
Bătrâna a-nceput să plângă, ștergându-și cu lăbuța ochii, mustățile și botul. Așa de urât, nu îi vorbise încă nimeni.
– Vai, vai, băiete, a mai zis ea. Rău ai să pătimești tu din trufie!
– Degeaba mă tot caini, i-a răspuns șoricelul cu încăpățânare. Am să omor pisica hangiului chiar astăzi și-am să mă-ncununez ca rege peste voi toți.
Și cum ai să faci asta? l-au întrebat ceilalți fârtați.
– Întâi și-ntâi, a răspuns el, am să mă duc în pivniță și am să trag o dușcă din vinul cel mai bun, vinul din care dă hangiul doar mușteriilor aleși, ca să capăt putere. Pe urmă… Pe urmă… am să văd eu ce-am să mai fac…
– În vin este sămânță de gâlceavă, a mai grăit bătrâna din colțul ei…
Numai că șoricelul îngâmfat n-a stat s-o mai asculte pe bătrână și a pornit spre pivniță, urmat de toată ceata de șoricei.
Au pătruns mai întâi într-o bortă adâncă, prin care șoarecii ajungeau din pod până-n cămările hangiului. De-acolo au intrat în sala de ospețe a hangiului. Și n-a mai fost decât un drum – cât să vă spun?… de câteva clipite, și, printr-un alt cotlon întunecos, au și pătruns cu toții în pivniță. Acolo se-nșirau butoaie pântecoase de-o parte și de alta. Iar într-o latură erau îngrămădite vase de tablă și de pământ, hârdaie largi de fag, pentru pritocit vinul, țevi lungi de trestie, furtunuri și câte și mai câte. Șoarecii s-au pitit iute acolo, s-asculte și să vadă de nu e careva prin pivnița hangiului, dacă nu sunt primejdii.
Toți s-au pitit, numai trufașul nostru a pășit mai departe, deși în pieptul lui inima se făcuse cât vârful unui ac.
– Aici este butoiul cu vinul cel ales! a chițăit el tare, să-și mai facă curaj. Veniți și voi încoace, să mă vedeți cum beau.
Și, fără să mai aștepte răspunsul celorlalți șoareci, s-a urcat pe o ladă, de acolo pe butoi. Și a-nceput să roadă la dop. Fiindcă avea dinți buni, l-a ros numaidecât. Vinul se vedea înăuntru lucind chilhimbariu.
– Aduceți-mi acuma și-o trestie, a chițăit spre șoareci. Vreau să sorb ca hangiul.
– Unul din șoareci a luat în bot o trestie și a adus-o la butoi, apoi s-a întors din nou în locul cel ferit. Trufașul a primit-o, a vârât unul din capetele trestiei pe gura unde fusese dopul, celălalt cap l-a luat în bot și a-nceput să sugă.
A supt el ce-o fi supt și a simțit că-i vine o idee de veselie cum n-avusese niciodată, că-i vine o poftă să și joace. S-a prins cu o lăbuță din față de capătul acelei trestii, pe care-l ținuse-n bot, și a-nceput să joace pe labele din spate.
Juca și chițăia:
‹‹Tot pe loc, tot pe loc,
Să bat labele cu foc,
Că eu nu mă tem deloc,
Fac pisica ghemotoc,
Și-o arunc în poloboc!
Tot pe loc, tot pe loc…››
– Întâi și-ntâi, a răspuns el, am să mă duc în pivniță și am să trag o dușcă din vinul cel mai bun, vinul din care dă hangiul doar mușteriilor aleși, ca să capăt putere. Pe urmă… Pe urmă… am să văd eu ce-am să mai fac…
– În vin este sămânță de gâlceavă, a mai grăit bătrâna din colțul ei…
Numai că șoricelul îngâmfat n-a stat s-o mai asculte pe bătrână și a pornit spre pivniță, urmat de toată ceata de șoricei.
Au pătruns mai întâi într-o bortă adâncă, prin care șoarecii ajungeau din pod până-n cămările hangiului. De-acolo au intrat în sala de ospețe a hangiului. Și n-a mai fost decât un drum – cât să vă spun?… de câteva clipite, și, printr-un alt cotlon întunecos, au și pătruns cu toții în pivniță. Acolo se-nșirau butoaie pântecoase de-o parte și de alta. Iar într-o latură erau îngrămădite vase de tablă și de pământ, hârdaie largi de fag, pentru pritocit vinul, țevi lungi de trestie, furtunuri și câte și mai câte. Șoarecii s-au pitit iute acolo, s-asculte și să vadă de nu e careva prin pivnița hangiului, dacă nu sunt primejdii.
Toți s-au pitit, numai trufașul nostru a pășit mai departe, deși în pieptul lui inima se făcuse cât vârful unui ac.
– Aici este butoiul cu vinul cel ales! a chițăit el tare, să-și mai facă curaj. Veniți și voi încoace, să mă vedeți cum beau.
Și, fără să mai aștepte răspunsul celorlalți șoareci, s-a urcat pe o ladă, de acolo pe butoi. Și a-nceput să roadă la dop. Fiindcă avea dinți buni, l-a ros numaidecât. Vinul se vedea înăuntru lucind chilhimbariu.
– Aduceți-mi acuma și-o trestie, a chițăit spre șoareci. Vreau să sorb ca hangiul.
– Unul din șoareci a luat în bot o trestie și a adus-o la butoi, apoi s-a întors din nou în locul cel ferit. Trufașul a primit-o, a vârât unul din capetele trestiei pe gura unde fusese dopul, celălalt cap l-a luat în bot și a-nceput să sugă.
A supt el ce-o fi supt și a simțit că-i vine o idee de veselie cum n-avusese niciodată, că-i vine o poftă să și joace. S-a prins cu o lăbuță din față de capătul acelei trestii, pe care-l ținuse-n bot, și a-nceput să joace pe labele din spate.
Juca și chițăia:
‹‹Tot pe loc, tot pe loc,
Să bat labele cu foc,
Că eu nu mă tem deloc,
Fac pisica ghemotoc,
Și-o arunc în poloboc!
Tot pe loc, tot pe loc…››
Juca și chițăia. Atât de tare chițăia, încât, fârtații, care se uitau la el holbați, îi tot ziceau:
– Mai încet, frățioare, mai încet că te-aude pisica, o știi doar ce auz bun are, o știi cum simte șoarecii!…
Dar șoricelul nostru, îngâmfat, lăsa o clipă jocul, punea botul pe trestie, sugea cu sete, mai făcea câțiva pași până la marginea butoiului și striga către fârtați:
– Pisica, măi?! Care pisică? Unde-i pisica să o văd, să o trag de coadă, s-o ucid! Să vină, dacă îndrăznește să dea ochii cu un viteaz ca mine!…
– Taci, taci, ziceau ceilalți. Taci, că te-aude, frățioare!… Și iese vreo năzdrăvănie… Mai bine taci și dă-te jos de-acolo! Te-ai îmbătat. Nu vezi?! Îți lucesc ochii și nu știi ce vorbești…
– Ce face, măi? striga trufașul. Ce tot vorbiți voi de pisică? Unde-i pisica? S-o ucid. Sunt pus pe fapte mari. Vreau să mă-ncununez ca rege este întreaga șoricime… Plecați, lăsați-mă să mă răfuiesc eu singur cu pisica!…
– Taci, frățioare, noi ne ducem… șopteau înfricoșați ceilalți. Ai auzit ce-a spus bunica.
– Bunica nu știe ce spune! râdea trufașul și sorbea vin, bătea cu laba în podea și chițăia cât îl țineau băierile: ‹‹Voi să tăceți. Acuma vă sunt rege. Doar eu vorbesc. Pisico!… Unde ești, pisico? Vino să te ucid…››
Atunci… atunci, iubiții mei – parcă nu-mi vine nici să vă povestesc!… s-a auzit un miorlăit:
– Miau!… Miau!… Aicea sunt! Care mă cheamă?… Am venit!…
Și s-a ivit în pivniță pisica.
Trăsnetul, dac-ar fi căzut din cer acolo-n pivniță, nu l-ar fi îngrozit mai rău pe șoricel.
Pisica își clătina coada și își ciulea urechile, sticlindu-și totodată ochii către butoi.
– Cine mă cheamă atât de tare? Miau!… Miau!… Spuneți-mi, cine? Am auzit când mă striga un șoricel, spunând că vrea să mă ucidă…
– Eu… te chemam… a chițăit fără de glas trufașul nostru, cățărat pe butoi. Nu vreau… să te ucid… nu… nu. Ai înțeles gre… greșit… Vream numai… să… să te poftesc… la nunta mea…
– Iacătă, sunt aici, a spus pisica.
Și a sărit drept pe butoi, mergând cu pași neauziți spre șoricel, rânjind și miorlăind:
– Iacătă, am venit. Hai să nuntim…
Când a văzut că se apropie pisica, viteazul a-ncercat să fugă și să se-ascundă undeva. S-a întors și n-a găsit alt loc decât gaura neagră de la butoi. S-a năpustit în gaură, s-a-mpleticit și-a alunecat în vinul cel chihlimbariu.
Vinul a clipcit. S-au făcut cercuri, cercuri și șoricelul cel trufaș s-a scufundat.
Toți ceilalți șoareci au fugit. S-au strecurat prin borte și cotloane, țipând înspăimântați. I-au dus vestea bătrânei:
– A pierit!… S-a-necat în vinul cel chihlimbariu…
Și i-au spus repede bătrânei toată povestea.
Bătrâna a început să plângă. Oricum, îi era nepot. Îi părea rău. A plâns ce-a plâns. Până la urmă s-a oprit. Și-a șters de lacrimi ochii, mustățile și botul, și-a glăsuit:
– Capul face, capul trage. Cine nu caută ceartă, nu trebuie să umble cu cuțitul! Iar întâmplarea să vă fie pildă.
– Mai încet, frățioare, mai încet că te-aude pisica, o știi doar ce auz bun are, o știi cum simte șoarecii!…
Dar șoricelul nostru, îngâmfat, lăsa o clipă jocul, punea botul pe trestie, sugea cu sete, mai făcea câțiva pași până la marginea butoiului și striga către fârtați:
– Pisica, măi?! Care pisică? Unde-i pisica să o văd, să o trag de coadă, s-o ucid! Să vină, dacă îndrăznește să dea ochii cu un viteaz ca mine!…
– Taci, taci, ziceau ceilalți. Taci, că te-aude, frățioare!… Și iese vreo năzdrăvănie… Mai bine taci și dă-te jos de-acolo! Te-ai îmbătat. Nu vezi?! Îți lucesc ochii și nu știi ce vorbești…
– Ce face, măi? striga trufașul. Ce tot vorbiți voi de pisică? Unde-i pisica? S-o ucid. Sunt pus pe fapte mari. Vreau să mă-ncununez ca rege este întreaga șoricime… Plecați, lăsați-mă să mă răfuiesc eu singur cu pisica!…
– Taci, frățioare, noi ne ducem… șopteau înfricoșați ceilalți. Ai auzit ce-a spus bunica.
– Bunica nu știe ce spune! râdea trufașul și sorbea vin, bătea cu laba în podea și chițăia cât îl țineau băierile: ‹‹Voi să tăceți. Acuma vă sunt rege. Doar eu vorbesc. Pisico!… Unde ești, pisico? Vino să te ucid…››
Atunci… atunci, iubiții mei – parcă nu-mi vine nici să vă povestesc!… s-a auzit un miorlăit:
– Miau!… Miau!… Aicea sunt! Care mă cheamă?… Am venit!…
Și s-a ivit în pivniță pisica.
Trăsnetul, dac-ar fi căzut din cer acolo-n pivniță, nu l-ar fi îngrozit mai rău pe șoricel.
Pisica își clătina coada și își ciulea urechile, sticlindu-și totodată ochii către butoi.
– Cine mă cheamă atât de tare? Miau!… Miau!… Spuneți-mi, cine? Am auzit când mă striga un șoricel, spunând că vrea să mă ucidă…
– Eu… te chemam… a chițăit fără de glas trufașul nostru, cățărat pe butoi. Nu vreau… să te ucid… nu… nu. Ai înțeles gre… greșit… Vream numai… să… să te poftesc… la nunta mea…
– Iacătă, sunt aici, a spus pisica.
Și a sărit drept pe butoi, mergând cu pași neauziți spre șoricel, rânjind și miorlăind:
– Iacătă, am venit. Hai să nuntim…
Când a văzut că se apropie pisica, viteazul a-ncercat să fugă și să se-ascundă undeva. S-a întors și n-a găsit alt loc decât gaura neagră de la butoi. S-a năpustit în gaură, s-a-mpleticit și-a alunecat în vinul cel chihlimbariu.
Vinul a clipcit. S-au făcut cercuri, cercuri și șoricelul cel trufaș s-a scufundat.
Toți ceilalți șoareci au fugit. S-au strecurat prin borte și cotloane, țipând înspăimântați. I-au dus vestea bătrânei:
– A pierit!… S-a-necat în vinul cel chihlimbariu…
Și i-au spus repede bătrânei toată povestea.
Bătrâna a început să plângă. Oricum, îi era nepot. Îi părea rău. A plâns ce-a plâns. Până la urmă s-a oprit. Și-a șters de lacrimi ochii, mustățile și botul, și-a glăsuit:
– Capul face, capul trage. Cine nu caută ceartă, nu trebuie să umble cu cuțitul! Iar întâmplarea să vă fie pildă.
Sfârșit
Alte povești scrise de Alexandru Mitru
Povesti de: FRATII GRIMM CREANGA EMINESCU SLAVICI ANDERSEN ISPIRESCU DELAVRANCEA FILIMON TOLSTOI GÂRLEANU
