Lupul vânător - poveste de Alexandru Mitru
Citește online povestea "Lupul vânător" scrisă de Alexandru Mitru. Citeste basmul in română "Lupul vânător" în care este vorba despre un lup care făcuse multe lucruri la viața lui. Lupul prinsese tot felul de animale și le mâncase și din păcate nu se dăduse înapoi nici de la a prinde oameni și a-i mânca.
Citește povestea "Lupul vânător"
Lupul făcuse multe-n viața lui: prinsese fel de fel de animale și le mâncase. Nu dădea-napoi nici de la oameni.
Făcuse multe… Și îi știau cu toții frica.
Da′ vine-o vreme când te lasă și tinerețea. Dinții îți cad, privirea ți-e cețoasă, picioarele parcă au tremurici. Nu poți mânca orice.
Iar în pădure, dragii mei, nu e ca între oameni, nu are cine să te-ajute la bătrânețe, la vreme de nevoie. Și-n zilele când vine bătrânețea nu-i nicio carne așa de bună, pentru măselele slăbite, decât carnea de iepuraș.
Iar lupul, tot fălos, precum îl știm.
S-a dus la regele pădurii, la urs. Era bătrân și ursul. Îi prindea și lui bine puțină carne moale.
S-a dus la urs, și-a dres oleacă vocea, a dat pe spate capul și a urlat – puțin dogit, nu-i vorbă – a izbutit însă să facă față.
– Măria-Ta, a spus, Tomiță iepurașul și cu toți frații lui fac numai rău pădurii. Rod rădăcini,
mlădițe, or să cadă copacii… Și o să piară poprul tău de fiare… Dă-mi mie voie să fac război cu iepurii, să-i nimicesc… Și… (i-a șoptit la ureche) jumătate din carne ți-o dărui ție!
A auzit ursul de carne și s-a înviorat.
– Așa e! a mormăit ursul. Nu face decât rău. E mult mai rău Tomiță decât oricare fiară. Să-l
nimicești. Și… (tot în șoaptă) jumătate din carne va fi a mea…
Au bătut laba.
A căutat lupul, nu știu unde, un arc și o mulțime de săgeți, un corn de vânătoare, a luat cu sine și trei vulpi (legate, cum țin vânătorii câinii), o traistă plină cu bucate și o ploscă plină cu vin.
A sunat tare din corn și a plecat…
S-a întâlnit cu pădurarul.
Făcuse multe… Și îi știau cu toții frica.
Da′ vine-o vreme când te lasă și tinerețea. Dinții îți cad, privirea ți-e cețoasă, picioarele parcă au tremurici. Nu poți mânca orice.
Iar în pădure, dragii mei, nu e ca între oameni, nu are cine să te-ajute la bătrânețe, la vreme de nevoie. Și-n zilele când vine bătrânețea nu-i nicio carne așa de bună, pentru măselele slăbite, decât carnea de iepuraș.
Iar lupul, tot fălos, precum îl știm.
S-a dus la regele pădurii, la urs. Era bătrân și ursul. Îi prindea și lui bine puțină carne moale.
S-a dus la urs, și-a dres oleacă vocea, a dat pe spate capul și a urlat – puțin dogit, nu-i vorbă – a izbutit însă să facă față.
– Măria-Ta, a spus, Tomiță iepurașul și cu toți frații lui fac numai rău pădurii. Rod rădăcini,
mlădițe, or să cadă copacii… Și o să piară poprul tău de fiare… Dă-mi mie voie să fac război cu iepurii, să-i nimicesc… Și… (i-a șoptit la ureche) jumătate din carne ți-o dărui ție!
A auzit ursul de carne și s-a înviorat.
– Așa e! a mormăit ursul. Nu face decât rău. E mult mai rău Tomiță decât oricare fiară. Să-l
nimicești. Și… (tot în șoaptă) jumătate din carne va fi a mea…
Au bătut laba.
A căutat lupul, nu știu unde, un arc și o mulțime de săgeți, un corn de vânătoare, a luat cu sine și trei vulpi (legate, cum țin vânătorii câinii), o traistă plină cu bucate și o ploscă plină cu vin.
A sunat tare din corn și a plecat…
S-a întâlnit cu pădurarul.
– Unde te duci, măi lupule?
– Mă duc la vânătoare!… Vreau să ucid totți iepurașii, iar ție-ți dau blănițele…
– De umbli după iepuri mulți, nu prinzi niciunul! a zis omul. Și de ce suni din corn?
– Să știe iepurii că viu și să se teamă…
– Pisica, dacă are clopoței, nu prinde șoareci! a mai zis omul. Și-apoi la vânătoare, lupule, e
ca la orișice, nu cu lopata, ci cu judecata… Și vulpile ce-s după tine, de ce le-ai luat?
– Sunt câinii mei, sunt câini vânătorești! a răspuns lupul.
A plecat lupul mai departe. De ici sărea un iepure… Din colo, altul…
O lua-ntr-o parte lupul, pe urmă într-alta… Privea cruciș, că-i țâșneau iepurii din față și din spate…
Și-atât l-au alergat, l-au păcălit, au râs de el, zile și săptămâni întregi, că, pân-la urmă, a căzut lupul în brânci, cu botul în pământ…
Au căzut vulpile alăturea de el!
Când l-au văzut pe lup și vulpile la rând, căzuți cu toții de oboseală, au năvălit Tomiță și iepurașii, au mâncat tot ce-avea în traistă lupul și i-au băut vinul din ploscă.
A stat așa lupul, vreme îndelungată. Când și-a venit în fire, s-a ridicat cu greu și a pornit spre casă.
Se depărtase tare de ea și avea cale lungă. A mers o zi, a mers o săptămână.
S-a întâlnit din nou cu pădurarul.
– De unde vii, măi lupule? l-a întrebat.
– Vin de la vânătoare!
– Unde-s blănițele de iepuri? Sunt în traistă?…
– Mi-au mâncat iepurii și ce-am avut…
– Da-n ploscă mai ai vin?
– Nu am nici apă chioară.
– Și câinii tăi de vânătoare unde sunt?
– I-am mâncat eu pe toți!…
(Mâncase vulpile pe drum, de foame!…)
A început să râdă pădurarul. Și lupul a plecat spre casă, cu capu-n jos.
Morala:
Nu vinde pielea iepurilor din pădure… Și nu oricine suflă-n corn e vânător!…
– Mă duc la vânătoare!… Vreau să ucid totți iepurașii, iar ție-ți dau blănițele…
– De umbli după iepuri mulți, nu prinzi niciunul! a zis omul. Și de ce suni din corn?
– Să știe iepurii că viu și să se teamă…
– Pisica, dacă are clopoței, nu prinde șoareci! a mai zis omul. Și-apoi la vânătoare, lupule, e
ca la orișice, nu cu lopata, ci cu judecata… Și vulpile ce-s după tine, de ce le-ai luat?
– Sunt câinii mei, sunt câini vânătorești! a răspuns lupul.
A plecat lupul mai departe. De ici sărea un iepure… Din colo, altul…
O lua-ntr-o parte lupul, pe urmă într-alta… Privea cruciș, că-i țâșneau iepurii din față și din spate…
Și-atât l-au alergat, l-au păcălit, au râs de el, zile și săptămâni întregi, că, pân-la urmă, a căzut lupul în brânci, cu botul în pământ…
Au căzut vulpile alăturea de el!
Când l-au văzut pe lup și vulpile la rând, căzuți cu toții de oboseală, au năvălit Tomiță și iepurașii, au mâncat tot ce-avea în traistă lupul și i-au băut vinul din ploscă.
A stat așa lupul, vreme îndelungată. Când și-a venit în fire, s-a ridicat cu greu și a pornit spre casă.
Se depărtase tare de ea și avea cale lungă. A mers o zi, a mers o săptămână.
S-a întâlnit din nou cu pădurarul.
– De unde vii, măi lupule? l-a întrebat.
– Vin de la vânătoare!
– Unde-s blănițele de iepuri? Sunt în traistă?…
– Mi-au mâncat iepurii și ce-am avut…
– Da-n ploscă mai ai vin?
– Nu am nici apă chioară.
– Și câinii tăi de vânătoare unde sunt?
– I-am mâncat eu pe toți!…
(Mâncase vulpile pe drum, de foame!…)
A început să râdă pădurarul. Și lupul a plecat spre casă, cu capu-n jos.
Morala:
Nu vinde pielea iepurilor din pădure… Și nu oricine suflă-n corn e vânător!…
Sfârșit
Alte povești scrise de Alexandru Mitru
Povesti de: FRATII GRIMM CREANGA EMINESCU SLAVICI ANDERSEN ISPIRESCU DELAVRANCEA FILIMON TOLSTOI GÂRLEANU
