Povestea "Heidi, fetița munților" - capitolul 12 "Când toate clopotele bat"
Citește capitolul 12 "Când toate clopotele bat" al poveștii "Heidi, fetița munților" în care aflăm că Heidi s-a întors la bunicul și arde de nerăbdare s-o vadă pe bunica lui Peter. După ce face curățenie generală, bunicul și fetița pleacă către Dörfli, iar fața cabanei lui Peter se despart, Heidi intrând la bunica. O întreabă dacă i-au plăcut pâinicile albe de la Frankfurt și după un răspuns afirmativ din partea bunicii, Heidi îi spune că a învățat să citească și îi citește un imn din cartea bunicii. Heidi spune că acum are bani și că îi va cumpăra în fiecare zi bunicii câte o pâinică de la brutarul din sat.
Citește "Când toate clopotele bat" - capitolul 12 din povestea Heidi, fetița munților
Capitolul XII. CÂND TOATE CLOPOTELE BAT
Heidi îl aștepta pe bunic ca să meargă împreună la Dörfli. Bătrânul se ducea ca să-i ia geamantanul și, în timpul ăsta, ea avea să rămână la bunica. Ardea de nerăbdare s-o vadă și s-o întrebe dacă i-au plăcut pâinițele de la Frankfurt. Stătea fericită la umbra brazilor, trăgând în piept, cu nesaț, aerul curat de munte.
În sfârșit, se arătă și bunicul, care, după ce mai aruncă o privire cercetătoare în jurul cabanei, spuse:
- Gata, acum putem merge.
Era sâmbătă după-amiază și, în această zi, bătrânul făcea ordine și curățenie generală. Totul în casă și în preajmă lucea de curățenie. Se apucase de treabă dis-de-dimineață, ca să aibă timp să coboare cu Heidi în Dörfli.
Porniră împreună, ținându-se de mână, și când ajunseră în dreptul cabanei lui Peter se despărțiră, văzându-și fiecare de drumul lui. Heidi intră repede în odaia bunicii și aceasta îi recunoscu numaidecât pașii. Îi mulțumi din inimă pentru pâinițe, spunându-i că, mulțumită lor, a prins din nou putere. Brigitte se grăbi s-o dea de gol, spunând că, de fapt, bunica nu mâncase decât o singură pâiniță, ca să-i rămână celelalte pe mai multe zile. Numai că vor fi tari ca piatra și cine să le mai mănânce. Apoi continuă:
- Ei, dacă aș avea și eu din când în când câte un bănuț în plus, i-aș cumpăra pâinițe de la brutarul nostru, care le face la fel de bune...
- Bani ?! Bani am eu ! strigă Heidi fericită. Începând de azi ...
- Nu, nu, o întrerupse bunica, tu n-ai primit acești bani ca să-mi cumperi mie de-ale gurii, nu !
Vorbele bătrânei n-avură însă darul să strice bucuria copilei.
- În fiecare zi o să ai pâinița ta, reluă ea. Să vezi ce bine o să-ți prindă și ce zdravănă o să te faci.
În dorința ei de a nu tulbura bucuria inimoasei fetițe, bătrâna tăcu.
Deodată, Heidi zări pe o policioară cartea de cântece a bunicii și se grăbi să spună:
- Știi, bunică, eu am învățat să citesc. Vrei să-ți citesc ceva ? Un imn, de pildă.
- Adevărat ? Ai putea să îmi faci și această bucurie ?! exclamă bătrâna în culmea fericirii.
Și Heidi începu să-i citească, plină de însuflețire, un imn nespus de frumos și înduioșător. Pe măsură ce Heidi citea, chipul brăzdat de cute al bătrânei se înviora. Niciodată n-o mai văzuse Heidi atât de fericită. Când termină de citit, bătrâna îi mulțumi, spunându-i:
- Datorită ție, scumpa mea copilă, mi s-a înseninat inima. Acum sunt fericită...
Heidi strălucea toată de bucurie. Deodată, se auzi un ciocănit în fereastră. Bunicul se întorsese din vale și făcea semn nepoatei să iasă. Heidi își luă în grabă rămas bun, făgăduindu-i bătrânei să vină iar la ea, a doua zi.
Era atât de fericită, încât pe drum îi povesti bunicului totul și îl întrebă:
- Nu-i așa că o să-mi dai voie să-i cumpăr în fiecare zi câte o pâiniță ?
- La urma urmei, sunt banii tăi, se învoi bunicul. Folosește-i cum crezi tu că e mai bine. Cu banii ăștia poți să-i cumperi pâinițe mulți ani de acum încolo.
Heidi era încântată:
- Ce bine îmi pare că rugăciunile mele nu au fost zadarnice și bunul Dumnezeu mi-a îndeplinit dorința. Nu-i așa, bunicule, că o să ne rugăm amândoi, în fiecare zi, așa cum m-a învățat pe mine bunica de la Frankfurt, ca Dumnezeu să nu ne uite ?
- Ei, mai uită el, cu toate rugăciunile, mormăi bunicul pe sub nas. Dacă noi, oamenii, nu ne ajutăm singuri, nimeni nu ne ajută.
Ajunseră la cabană. Bunicul se așeză pe băncuța lui, iar Heidi fugi repede sus la ea. Se întoarse repede cu o carte mare, din care începu să-i citească povestea unui tânăr ce plecase printre străini, apoi se întorsese acasă, la tatăl său.
Heidi îl întrebă pe bunic dacă-i place povestea. Bunicul căzuse pe gânduri și abia după un timp rosti încet și serios:
- Da, într-adevăr e o poveste frumoasă.
A doua zi era duminică. De dimineață, bunicul strigă:
- Heidi, copila mea, scoală-te și vino repede. Pune-ți rochița cea frumoasă și să mergem împreună jos, în sat, la serbare.
Heidi nu se lăsă mult așteptată. Peste câteva minute se și afla în fața cabanei, și, văzându-l pe bunicul ei, rămase câteva clipe mută de uimire:
- Vai ! izbucni ea în cele din urmă. Ce bine îți stă în haine de sărbătoare ! Niciodată nu te-am văzut în tunica asta cu nasturii de argint !... Nici nu știi ce frumos ești, bunicule !...
Bunicul își privi nepoata și se grăbi să-i răspundă cu fața numai zâmbet:
- Și tu ești frumoasă în rochița asta de sărbătoare !
Apoi, luând-o de mână, porniră amândoi pe potecă la vale. Pe măsură ce se apropiau de sat se auzea, tot mai puternic, dangătul clopotelor din turlele bisericilor. Heidi îi tot spunea bunicului:
- Auzi, bunicule, ce frumos bat clopotele ? Azi o să fie o serbare cum n-a mai fost niciodată.
În piața satului fanfara cânta și numeroși săteni se și adunaseră în mijlocul pieței. Unul îi zări și îi făcu semn vecinului:
- Ai văzut cine a venit ?
Numaidecât începură să-și dea cu toții coate. Fanfara amuți și toți sătenii îi priveau pe cei doi. La un moment dat din mulțime se desprinse pastorul, prietenul de altădată al bunicului. Strângându-i mâna cu căldură, îi spuse:
- Bine ai venit, vecine. Sunt fericit că nu ne-ai dat uitării și nu te-ai sfiit să te întorci printre cei din rândurile cărora ai plecat cândva...
Oamenii din jur căscau gura la ei, uluiți. Începură să spună că se vede că bătrânul nu pare atât de rău precum credeau, că altfel nu s-ar fi întors la el fetița. În cele din urmă, tot satul îl primi cu brațele deschise, ca pe un vechi prieten, reîntors în rândurile obștei.
Bătrânul, copleșit de emoție, nu era în stare să scoată nici un cuvânt. Ca să-l încurajeze, pastorul îi spuse:
- Ușa casei mele îți va fi veșnic deschisă. Nu șovăi și vino.
- Să știi că am să vin, răspunse bunicul. M-am gândit bine la sfatul dumitale și am greșit că nu te-am ascultat. Te rog să mă ierți pentru nechibzuința mea de atunci. Ai avut dreptate, fetița trebuie dată la școală.
În culmea fericirii, pastorul o mângâie cu blândețe pe Heidi și îi spuse:
- Nu-i așa că o să-ți placă să înveți ?
- Cum să nu ! Dar să știți că eu am învățat să scriu și să citesc.
- Bravo, bravo ! se bucură pastorul și își luă rămas bun.
Bunicul și Heidi străbătură piața, însoțiți de sătenii bucuroși. Ajunseră la casa lui Peter și bunicul deschise chiar el ușa, strigând:
- Bună ziua, bunico ! Peste câteva zile o să venim iar să-ți reparăm cocioaba.
- Nu se poate, ce surpriză ! răspunse bătrâna. Nici nu știu cum să-ți mulțumesc pentru tot ceea ce ai făcut pentru mine. Vino mai aproape, să-ți strâng mâna.
Tocmai atunci dădu buzna în casă Peter. În grabă, dăduse cu fruntea de ușă și acum avea un cucui deasupra ochiului. Adusese o scrisoare pentru Heidi, de la poștă. Era de la Clara. Îi spunea ce tristă fusese după plecarea ei. În dorința de a o revedea cât mai curând pe Heidi, îl rugase pe tatăl ei să vină, împreună cu bunica, la băile Ragaz, aflate nu departe de Dörfli. Firește, domnul Sesemann fusese de acord, așa că la toamnă urma să vină toți trei să o vadă pe Heidi, pe bunica oarbă și pe bunicul din munți.
Scrisoarea Clarei le pricinui tuturor o mare bucurie, dar bunica izbucni, spunând:
- Totuși, pentru mine cea mai mare bucurie este aceea de a regăsi un vechi prieten, care nădăjduiesc că va veni mai des pe la noi, împreună cu nepoata lui.
Bunicul făgădui că n-o să-i ocolească, apoi porni cu Heidi pe cărare, în sus.
Aceleași clopote, care îi îmbiaseră de dimineață să coboare în sat, îi însoțeau acum, seara, cu dangătul lor pașnic, în drum spre cabana singuratică.
- Heidi, copila mea, scoală-te și vino repede. Pune-ți rochița cea frumoasă și să mergem împreună jos, în sat, la serbare.
Heidi nu se lăsă mult așteptată. Peste câteva minute se și afla în fața cabanei, și, văzându-l pe bunicul ei, rămase câteva clipe mută de uimire:
- Vai ! izbucni ea în cele din urmă. Ce bine îți stă în haine de sărbătoare ! Niciodată nu te-am văzut în tunica asta cu nasturii de argint !... Nici nu știi ce frumos ești, bunicule !...
Bunicul își privi nepoata și se grăbi să-i răspundă cu fața numai zâmbet:
- Și tu ești frumoasă în rochița asta de sărbătoare !
Apoi, luând-o de mână, porniră amândoi pe potecă la vale. Pe măsură ce se apropiau de sat se auzea, tot mai puternic, dangătul clopotelor din turlele bisericilor. Heidi îi tot spunea bunicului:
- Auzi, bunicule, ce frumos bat clopotele ? Azi o să fie o serbare cum n-a mai fost niciodată.
În piața satului fanfara cânta și numeroși săteni se și adunaseră în mijlocul pieței. Unul îi zări și îi făcu semn vecinului:
- Ai văzut cine a venit ?
Numaidecât începură să-și dea cu toții coate. Fanfara amuți și toți sătenii îi priveau pe cei doi. La un moment dat din mulțime se desprinse pastorul, prietenul de altădată al bunicului. Strângându-i mâna cu căldură, îi spuse:
- Bine ai venit, vecine. Sunt fericit că nu ne-ai dat uitării și nu te-ai sfiit să te întorci printre cei din rândurile cărora ai plecat cândva...
Oamenii din jur căscau gura la ei, uluiți. Începură să spună că se vede că bătrânul nu pare atât de rău precum credeau, că altfel nu s-ar fi întors la el fetița. În cele din urmă, tot satul îl primi cu brațele deschise, ca pe un vechi prieten, reîntors în rândurile obștei.
Bătrânul, copleșit de emoție, nu era în stare să scoată nici un cuvânt. Ca să-l încurajeze, pastorul îi spuse:
- Ușa casei mele îți va fi veșnic deschisă. Nu șovăi și vino.
- Să știi că am să vin, răspunse bunicul. M-am gândit bine la sfatul dumitale și am greșit că nu te-am ascultat. Te rog să mă ierți pentru nechibzuința mea de atunci. Ai avut dreptate, fetița trebuie dată la școală.
În culmea fericirii, pastorul o mângâie cu blândețe pe Heidi și îi spuse:
- Nu-i așa că o să-ți placă să înveți ?
- Cum să nu ! Dar să știți că eu am învățat să scriu și să citesc.
- Bravo, bravo ! se bucură pastorul și își luă rămas bun.
Bunicul și Heidi străbătură piața, însoțiți de sătenii bucuroși. Ajunseră la casa lui Peter și bunicul deschise chiar el ușa, strigând:
- Bună ziua, bunico ! Peste câteva zile o să venim iar să-ți reparăm cocioaba.
- Nu se poate, ce surpriză ! răspunse bătrâna. Nici nu știu cum să-ți mulțumesc pentru tot ceea ce ai făcut pentru mine. Vino mai aproape, să-ți strâng mâna.
Tocmai atunci dădu buzna în casă Peter. În grabă, dăduse cu fruntea de ușă și acum avea un cucui deasupra ochiului. Adusese o scrisoare pentru Heidi, de la poștă. Era de la Clara. Îi spunea ce tristă fusese după plecarea ei. În dorința de a o revedea cât mai curând pe Heidi, îl rugase pe tatăl ei să vină, împreună cu bunica, la băile Ragaz, aflate nu departe de Dörfli. Firește, domnul Sesemann fusese de acord, așa că la toamnă urma să vină toți trei să o vadă pe Heidi, pe bunica oarbă și pe bunicul din munți.
Scrisoarea Clarei le pricinui tuturor o mare bucurie, dar bunica izbucni, spunând:
- Totuși, pentru mine cea mai mare bucurie este aceea de a regăsi un vechi prieten, care nădăjduiesc că va veni mai des pe la noi, împreună cu nepoata lui.
Bunicul făgădui că n-o să-i ocolească, apoi porni cu Heidi pe cărare, în sus.
Aceleași clopote, care îi îmbiaseră de dimineață să coboare în sat, îi însoțeau acum, seara, cu dangătul lor pașnic, în drum spre cabana singuratică.
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT