Povestea "Heidi, fetița munților" - capitolul 6 "Un nou capitol și alte întâmplări"
Citește capitolul 6 "Un nou capitol și alte întâmplări" al poveștii "Heidi, fetița munților" în care o cunoaștem pe fetița Clara, imobilizată în scaunul cu rotile. Ajunge la casa din Frankfurt și Heidi împreună cu mătușa Dete, și după câteva replici cu servitorii, cele două sunt invitate înăuntru. Când o vede pe Heidi, domnișoara Rottenmeier îi pune câteva întrebări legate de școală și după ce află că fata nu știe să scrie sau să citească, se arată foarte nemulțumită. Mătușa Dete pleacă și Heidi o întâlnește în sfârșit pe Clara.
Citește "Un nou capitol și alte întâmplări" - capitolul 6 din povestea Heidi, fetița munților
Capitolul VI. UN NOU CAPITOL ȘI ALTE ÎNTÂMPLĂRI
Așa cum spusese mătușa Dete, micuța Clara își petrecea toată ziua într-un scaun cu rotile, plimbându-se de colo până colo, în frumoasa casă a domnului Sesemann, tatăl ei. În dimineața asta se afla într-o odaie spațioasă, lângă sufragerie.
Odaia era mobilată cu tot felul de lucruri atrăgătoare, ce-i dădeau o înfățișare plăcută, și se vedea limpede că acesta era locul preferat al celor din casă. Datorită unei biblioteci mari cu geamuri, i se mai spunea și sală de studii. În fiecare zi, micuța Clara primea aici vizita unui preceptor care o instruia, pe măsura vârstei și a puterii ei de înțelegere. Clara era trasă la față și ochii ei albaștri se uitau cu nerăbdare la ceasul din perete.
- E prea devreme ? o întrebă ea pe domnișoara Rottenmeier, care stătea așezată la o masă de lucru și tricota. Îmbrăcămintea domnișoarei părea ciudată: purta o rochie cu un guler mare de tot și o pălărie în formă de clopot. După moartea soției sale, domnul Sesemann, care obișnuia să călătorească foarte mult, îi încredințase domnișoarei Rottenmeier conducerea casei, cu condiția să nu facă nimic ce ar putea să nu fie pe placul fiicei sale, Clara.
În clipa în care micuța Clara o întreba pentru a doua oară dacă nu e prea devreme, Dete, ținând-o de mână pe Heidi, se afla la poartă și-l întreba pe vizitiul Johann dacă poate s-o vadă pe domnișoara Rottenmeier.
- Asta nu e treaba mea, îi răspunse vizitiul, sunați-l pe Sebastian și o să vă spună el.
Dete sună și peste puțin timp veni Sebastian, îmbrăcat într-o livrea cu nasturi mari și rotunzi, aproape cât ochii lui.
- Aș vrea să întreb, repetă Dete, dacă o pot vedea pe domnișoara Rottenmeier.
Sebastian îi dădu același răspuns:
- Asta nu e treaba mea, apăsați pe celălalt buton și sunați-o pe Tinette.
Dete sună pentru a doua oară.
Tinette coborî cu o bonețică albă pe cap și, de la mijlocul scării, întrebă ce dorește. Dete puse a treia oară aceeași întrebare. Tinette se făcu nevăzută, dar într-o clipită fu înapoi și-i spuse cu un aer de ușoară batjocură:
- Sunteți așteptate...
Apoi, Dete și Heidi o urmară până în dreptul sălii de studii, unde se opriră respectuoase în dreptul ușii. Dete o mai ținea de mână și acum pe Heidi, de teamă ca nu cumva să facă vreo prostie, văzând o casă atât de deosebită de cabanele cu care era ea obișnuită.
Domnișoara Rottenmeier se ridică încet de pe scaun și, apropiindu-se de ele, o cercetă pe viitoarea prietenă a Clarei. Heidi își pusese o rochița frumoasă și pălărioara de pai. La prima vedere, domnișoara Rottenmeier nu părea a fi mulțumită.
- Cum te cheamă? o întrebă pe Heidi, care, la rândul ei, se uita cu atenție la pălăria ciudată a domnișoarei Rottenmeier.
- Heidi, răspunse ea cu o voce limpede și sonoră.
- Cum ai spus ? întrebă domnișoara Rottenmeier uluită. Ăsta nu e nume. Cum ai fost botezată ?
- Nu știu... spuse Heidi cu seninătate.
- Ce răspuns ! izbucni indignată domnișoara, clătinând din cap. Ascultă, Dete, nepoata dumitale e zăpăcită sau prost crescută ?
- Eu am numai opt ani, interveni Heidi, în ciuda faptului că mătușa ei o zgâlțîi din nou, și ea, sărăcuța, nu înțelegea de ce.
- Cum adică, opt ani ?! izbucni mânioasă domnișoara Rottenmeier. Cu patru ani mai puțin decât Clara ?! Ce-ai învățat până acum ? Și la ce școală ?
- La niciuna, răspunse Heidi cu seninătate.
- Cum ?! Vrei poate să spui că nu știi să citești ?!
- Nu, și nici Peter nu știe.
- Vai de noi, ce ne facem ?! Poftim, nu știe să citească ! Și ce știi ?
- Nimic, spuse Heidi adevărul adevărat.
- Dete, începu din nou domnișoara Rottenmeier, fetița asta nu e cum ne-am înțeles ! De ce mi-ai adus-o ?
Dete însă nu se pierdu cu firea:
- Dimpotrivă, domnișoară, spuse ea; eu cred că este întocmai așa cum ați cerut-o. Ați stăruit foarte mult să nu semene cu nici o altă fetiță. De aceea m-am gândit la ea. Acum însă, vă rog să mă iertați, trebuie să mă duc la stăpânii mei. Când dumnealor o să-mi dea voie, mai dau eu pe aici să văd cum merg lucrurile.
Apoi, făcând o plecăciune, Dete părăsi încăperea și porni grăbită să coboare scările, cu domnișoara Rottenmeier după ea.
Heidi se apropie de fotoliul Clarei.
- Cum ți-ar plăcea să-ți spun, Heidi sau Adelheid ? o întrebă micuța infirmă.
- Pe mine mă cheamă Heidi.
- Foarte bine așa o să-ți spun, deși n-am mai auzit niciodată numele ăsta până acum. Și nicio fetiță ca tine n-am mai văzut. Părul tău a fost întotdeauna așa scurt și cârlionțat ?
- Cred că da, răspunse Heidi.
- Îți pare bine că ai venit la Frankfurt ?
- O, nu, dealtfel mâine plec înapoi ca să-i duc bunicii niște pâinițe proaspete și gustoase.
- Hm, cum văd, ești într-adevăr o fetiță ciudată. Ai mei te-au chemat anume ca să rămâi cu mine și să învățăm împreună. La început, o să ți se pară foarte caraghios, fiindcă nu știi să citești și totul va fi nou pentru tine.
Când auzi Heidi că e vorba să învețe să citească, clătină trist din cap. Clara îi spuse:
- Fără discuție, Heidi, trebuie să știi să citești, ca toată lumea, preceptorul e foarte bun, ai să vezi, explică totul foarte bine.
A doua zi, când deschise ochii, Heidi nu fu în stare, multă vreme, să se dezmeticească. Dormise într-un pat mare, cu așternut alb, într-o cameră înaltă și spațioasă. lumina pătrundea prin niște ferestre mari, cu perdele frumoase, tot albe.
Sări iute din pat, se îmbrăcă și începu să alerge de la o fereastră la alta, în dorința de a vedea cerul și pământul. Încotro se uita, însă, nu zărea decât zidurile caselor vecine.
Deodată, se deschise ușa și Tinette își vârî capul înăuntru spunând scurt :
- Micul dejun e gata !... Și dispăru.
Heidi nu înțelese că era invitată la gustarea de dimineață și se așeză, așteptând să vadă ce avea să se mai întâmple. La scurt timp după aceea, întră în odaie ca o vijelie, domnișoara Rottenmeier.
- Ce-i asta Adelheid, se răsti ea, nu știi ce-i micul dejun ? Hai, repede !...
Heidi o urmă numaidecât în sufragerie, unde Clara aștepta de câteva minute, dar o salută bucuroasă. Heidi își mâncă foarte cuminte tartina, bău ceaiul și masa luă sfârșit în liniște. Apoi Sebastian o duse pe Clara în sala de studii și domnișoara Rottenmeier o rugă pe Heidi să stea cu ea. Clara îi ceru lui Heidi să-i povestească despre felul cum trăia la ea acasă. Heidi îi povesti tot ce știa despre munții înalți, despre bunicul ei, despre Peter și bunica lui, despre pășuni și capre.
Între timp sosi și perceptorul, iar domnișoara Rottenmeier îl invită în sufragerie ca să-i poată vorbi în liniște despre noua venită. Îi spuse care era rostul prezenței lui Heidi acolo și despre totala ei lipsă de educație. Îl pofti apoi în sala de studii, iar ea se retrase în camera ei.
Deodată, un zgomot cumplit, provocat de căderea unor obiecte în sala de studii, o smulse din gândurile ei. Se repezi imediat într-acolo și... ce să vadă ? Toate cărțile și rechizitele erau pe jos, o călimară zăcea răsturnată și cerneala se prelingea pe podea și pe covor. Iar Heidi, ia-o de unde nu-i !
Heidi aflase de la Sebastian că nu poate vedea împrejurimile orașului decât din turla unei biserici înalte, cu o bilă de aur în vârful săgeții.
Fata coborî iute scara și, deschizând poarta clădirii, se trezi direct în stradă. Rătăci un timp pe străzile Frankfurtului în căutarea bisericii, dar nu o văzu.
Se apropie de un băiețandru ce stătea într-un colț, ținând în brațe un animal ciudat și o flașnetă mică în spinare.
- Nu știi nici o biserică cu o turlă înaltă și o bilă de aur în vârful săgeții ?
- Ți-o arăt eu, dar mai întâi trebuie să-mi spui ce-mi dai în schimb.
- Ce vrei ? îl întrebă Heidi.
- Bani, răspunse băiatul.
- Nu am. Și cât ai vrea ?
- Păi, douăzeci de centime.
- Bine, hai !
Ajunseră în fața unei biserici cu turla înaltă. Heidi zări o sonerie și trase de cordon. Ieși un bătrân care se îndreptă amenințător spre cei doi copii.
- De ce ați sunat ? se răsti el mânios.
Heidi se apropie de paznic și îi spuse foarte cuviincios:
- Eu doresc să mă urc în turlă, să privesc priveliștea.
Înduioșat de privirea blajină a copilei, bătrânul o luă de mână și-i spuse cu un ton vesel:
- Bine, dacă ții atât de mult să urci, hai cu mine.
Când ajunseră în vârful unei scări înalte, bătrânul o ridică pe Heidi în dreptul unei ferestre mari. De acolo, ea zări o învălmășeală de acoperișuri, turle și coșuri. Dezamăgită, întoarse capul și spuse:
- Nu asta mă așteptam eu să văd.
- Ce poate înțelege un copil de vârsta ta dintr-o priveliște atât de frumoasă ? mormăi bătrânul paznic. Hai, coboară și altădată să nu te mai prind că suni la ușa bisericii.
La întoarcere, trecură prin dreptul cămăruței în care locuia paznicul. În mijlocul ei, Heidi zări o pisică tolănită într-un coșuleț de nuiele. În jurul ei se înghesuiau opt pisicuțe, care parcă se întreceau în mieunat. Fata izbucni:
- Ah, ce drăguțe sunt ! Și ce frumos se joacă !...
- Vrei și tu una ? o întrebă paznicul zâmbind.
- Una numai pentru mine ?! Și de tot ?! se miră Heidi, nevenindu-i să creadă.
- Da, numai pentru tine. Poți să le iei și pe toate.
- Aș vrea să iau două acuma, una pentru Clara și una pentru mine. Se poate ?
Momind-o cu o strachină cu lapte, bătrânul o scoase pe mamă din odăiță, lăsând-o pe Heidi să aleagă două pisicuțe. În culmea fericirii, ea luă una galbenă și una albă și le băgă în buzunarele de la șorț. Îi spuse paznicului unde locuia și plecă.
Când ajunse acasă, în timp ce urcau scările, Sebastian strigă:
- Toată lumea e la masă și domnișoara noastră e ca un butoi de pulbere gata să explodeze !
Apoi, cu o voce mai blajină, adăugă:
- Ce idee și pe dumneavoastră , micuță domnișoară, să bateți străzile așa, fără niciun rost.
Heidi intră în sufragerie. Domnișoara Rottenmeier nici nu se uită la ea. Abia după ce se așeză la masă, domnișoara se întoarse spre ea și-i spuse cu asprime în glas:
- O să stau de vorbă cu tine mai târziu, Adelheid; deocamdată îți spun doar că te porți foarte urât. Ai ieșit din casă fără să ceri voie și ai colindat străzile ca un copil al nimănui. Așa ceva nu s-a mai pomenit...
- Miau ! se auzi deodată.
Domnișoara sări în sus și izbucni:
- Cum ?! După ce că ești vinovată mai faci și glume proaste ? Bagă de seamă...
- Nu fac... începu Heidi, dar fu întreruptă de alte două miorlăituri.
Lui Sebastian mai-mai să îi scape platoul din mâini, atât de tare îl pufnise râsul.
- Ajunge ! țipă domnișoara Rittenmeier. Ridică-te și părăsește imediat sufrageria.
- Nu eu miorlăi, pisicuțele... izbuti să îngaime, în cele din urmă, biata Heidi.
- Cum ?! Pisici în casa asta ?!
Îngrozită, domnișoara Rittenmeier îi porunci lui Sebastian să arunce pisicuțele, apoi se încuie în sala de studii.
-Spune-mi, te rog, domnule Sebastian, nu știi un loc unde am putea ascunde pisicuțele de domnișoara ? O să ne jucăm cu ele numai când suntem singure.
- Să n-aveți nici o grijă, domnișoară Clara, o asigură Sebastian, zâmbind în sinea lui că asemenea momente hazlii vor mai fi cu siguranță, în viitor. Luând în grabă pisicuțele, dispăru cu ele într-o clipită.
Heidi scăpă deocamdată de mustrarea promisă, căci, istovită de emoțiile și necazurile pricinuite de purtarea micuței domnișoare, guvernanta amână discuția pe a doua zi.
- Ce-i asta Adelheid, se răsti ea, nu știi ce-i micul dejun ? Hai, repede !...
Heidi o urmă numaidecât în sufragerie, unde Clara aștepta de câteva minute, dar o salută bucuroasă. Heidi își mâncă foarte cuminte tartina, bău ceaiul și masa luă sfârșit în liniște. Apoi Sebastian o duse pe Clara în sala de studii și domnișoara Rottenmeier o rugă pe Heidi să stea cu ea. Clara îi ceru lui Heidi să-i povestească despre felul cum trăia la ea acasă. Heidi îi povesti tot ce știa despre munții înalți, despre bunicul ei, despre Peter și bunica lui, despre pășuni și capre.
Între timp sosi și perceptorul, iar domnișoara Rottenmeier îl invită în sufragerie ca să-i poată vorbi în liniște despre noua venită. Îi spuse care era rostul prezenței lui Heidi acolo și despre totala ei lipsă de educație. Îl pofti apoi în sala de studii, iar ea se retrase în camera ei.
Deodată, un zgomot cumplit, provocat de căderea unor obiecte în sala de studii, o smulse din gândurile ei. Se repezi imediat într-acolo și... ce să vadă ? Toate cărțile și rechizitele erau pe jos, o călimară zăcea răsturnată și cerneala se prelingea pe podea și pe covor. Iar Heidi, ia-o de unde nu-i !
Heidi aflase de la Sebastian că nu poate vedea împrejurimile orașului decât din turla unei biserici înalte, cu o bilă de aur în vârful săgeții.
Fata coborî iute scara și, deschizând poarta clădirii, se trezi direct în stradă. Rătăci un timp pe străzile Frankfurtului în căutarea bisericii, dar nu o văzu.
Se apropie de un băiețandru ce stătea într-un colț, ținând în brațe un animal ciudat și o flașnetă mică în spinare.
- Nu știi nici o biserică cu o turlă înaltă și o bilă de aur în vârful săgeții ?
- Ți-o arăt eu, dar mai întâi trebuie să-mi spui ce-mi dai în schimb.
- Ce vrei ? îl întrebă Heidi.
- Bani, răspunse băiatul.
- Nu am. Și cât ai vrea ?
- Păi, douăzeci de centime.
- Bine, hai !
Ajunseră în fața unei biserici cu turla înaltă. Heidi zări o sonerie și trase de cordon. Ieși un bătrân care se îndreptă amenințător spre cei doi copii.
- De ce ați sunat ? se răsti el mânios.
Heidi se apropie de paznic și îi spuse foarte cuviincios:
- Eu doresc să mă urc în turlă, să privesc priveliștea.
Înduioșat de privirea blajină a copilei, bătrânul o luă de mână și-i spuse cu un ton vesel:
- Bine, dacă ții atât de mult să urci, hai cu mine.
Când ajunseră în vârful unei scări înalte, bătrânul o ridică pe Heidi în dreptul unei ferestre mari. De acolo, ea zări o învălmășeală de acoperișuri, turle și coșuri. Dezamăgită, întoarse capul și spuse:
- Nu asta mă așteptam eu să văd.
- Ce poate înțelege un copil de vârsta ta dintr-o priveliște atât de frumoasă ? mormăi bătrânul paznic. Hai, coboară și altădată să nu te mai prind că suni la ușa bisericii.
La întoarcere, trecură prin dreptul cămăruței în care locuia paznicul. În mijlocul ei, Heidi zări o pisică tolănită într-un coșuleț de nuiele. În jurul ei se înghesuiau opt pisicuțe, care parcă se întreceau în mieunat. Fata izbucni:
- Ah, ce drăguțe sunt ! Și ce frumos se joacă !...
- Vrei și tu una ? o întrebă paznicul zâmbind.
- Una numai pentru mine ?! Și de tot ?! se miră Heidi, nevenindu-i să creadă.
- Da, numai pentru tine. Poți să le iei și pe toate.
- Aș vrea să iau două acuma, una pentru Clara și una pentru mine. Se poate ?
Momind-o cu o strachină cu lapte, bătrânul o scoase pe mamă din odăiță, lăsând-o pe Heidi să aleagă două pisicuțe. În culmea fericirii, ea luă una galbenă și una albă și le băgă în buzunarele de la șorț. Îi spuse paznicului unde locuia și plecă.
Când ajunse acasă, în timp ce urcau scările, Sebastian strigă:
- Toată lumea e la masă și domnișoara noastră e ca un butoi de pulbere gata să explodeze !
Apoi, cu o voce mai blajină, adăugă:
- Ce idee și pe dumneavoastră , micuță domnișoară, să bateți străzile așa, fără niciun rost.
Heidi intră în sufragerie. Domnișoara Rottenmeier nici nu se uită la ea. Abia după ce se așeză la masă, domnișoara se întoarse spre ea și-i spuse cu asprime în glas:
- O să stau de vorbă cu tine mai târziu, Adelheid; deocamdată îți spun doar că te porți foarte urât. Ai ieșit din casă fără să ceri voie și ai colindat străzile ca un copil al nimănui. Așa ceva nu s-a mai pomenit...
- Miau ! se auzi deodată.
Domnișoara sări în sus și izbucni:
- Cum ?! După ce că ești vinovată mai faci și glume proaste ? Bagă de seamă...
- Nu fac... începu Heidi, dar fu întreruptă de alte două miorlăituri.
Lui Sebastian mai-mai să îi scape platoul din mâini, atât de tare îl pufnise râsul.
- Ajunge ! țipă domnișoara Rittenmeier. Ridică-te și părăsește imediat sufrageria.
- Nu eu miorlăi, pisicuțele... izbuti să îngaime, în cele din urmă, biata Heidi.
- Cum ?! Pisici în casa asta ?!
Îngrozită, domnișoara Rittenmeier îi porunci lui Sebastian să arunce pisicuțele, apoi se încuie în sala de studii.
-Spune-mi, te rog, domnule Sebastian, nu știi un loc unde am putea ascunde pisicuțele de domnișoara ? O să ne jucăm cu ele numai când suntem singure.
- Să n-aveți nici o grijă, domnișoară Clara, o asigură Sebastian, zâmbind în sinea lui că asemenea momente hazlii vor mai fi cu siguranță, în viitor. Luând în grabă pisicuțele, dispăru cu ele într-o clipită.
Heidi scăpă deocamdată de mustrarea promisă, căci, istovită de emoțiile și necazurile pricinuite de purtarea micuței domnișoare, guvernanta amână discuția pe a doua zi.
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
