Povestea "Heidi, fetița munților" - capitolul 3 "La pășune"
Citește capitolul 3 "La pășune" al poveștii "Heidi, fetița munților" în care Heidi se trezește dimineață și își dă seama cât de mult îi place la bunicul. Apare și băiețelul Peter pentru a lua caprele bunicului, iar bunicul o lasă să meargă cu Peter la păscut. Îl instruiește pe băiat să aibă grijă de Heidi și pune în sacul cu merinde o bucată mare de pâine și una de brânză, ce îl fac pe Peter să se mire pentru că erau foarte mari față de ce avea el în sac. Cei doi pleacă și Peter ia în serios sfatul bunicului de a avea grijă de Heidi, care se joacă cu caprele pentru a le cunoaște mai bine.
Citește "La pășune" - capitolul 3 din povestea Heidi, fetița munților
Capitolul III. LA PĂȘUNE
A doua zi, dis-de-dimineață, un fluierat strident o trezi pe Heidi din somn și, când deschise ochii, o rază strălucitoare ce se strecura prin lucarnă până la culcușul ei făcea ca totul din pod să lucească de parcă ar fi fost poleit cu aur. Se uită uimită în jurul ei, nemaiștiind unde se află.
Când auzi însă vocea bunicului, își aduse aminte de toate întâmplările din ajun, de urcușul pe panta abruptă a muntelui și, îndeosebi, de mătușa care, ca să o poată supraveghea, o ținea să se joace numai în preajma ei. Cu atât mai mare îi fu bucuria când se trezi în noul ei cămin. Amintirea celor văzute cu o zi înainte și gândul la ce avea să mai vadă îi umpleau inima de bucurie. Și, mai ales, ardea de nerăbdare să revadă cât mai repede cele două căprițe. Sări sprintenă în picioare, se îmbrăcă în câteva minute, coborî scărița și ieși iute în fața cabanei. Peter era acolo, cu turma, iar bunicul tocmai deschidea staulul să iasă Fulg-de-nea și Pestrița. Alergă în întâmpinarea celor două prietene, strigând de zor ”Bună ziua !”
- Vrei să te duci și tu cu ele la păscut ? întrebă bunicul.
Heidi sări în sus de bucurie.
- Atunci, du-te mai întâi de te spală, dacă vrei să nu râdă de tine soarele de pe cer. Uite, totul e pregătit, spuse bătrânul, arătându-i un lighean cu apă.
Fetița zbură într-acolo și începu să se spele de zor.
Între timp, bunicul intră în cabană și îl chemă pe Peter după el.
- Hai, general al caprelor, vino încoace și adă și sacul tău de merinde.
Peter îl ascultă și se duse.
- Deschide-l, ce stai ! îi mai spuse bunicul cu glas strălucitor și în clipa următoare vârî în sac un codru zdravăn de pâine și o bucată mare de brânză.
Peter căscă ochii cât cepele, atât era de uluit, căci numai porția de pâine era de nu știu câte ori mai mare decât felia de pâine neagră care alcătuia prânzul său amărât.
- Vezi, ai grijă, mai adăugă bunicul; la amiază, fetiței îi mai mulgi două căni cu lapte, căci ea nu știe să bea de la ugerul caprei. Și te mai rog să fii cu ochii în patru, să nu cadă de pe stânci. M-ai înțeles ?
În clipa aceea apăru Heidi.
- Ei, ce zici, bunicule, acum o să mai râdă soarele de mine ? întrebă ea cu mândrie.
Se frecase bine cu o cârpă aspră, pe gât, pe brațe și pe obraji, de i se roșise pielea ca racul. Bunicul zâmbi ușor.
- Nu, acum n-o să aibă de ce să râdă. Dar ține minte, deseară va trebui iar să te speli, căci, după o zi de zbenguială cu caprele, o să te întorci acasă neagră ca smoala. Ei, și-acum, la drum !
Trupa porni cu voioșie pe povârnișul ce ducea spre pășune. Peste noapte, vântul risipise de pe cer ultimii nori și bolta avea acum o culoare de un albastru fermecător.
Frumusețea sclipitoare avu darul să o încânte pe Heidi în asemenea măsură, încât mititica uită de Peter și de capre. Se simțea atrasă în toate părțile, și nu mai prididea cu culesul florilor, în dorința de a-și împodobi odaia cu toate culorile pajiștei. Și nu se lăsă până când nu-și umplu poala șorțului cu flori. Peter avea destulă bătaie de cap cu caprele. Săreau, zvăpăiate, și se împrăștiau care încotro, încât sărăcuțul era nevoit să fluiere și să pocnească tot timpul din bici, ca să le aducă înapoi pe cele mai plimbărețe.
- Unde ești, Heidi ? strigă el deodată, cu tulburare în glas.
- Aici, îi răspunse o voce, dar Peter nu văzu pe nimeni, căci Heidi se așezase în spatele unei movile, în mijlocul unui câmp cu flori ce îmbălsămau aerul.
- Vino-ncoace, să nu cazi de pe stânci, așa a zis bunicul !
- Dar unde sunt stâncile ? întrebă Heidi fără să se miște, trăgând în piept, cu nesaț, parfumul amețitor al florilor.
- Sus, sus de tot, acolo unde ai să vezi îndată și un vultur cloncănitor...
Încurajată de această promisiune, fetița veni numaidecât, cu șorțul încărcat de flori.
Deodată, micul păstor începu să fluiere și să strige ceva în gura mare. Heidi nu știa ce înseamnă asta, în schimb caprele știau, căci în clipa următoare sosiră în goană, una după alta. Turma era adunată la un loc. Câteva capre pășteau liniștite, altele parcă de plictiseală se hârjoneau, izbindu-se ușor cu coarnele.
Heidi dădu fuga în mijlocul lor și nu mai putea de fericire văzând ce frumos se joacă animalele. Se apropia de fiecare în parte, să le cunoască mai bine, căci se deosebeau între ele, fie printr-un semn, fie printr-o purtare mai aparte.
În acest timp, Peter se duse să aducă sacul cu merinde, așternu masa pe jos, apoi făcu împărțeală cinstită, așa cum primise poruncă, punând porțiile mai mari în partea fetiței, porțiile mai mici în partea lui și cana la mijloc.
După aceea o mulse pe Fulg-de-nea și umplu cana de lapte proaspăt și gustos, și o chemă pe Heidi, care nu se mai sătura jucându-se cu caprele. Era atât de zglobie și zburdalnică, încât Peter fu nevoit să repete de câteva ori chemarea până când fetița, zărind masa întinsă pe iarbă, începu să țopăie și mai tare de bucurie.
- Haide, e timpul să mâncăm, treci la masă, îi porunci Peter.
- Laptele e pentru mine ? întrebă Heidi.
- Da, și bucățile astea mari de pâine și de brânză tot ale tale sunt.
Fetița dădu cana peste cap, dintr-o răsuflare, și Peter i-o umplu din nou. Apoi Heidi rupse pâinea în două și-i întinse lui Peter bucata mai mare și toată brânza. Băiatul se codea, minunându-se un pic, căci în viața lui nu căpătase dintr-o dată atâta mâncare.
- Ia, e pentru tine, mie îmi ajunge cât am, îi spuse fetița cu voce convingătoare.
Dându-și seama că tovarășa lui nu glumește, luă darurile și, plecând fruntea în semn de mulțumire, mâncă pe săturate, cum nu mai mâncase vreodată un păzitor de capre.
Deodată Peter sări în picioare și o luă la goană după zvăpăiata Pestrița, care pornise în căutare de iarbă mai fragedă, spre marginea prăpastiei. Se repezi s-o prindă, dar căzu; atunci o apucă iute de un picior; mirată de încercarea lui de a o opri din drum, capra începu să se zbată. Speriat, Peter o chemă pe Heidi în ajutor, nu de alta, dar afurisita trăgea din răsputeri și el nu avea cum să se ridice. Heidi rupse la iuțeală un smoc de iarbă grasă și îl întinse Pestriței care se potoli ca din senin și încetă să se mai smucească. Peter se sculă în picioare, mână capra salvată spre locul unde păștea întreaga turmă, apoi luă biciul, pregătindu-se să o pedepsească bine pe vinovată. Pestrița tremura ca varga, atât era de înspăimântată. Văzând-o în halul ăsta, Heidi strigă:
- Nu, Peter, nu da în ea, uite ce speriată e, sărăcuța !
- Trebuie să-i dau o lecție, ca să țină minte.
Dar Heidi nu-i dădu răgaz și izbucni cu căldură în glas:
- Nu, nu vreau, nu vreau s-o doară !
Văzând privirea ei rugătoare, Peter lăsă biciul în jos și spuse:
- Bine, nu-i fac nimic, dar pentru asta îmi dai și mâine porția ta de brânză cu pâine.
Heidi căzu numaidecât la învoială, ba, mai mult, îi făgădui să-i dea în fiecare zi mâncarea atât de mult râvnită, cerând în schimb să nu mai bată niciodată caprele ei dragi. Și astfel, micuța poznașă se întoarse nepedepsită în mijlocul suratelor ei.
Ziua trecu repede și soarele, ce cobora în asfințit, se pregătea să se ascundă în spatele munților. Heidi se așeză din nou pe iarbă, ca să admire încă o dată covorul de flori ce sclipea în bătaia ultimelor raze ale zilei.
Deodată însă fetița sări în sus și începu să strige:
- Peter, Peter ! Au luat foc munții ! Uite, totul arde acolo sus ! Ghețarul, cerul, stâncile, zăpada și brazii, toate sunt în flăcări și focul s-a întins până dincolo de stânci, unde stă vulturul cloncănitor.
- Așa se întâmplă aici în fiecare seară, spuse Peter foarte liniștit.
- Și ce-i asta ?, întrebă Heidi, învârtindu-se în loc ca să privească uriașul foc ce o înconjura.
- Nimic, ce să fie, e ceva ce vine de la sine, încercă să-i explice ciobănașul.
Heidi nu mai putea de fericire că îi fusese dat să vadă, într-o singură zi, atâtea lucruri noi și interesante, încât la întoarcere le rânduia pe toate în mintea ei, fără să scoată o vorbă. Când, în sfârșit, zări cabana, o rupse la fugă, îndreptându-se spre bunicul ei care ședea pe banca de sub brazii cei bătrâni.
Heidi dădu fuga în mijlocul lor și nu mai putea de fericire văzând ce frumos se joacă animalele. Se apropia de fiecare în parte, să le cunoască mai bine, căci se deosebeau între ele, fie printr-un semn, fie printr-o purtare mai aparte.
În acest timp, Peter se duse să aducă sacul cu merinde, așternu masa pe jos, apoi făcu împărțeală cinstită, așa cum primise poruncă, punând porțiile mai mari în partea fetiței, porțiile mai mici în partea lui și cana la mijloc.
După aceea o mulse pe Fulg-de-nea și umplu cana de lapte proaspăt și gustos, și o chemă pe Heidi, care nu se mai sătura jucându-se cu caprele. Era atât de zglobie și zburdalnică, încât Peter fu nevoit să repete de câteva ori chemarea până când fetița, zărind masa întinsă pe iarbă, începu să țopăie și mai tare de bucurie.
- Haide, e timpul să mâncăm, treci la masă, îi porunci Peter.
- Laptele e pentru mine ? întrebă Heidi.
- Da, și bucățile astea mari de pâine și de brânză tot ale tale sunt.
Fetița dădu cana peste cap, dintr-o răsuflare, și Peter i-o umplu din nou. Apoi Heidi rupse pâinea în două și-i întinse lui Peter bucata mai mare și toată brânza. Băiatul se codea, minunându-se un pic, căci în viața lui nu căpătase dintr-o dată atâta mâncare.
- Ia, e pentru tine, mie îmi ajunge cât am, îi spuse fetița cu voce convingătoare.
Dându-și seama că tovarășa lui nu glumește, luă darurile și, plecând fruntea în semn de mulțumire, mâncă pe săturate, cum nu mai mâncase vreodată un păzitor de capre.
Deodată Peter sări în picioare și o luă la goană după zvăpăiata Pestrița, care pornise în căutare de iarbă mai fragedă, spre marginea prăpastiei. Se repezi s-o prindă, dar căzu; atunci o apucă iute de un picior; mirată de încercarea lui de a o opri din drum, capra începu să se zbată. Speriat, Peter o chemă pe Heidi în ajutor, nu de alta, dar afurisita trăgea din răsputeri și el nu avea cum să se ridice. Heidi rupse la iuțeală un smoc de iarbă grasă și îl întinse Pestriței care se potoli ca din senin și încetă să se mai smucească. Peter se sculă în picioare, mână capra salvată spre locul unde păștea întreaga turmă, apoi luă biciul, pregătindu-se să o pedepsească bine pe vinovată. Pestrița tremura ca varga, atât era de înspăimântată. Văzând-o în halul ăsta, Heidi strigă:
- Nu, Peter, nu da în ea, uite ce speriată e, sărăcuța !
- Trebuie să-i dau o lecție, ca să țină minte.
Dar Heidi nu-i dădu răgaz și izbucni cu căldură în glas:
- Nu, nu vreau, nu vreau s-o doară !
Văzând privirea ei rugătoare, Peter lăsă biciul în jos și spuse:
- Bine, nu-i fac nimic, dar pentru asta îmi dai și mâine porția ta de brânză cu pâine.
Heidi căzu numaidecât la învoială, ba, mai mult, îi făgădui să-i dea în fiecare zi mâncarea atât de mult râvnită, cerând în schimb să nu mai bată niciodată caprele ei dragi. Și astfel, micuța poznașă se întoarse nepedepsită în mijlocul suratelor ei.
Ziua trecu repede și soarele, ce cobora în asfințit, se pregătea să se ascundă în spatele munților. Heidi se așeză din nou pe iarbă, ca să admire încă o dată covorul de flori ce sclipea în bătaia ultimelor raze ale zilei.
Deodată însă fetița sări în sus și începu să strige:
- Peter, Peter ! Au luat foc munții ! Uite, totul arde acolo sus ! Ghețarul, cerul, stâncile, zăpada și brazii, toate sunt în flăcări și focul s-a întins până dincolo de stânci, unde stă vulturul cloncănitor.
- Așa se întâmplă aici în fiecare seară, spuse Peter foarte liniștit.
- Și ce-i asta ?, întrebă Heidi, învârtindu-se în loc ca să privească uriașul foc ce o înconjura.
- Nimic, ce să fie, e ceva ce vine de la sine, încercă să-i explice ciobănașul.
Heidi nu mai putea de fericire că îi fusese dat să vadă, într-o singură zi, atâtea lucruri noi și interesante, încât la întoarcere le rânduia pe toate în mintea ei, fără să scoată o vorbă. Când, în sfârșit, zări cabana, o rupse la fugă, îndreptându-se spre bunicul ei care ședea pe banca de sub brazii cei bătrâni.
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
