Povestea "Heidi, fetița munților" - capitolul 16 "Sosesc prietenii"
Citește capitolul 16 "Sosesc prietenii" al poveștii "Heidi, fetița munților" în care iarna a trecut și a venit luna mai, luna în care domnișoara Clara va veni s-o viziteze pe Heidi. Ea ardea de nerăbdare s-o vadă pe prietena ei bună, iar bunicul făcea de zor scaune și o masă mare din lemn pentru musafirii ce aveau să vină. Peter primise o scrisoare pe care trebuia să i-o înmâneze lui Heidi, dar cum o băgase în traistă, i-a adus-o abia a doua zi la prânz. Heidi începu să-i citească bunicului scrisoarea de la Clara, iar Peter curios veni și el pentru a vedea ce vești aduce scrisoarea. Auzind că vin atât de mulți musafirii, el a ieșit afară supărat și a început să pocnească din bici de s-au speriat și caprele. Pentru el, acești musafiri era nepoftiți. Heidi a fugit la bunica lui Peter și i-a povestit despre venirea Clarei, dar și bunica era necăjită, deoarece credea că musafirii vin s-o ia din nou la oraș.
Citește "Sosesc prietenii" - capitolul 16 din povestea Heidi, fetița munților
Capitolul XVI. SOSESC PRIETENII
Trecu și iarna ce părea că nu se mai sfârșește, trecură și primele săptămâni mai răcoroase ale primăverii și, în sfârșit, veni din nou luna mai, cu tot alaiul ei: pajiști înverzite și smălțate de flori multicolore, pârâiașe gonind zglobiu la vale, cu susurul lor cristalin, ce-și trăgeau izvoarele din ultimele zăpezi, topite pe crestele munților de razele calde ale soarelui de primăvară. Și aerul era mai cald. Pretutindeni natura se trezea din amorțeala grea a iernii.
Reînvierea naturii o încânta atât de mult pe Heidi, fetița munților, încât aproape toată ziua și-o petrecea afară.
Alerga de colo până colo, în dorința de a vedea ce flori au mai înflorit pe pajiști și se bucura de orice descoperire.
Din magazie se auzeau lovituri de ciocan, iar în răstimpuri, scrâșnetul fierăstrăului. Deja un scaun de toată frumusețea era gata, iar acum bunicul meșterea de zor la masa lui de tâmplărie, să mai facă încă unul.
- Astea le faci pentru musafirii noștri din Frankfurt, nu-i așa, bunicule ? întrebă fetița. Dar dacă vine și domnișoara Rottenmeier ar trebui să mai faci încă unul. Tu ce crezi, o să vină ?
- Nu știu, răspunse bunicul, dar, ca să fiu mai sigur, o să mai fac unul.
Îl auziră deodată pe Peter fluierând și pocnind din bici. El îi întinse fetiței o scrisoare. Poștașul din Dörfli i-o dăduse cu o seară înainte, rugându-l să i-o ducă a doua zi fetei, ca să îl scutească astfel de un drum până la cabana bunicului.
Ciobănașul nostru o vârâse în traistă și aruncase peste ea pâinea și brânza. Nu o mai găsise decât la prânz, când o scuturase de firimituri.
Heidi luă plicul și dădu buzna în cabană, strigând:
- Bunicule, bunicule, am primit o scrisoare de la Clara, hai să ți-o citesc !
Peter se duse după ea, ca să audă și el. Heidi începu să citească:
”Draga mea Heidi. Nici nu știi cât de mult mă bucur că peste puțin timp ne vom revedea. Bagajele sunt pregătite și peste două sau trei zile pornim la drum. Tata nu vine cu noi. Trebuie să plece mai întâi la Paris, unde are niște treburi. Doctorul trece în fiecare zi să ne vadă și de pe scară ne strigă: <<Gata copii, dați-i drumul, muntele vă așteaptă !>> Nici nu știi, dragă Heidi, ce mult i-a plăcut la voi și ce fericit ar fi să poată să trăiască și el acolo, în creierii munților. A petrecut împreună toate serile lungi de iarnă și ne-a povestit cât de bine s-a simțit la munte alături de tine și de bunicul tău. Ne-a vorbit și ce ciobănașul Peter și de turma lui și nu mai găsește cuvinte de laudă pentru voi. De fiecare dată încheie spunând cu însuflețire:<<În aerul acela proaspăt și curat, te faci bine oricât de bolnav ai fi .>>
Scumpa mea, nici nu știi cu câtă nerăbdare aștept să fiu iar lângă tine, să-l cunosc pe Peter și caprele lui despre care mi-ai vorbit atât de mult. Mai întâi vom rămâne șase săptămâni la Ragaz, unde voi face un tratament. Pe urmă ne mutăm la Dörfli și, în zilele frumoase, vom urca la cabană. Bunica se bucură și ea nespus de mult de această călătorie. Domnișoara Rottenmeier nu vine. Spune că nu vrea să ne deranjeze cu prezența ei, dar eu știu prea bine că altul e adevărul. Când s-a întors Sebastian de acolo, s-a apucat să-i povestească despre grozăvia stâncilor cu pereți abrupți și prăpăstiile înfricoșătoare în care, la cea mai mică neatenție, te poți prăbuși. Acum o cuprinde spaima ori de câte ori aude vorbindu-se despre această călătorie. Tinette rămâne și ea acasă, în schimb Sebastian ne va însoți până la Ragaz, de unde se va înapoia la Frankfurt. Cam atât, scumpa mea Heidi și, în așteptarea revederii noastre, te îmbrățișez de mii de ori. A ta prietenă, Clara.”
Cum termină Heidi ultimele cuvinte, Peter ieși afară și pocni din bici cu atâta furie, încât bietele capre se speriară și o rupseră la fugă. Ciobănașul porni pe urmele lor, mâniat de vestea sosirii unor musafiri, pentru el nepoftiți.
A doua zi, Heidi se duse să-i spună și bunicii din vale vestea cea bună, încredințată că bătrâna avea să se bucure foarte mult. Bătrâna ședea în colțul ei și torcea ca de obicei. Pe chipul ei se citea o mare tristețe, căci, din strigătele mânioase ale nepotului înțelesese că un grup întreg avea să vină de la Frankfurt, urmând să rămână la cabană toată vara. Biata de ea credea că acum, după ce Heidi se însănătoșise, prietenii ei din Frankfurt veneau să o ia înapoi la oraș.
Heidi intră cu sufletul la gură și începu să-i povestească. Deodată se întrerupse și o întrebă:
- Ce-i cu tine, bunico, ce s-a întâmplat ? Tu nu te bucuri de această vizită ?
- Mă bucur foarte mult pentru tine, răspunse bătrâna străduindu-se să pară cât mai veselă.
- Nu-i adevărat, îi curmă vorba Heidi, tu nu te bucuri și-mi dau seama de ce. Să n-ai nici o grijă, domnișoara Rottenmeier nu vine.
- Nu, copila mea, n-am nici o grijă și nu mi-e frică de nimic, o încredință bunica, apoi încercă să schimbe vorba și o rugă să-i citească ceva. Heidi nu se lăsă rugată de două ori, iar când termină, bătrâna îi spuse:
- Îți mulțumesc, copila mea, nici nu știi câtă mângâiere îmi aduce glasul tău.
Și, într-adevăr, de pe chipul oarbei se ștersese orice urmă de îngrijorare.
Trecu luna mai și veni și iunie, cu soarele mai arzător și zilele mai lungi ca noaptea. Într-o zi, către sfârșitul lunii, după ce isprăvi cu treburile prin casă, Heidi ieși în fața cabanei să vadă ce se mai întâmplă pe afară și deodată începu să strige:
- Bunicule, vino repede, repede !
Bunicul veni repede și văzu un alai neobișnuit ce urca pe potecă, spre cabană: doi oameni purtau pe brațe un scaun în care ședea o fetiță înfofolită în pături, alături de care înainta un frumos cal alb, pe care se afla o doamnă ce vorbea cu fetița.
În urma lor, un bărbat împingea un scaun cu rotile, iar lângă el un altul ducea în spinare un rucsac mare.
Când ajunseră în fața cabanei, cei doi lăsară scaunul jos și Heidi se repezi să o întâmpine pe Clara. Prietenele se îmbrățișară cu căldură, până coborî și bunica de pe cal. O strânse pe Heidi cu dragoste la pieptul ei, apoi îi întinse mâna bunicului.
- Cum văd, nepoata dumitale arată ca un trandafir. Ne-a spus nouă doctorul, dar parcă nu îmi venea a crede.
Bunicul trase scaunul cu rotile pe un loc mai neted, așternu o pătură luată din rucsacul cel mare, apoi o ridică pe Clara în brațe și o așeză acolo. Bunica îl lăudă cu câtă pricepere știuse el să se ocupe de Cara, iar bunicul luă în sinea lui hotărârea să o îngrijească el însuși pe Clara.
Heidi împinse scaunul cu rotile în jurul cabanei, ca să vadă și Clara lucrurile pe care le știa doar din povestirile ei. deschise și ușile staulului, dar căprițele erau plecate la păscut cu Peter. Clara se întristă că nu le putea vedea și că, atunci când caprele se vor întoarce de la păscut, ea va fi deja plecată, fiindcă bunica voia întotdeauna să plece înainte de a se însera.
În timpul acesta, bunicul puse masa în fața cabanei și pofti pe toată lumea la masă. După un timp, Doamna Sesemann izbucni:
- Ia te uită ce mi-e dat să văd ! Nepoata mea mănâncă a doua felie de pâine cu brânză prăjită ?!
- Brânza asta e atât de bună încât aș fi în stare să mănânc încă o felie, răspunse Clara. E de o mie de ori mai bună decât toate felurile de mâncare pe care ni le servesc la Ragaz...
- Ei, spuse bunicul, aici aerul e mai bun și face poftă de mâncare.
În jurul mesei era o atmosferă foarte plăcută. Bunicul stătea de vorbă cu doamna Sesemann și descopereau cu plăcere că părerile lor se potriveau în multe privințe. Fetele aveau și ele să își povestească o mulțime de lucruri și nici nu băgară de seamă când se lăsă înserarea.
Bunica spuse, cu părere de rău, că a sosit momentul despărțirii. Pe chipul Clarei se așternu o tristețe fără margini.
- Să mai rămânem măcar o oră, două, spuse ea cu voce rugătoare. Timpul a trecut atât de repede, încât nici n-am apucat să vedem cum arată casa pe dinăuntru.
Bunicul o luă pe Clara în brațe și intră cu ea în cabană. După ei veniră Heidi cu bunica. Doamna Sesemann admiră felul în care era aranjat interiorul cabanei, apoi adulmecă aerul în dreptul scării și spuse:
- Ce bine miroase aici ! Sunt sigură că acolo sus trebuie să fie podul cu fân în care doarme Heidi.
Urcară cu toții și se opriră lângă culcușul fetiței munților.
Clara, entuziasmată, spuse:
- Ce plăcut trebuie să fie să stai întinsă pe pat și să vezi cerul și să auzi șuierul vântului în creștetul brazilor. Niciodată nu am văzut o cameră mai fermecătoare...
Bunicul o privi lung pe doamna Sesemann:
- Dacă n-ați avea nimic împotrivă, eu aș zice s-o lăsați un timp la noi. Vă asigur că mă voi îngriji de ea ca de propriul meu copil. Cu șalurile și păturile pe care le-ați adus, am întinde un pat de toată frumusețea.
Bunica rosti cu emoție:
- Dumneata ești o ființă deosebită. Și eu mă gândeam în clipa asta că nepoatei mele i-ar prinde bine să stea aici mai multă vreme, dar nu aș fi îndrăznit să-ți fac o asemenea propunere, căci îmi dau seama câtă bătaie de cap ai avea ca să te îngrijești de un copil infirm. Dar, vorba ceea, gând la gând cu bucurie, eu îți mulțumesc din toată inima și îți voi fi recunoscătoare pentru bunătatea dumitale.
Bunicul coborî scara și o așeză pe Clara pe un scaun, apoi aduse de afară păturile și șalurile aduse de doamna Sesemann.
- Ce bună idee ați avut să le aduceți, spuse el zâmbind.
Cei doi se apucară să întindă un strat gros de fân, înjghebând din pături și șaluri două paturi de toată frumusețea. Când coborâră, cele două fete îl întrebară în cor cam câte zile o să rămână Clara acolo.
- În cel mult patru săptămâni se va vedea dacă aerul de munte este binefăcător pentru sănătatea Clarei. De rămas, însă, poate să rămână după pofta inimii.
Înainte de a pleca, bunica îi mai dădu nepoatei fel de fel de sfaturi și, mai cu seamă, îi ceru din tot sufletul să nu îl supere pe bunic. Clara promise că va fi cea mai cuminte fetiță din lume și, la rândul ei, o rugă pe bunica să vină să o vadă cât mai des.
Bunicul o conduse pe bunica până la Dörfli, iar de acolo călăuzele o duseră la băile Ragaz.
Fetițele mai rămaseră în fața cabanei. Sosi și Peter cu turma de capre. Fetele îl întâmpinară cu prietenie, dar el le privi îmbufnat și nu le răspunse la binețe. Aruncă Clarei o privire răutăcioasă, pocni din bici furios și își văzu mai departe de drum.
Mai târziu, când se întinseseră în paturile lor de fân și priveau stelele prin lucarnă, Heidi îi spuse Clarei:
- Știi de ce sunt stelele atât de jucăușe și de ce clipesc atât de vesel, parcă ne-ar face semn cu ochiul ?
- Nu știu, răspunse Clara.
- Pentru că sunt și ele bucuroase de bucuria noastră.
Și tot așa, vorbind ba de una, ba de alta, Heidi adormi. În schimb, Clara rămase încă multă vreme trează, cu privirea ațintită la bolta înstelată, căci la ea, la Frankfurt, nu ieșea niciodată noaptea, iar storurile de la ferestre erau veșnic trase. Până la urmă adormi și ea și toată noaptea visă cerul luminat de stele.
- Bunicule, vino repede, repede !
Bunicul veni repede și văzu un alai neobișnuit ce urca pe potecă, spre cabană: doi oameni purtau pe brațe un scaun în care ședea o fetiță înfofolită în pături, alături de care înainta un frumos cal alb, pe care se afla o doamnă ce vorbea cu fetița.
În urma lor, un bărbat împingea un scaun cu rotile, iar lângă el un altul ducea în spinare un rucsac mare.
Când ajunseră în fața cabanei, cei doi lăsară scaunul jos și Heidi se repezi să o întâmpine pe Clara. Prietenele se îmbrățișară cu căldură, până coborî și bunica de pe cal. O strânse pe Heidi cu dragoste la pieptul ei, apoi îi întinse mâna bunicului.
- Cum văd, nepoata dumitale arată ca un trandafir. Ne-a spus nouă doctorul, dar parcă nu îmi venea a crede.
Bunicul trase scaunul cu rotile pe un loc mai neted, așternu o pătură luată din rucsacul cel mare, apoi o ridică pe Clara în brațe și o așeză acolo. Bunica îl lăudă cu câtă pricepere știuse el să se ocupe de Cara, iar bunicul luă în sinea lui hotărârea să o îngrijească el însuși pe Clara.
Heidi împinse scaunul cu rotile în jurul cabanei, ca să vadă și Clara lucrurile pe care le știa doar din povestirile ei. deschise și ușile staulului, dar căprițele erau plecate la păscut cu Peter. Clara se întristă că nu le putea vedea și că, atunci când caprele se vor întoarce de la păscut, ea va fi deja plecată, fiindcă bunica voia întotdeauna să plece înainte de a se însera.
În timpul acesta, bunicul puse masa în fața cabanei și pofti pe toată lumea la masă. După un timp, Doamna Sesemann izbucni:
- Ia te uită ce mi-e dat să văd ! Nepoata mea mănâncă a doua felie de pâine cu brânză prăjită ?!
- Brânza asta e atât de bună încât aș fi în stare să mănânc încă o felie, răspunse Clara. E de o mie de ori mai bună decât toate felurile de mâncare pe care ni le servesc la Ragaz...
- Ei, spuse bunicul, aici aerul e mai bun și face poftă de mâncare.
În jurul mesei era o atmosferă foarte plăcută. Bunicul stătea de vorbă cu doamna Sesemann și descopereau cu plăcere că părerile lor se potriveau în multe privințe. Fetele aveau și ele să își povestească o mulțime de lucruri și nici nu băgară de seamă când se lăsă înserarea.
Bunica spuse, cu părere de rău, că a sosit momentul despărțirii. Pe chipul Clarei se așternu o tristețe fără margini.
- Să mai rămânem măcar o oră, două, spuse ea cu voce rugătoare. Timpul a trecut atât de repede, încât nici n-am apucat să vedem cum arată casa pe dinăuntru.
Bunicul o luă pe Clara în brațe și intră cu ea în cabană. După ei veniră Heidi cu bunica. Doamna Sesemann admiră felul în care era aranjat interiorul cabanei, apoi adulmecă aerul în dreptul scării și spuse:
- Ce bine miroase aici ! Sunt sigură că acolo sus trebuie să fie podul cu fân în care doarme Heidi.
Urcară cu toții și se opriră lângă culcușul fetiței munților.
Clara, entuziasmată, spuse:
- Ce plăcut trebuie să fie să stai întinsă pe pat și să vezi cerul și să auzi șuierul vântului în creștetul brazilor. Niciodată nu am văzut o cameră mai fermecătoare...
Bunicul o privi lung pe doamna Sesemann:
- Dacă n-ați avea nimic împotrivă, eu aș zice s-o lăsați un timp la noi. Vă asigur că mă voi îngriji de ea ca de propriul meu copil. Cu șalurile și păturile pe care le-ați adus, am întinde un pat de toată frumusețea.
Bunica rosti cu emoție:
- Dumneata ești o ființă deosebită. Și eu mă gândeam în clipa asta că nepoatei mele i-ar prinde bine să stea aici mai multă vreme, dar nu aș fi îndrăznit să-ți fac o asemenea propunere, căci îmi dau seama câtă bătaie de cap ai avea ca să te îngrijești de un copil infirm. Dar, vorba ceea, gând la gând cu bucurie, eu îți mulțumesc din toată inima și îți voi fi recunoscătoare pentru bunătatea dumitale.
Bunicul coborî scara și o așeză pe Clara pe un scaun, apoi aduse de afară păturile și șalurile aduse de doamna Sesemann.
- Ce bună idee ați avut să le aduceți, spuse el zâmbind.
Cei doi se apucară să întindă un strat gros de fân, înjghebând din pături și șaluri două paturi de toată frumusețea. Când coborâră, cele două fete îl întrebară în cor cam câte zile o să rămână Clara acolo.
- În cel mult patru săptămâni se va vedea dacă aerul de munte este binefăcător pentru sănătatea Clarei. De rămas, însă, poate să rămână după pofta inimii.
Înainte de a pleca, bunica îi mai dădu nepoatei fel de fel de sfaturi și, mai cu seamă, îi ceru din tot sufletul să nu îl supere pe bunic. Clara promise că va fi cea mai cuminte fetiță din lume și, la rândul ei, o rugă pe bunica să vină să o vadă cât mai des.
Bunicul o conduse pe bunica până la Dörfli, iar de acolo călăuzele o duseră la băile Ragaz.
Fetițele mai rămaseră în fața cabanei. Sosi și Peter cu turma de capre. Fetele îl întâmpinară cu prietenie, dar el le privi îmbufnat și nu le răspunse la binețe. Aruncă Clarei o privire răutăcioasă, pocni din bici furios și își văzu mai departe de drum.
Mai târziu, când se întinseseră în paturile lor de fân și priveau stelele prin lucarnă, Heidi îi spuse Clarei:
- Știi de ce sunt stelele atât de jucăușe și de ce clipesc atât de vesel, parcă ne-ar face semn cu ochiul ?
- Nu știu, răspunse Clara.
- Pentru că sunt și ele bucuroase de bucuria noastră.
Și tot așa, vorbind ba de una, ba de alta, Heidi adormi. În schimb, Clara rămase încă multă vreme trează, cu privirea ațintită la bolta înstelată, căci la ea, la Frankfurt, nu ieșea niciodată noaptea, iar storurile de la ferestre erau veșnic trase. Până la urmă adormi și ea și toată noaptea visă cerul luminat de stele.
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
