Povestea "Heidi, fetița munților" - capitolul 4 "La bunica"
Citește capitolul 4 "La bunica" al poveștii "Heidi, fetița munților" în care aflăm că a venit iarna și bunicul nu o mai lasă pe Heidi cu caprele la păscut, pentru că e periculos. Gândul că va rămâne iar singur, îl întristează pe Peter. El vine în vizită la Heidi și după ce mănâncă o bucată mare de slănină, îi spune fetiței că bunica lui ar vrea s-o cunoască. Hei se bucură mult când aude că cineva vrea s-o cunoască și insistă la bunicul până când acesta cedează. Prin zăpadă, o duce cu sania pe fetiță până în fața casei lui Peter și o lasă să intre. În casă, Heidi o vede pe Brigitta, mama lui Peter și pe bunica care se bucură când o vede.
Citește "La bunica" - capitolul 4 din povestea Heidi, fetița munților
Capitolul IV. LA BUNICA
Zilele treceau. Soarele răsărea la fel de strălucitor în fiecare zi, iar ciobănașul Peter venea mereu cu caprele lui să o ia pe Heidi și, ca de obicei, să meargă cu turma la pășune. Viața în aer liber avu darul s-o schimbe pe Heidi, dându-i o înfățișare de copil robust și sănătos; era veselă și fericită ca păsările de munte, ce trăiesc în arbori sau pe plaiurile verzi, iar obrajii i se rumeniseră în bătaia strălucitoare a soarelui de vară.
Dar iată, trecu și toamna, iarna bătea stăruitor la ușă. Vântul începu să prindă putere și sufla din ce în ce mai tare peste munți. Când era mai vijelios, bunicul o oprea pe Heidi acasă, spunându-i:
- Azi nu te duci nicăieri, rămâi cu mine ! Dacă ai urca, vântul te-ar lua pe sus și te-ar azvârli în prăpastie.
Peter se întristă la gândul zilelor pe care va trebui, de acum încolo, să le petreacă singur, printre crestele înalte.
Într-o duminică după-amiază, în timp ce Heidi și bunicul stăteau de vorbă, auziră deodată un tropăit în pragul ușii. Cineva își scutura de zor zăpada bătătorită pe tălpile ghetelor. Apoi ușa se deschise și în casă intră Peter, cu hainele acoperite de zăpadă înghețată.
- Ei, generale, dacă ai intrat în luptă, ai nevoie să mai prinzi nițică putere.
Și rostind aceste cuvinte, bunicul se îndreptă spre dulap, iar Heidi se grăbi să tragă scaunele mai aproape de masă. Acum aveau în casă mai multe scaune, căci bunicul fusese silit să mai facă și altele, nu de alta, dar Heidi se ținea veșnic scai după el și unde-l vedea lucrând, acolo voia să se așeze și ea. Făcuse chiar și o băncuță, pe care o bătuse lipită de perete.
Peter căscă ochii de atâta mirare când zări bucata groasă de slănină pe o felie de pâine tot atât de groasă, pe care bătrânul i-o puse în față. Sărăcuțul nu se înfruptase în viața lui cu atâta slănină la o singură masă. După ce mâncară pe săturate, Peter îi mulțumi bunicului pentru masă și, luându-și rămas bun de la amândoi, dădu să plece. Când să treacă pragul, își mai aduse aminte de ceva și se întoarse:
- Mai vin eu pe aici, într-una din duminici, dar și tu , Heidi, ar trebui să vii odată să o vezi pe bunica; mereu mă întreabă de tine și ar vrea tare mult să te cunoască.
Heidi era tulburată și nu-și mai găsea liniștea la gândul că cineva dorește s-o vadă. Așa se face că a doua zi, cum se deșteptă din somn, îi spuse bunicului:
- Azi trebuie să mă duc la bunica. Mă așteaptă.
- Nu se poate, zăpada e prea mare, îi răspunse bătrânul, visător.
Heidi însă nu se lăsă și trei zile în șir repetă aceleași cuvinte.
A patra zi, zăpada din jurul casei se făcuse ca gheața și un soare vesel își strecura prin fereastră razele sale jucăușe. Heidi îi spuse și mai stăruitor bunicului că trebuie să meargă neîntârziat să meargă s-o vadă pe bunica; nu-i frumos, adăugă ea, s-o facă să aștepte atâta timp. În cele din urmă, bunicul se lăsă înduplecat și, luând sacul de pe culcușul copilei, spuse:
- Bine, atunci să mergem.
Brazii erau îmbrăcați într-o haină de zăpadă înghețată și sclipeau orbitor în bătaia soarelui.
- Bunicule, vino iute să vezi ! Brazii noștri s-au acoperit de argint, strigă Heidi, sărind de bucurie pe zăpada întărită de ger.
Bunicul scoase din magazie o săniuță încăpătoare și, după ce se așeză, luă fetița în brațe și o înveli în sacul cel gros. În sfârșit, porniră. Săniuța aluneca la vale cu o asemenea repeziciune, încât Heidi era încredințată că zboară ca păsările și, de atâta fericire, dădea din picioare și nu-și mai găsea astâmpărul. Bunicul opri săniuța chiar în dreptul casei lui Peter și, după ce o ajută pe Heidi să coboare, îi spuse:
- Cum începe să se întunece, te întorci acasă, dar vezi, ai grijă, drumul e primejdios.
Apoi, răsucindu-se, porni la deal trăgând sania după el.
Heidi împinse o ușă și se trezi într-o încăpere scundă și întunecoasă, în mijlocul căreia se afla o vatră și o masă cu câteva căni pe ea. Era bucătăria. În fundul bucătăriei se vedea o altă ușă. Heidi o deschise și pe asta, și astfel își dădu seama că nu intrase într-o casă de păstori, cu o singură odaie, mare, si cu un pod de fân deasupra, așa cum era cabana bunicului.
În a doua încăpere, Heidi o găsi pe Brigitta, mama lui Peter, cârpind ceva în fața unei măsuțe, iar într-un colț al odăii zări o bătrână gârbovă, care lucra de zor la roata de tors. Heidi se apropie de ea și-i spuse:
- Bună ziua, bunico ! Uite, am venit, m-ai așteptat mult ?
Apoi apucă mâna întinsă de bătrâna care, după ce stătu un pic pe gânduri, începu:
- Tu ești fetița aceea care trăiește acolo, sus, la bunicul ? Și te cheamă Heidi, nu-i așa ? Dar cum se face că ai mâinile atât de calde ? o întrebă ea, fericită că o avea pe micuța Heidi în preajma ei.
Heidi îi povesti cum a coborât cu sania împreună cu bunicul ei și cu ce grijă a înfășurat-o el în sacul cel mare și gros, ca să nu-i fie frig.
- Hai, copila mea bună, vino aici să-ți spun ceva; eu, ce e drept, de văzut nu mai văd, dar de auzit aud încă foarte bine, și cuvintele frumoase rostite de tine mi-au înduioșat inima. Hai, vino și te așează lângă mine și povestește-mi ce faci tu acolo sus, la bunicul tău. Pe vremuri l-am cunoscut foarte bine, dar de ani de zile nu mai știu nimic despre el, decât ce aud de la Peter.
Bunica tăcu mulțumită și o ascultă pe Heidi cum îi povestește despre viața ei acolo sus, în munți, despre zilele lungi petrecute împreună cu Peter și despre toate minunățiile pe care avea prilejul să le vadă. Heidi îi mai povesti apoi ce făcea bunicul în ceasurile îndelungate cînd ea stătea tot timpul lângă el: ba o ceșcuță, ba o lingură, ba o iesle pentru fânul caprelor, și tot așa mereu făcea câte ceva. Și-i mai spuse bătrânei câte mai aveau de făcut și bătrâna o asculta cu atenție și numai din când în când îi spunea Brigittei:
- Auzi, auzi ce spune mititica !
Povestirea copilei fu tulburată de intrarea lui Peter, care văzând-o pe Heidi, amuți de uimire.
- Cum, te-ai și întors de la școală ?! strigă bunica mirată. De mult n-a mai trecut după-amiaza atât de repede. Ei, cum a fost la școală ? Mai ai mult până când ai să știi să citești ? De când trag eu nădejde că ai să înveți carte și într-o zi ai să-mi citești imnurile acelea frumoase din cartea mea de cântece; s-a scurs atâta amar de vreme de când nu le-am mai auzit, încât le-am și uitat... Păcat că înveți așa greu alfabetul.
- Să aprind lumina, spuse deodată mama lui Peter, care tot mai ședea la masa ei și cârpea hainele băiatului. Ca să vezi, s-a și întunecat... După-amiaza asta a trecut și pentru mine foarte repede...
La auzul acestor cuvinte, Heidi se ridică de pe scaun, îi întinse mâna bunicii și, după ce își luă rămas bun de la Brigitte și Peter, se îndreptă spre ușă. Bunica îi spuse lui Peter:
- Du-te cu ea de-o însoțește și vezi să nu cadă și, mai cu seamă, vezi să nu-i fie frig.
- Ai cu tine măcar un șal ? o întrebă bunica pe Heidi.
- Nu, nu am, răspunse ea pregătindu-se să plece, dar nu-ți fie teamă, bunico, n-o să-mi fie frig. Și spunând astea, ieși pe ușă afară.
Bunica, îngrijorată că fetiței o să i se facă frig până sus la cabana bunicului, își trase iute șalul de pe ea și o rugă pe Brigitte s-o ajungă din urmă și s-o înfășoare bine. Dar nici nu apucară bine copiii să înainteze câțiva pași pe poteca înghețată, când apăru bunicul care o luă iute pe Heidi în brațe, și, după ce o înveli cu sacul, îi spuse:
- Bravo, ești o fetiță cuminte, te-ai ținut de cuvânt !
Heidi țâșnise atât de repede din odaia bunicii, încât Peter abia izbutise să o urmeze și totuși, și el și Brigitte avură prilejul să vadă cu câtă grijă o învelește bunicul într-un sac gros și călduros.
Liniștiți, intrară amândoi în casă și-i spuseră bunicii de ce a fost întoarcerea lor atât de grabnică.
Bunica se arătă foarte încântată și repetă de câteva ori aceste cuvinte:
- Cinste lui, cinste lui că se poartă aș frumos cu copilul ! Ce bine ar fi s-o mai aducă ! Fetița asta are o inimă de aur. Și ce frumos știe ea să povestească ! Acum am și eu de ce să mă bucur pe lumea asta.
Brigitte era de aceeași părere cu mama ei, iar Peter dădea din cap în semn de încuviințare și murmura:
- Eu știam mai de mult că e așa.
În timp ce urcau, Heidi îi vorbea bunicului despre tot felul de lucruri, dar, înfofolită cum era, vocea ei abia răzbătea până la urechile bătrânului.
- Stai puțin, fetițo, ai răbdare, îi spuse bunicul, la un moment dat; o să-mi povestești totul pe îndelete de îndată ce o să ajungem acasă.
În timpul mesei, Heidi începu:
- Mâine trebuie să mergem iar la bunica, dar te rog să iei cu tine ciocanul și niște cuie, să-i bați oblonul și să-i mai dregi un pic cabana, căci, zău, toate scârțâie și troznesc acolo.
- Cine ți-a spus asta ? întrebă bunicul.
- Cine să-mi spună ? Nimeni. Am văzut eu, cu ochii mei. Nimic nu mai ține în casa aceea, iar furtuna face acolo atâta zgomot, că biata bunică se îngrozește la gândul că o să le cadă casa în cap. Sărmana, e tare necăjită... Nu mai vede deloc și nu are pe nimeni să-i repare cabana, în afară de tine. Ce zici, bunicule, nu-i așa că ne ducem ?
Rostise aceste cuvinte cu atâta căldură și atâta încredere, încât bătrânul o privi cu dragoste și spuse:
- Bine, bine, mâine coborâm împreună și dregem totul, ca să nu se mai sperie bunica de nimic.
Heidi sări în sus de bucurie și începu să țopăie voioasă, repetând întruna vorbele bunicului:
- Mâine coborâm ! Mâine coborâm ! Mâine coborâm !
Bunicul se ținu de cuvânt. A doua zi scoase iar sania din magazie și, întocmai ca în ziua dinainte, porniră la vale cu aceeași viteză amețitoare.
Când ajunseră în fața ușii, bunicul opri și-i spuse nepoatei, la fel ca în ajun:
- Cum se întunecă, te întorci.
Heidi nici nu apucă să intre bine în casă, când bunica strigă:
- A venit ! A venit !
Și, când întinse mâinile spre Heidi, mai-mai să răstoarne roata de tors de atâta bucurie. Copila se așeză cuminte lângă ea și începu din nou să povestească, ba de una, ba de alta, și să-i pună tot felul de întrebări.
Deodată, casa începu să bubuie, zguduită de niște lovituri năpraznice. Înspăimântată, bunica izbucni:
- Vai de noi ! Ne cade casa în cap. N-am spus eu ? Ce ne facem ?
Dar Heidi o prinse de mâini și o liniști, spunându-i:
- Nu te speria bunico, nu te speria, e bunicul meu care îți repară oblonul. Să fie oare cu putință ? Parcă nu-mi vine a crede... Du-te, Brigitte și vezi dacă într-adevăr e el și roagă-l să vină la mine să-i mulțumesc pentru bunătatea lui.
Brigitte ieși afară și se apropie de bunic, care tocmai bătea niște cuie mari în bârnele casei.
- Bună seara, Unchiule ! Bunica și cu mine am vrea să-ți mulțumim pentru fapta dumitale bună, căci, crede-mă, nu ne-a fost deloc ușor să găsim pe cineva să ne dreagă și nouă un pic cocioaba asta dărăpănată. Bunica ar fi tare bucuroasă să-ți mulțumească personal.
- Să lăsăm asta ! răspunse ursuz bătrânul. Apoi, întunecându-se la față, adăugă: văd eu și singur ce-i de făcut...
Povestirea copilei fu tulburată de intrarea lui Peter, care văzând-o pe Heidi, amuți de uimire.
- Cum, te-ai și întors de la școală ?! strigă bunica mirată. De mult n-a mai trecut după-amiaza atât de repede. Ei, cum a fost la școală ? Mai ai mult până când ai să știi să citești ? De când trag eu nădejde că ai să înveți carte și într-o zi ai să-mi citești imnurile acelea frumoase din cartea mea de cântece; s-a scurs atâta amar de vreme de când nu le-am mai auzit, încât le-am și uitat... Păcat că înveți așa greu alfabetul.
- Să aprind lumina, spuse deodată mama lui Peter, care tot mai ședea la masa ei și cârpea hainele băiatului. Ca să vezi, s-a și întunecat... După-amiaza asta a trecut și pentru mine foarte repede...
La auzul acestor cuvinte, Heidi se ridică de pe scaun, îi întinse mâna bunicii și, după ce își luă rămas bun de la Brigitte și Peter, se îndreptă spre ușă. Bunica îi spuse lui Peter:
- Du-te cu ea de-o însoțește și vezi să nu cadă și, mai cu seamă, vezi să nu-i fie frig.
- Ai cu tine măcar un șal ? o întrebă bunica pe Heidi.
- Nu, nu am, răspunse ea pregătindu-se să plece, dar nu-ți fie teamă, bunico, n-o să-mi fie frig. Și spunând astea, ieși pe ușă afară.
Bunica, îngrijorată că fetiței o să i se facă frig până sus la cabana bunicului, își trase iute șalul de pe ea și o rugă pe Brigitte s-o ajungă din urmă și s-o înfășoare bine. Dar nici nu apucară bine copiii să înainteze câțiva pași pe poteca înghețată, când apăru bunicul care o luă iute pe Heidi în brațe, și, după ce o înveli cu sacul, îi spuse:
- Bravo, ești o fetiță cuminte, te-ai ținut de cuvânt !
Heidi țâșnise atât de repede din odaia bunicii, încât Peter abia izbutise să o urmeze și totuși, și el și Brigitte avură prilejul să vadă cu câtă grijă o învelește bunicul într-un sac gros și călduros.
Liniștiți, intrară amândoi în casă și-i spuseră bunicii de ce a fost întoarcerea lor atât de grabnică.
Bunica se arătă foarte încântată și repetă de câteva ori aceste cuvinte:
- Cinste lui, cinste lui că se poartă aș frumos cu copilul ! Ce bine ar fi s-o mai aducă ! Fetița asta are o inimă de aur. Și ce frumos știe ea să povestească ! Acum am și eu de ce să mă bucur pe lumea asta.
Brigitte era de aceeași părere cu mama ei, iar Peter dădea din cap în semn de încuviințare și murmura:
- Eu știam mai de mult că e așa.
În timp ce urcau, Heidi îi vorbea bunicului despre tot felul de lucruri, dar, înfofolită cum era, vocea ei abia răzbătea până la urechile bătrânului.
- Stai puțin, fetițo, ai răbdare, îi spuse bunicul, la un moment dat; o să-mi povestești totul pe îndelete de îndată ce o să ajungem acasă.
În timpul mesei, Heidi începu:
- Mâine trebuie să mergem iar la bunica, dar te rog să iei cu tine ciocanul și niște cuie, să-i bați oblonul și să-i mai dregi un pic cabana, căci, zău, toate scârțâie și troznesc acolo.
- Cine ți-a spus asta ? întrebă bunicul.
- Cine să-mi spună ? Nimeni. Am văzut eu, cu ochii mei. Nimic nu mai ține în casa aceea, iar furtuna face acolo atâta zgomot, că biata bunică se îngrozește la gândul că o să le cadă casa în cap. Sărmana, e tare necăjită... Nu mai vede deloc și nu are pe nimeni să-i repare cabana, în afară de tine. Ce zici, bunicule, nu-i așa că ne ducem ?
Rostise aceste cuvinte cu atâta căldură și atâta încredere, încât bătrânul o privi cu dragoste și spuse:
- Bine, bine, mâine coborâm împreună și dregem totul, ca să nu se mai sperie bunica de nimic.
Heidi sări în sus de bucurie și începu să țopăie voioasă, repetând întruna vorbele bunicului:
- Mâine coborâm ! Mâine coborâm ! Mâine coborâm !
Bunicul se ținu de cuvânt. A doua zi scoase iar sania din magazie și, întocmai ca în ziua dinainte, porniră la vale cu aceeași viteză amețitoare.
Când ajunseră în fața ușii, bunicul opri și-i spuse nepoatei, la fel ca în ajun:
- Cum se întunecă, te întorci.
Heidi nici nu apucă să intre bine în casă, când bunica strigă:
- A venit ! A venit !
Și, când întinse mâinile spre Heidi, mai-mai să răstoarne roata de tors de atâta bucurie. Copila se așeză cuminte lângă ea și începu din nou să povestească, ba de una, ba de alta, și să-i pună tot felul de întrebări.
Deodată, casa începu să bubuie, zguduită de niște lovituri năpraznice. Înspăimântată, bunica izbucni:
- Vai de noi ! Ne cade casa în cap. N-am spus eu ? Ce ne facem ?
Dar Heidi o prinse de mâini și o liniști, spunându-i:
- Nu te speria bunico, nu te speria, e bunicul meu care îți repară oblonul. Să fie oare cu putință ? Parcă nu-mi vine a crede... Du-te, Brigitte și vezi dacă într-adevăr e el și roagă-l să vină la mine să-i mulțumesc pentru bunătatea lui.
Brigitte ieși afară și se apropie de bunic, care tocmai bătea niște cuie mari în bârnele casei.
- Bună seara, Unchiule ! Bunica și cu mine am vrea să-ți mulțumim pentru fapta dumitale bună, căci, crede-mă, nu ne-a fost deloc ușor să găsim pe cineva să ne dreagă și nouă un pic cocioaba asta dărăpănată. Bunica ar fi tare bucuroasă să-ți mulțumească personal.
- Să lăsăm asta ! răspunse ursuz bătrânul. Apoi, întunecându-se la față, adăugă: văd eu și singur ce-i de făcut...
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
