Povestea "Heidi, fetița munților" - capitolul 2 "La bunicul"
Citește capitolul 2 "La bunicul" al poveștii "Heidi, fetița munților" în care Heidi a rămas singură cu bunicul ei după ce mătușa Dete a plecat. Ea începe să cerceteze cabana, staulul caprelor și îi pune o mulțime de întrebări bunicului, care încearcă din răsputeri să se țină cu răspunsurile de întrebările fetiței. El își dă seama că fata are bun-simț și apoi o duce în casă pentru a-și alege camera în care va dormi. Hei di observă o scară ce duce în pod și vede acolo un geam prin care se putea uita spre toată valea. Își alege acolo locul de dormit și cu un cearceaf adus de bunic, își face un pat din fânul care era în pod.
Citește "La bunicul" - capitolul 2 din povestea Heidi, fetița munților
Capitolul II. LA BUNICUL
De îndată ce Dete se făcu nevăzută, bunicul se așeză din nou pe banca lui. Trăgea adânc din pipă și pufăia de zor, scoțând într-una nori mari și albi de fum; în timpul acesta stătea cu privirea ațintită în pământ și nici o vorbă nu ieșea din gura lui. În așteptare, Heidi se uita cu plăcere în jurul ei. Mai întâi, descoperi staulul caprelor, lipit de cabană, și băgă de seamă că e pustiu. merse apoi mai departe cu cercetările ei și ajunse în spatele cabanei, la brazii cei falnici și bătrâni.
Aici, vântul sufla tare și se furișa printre ramuri cu atâta repeziciune încât stârnea în prejma lor un freamăt tânguitor.
Heidi se opri să-l asculte. Văzând-o cum stă nemișcată, bătrânul o întrebă:
- Ei, și acum ce-ai vrea să faci ?
- Aș vrea să mă uit cum arată cabana pe dinăuntru, răspunse Heidi.
- Bine, vino ! Și ridicându-se în picioare, bunicul se îndreptă spre intrarea în cabană. Dar ia-ți și hainele, se grăbi el să adauge, pe un ton poruncitor.
- Nu mai am nevoie de ele, răspunse Heidi.
Bunicul se întoarse cu mirare spre nepoata lui, ai cărei ochi negri, ce ardeau de nerăbdare, trădau dorința ei nestăvilită de a afla ce anume se ascundea în interiorul cabanei.
”Nu e lipsită de bun-simț”, spuse el în șoaptă, apoi, cu voce tare, adăugă:
- De ce nu-ți mai trebuie ?
- Fiindcă mie îmi place mai mult să fiu ușoară, ca să pot umbla așa cum umblă caprele.
- Mă rog, asta poți să faci, dar, până una, alta, ia-ți hainele. O să le punem la păstrare în șifonier. Pricepi ?
Heidi îl ascultă.
Bătrânul deschise ușa și intrară amândoi într-o odaie destul de încăpătoare, ce se întindea pe toată lungimea cabanei. Heidi azvârli hainele în șifonier cu atâta nepăsare, de parcă ar fi vrut să le amestece în vălmășagul acela, spre a nu le mai găsi niciodată. Apoi rotindu-și privirea prin odaie, întrebă:
- Eu unde o să dorm, bunicule ?
- Unde vrei, răspunse bătrânul.
Fetiței îi plăcu răspunsul. Cercetă cu atenție întreaga încăpere și deodată ochii ei descoperiră, lângă patul bunicului, o scăriță. Se sui și pe ea și pătrunse în pod, unde în dreptul unei grămezi de fân proaspăt, cu miros îmbietor, se ridica o lucarnă rotundă, prin care se vedea întreaga vale.
- Aici vreau să dorm, bunicule ! strigă Heidi, fericită. Vino și tu să vezi ce frumos e aici !
- Știu, răspunse bătrânul, cu voce domoală.
- Vreau să-mi fac patul, nu-mi aduci un cearceaf ?
- Păi, să-ți aduc, ce să fac... spuse bătrânul și, scotocind cu răbdare prin dulap, găsi, în cele din urmă, o bucată de pânză aspră. Se sui cu ea în pod unde, între timp, fetița își pregătise lângă lucarnă un culcuș de toată frumusețea.
- E bine făcut, spuse el; uite, ți-am adus și un cearceaf, ia-l și întinde-l.
Bucata de pânză era atât de grea, încât fetița abia o putu ridica de jos. Cum era însă destul de mare, îi strecură marginile sub grămada de fân, așa fel încât culcușul semăna acum cu un pat în toată regula.
- Dar ce-ai zice dacă am mânca întâi ceva ? întrebă bunicul.
Prinsă cu pregătitul patului, Heidi uitase de toate, dar vorbele bătrânului avură darul să-i aducă aminte că e lihnită de foame. Dimineață, în zori, înainte de plecare, mâncase o bucată de pâine și băuse o ceașcă de cafea cu lapte; de atunci, însă, bătuse atâta amar de drum, fără să pună nimic în gură și asta îi stârnise o poftă de mâncare nemaipomenită. De aceea spuse fără să se codească:
- Da, n-ar fi rău.
- Atunci, dacă suntem de aceeași părere, să coborâm...
Ajuns în odaie, bunicul se apropie de vatră, luă ceaunul mare, și în locul lui atârnă un altul mai mic, apoi se așeză pe un scăunel cu trei picioare și încinse un foc puternic, la ale cărui flăcări conținutul ceaunului începu repede să fiarbă. După aceea înfipse într-o furculiță lungă o bucată mare de brânză și se apucă să o învârtească încet deasupra focului, așa fel încât să se moaie și să se rumenească pe îndelete.
Heidi îl urmărea cu cea mai mare atenție; în timpul ăsta îi veni în minte o idee și deodată nu-și mai găsi astâmpărul. Când bunicul se întoarse și se îndreptă spre masă, cu ceaunul aburind și cu brânza în vârful furculiței, masa era gata pusă. Căci Heidi, isteață, nu stătuse degeaba și, în timp ce bătrânul trebăluia pe lângă vatră, ea scosese la iuțeală din dulap pâinea, două farfurii și două cuțite și le așezase frumos pe masă.
- Mă bucur că te-ai gândit la treaba asta, spuse bunicul întinzând brânza pe pâine.
Când văzu ceaunul, Heidi își dădu seama că mai lipsește ceva și se repezi din nou la dulap. Negăsind în el decât o singură ceașcă, mai luă și un pahar.
- Foarte bine, o lăudă bunicul, văd că știi să te descurci; dar ia spune tu, unde vrei să stai ?
Cum singurul scaun din casă era ocupat de bătrân, Heidi trase de lângă vatră scăunelul cu trei picioare și se așeză pe el.
- Ești prea mică și nu ajungi până la masă, băgă de seamă bunicul și, apropiindu-și scaunul lui de scăunelul fetiței, îi făcu o măsuță numai pentru ea. După aceea îi umplu o ceașcă cu lapte cald și-i dădu o felie de pâine cu brânză rumenită, iar el se așeză pe un colț al mesei și o privi îndelung. Fetița apucă ceașca și o dădu peste cap dintr-o suflare, apoi scoase un geamăt de mulțumire.
- Ești sigură că îți place laptele ăsta ? o întrebă bunicul.
- Niciodată n-am mai băut un lapte atât de bun.
- Atunci să-ți mai dau o ceașcă.
- Mulțumesc, bunicule, răspunse Heidi, mușcând cu poftă din tartina cu brânză.
După ce isprăviră de mâncat, bătrânul se duse să rânduiască prin staul, iar Heidi îl urmări cu atenție să vadă cum mătură și așterne fânul proaspăt pentru caprele lui. Intrară apoi într-o mică magazie, unde bunicul luă trei bețe frumos cioplite și o scândură pătrată în care făcu la repezeală trei găuri, și în fiecare dintre cele trei găuri introduse câte un băț. Când totul fu gata, Heidi rămase mută de admirație văzând în fața ei un scăunel cu trei picioare, asemănător cu cel din odaie, atâta doar că era ceva mai înalt.
- Ce te uiți așa ? o întrebă bătrânul.
- Ăsta... ăsta e scaunul meu... ce repede l-ai făcut ! ...
Cu un ciocan și câteva cuie în mână, bunicul începu apoi să dea târcoale cabanei și, din când în când, mai bătea pe ici pe colo câte un cui, să întărească locurile mai slabe. Heidi se ținea după el pas cu pas și nu-i scăpa nimic din ce făcea bătrânul...
În dreptul cabanei se opri turma de capre. Două capre frumoase, una albă și una tărcată, se desprinseră dintre celelalte și, apropiindu-se de bunic, începură să-i lingă mâinile; ele știau că, în fiecare seară, bătrânul le așteaptă cu obișnuitul drob de sare.
Peter nu mai zăbovi nici o clipă și își văzu mai departe de drum, coborând spre Dörfli cu zglobia sa turmă. Heidi, în culmea fericirii, sărea neastâmpărată de la o capră la alta și nu știa pe care s-o mângâie mai întâi.
- Astea-s caprele noastre, bunicule ? Amândouă ? Și-o să stea tot timpul aici , cu noi ? Și-o să doarmă aici, în staul ? întreba ea de zor, în timp ce bătrânul abia mai prididea cu răspunsurile la fiecare dintre întrebările ei.
Când caprele încetară să-i mai lingă mâinile, bunicul îi spuse nepoatei:
- Du-te în casă și adă o bucată de pâine.
Fetița îl ascultă și într-o clipită fu înapoi. Bunicul începu să mulgă capra albă și, după ce umplu cana cu lapte și tăie o felie de pâine, îi spuse nepoatei să bea și să mănânce, apoi să meargă la culcare. Îi ură noapte bună și se grăbi să adauge:
- Vezi că mătușa Dete ți-a lăsat un pachet cu niște cămășuțe și alte lucruri de îmbrăcăminte. Sunt jos, în dulap. Dacă ai nevoie de ceva, ia de acolo. Între timp, eu mă duc cu caprele în staul.
- Noapte bună, bunicule, noapte bună ! Și, alergând în urma bătrânului care tocmai dispărea cu caprele în spatele cabanei, mai strigă o dată:
- Bunicule, bunicule, ai uitat să-mi spui cum le cheamă !
- Pe cea albă o cheamă Fulg-de-nea, iar pe cea tărcată, Pestrița.
Heidi îl urmărea cu cea mai mare atenție; în timpul ăsta îi veni în minte o idee și deodată nu-și mai găsi astâmpărul. Când bunicul se întoarse și se îndreptă spre masă, cu ceaunul aburind și cu brânza în vârful furculiței, masa era gata pusă. Căci Heidi, isteață, nu stătuse degeaba și, în timp ce bătrânul trebăluia pe lângă vatră, ea scosese la iuțeală din dulap pâinea, două farfurii și două cuțite și le așezase frumos pe masă.
- Mă bucur că te-ai gândit la treaba asta, spuse bunicul întinzând brânza pe pâine.
Când văzu ceaunul, Heidi își dădu seama că mai lipsește ceva și se repezi din nou la dulap. Negăsind în el decât o singură ceașcă, mai luă și un pahar.
- Foarte bine, o lăudă bunicul, văd că știi să te descurci; dar ia spune tu, unde vrei să stai ?
Cum singurul scaun din casă era ocupat de bătrân, Heidi trase de lângă vatră scăunelul cu trei picioare și se așeză pe el.
- Ești prea mică și nu ajungi până la masă, băgă de seamă bunicul și, apropiindu-și scaunul lui de scăunelul fetiței, îi făcu o măsuță numai pentru ea. După aceea îi umplu o ceașcă cu lapte cald și-i dădu o felie de pâine cu brânză rumenită, iar el se așeză pe un colț al mesei și o privi îndelung. Fetița apucă ceașca și o dădu peste cap dintr-o suflare, apoi scoase un geamăt de mulțumire.
- Ești sigură că îți place laptele ăsta ? o întrebă bunicul.
- Niciodată n-am mai băut un lapte atât de bun.
- Atunci să-ți mai dau o ceașcă.
- Mulțumesc, bunicule, răspunse Heidi, mușcând cu poftă din tartina cu brânză.
După ce isprăviră de mâncat, bătrânul se duse să rânduiască prin staul, iar Heidi îl urmări cu atenție să vadă cum mătură și așterne fânul proaspăt pentru caprele lui. Intrară apoi într-o mică magazie, unde bunicul luă trei bețe frumos cioplite și o scândură pătrată în care făcu la repezeală trei găuri, și în fiecare dintre cele trei găuri introduse câte un băț. Când totul fu gata, Heidi rămase mută de admirație văzând în fața ei un scăunel cu trei picioare, asemănător cu cel din odaie, atâta doar că era ceva mai înalt.
- Ce te uiți așa ? o întrebă bătrânul.
- Ăsta... ăsta e scaunul meu... ce repede l-ai făcut ! ...
Cu un ciocan și câteva cuie în mână, bunicul începu apoi să dea târcoale cabanei și, din când în când, mai bătea pe ici pe colo câte un cui, să întărească locurile mai slabe. Heidi se ținea după el pas cu pas și nu-i scăpa nimic din ce făcea bătrânul...
În dreptul cabanei se opri turma de capre. Două capre frumoase, una albă și una tărcată, se desprinseră dintre celelalte și, apropiindu-se de bunic, începură să-i lingă mâinile; ele știau că, în fiecare seară, bătrânul le așteaptă cu obișnuitul drob de sare.
Peter nu mai zăbovi nici o clipă și își văzu mai departe de drum, coborând spre Dörfli cu zglobia sa turmă. Heidi, în culmea fericirii, sărea neastâmpărată de la o capră la alta și nu știa pe care s-o mângâie mai întâi.
- Astea-s caprele noastre, bunicule ? Amândouă ? Și-o să stea tot timpul aici , cu noi ? Și-o să doarmă aici, în staul ? întreba ea de zor, în timp ce bătrânul abia mai prididea cu răspunsurile la fiecare dintre întrebările ei.
Când caprele încetară să-i mai lingă mâinile, bunicul îi spuse nepoatei:
- Du-te în casă și adă o bucată de pâine.
Fetița îl ascultă și într-o clipită fu înapoi. Bunicul începu să mulgă capra albă și, după ce umplu cana cu lapte și tăie o felie de pâine, îi spuse nepoatei să bea și să mănânce, apoi să meargă la culcare. Îi ură noapte bună și se grăbi să adauge:
- Vezi că mătușa Dete ți-a lăsat un pachet cu niște cămășuțe și alte lucruri de îmbrăcăminte. Sunt jos, în dulap. Dacă ai nevoie de ceva, ia de acolo. Între timp, eu mă duc cu caprele în staul.
- Noapte bună, bunicule, noapte bună ! Și, alergând în urma bătrânului care tocmai dispărea cu caprele în spatele cabanei, mai strigă o dată:
- Bunicule, bunicule, ai uitat să-mi spui cum le cheamă !
- Pe cea albă o cheamă Fulg-de-nea, iar pe cea tărcată, Pestrița.
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT