Povestea "Heidi, fetița munților" - capitolul 15 "Răsplata"
Citește capitolul 15 "Răsplata" al poveștii "Heidi, fetița munților" în care aflăm că doctorul a mai rămas câteva zile în satul de la munte. Peter apare cu turma de capre și se bucură când aude că Heidi va merge cu el. Bucuria îi este de scurtă durată când află că împreună cu ei va merge și doctorul. Bunicul le pune mâncare de ajuns în sac iar cei trei pleacă mânând caprele. Heidi îi povestește doctorului tot ce știe despre stânci, flori și capre, în timp ce Peter se îmbufnează pentru că nu este băgat în seamă de cei doi. Doctorul îi mărturisește fetiței că nu se poate bucura cu adevărat de frumusețile muntelui atât timp cât gândul lui este la Frankfurt. Heidi îi spune că abia acum a înțeles povestea cu fiul plecat de acasă și îi spune și doctorului povestea. Peter le spune că este timpul să mănânce, dar cei doi vor doar câte un pahar cu lapte.
Citește "Răsplata" - capitolul 15 din povestea Heidi, fetița munților
Capitolul XV. RĂSPLATA
A doua zi, doctorul urca pe potecă, însoțit de Peter, încercând să schimbe din când în când cu el o vorbă, dar sfielnicul păstor abia se încumeta să răspundă la întrebările lui binevoitoare.
Ajunseră într-o tăcere desăvârșită la cabană, unde Heidi îi aștepta de mult cu Fulg-de-nea și Pestrița, toate trei înveselite de primele raze ale soarelui.
Peter o întrebă pe Heidi, ca de obicei:
- Azi vii cu mine ?
- Azi, da, îi răspunse ea, dar numai dacă urcă și domnul doctor cu noi.
Ciobănașul se uită la doctor pieziș, cu o privire neîncurajatoare.
În clipa aceea, bunicul ieși din cabană și, după ce le dădu binețea cuvenită, îi înmână lui Peter sacul cu merinde. Acesta simți desaga mai grea ca de obicei și, într-o clipită, fața i se lumină de un zâmbet fericit. ”Va să zică, o să fim trei”, își spuse în sinea lui. Și, într-adevăr, încredințat că doctorul avea să se țină de făgăduiala de a veni, bunicul mai pregătise o porție de mâncare, la care adăugase și o bucată zdravănă de carne uscată.
Își luară deci rămas bun și cei trei începură să urce cu turma spre piscurile înalte. Pe drum, Heidi îi povesti doctorului tot ce știa despre capre, despre flori și despre stânci, despre păsări și ghețari. Și așa ajunseră la pășune fără să-și dea seama.
Soarele îmbrățișa cu razele sale aprinse ghețarul Falkniss, ce-și înălța culmile spre azurul limpede al cerului. O adiere blândă făcea să se înfioare ultimele floricele albastre și trandafirii ce mai smălțuiau pajiștea în acest început de toamnă. Sus de tot, vulturul se rotea maiestuos, cu aripile întinse, în tăcere.
Heidi se desfăta privind totul și, din când în când, se uita spre bunul ei prieten, doctorul, care nici el nu se mai sătura admirând acele splendori. La un moment dat îi spuse fetiței:
- Ai avut dreptate, Heidi, aici la voi totul e nespus de frumos, dar un om care vine cu sufletul întristat nu se poate bucura de asemenea minunății.
- Numai la Frankfurt are omul sufletul întristat, se grăbi să-i răspundă Heidi. Aici, omul uită de necazuri.
- Și dacă nu uită, ce crezi că ar putea să-l ajute ?
- Încrederea în Dumnezeu.
- S-ar putea, dar eu nu cred decât în oameni. Nu socotești că încrederea în oameni ajută mai mult decât orice ?
- Da, înțeleg și vă dau dreptate. Omul își poate găsi liniștea numai între oameni. Acum abia încep să înțeleg mai bine povestea fiului plecat de acasă...
- O știi ? întrebă doctorul cu mirare.
- Cum să nu ? răspunse Heidi și începu să spună povestea, pe care o învățase pe dinafară din cartea căpătată la Frankfurt de la bunica.
Când termină, doctorul îi zâmbi și îi spuse:
- Bravo, ești o fetiță isteață ! Povestea e foarte frumoasă, iar tu o spui dumnezeiește !
Peter era supărat foc. De atâtea zile nu venise Heidi cu el și acum, când în sfârșit era acolo, nici nu îndrăznea să se apropie de ea din pricina acestui străin.
La un moment dat, mânios că nimeni nu-l ia în seamă, ciobănașul strigă în gura mare:
- E vremea să mâncăm !
Heidi se ridică și desfăcu sacul cu merinde, dar doctorul o opri, spunându-i că nu-i e foame și ar bea numai un pahar cu lapte. Heidi nu era nici ea flămândă și îl rugă pe Peter să mulgă o oală de lapte.
- Dar mâncarea... mâncarea din sac cine o s-o mănânce ? întrebă ciobănașul, aruncându-i o privire plină de curiozitate.
- Dacă vrei, poți s-o mănânci tu pe toată, îi răspunse Heidi.
După ce băură câte o cană cu lapte proaspăt, cei doi își văzură de drumul lor. Nici nu apucară să se îndepărteze prea mult și Peter deschise la iuțeală sacul.
Zilele de septembrie erau nespus de frumoase. În fiecare dimineață, doctorul urca pe munte, însoțit adeseori de bunicul, care îl conducea sus de tot, unde, după spusele lui, trebuia să se afle cuibul vulturului.
Doctorul era fermecat de tot ce-i spunea bătrânul. Îl uimea cât de bine cunoștea el fiecare plantă și cum se folosește fiecare pentru vindecarea anumitor boli. Cunoștea, de asemenea, toate animalele ce populau pădurile de la munte și cum se comportă ele în anumite împrejurări.
Frumoasa lună septembrie se apropia de sfârșit. Într-o dimineață, doctorul intră în cabană și le spuse cu tristețe în glas că era pentru ultima oară când mai venea pe munte în acest an, deoarece trebuia să se înapoieze la Frankfurt.
Bunicul primi vestea cu mâhnire, iar Heidi stătea posomorâtă și nu-i venea a crede. După ce își luă cu căldură rămas bun de la bunicul, doctorul o întrebă pe fetiță dacă nu vrea să-l conducă o bucată de drum. Heidi porni încântată la drum. După un timp, doctorul îi spuse că ar trebui să se întoarcă, o mângâie și îi spuse că s-ar fi bucurat dacă ar fi mers și ea la Frankfurt.
În clipa aceea, Heidi revăzu imaginea orașului, casele mari mohorâte, străzile lungi pavate cu piatră cubică și , mai cu seamă, pe domnișoara Rottenmeier și pe camerista Tinette. După un timp fetița răspunse:
- Mi-ar face mai multă plăcere să vă întoarceți dumneavoastră la cabană.
- Ai dreptate copila mea, spuse cu tristețe doctorul. Își luă rămas bun de la ea, se întoarse brusc și porni repede la vale.
Impresionată de tristețea bătrânului ei prieten, Heidi o luă la fugă după el, strigând cu vocea sugrumată de emoție:
- Domnule doctor, domnule doctor !!!
Acesta se opri și Heidi îl ajunse din urmă, cu obrajii umeziți de lacrimi:
- Domnule doctor, m-am răzgândit, vreau să merg cu dumneavoastră. Așteptați-mă, mă duc să-i spun bunicului.
- Nu, scumpa mea copilă, nu, o opri doctorul. Tu trebuie să rămâi aici, printre brazi, în aerul sănătos de munte. Dacă ai veni din nou la Frankfurt, s-ar putea să te îmbolnăvești din nou și ar fi mare păcat.
Doctorul o mai îmbrățișă o dată cu toată căldura, apoi își văzu mai departe de drumul său.
La un moment dat, mânios că nimeni nu-l ia în seamă, ciobănașul strigă în gura mare:
- E vremea să mâncăm !
Heidi se ridică și desfăcu sacul cu merinde, dar doctorul o opri, spunându-i că nu-i e foame și ar bea numai un pahar cu lapte. Heidi nu era nici ea flămândă și îl rugă pe Peter să mulgă o oală de lapte.
- Dar mâncarea... mâncarea din sac cine o s-o mănânce ? întrebă ciobănașul, aruncându-i o privire plină de curiozitate.
- Dacă vrei, poți s-o mănânci tu pe toată, îi răspunse Heidi.
După ce băură câte o cană cu lapte proaspăt, cei doi își văzură de drumul lor. Nici nu apucară să se îndepărteze prea mult și Peter deschise la iuțeală sacul.
Zilele de septembrie erau nespus de frumoase. În fiecare dimineață, doctorul urca pe munte, însoțit adeseori de bunicul, care îl conducea sus de tot, unde, după spusele lui, trebuia să se afle cuibul vulturului.
Doctorul era fermecat de tot ce-i spunea bătrânul. Îl uimea cât de bine cunoștea el fiecare plantă și cum se folosește fiecare pentru vindecarea anumitor boli. Cunoștea, de asemenea, toate animalele ce populau pădurile de la munte și cum se comportă ele în anumite împrejurări.
Frumoasa lună septembrie se apropia de sfârșit. Într-o dimineață, doctorul intră în cabană și le spuse cu tristețe în glas că era pentru ultima oară când mai venea pe munte în acest an, deoarece trebuia să se înapoieze la Frankfurt.
Bunicul primi vestea cu mâhnire, iar Heidi stătea posomorâtă și nu-i venea a crede. După ce își luă cu căldură rămas bun de la bunicul, doctorul o întrebă pe fetiță dacă nu vrea să-l conducă o bucată de drum. Heidi porni încântată la drum. După un timp, doctorul îi spuse că ar trebui să se întoarcă, o mângâie și îi spuse că s-ar fi bucurat dacă ar fi mers și ea la Frankfurt.
În clipa aceea, Heidi revăzu imaginea orașului, casele mari mohorâte, străzile lungi pavate cu piatră cubică și , mai cu seamă, pe domnișoara Rottenmeier și pe camerista Tinette. După un timp fetița răspunse:
- Mi-ar face mai multă plăcere să vă întoarceți dumneavoastră la cabană.
- Ai dreptate copila mea, spuse cu tristețe doctorul. Își luă rămas bun de la ea, se întoarse brusc și porni repede la vale.
Impresionată de tristețea bătrânului ei prieten, Heidi o luă la fugă după el, strigând cu vocea sugrumată de emoție:
- Domnule doctor, domnule doctor !!!
Acesta se opri și Heidi îl ajunse din urmă, cu obrajii umeziți de lacrimi:
- Domnule doctor, m-am răzgândit, vreau să merg cu dumneavoastră. Așteptați-mă, mă duc să-i spun bunicului.
- Nu, scumpa mea copilă, nu, o opri doctorul. Tu trebuie să rămâi aici, printre brazi, în aerul sănătos de munte. Dacă ai veni din nou la Frankfurt, s-ar putea să te îmbolnăvești din nou și ar fi mare păcat.
Doctorul o mai îmbrățișă o dată cu toată căldura, apoi își văzu mai departe de drumul său.
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
