Povestea "Heidi, fetița munților" - capitolul 5 "Doi oaspeți"
Citește capitolul 5 "Doi oaspeți" al poveștii "Heidi, fetița munților" în care aflăm că a mai trecut un an și Heidi a împlinit opt ani. Învățase o mulțime de lucruri mărunte și acum dădea singură la capre să mănânce. Bunicul primise vorbă de la dascăl s-o înscrie pe fată la școală, dar acesta refuza spunând că nu o va da niciodată la școală.. Într-o zi, Heidi se întâlnește în apropierea cabanei cu un om în negru, care cere să vorbească cu bunicul. Acesta era pastorul din sat și vroia să vadă ce are de gând "Unchiul din munți" cu înscrierea fetei la școală.
Citește "Doi oaspeți" - capitolul 5 din povestea Heidi, fetița munților
Capitolul V. DOI OASPEȚI
Iarna trecu pe nesimțite. Trecu și o primăvară dulce, urmată de o vară frumoasă, și iată, a doua iarnă se apropia și ea de sfârșit. Heidi era mereu la fel de fericită ca păsările cerului.
Nu mai avea mult până să împlinească opt ani și învățase de la bunicul ei să facă o mulțime de treburi mărunte și folositoare. Printre altele, dădea singură de mâncare caprelor, care, ori de câte ori îi auzeau glasul, behăiau de bucurie.
În timpul iernii, învățătorul din Dörfly i-a trimis bunicului vorbă prin Peter că fetița trebuia să fie înscrisă la școală. Supărat, Unchiul din munți, cum i se spunea bunicului, i-a răspuns învățătorului să vină singur dacă vrea să-i spună ceva și să-și ia gândul că va da vreodată copilul la școală. Peter a dus răspunsul întocmai...
Fericită de reînvierea naturii, Heidi zburda voioasă în jurul bătrânilor copaci. Într-o bună zi nu lipsi mult să pice pe jos de frică, văzând în fața ei un om îmbrăcat în negru. Acesta, dându-și seama de spaima copilului, îi spuse cu o voce blajină:
- Hai, nu-ți fie teamă, dă mâna încoace și spune-mi, te rog, unde-i bunicul tău ?
- Bunicul ? E înăuntru, cioplește niște linguri de lemn, îi răspunse Heidi liniștită.
Domnul îmbrăcat în negru era bătrânul pastor din Dörfli, care-l cunoscuse bine pe bunicul, pe vremea când acesta mai locuia în sat. Pastorul pătrunse în singura odaie a cabanei și, oprindu-se în fața bunicului ce sta aplecat asupra mesei de lucru, îi spuse:
- Bună ziua, vecine.
Tulburat din munca lui, bunicul răspunse privindu-l cu mirare:
- Bună ziua, domnule pastor. Ce vânt vă aduce pe la noi ? Dacă nu vă displace să stați pe un scaun de lemn, luați loc.
Pastorul se așeză, apoi începu:
- E mult de când nu ne-am mai văzut, vecine, și am să te rog să nu mi-o iei în nume de rău dacă te deranjez, dar am venit să stăm de vorbă despre o treabă foarte importantă; s-ar putea să știi care e rostul misiunii mele !...
Deodată, pastorul tăcu și se uită îndelung la Heidi care, din pragul ușii, îl privea plină de curiozitate.
- Heidi, du-te și vezi de capre, îi spuse bunicul pe un ton mai apăsat; dă-le sare și rămâi cu ele până vin eu să te iau.
Fetița plecă numaidecât.
- Copilul ar fi trebuit să meargă la școală încă de iarna trecută. Învățătorul ți-a trimis vorbă în două rânduri, dar dumneata n-ai vrut să dai urmare cererii lui. Ce ai de gând să faci cu fetița asta ?
- Am de gând să n-o trimit la școală, spuse bătrânul.
Uluit de acest răspuns, pastorul se uită îndelung la bunic, care, la rândul lui, îl privea cu brațele încrucișate la piept.
- Și-atunci, ce vrei să faci cu ea ? întrebă din nou pastorul, după un timp de tăcere.
- Ce să fac ? Nimic. Crește la un loc cu caprele, îi merge bine și e fericită lângă aceste animale, care, cel puțin, n-o învață nimic rău.
- Dar bine, copilul nu e nici capră, nici pasăre, ci o ființă omenească ! Dacă e adevărat că nu învață nimic rău de la aceste animale, e tot atât de adevărat că nu învață nimic altceva de la ele. Ar trebui totuși să se instruiască și a ajuns la vârsta când orice copil este dator să meargă la școală. Am ținut să-ți spun acest lucru, ca să ai un răgaz de gândire în timpul verii.
- Orice-ar fi, eu la școală n-o trimit, asta să știți, spuse bunicul, neînduplecat.
- Îți închipui oare că nu există nici un mijloc de constrângere, dacă stărui în acestă hotărâre ? De ce atâta îndărătnicie, tocmai din partea dumitale, care ai colindat lumea și ai avut atâtea de învățat ? Te credeam mai înțelept, Unchiule.
- Ați vrea, poate, se răsti bunicul tremurând de mânie, ați vrea poate s-o trimit toată iarna, prin zăpadă, prin frig, prin viscol, pe această copilă atât de gingașă, să bată zilnic drumul, preț de două ore, până în vale ? Ați uitat-o pe Adelheid, mama ei ? Ați uitat cât era de nervoasă și cum umbla noaptea ca o somnambulă ? Nu credeți că un asemenea efort ar putea să o nenorocească ? Să vină și să stea de vorbă cu mine cine-o pofti. Toate drepturile sunt de partea mea și-om vedea noi dacă mă poate sili cineva s-o dau la școală.
- Ai dreptate întru totul, spuse pastorul, pe un ton prietenos. Văd că iubești foarte mult acest copil. dar tocmai în numele acestei iubiri ar trebui să faci ceea ce trebuia, de fapt, să faci mai demult. Coboară în sat și trăieește din nou printre oameni. Ce viață mai e și asta, în pustietatea munților, departe de lume ? Nu înțeleg cum de nu te răpune gerul și cum de îndură copilul iernile astea grele.
- Copilul are sângele tânăr și o pătură bună să se învelească, răspunse unchiul cu bunăvoință, iar lemne, slavă Domnului, avem întotdeauna din belșug. Puteți, de altfel, să vă convingeți, dacă doriți. Magazia e veșnic plină și în cabana mea arde focul toată iarna, fără întrerupere.
Ridicându-se în picioare, pastorul îi întinse mâna Unchiului din munți și adăugă:
- Mă bizui pe înțelepciunea dumitale și sunt sigur că la iarnă te vei întoarce printre noi și vom fi iar prieteni, așa cum am fost odinioară.
Bunicul îi strânse mâna cu putere și-i răspunse cu tărie în glas:
- Aveți o părere prea bună despre mine, domnule pastor, și vă mulțumesc pentru asta, dar să nu vă așteptați că-mi voi schimba hotărârea: nu, nu, copilul nu-l trimit la școală și nici eu n-am de gând să mă duc să trăiesc în sat.
Bătrânul o privea fără să scoată o vorbă, dar iată că mătușa Dete îi aduse o veste bună. Mai întâi, se bucură nespus că Heidi arăta atât de bine - mai, mai să n-o recunoască - mărturisind în felul acesta grija cu care o crescuse bunicul. Apoi ținu să-i spună că s-a gândit mereu, în acești ani de când nu se mai văzuseră, că nu e drept să lase veșnic în seama lui povara unui copil atât de mic, și într-o zi i-a venit ideea s-o ducă în altă parte și uite, chiar azi s-a ivit o ocazie nemaipomenită. În casa cea mai frumoasă din Frankfurt trăia o familie de oameni foarte bogați. Aveau o fetiță bolnavă, paralizată, sărmana, care își petrecea tot timpul într-un scaun cu rotile. Nimic nu-i lipsea fetiței, avea tot ce-și dorea și învăța acasă, cu un preceptor; dar, sărăcuța, se plictisea de moarte și părinții îi căutau o prietenă, care să nu semene cu nici un alt copil. Mătușa Dete le-a descris-o pe nepoata ei, le-a arătat ce fire are și dumnealor o așteaptă neîntârziat pe Heidi, să vină la Frankfurt. Nepoata ar avea în fața ei un viitor, căci fetița era foarte bolnavă și părinții ei n-ar putea trăi fără un copil în preajma lor.
- Ai isprăvit ? i-o tăie scurt bunicul, care până atunci o ascultase fără să sufle o vorbă.
- Vai, izbucni Dete, te porți cu mine de parcă aș fi o străină care îți îndrugă nu știu ce bazaconii. Zău dacă te înțeleg. Nu cred să se găsească în toată valea Prattigan vreunul care să nu mulțumească Domnului pentru o asemenea veste...
- Din partea mea, poți să duci vestea asta unde poftești, nu te împiedic ! Eu, însă, nici nu vreau s-o aud, o întrerupse morocănos bunicul.
Dete sări în sus, bosumflată:
- Ei bine, dacă-i așa, atunci să-ți spun și eu ce gândesc: copila asta împlinește îndată opt ani și nu știe nimic; nu vrei să învețe și de aceea n-o trimiți nici la școală, nici la biserică. Toate astea le-am aflat jos, în Dörfli. Heidi e singurul copil al surorii mele și mă simt răspunzătoare față de ea. Acum îi surâde norocul și nu vreau să lăsăm acest noroc să treacă pe lângă ea. De altfel, continuă ea din ce în ce mai supărată, mie prea puțin îmi pasă de ce spui dumneata, toată lumea e alături de mine. Dacă ții neapărat ca povestea să ajungă la tribunal, foarte bine; află însă, că mai sunt niște povești mai vechi de care, sunt sigură, nu-ți va face nici o plăcere să mai auzi...
- Bine, ia-o cu tine și stric-o ! Dar să nu vă mai văd niciodată în ochii mei, pe niciuna ! Asta mi-ar mai lipsi, s-o aud și pe ea vorbind ca tine ! strigă mânios bătrânul și ieși afară, trântind ușa în urma lui.
- L-ai făcut pe bunicul să fie rău, spuse Heidi necăjită.
- Nu-i nimic, se liniștește el; hai, îmbracă-te și să mergem, o grăbi Dete. Unde-ți sunt hainele ?
- Nu merg cu tine, răspunse Heidi.
- Cum poți să fii atât de proastă și de încăpățânată ?! Nu l-ai auzit pe bunicul tău strigând că nu mai vrea să te vadă niciodată în ochii lui ? N-ai înțeles că vrea să pleci cu mine ? Hai, nu te mai burzului așa ! Nici nu știi ce fumos e la Frankfurt... Și apoi, dacă n-o să-ți placă și n-o să-ți placă, te întorci și gata povestea. Până atunci, numai bine, îi trece și bunicului supărarea.
- Mă pot întoarce deseară ? întrebă Heidi.
- Când vrei tu, îi răspunse mătușa, dar acum grăbește-te, căci vreau să ajungem în seara asta la Mayenfeld și mâine, dis-de-dimineață, să luăm trenul spre Frankfurt.
- Unde te duci, Heidi ? întrebă Peter cu uimire, zărindu-le pe cele două drumețe.
- Trebuie să plec cu mătușa Dete la Frankfurt, dar mai întâi vreau s-o văd pe bunica. Mă așteaptă.
- Nu, nu, strigă Dete speriată și o apucă mai tare de mână, ca să nu se poată smulge din strânsoarea ei; nu de alta, dar se temea ca, nu cumva, văzând-o pe bătrână, Heidi să nu se răzgândească și să nu mai vrea să plece cu ea la Frankfurt.
Peter dădu buzna în odaie și trânti mănunchiul de nuiele de se zgudui toată casa. Bunica se sperie îngrozitor și se ridică în picioare.
- Ce s-a întâmplat ? întrebă Brigitte cu calmul ei obișnuit. De ce ești așa de supărat ?
- Ne-au luat-o pe Heidi, bolborosi el, gata să plângă.
- Cum, cine ? întrebă bunica, îngrijorată.
A înțeles numaidecât. Brigitte tocmai povestise că mai devreme o văzuse pe Dete urcând spre cabana Unchiului din munți. În grabă, și tremurând din tot corpul, deschise fereastra și strigă:
- Dete ! Nu ne fura fetița !
Dete bănuia de unde veneau aceste chemări și, strângând ca într-un clește mâna copilei, o trase după ea, alergând la vale din răsputeri.
- Mă strigă bunica, trebuie neapărat s-o văd ! țipă Heidi.
Mătușa însă se împotrivi, spunându-i că trebuie să se grăbească dacă vor să nu piardă trenul. În cele din urmă, Dete o liniști, vorbindu-i întruna despre lucrurile frumoase pe care avea să le vadă la Frankfurt și dându-i toate asigurările că se poate întoarce oricând la bunica dacă n-o să-i placă; în felul ăsta, cel puțin o să aibă prilejul să-i aducă ceva care să-i facă plăcere. Convinsă, Heidi începu să țină pasul cu ea.
- Și ce i-aș putea aduce bunicii de la Frankfurt ? întrebă ea, după un timp.
- Știu și eu, de pildă niște pâinițe din acelea albe, cred că i-ar prinde bine, să nu mai mănânce, sărăcuța, atâta pâine neagră...
- Da, da, ai dreptate, încuviință Heidi, am văzut-o de multe ori cum îi dădea bucata ei de pâine lui Peter, fiindcă era tare pentru ea. Hai să fugim mai repede, ca să-i pot aduce mâine câteva pâinițe.
- Ai isprăvit ? i-o tăie scurt bunicul, care până atunci o ascultase fără să sufle o vorbă.
- Vai, izbucni Dete, te porți cu mine de parcă aș fi o străină care îți îndrugă nu știu ce bazaconii. Zău dacă te înțeleg. Nu cred să se găsească în toată valea Prattigan vreunul care să nu mulțumească Domnului pentru o asemenea veste...
- Din partea mea, poți să duci vestea asta unde poftești, nu te împiedic ! Eu, însă, nici nu vreau s-o aud, o întrerupse morocănos bunicul.
Dete sări în sus, bosumflată:
- Ei bine, dacă-i așa, atunci să-ți spun și eu ce gândesc: copila asta împlinește îndată opt ani și nu știe nimic; nu vrei să învețe și de aceea n-o trimiți nici la școală, nici la biserică. Toate astea le-am aflat jos, în Dörfli. Heidi e singurul copil al surorii mele și mă simt răspunzătoare față de ea. Acum îi surâde norocul și nu vreau să lăsăm acest noroc să treacă pe lângă ea. De altfel, continuă ea din ce în ce mai supărată, mie prea puțin îmi pasă de ce spui dumneata, toată lumea e alături de mine. Dacă ții neapărat ca povestea să ajungă la tribunal, foarte bine; află însă, că mai sunt niște povești mai vechi de care, sunt sigură, nu-ți va face nici o plăcere să mai auzi...
- Bine, ia-o cu tine și stric-o ! Dar să nu vă mai văd niciodată în ochii mei, pe niciuna ! Asta mi-ar mai lipsi, s-o aud și pe ea vorbind ca tine ! strigă mânios bătrânul și ieși afară, trântind ușa în urma lui.
- L-ai făcut pe bunicul să fie rău, spuse Heidi necăjită.
- Nu-i nimic, se liniștește el; hai, îmbracă-te și să mergem, o grăbi Dete. Unde-ți sunt hainele ?
- Nu merg cu tine, răspunse Heidi.
- Cum poți să fii atât de proastă și de încăpățânată ?! Nu l-ai auzit pe bunicul tău strigând că nu mai vrea să te vadă niciodată în ochii lui ? N-ai înțeles că vrea să pleci cu mine ? Hai, nu te mai burzului așa ! Nici nu știi ce fumos e la Frankfurt... Și apoi, dacă n-o să-ți placă și n-o să-ți placă, te întorci și gata povestea. Până atunci, numai bine, îi trece și bunicului supărarea.
- Mă pot întoarce deseară ? întrebă Heidi.
- Când vrei tu, îi răspunse mătușa, dar acum grăbește-te, căci vreau să ajungem în seara asta la Mayenfeld și mâine, dis-de-dimineață, să luăm trenul spre Frankfurt.
- Unde te duci, Heidi ? întrebă Peter cu uimire, zărindu-le pe cele două drumețe.
- Trebuie să plec cu mătușa Dete la Frankfurt, dar mai întâi vreau s-o văd pe bunica. Mă așteaptă.
- Nu, nu, strigă Dete speriată și o apucă mai tare de mână, ca să nu se poată smulge din strânsoarea ei; nu de alta, dar se temea ca, nu cumva, văzând-o pe bătrână, Heidi să nu se răzgândească și să nu mai vrea să plece cu ea la Frankfurt.
Peter dădu buzna în odaie și trânti mănunchiul de nuiele de se zgudui toată casa. Bunica se sperie îngrozitor și se ridică în picioare.
- Ce s-a întâmplat ? întrebă Brigitte cu calmul ei obișnuit. De ce ești așa de supărat ?
- Ne-au luat-o pe Heidi, bolborosi el, gata să plângă.
- Cum, cine ? întrebă bunica, îngrijorată.
A înțeles numaidecât. Brigitte tocmai povestise că mai devreme o văzuse pe Dete urcând spre cabana Unchiului din munți. În grabă, și tremurând din tot corpul, deschise fereastra și strigă:
- Dete ! Nu ne fura fetița !
Dete bănuia de unde veneau aceste chemări și, strângând ca într-un clește mâna copilei, o trase după ea, alergând la vale din răsputeri.
- Mă strigă bunica, trebuie neapărat s-o văd ! țipă Heidi.
Mătușa însă se împotrivi, spunându-i că trebuie să se grăbească dacă vor să nu piardă trenul. În cele din urmă, Dete o liniști, vorbindu-i întruna despre lucrurile frumoase pe care avea să le vadă la Frankfurt și dându-i toate asigurările că se poate întoarce oricând la bunica dacă n-o să-i placă; în felul ăsta, cel puțin o să aibă prilejul să-i aducă ceva care să-i facă plăcere. Convinsă, Heidi începu să țină pasul cu ea.
- Și ce i-aș putea aduce bunicii de la Frankfurt ? întrebă ea, după un timp.
- Știu și eu, de pildă niște pâinițe din acelea albe, cred că i-ar prinde bine, să nu mai mănânce, sărăcuța, atâta pâine neagră...
- Da, da, ai dreptate, încuviință Heidi, am văzut-o de multe ori cum îi dădea bucata ei de pâine lui Peter, fiindcă era tare pentru ea. Hai să fugim mai repede, ca să-i pot aduce mâine câteva pâinițe.
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
