Povestea "Heidi, fetița munților" - capitolul 11 "O seară de vară la munte"
Citește capitolul 11 "O seară de vară la munte" al poveștii "Heidi, fetița munților" în care aflăm că Heidi începuse să umble în somn, iar doctorul a spus că este grav. Domnul Sesemann hotărăște s-o ducă înapoi în Elveția la bunicul ei, dar Clara se împotrivește. Mătușa Dete s-a speriat la gândul de a o duce pe Heidi la bunic, pentru că acesta le spusese că nu mai vrea s-o vadă pe niciuna din ele. Domnul Sesemann își dă seama de situație și îi spune lui Sebastan că va trebui s-o ducă pe Heidi în Elveția, iar el îi scrie o scrisoare lungă bunicului. Cu promisiunea că anul viitor o vor vizita pe Heidi în munți, Clara acceptă s-o lase pe buna ei prietenă să plece.
Citește "O seară de vară la munte" - capitolul 11 din povestea Heidi, fetița munților
Capitolul XI. O SEARĂ DE VARĂ LA MUNTE
Reîntors acasă, domnul Sesemann află despre starea lui Heidi, ba, mai mult, află că fetița începuse să umble noaptea, în somn, prin casă. Doctorul îi spuse că situația era gravă, că fetița era foarte bolnavă. Hotărî imediat să o ducă pe Heidi înapoi, în Elveția.
Când îi explică toate acestea Clarei, fata se împotrivi, invocând tot felul de motive. Tatăl ei era însă de neînduplecat. Ca s-o liniștească, îi făgădui că la anul vor face, împreună, o călătorie în Elveția. În cele din urmă, neavând încotro, Clara acceptă hotărîrea tatălui său, cerând în schimb să i se îngăduie să pună în bagajul lui Heidi tot ce știa că i-ar face mai multă plăcere. Domnul Sesemann nu avu nimic împotrivă, și astfel Clara îi pregăti prietenei sale un trusou de toată frumusețea.
Domnul Sesemann o chemă pe Dete, îi explică și ei despre ce era vorba și o rugă să o ducă pe Heidi la bunicul ei. Mătușa Dete se sperie auzind această veste, căci la despărțire bunicul le spusese cu toată hotărârea să nu le mai vadă niciodată în ochii lui. Începu să turuie verzi și uscate, precum că azi-mâine nu-și poate părăsi lucrul, iar în zilele următoare cu atât mai puțin. Domnul Sesemann își dădu seama cum stau lucrurile și o lăsă să plece, fără să-i mai spună nimic. Îl chemă la el pe Sebastian și îl anunță că trebuie să o ducă pe Heidi acasă, la bunicul ei. Apoi se așeză la birou și începu să-i scrie o scrisoare lungă bunicului.
În dimineața plecării Heidi se duse în camera Clarei. În mijlocul camerei se afla un geamantan mare, deschis.
- Vino să vezi și tu ce-am pus în el, îi spuse Clara. Și numaidecât înșiră în fața ei o mulțime de lucruri: rochițe, batiste, șaluri de tot felul. Apoi îi arătă un coșuleț în care se aflau douăsprezece pâinițe albe, proaspete. La vederea lor, Heidi nu se mai putu stăpâni și începu să sară în sus de bucurie. Cele două prietene erau atât de vesele, încât nimănui nu i-ar fi dat prin minte că peste câteva clipe aveau să se despartă. De altfel, nici nu avură timp să se întristeze, căci nu dură mult și-l auziră pe Sebastian strigând:
- Trăsura vă așteaptă !
Heidi dădu fuga în camera ei și, trăgând de sub pernă cartea căpătată de la bunica, o vârî iute în coșuleț. Apoi deschise repede dulapul și scoase pălăria de paie, ce era împachetată într-o bucată de pânză roșie. o puse și pe ea în coșuleț, iar pe cap își puse pălăria de sărbătoare, cu pene.
Când zări în coșuleț pânza roșie, domnișoara Rotenmeier strigă indignată:
- Adelheid, doar n-ai de gând să pleci din casa noastră cu această cârpă nefolositoare ! Și, în culmea indignării, smulse pachetul învelit în pânza roșie și îl aruncă pe jos.
Heidi se uită la domnul Sesemann cu o privire atât de tristă, de parcă i-ar fi luat cineva comoara cea mai de preț.
- Domnișoară Rottenmeier, spuse în cele din urmă stăpânul casei, înduioșat de chipul abătut al copilului. Vă rog să o lăsați să ia de aici tot ce vrea, chiar și pisici sau broaște țestoase, dacă îi face plăcere acest lucru.
Auzindu-l, Heidi prinse curaj și se aplecă să-și ia pachetul. Când ajunse în fața trăsurii, domnul Sesemann își luă rămas bun de la ea cu toată căldura. Îi spuse că atât el, cât mai ales fiica lui se vor gândi adeseori la ea cu dor și drag, apoi îi ură drum bun și sănătate. La rândul ei, Heidi îi mulțumi din inimă pentru bunătatea pe care i-o arătase și îl rugă să îi transmită și doctorului mulțumirile ei și cele mai bune urări.
La scurt timp după aceea, Heidi și Sebastian erau în tren. Câteva ore rămase cât se poate de liniștită. Apoi, deodată, își dădu seama că se află în drum spre casă. După un timp îl întrebă pe Sebastian:
- Sunteți sigur că bunica din munți n-a murit ?
- Eu cred că e în viață, spuse Sebastian liniștit.
Heidi se uită de câteva ori, îndelung, la pâinițele albe din coșuleț și nu mai putea de bucurie, gândindu-se la clipa în care avea să le înșire pe masa bunicii.
Curând adormi și Heidi și nu se trezi decât în momentul în care Sebastian o apucă de mânecă și, scuturând-o ușor, îi spuse încet la ureche:
- Gata, micuță domnișoară, am ajuns la Basel.
A doua zi mai avură de mers câteva ceasuri cu trenul. Heidi nu lăsă nici o clipă coșulețul din brațe. Stătea cuminte și privea pe fereastră, cuprinsă de emoția apropierii de locurile ei natale. Când se aștepta mai puțin, se auzi strigătul conductorului: ”Mayenfeld !” Săriră amândoi de pe scaun, Sebastian înșfăcă la iuțeală geamantanul și coborâră din vagon în mare grabă.
Nici n-apucară să pună bine piciorul pe peron și trenul porni din nou. Sebastian se uită cu părere de rău în urma lui, căci i-ar fi plăcut mai mult să călătorească mai departe decât să bată, pe jos, un drum necunoscut, la capătul căruia îl aștepta un urcuș anevoios. Nu mai trecuse niciodată prin așa ceva, iar drumurile din țara asta i se păreau nespus de primejdioase. Se uită în jurul lui, căutând indicatorul către Dörfli. Nu departe de gară zări o căruță încărcată cu doi saci, trasă de un cal costeliv, înaintea căruia pășea domol un bărbat înalt și spătos. Se apropie de el și îl întrebă:
- Dacă nu vă supărați, care e drumul cel mai sigur spre Dörfli ?
- Aici toate drumurile sunt sigure, răspunse omul,binevoitor.
Atunci Sebastian îl întrebă, din nou, care e drumul cel mai puțin primejdios, și cum ar putea să ajungă mai ușor cu geamantanul, până sus. Tot așa, din vorbă-n vorbă, se învoiră până la urmă s-o ia pe Heidi, cu geamantanul, până la Dörfli.
- De acolo, adăugă căruțașul, găsește ea pe cineva s-o însoțească până sus, la bunicul ei.
- Nu e nevoie, spuse Heidi. de acolo mă duc singură, căci cunosc foarte bine drumul.
Sebastian era fericit că scăpase de povara grea a urcușului. O chemă pe Heidi lângă el și, cu un aer foarte misterios, îi înmână un pachet greu și o scrisoare. O lămuri că e vorba de un dar din partea domnului Sesemann, pe care trebuia să îl pună bine în coșuleț, iar scrisoarea să i-o dea bunicului. După aceea, îi mai atrase de câteva ori atenția să nu piardă nimic.
- Nici o grijă, îl asigură Heidi, nu voi pierde nimic. În sfârșit, căruța porni la deal. Sebastian o urmări un timp, apoi se așeză pe o bancă, în micuța gară, așteptând cu nerăbdare să sosească un tren.
Căruțașul era nimeni altul decât brutarul din Dörfli, care venise la Mayenfeld după făină. N-o văzuse niciodată pe Heidi, dar își dădu numaidecât seama că era nepoata morocănosului bătrân din munți. Era tare curios să afle de ce se întorcea de la Frankfurt după un timp atât de scurt.
- Spune-mi, tu ești copilul care, până nu demult, a stat la Bătrânul din munți ?
- Da, eu sunt, răspunse Heidi, cu mândrie în glas.
- Păi atunci, înseamnă că nu te-ai simțit prea bine la Frankfurt, de vreme ce te întorci atât de repede.
- Nu, nu-i așa. Domnul Sesemann și fiica lui s-au purtat cu mine cum nu se poate mai frumos, îl contrazise Heidi.
- Și atunci, de ce n-ai rămas la ei, dacă te-ai simțit acolo atât de bine ?
- Fiindcă domnul Sesemann mi-a dat voie să vin înapoi, acasă...
- Bine, bine, ți-a dat voie, dar eu tot nu înțeleg de ce te-ai întors, dacă te simțeai la ei atât de bine...
- Cum, de ce ? Fiindcă la bunicul mi-e de o mie de ori mai bine decât oriunde în lume.
- Mă rog, asta eu nu am de unde să știu, mormăi neîncrezător brutarul. Dar s-ar putea ca, mai târziu, să gândești altfel...
Apoi murmură pentru sine:”Ce ciudat, să vină înapoi, de la bogăția orașului, la sărăcia din munte.” După care, începu să fluiere încetișor și tot drumul nu mai scoase o vorbă. Heidi se uita mereu în jurul ei. Pe măsură ce se apropiau de Dörfli, era din ce în ce mai emoționată.
Când ajunseră la Dörfli, ceasul din turnul bisericii bătea ora cinci. Brutarul o ajută pe Heidi să coboare de pe capră, iar fata îi mulțumi frumos, îi spuse că geamantanul o să vină să-l ia bunicul a doua zi și porni la deal, cu coșulețul în brațe.
Brutarul le povesti tuturor ce vorbise cu Heidi, iar seara, în toate casele se vorbea despre fetița care renunțase la viața tihnită și plină de bucurii a orașului Frankfurt, pentru a se întoarce în sărăcăcioasa cabană a bunicului său.
În acest timp, Heidi urca mereu, alergând cât o țineau picioarele. Deodată zări cabana bunicii și inima începu să-i bată cu putere. În sfârșit, ajunse și, de emoție, abia izbuti să deschidă ușa. tremurând din tot corpul, intră în casă și se opri în mijlocul încăperii.
- Dumnezeule, se auzi deodată dintr-un colț al odăii, numai Heidi deschide așa ușa !
- Eu sunt, bunicuțo, eu sunt, strigă Heidi, îngenunchind și lăsându-și capul pe genunchii bătrânei.
Bătrâna era atât de emoționată, încât nu mai era în stare să scoată o vorbă. Mângâie un timp, cu blândețe, capu copilei, apoi, cu vocea sugrumată, rosti în șoaptă:
- Da, e părul ei, părul ei cârlionțat și vocea ei ! Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a fost dat să mai trăiesc această fericire !
- Da, eu sunt, bunico, și te rog frumos, nu mai plânge; o să vin să te văd în fiecare zi și-ți făgăduiesc că nu mai plec de aici niciodată. Iar tu n-ai să mai mănânci niciodată pâine neagră, uscată.
Și, rostind aceste cuvinte, Heidi scoase iute din coșuleț cele douăsprezece pâinițe albe și le înșiră în poalele bunicii.
Între timp intră în odaie Brigitte, mama lui Peter.
- Nu, nu se poate ! izbucni ea de bucurie. Heidi,Heidi a noastră !
Îi strânse mâna, apoi se învîrti în jurul ei, ca s-o admire din toate părțile.
- Nici nu știi, mamă, ce rochiță frumoasă are Heidi, dacă ai vedea-o, nici n-ai recunoaște-o... și pălărioara cu pene, de pe masă, e tot a ta ? Hai, pune-o, te rog, să văd cum îți vine.
- Nu, răspunse Heidi, cât timp o am pe a mea, pe asta nu am de gând s-o port niciodată; dar dacă ție îți place atât de mult, poți s-o păstrezi.
Heidi se dezbrăcă la iuțeală de rochia cea frumoasă și trase pe ea vechea ei rochie de lână roșie. Apoi își scoase din coșuleț pălăria ei de pai, mototolită în timpul călătoriei și, punându-și-o pe cap, își aminti că bunicului nu îi plăceau deloc pălăriile cu pene. Luă mâinile bunicii într-ale ei și-i spuse:
- Acum trebuie să mă duc la bunicul, dar mâine am să vin să te văd. Noapte bună, bunico !
- Noapte bună, copila mea !
Heidi își luă rămas bun și de la Brigitte și porni grăbită spre cabana bunicului. Soarele tocmai se lăsa spre asfințit și lumina murgului se așternea aurie pe verdele povârnișului muntos. Ghețarul, învăluit în flăcări, împurpura zdrențele de nori ce alunecau ușor pe fondul albastru al cerului, lăsând să se strecoare printre ele o lumină portocalie ce scălda întreaga pajiște.
- Niciodată, murmură Heidi copleșită de aceste splendori, nici măcar în visele cele mai frumoase de la Frankfurt, nu mi-a fost dat să văd o asemenea minunăție.
Curând, zări vârfurile brazilor înălțându-se peste acoperișul cabanei, apoi întreaga cabană, și, în sfârșit, îl văzu pe bunicul ei, așezat pe băncuță, cu pipa în gură. Zbură spre el ca o săgeată, azvârli coșul cât colo și se agăță de gâtul ursuzului unchiaș din singurătatea munților. Era atât de emoționată încât nu izbutea să spună nimic altceva decât să repete întruna:
- Bunicule, bunicule, bunicule !
Bătrânul tăcea, nefiind în stare să rostească o vorbă. În schimb, ochii lui, care de mulți ani nu mai știau ce-i plânsul, erau acum încărcați de lacrimi.
- Cum se face că te-ai întors ? spuse el într-un târziu. Sper că nu te-au gonit...
- Oh, nu, bunicule, se grăbi să-i răspundă Heidi, nici nu te gândi la așa ceva ! Toți au fost buni cu mine, dar știi, mi-era atât de dor de tine, de Peter și de caprele noastre, încât, uneori, simțeam că mă sufoc. Mi-era însă rușine să le spun, de teamă să nu-și închipuie că sunt o fetiță recunoscătoare. Cred că doctorul, prietenul domnului Sesemann, m-a ajutat cel mai mult să mă întorc acasă. Despre toate astea s-ar putea să scrie în scrisoarea pe care ți-am adus-o.
Sări de pe genunchii bunicului și, scoțând repede din coșuleț plicul și pachetul lăsate de Sebastian, le așeză în fața bătrânului.
- Asta e pentru tine, spuse bunicul, punând pachetul pe bancă și, după ce citi scrisoarea, o împături și o vârî în buzunar.
- Hai, nu vrei să bei un pic de lapte cu mine ? Ia-ți pachetul și să întrăm în casă. Acum o să ai cu ce să-ți cumperi un pat bun și îmbrăcăminte pe tot anul.
- N-am nevoie de nimic, răspunse Heidi. Pat am, iar haine am căpătat de la Clara atât de multe, încât nici nu știu ce să fac cu ele.
- Nu-i nimic, spuse bunicul, o să folosești banii pentru altceva.
Urcară împreună în podul cu fân. Deodată, Heidi se opri înmărmurită:
- Ce s-a întâmplat cu patul meu, bunicule ?
- L-am desfăcut. Știi, nu credeam că ai să te mai întorci, dar fii liniștită, îți pregătesc un altul, mai frumos, răspunse bunicul. Mai întâi, însă, să mergem să bem laptele.
Heidi se așeză pe locul ei obișnuit. Își bău laptele cu poftă, dintr-o răsuflare, apoi lăsă cana pe masă și spuse, suspinând de plăcere:
- Ah, ce lapte minunat, nu cred că există altul mai bun pe lume !
Deodată, de afară se auzi un fluierat prelung. Heidi ieși iute în fața cabanei, de unde zări întreaga turmă de capre alergând la vale, cu Peter în mijlocul lor.
- Bună seara, Peter, strigă Heidi și, în aceeași clipă, se repezi într-acolo, chemând fiecare capră pe numele ei. Acestea îi recunoscuseră vocea, căci se strânseră toate în jurul ei. Tot jucându-se cu ele, Heidi se trezi față în față cu ciobănașul Peter.
- Te-ai întors, spuse el și-i strânse mâna cu duioșie. Mîine mergem împreună cu turma la păscut, nu-i așa ?
- Nu, mâine nu, răspunse Heidi, mâine mă duc la bunica, dar poimâine mergem sigur.
- Îmi pare bine că te-ai întors, mai spuse Peter și fața i se lumină de bucurie.
Când Heidi reintră în cabană, patul era făcut și ea nu se mai sătura trăgând în piept mirosul de fân proaspăt. Bunicul așternuse patul cu cearceafuri albe ca zăpada și Heidi se culcă și dormi cum nu mai dormise de multă vreme. Dorința ei cea mai arzătoare îi fusese împlinită. Revăzuse frumusețea soarelui în asfințit, ghețarul și stâncile aprinse de roșeața amurgului, ascultase freamătul brazilor în bătaia ușoară a vântului și respira din nou, la ea acasă, aerul de munte, curat și sănătos.
- Spune-mi, tu ești copilul care, până nu demult, a stat la Bătrânul din munți ?
- Da, eu sunt, răspunse Heidi, cu mândrie în glas.
- Păi atunci, înseamnă că nu te-ai simțit prea bine la Frankfurt, de vreme ce te întorci atât de repede.
- Nu, nu-i așa. Domnul Sesemann și fiica lui s-au purtat cu mine cum nu se poate mai frumos, îl contrazise Heidi.
- Și atunci, de ce n-ai rămas la ei, dacă te-ai simțit acolo atât de bine ?
- Fiindcă domnul Sesemann mi-a dat voie să vin înapoi, acasă...
- Bine, bine, ți-a dat voie, dar eu tot nu înțeleg de ce te-ai întors, dacă te simțeai la ei atât de bine...
- Cum, de ce ? Fiindcă la bunicul mi-e de o mie de ori mai bine decât oriunde în lume.
- Mă rog, asta eu nu am de unde să știu, mormăi neîncrezător brutarul. Dar s-ar putea ca, mai târziu, să gândești altfel...
Apoi murmură pentru sine:”Ce ciudat, să vină înapoi, de la bogăția orașului, la sărăcia din munte.” După care, începu să fluiere încetișor și tot drumul nu mai scoase o vorbă. Heidi se uita mereu în jurul ei. Pe măsură ce se apropiau de Dörfli, era din ce în ce mai emoționată.
Când ajunseră la Dörfli, ceasul din turnul bisericii bătea ora cinci. Brutarul o ajută pe Heidi să coboare de pe capră, iar fata îi mulțumi frumos, îi spuse că geamantanul o să vină să-l ia bunicul a doua zi și porni la deal, cu coșulețul în brațe.
Brutarul le povesti tuturor ce vorbise cu Heidi, iar seara, în toate casele se vorbea despre fetița care renunțase la viața tihnită și plină de bucurii a orașului Frankfurt, pentru a se întoarce în sărăcăcioasa cabană a bunicului său.
În acest timp, Heidi urca mereu, alergând cât o țineau picioarele. Deodată zări cabana bunicii și inima începu să-i bată cu putere. În sfârșit, ajunse și, de emoție, abia izbuti să deschidă ușa. tremurând din tot corpul, intră în casă și se opri în mijlocul încăperii.
- Dumnezeule, se auzi deodată dintr-un colț al odăii, numai Heidi deschide așa ușa !
- Eu sunt, bunicuțo, eu sunt, strigă Heidi, îngenunchind și lăsându-și capul pe genunchii bătrânei.
Bătrâna era atât de emoționată, încât nu mai era în stare să scoată o vorbă. Mângâie un timp, cu blândețe, capu copilei, apoi, cu vocea sugrumată, rosti în șoaptă:
- Da, e părul ei, părul ei cârlionțat și vocea ei ! Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a fost dat să mai trăiesc această fericire !
- Da, eu sunt, bunico, și te rog frumos, nu mai plânge; o să vin să te văd în fiecare zi și-ți făgăduiesc că nu mai plec de aici niciodată. Iar tu n-ai să mai mănânci niciodată pâine neagră, uscată.
Și, rostind aceste cuvinte, Heidi scoase iute din coșuleț cele douăsprezece pâinițe albe și le înșiră în poalele bunicii.
Între timp intră în odaie Brigitte, mama lui Peter.
- Nu, nu se poate ! izbucni ea de bucurie. Heidi,Heidi a noastră !
Îi strânse mâna, apoi se învîrti în jurul ei, ca s-o admire din toate părțile.
- Nici nu știi, mamă, ce rochiță frumoasă are Heidi, dacă ai vedea-o, nici n-ai recunoaște-o... și pălărioara cu pene, de pe masă, e tot a ta ? Hai, pune-o, te rog, să văd cum îți vine.
- Nu, răspunse Heidi, cât timp o am pe a mea, pe asta nu am de gând s-o port niciodată; dar dacă ție îți place atât de mult, poți s-o păstrezi.
Heidi se dezbrăcă la iuțeală de rochia cea frumoasă și trase pe ea vechea ei rochie de lână roșie. Apoi își scoase din coșuleț pălăria ei de pai, mototolită în timpul călătoriei și, punându-și-o pe cap, își aminti că bunicului nu îi plăceau deloc pălăriile cu pene. Luă mâinile bunicii într-ale ei și-i spuse:
- Acum trebuie să mă duc la bunicul, dar mâine am să vin să te văd. Noapte bună, bunico !
- Noapte bună, copila mea !
Heidi își luă rămas bun și de la Brigitte și porni grăbită spre cabana bunicului. Soarele tocmai se lăsa spre asfințit și lumina murgului se așternea aurie pe verdele povârnișului muntos. Ghețarul, învăluit în flăcări, împurpura zdrențele de nori ce alunecau ușor pe fondul albastru al cerului, lăsând să se strecoare printre ele o lumină portocalie ce scălda întreaga pajiște.
- Niciodată, murmură Heidi copleșită de aceste splendori, nici măcar în visele cele mai frumoase de la Frankfurt, nu mi-a fost dat să văd o asemenea minunăție.
Curând, zări vârfurile brazilor înălțându-se peste acoperișul cabanei, apoi întreaga cabană, și, în sfârșit, îl văzu pe bunicul ei, așezat pe băncuță, cu pipa în gură. Zbură spre el ca o săgeată, azvârli coșul cât colo și se agăță de gâtul ursuzului unchiaș din singurătatea munților. Era atât de emoționată încât nu izbutea să spună nimic altceva decât să repete întruna:
- Bunicule, bunicule, bunicule !
Bătrânul tăcea, nefiind în stare să rostească o vorbă. În schimb, ochii lui, care de mulți ani nu mai știau ce-i plânsul, erau acum încărcați de lacrimi.
- Cum se face că te-ai întors ? spuse el într-un târziu. Sper că nu te-au gonit...
- Oh, nu, bunicule, se grăbi să-i răspundă Heidi, nici nu te gândi la așa ceva ! Toți au fost buni cu mine, dar știi, mi-era atât de dor de tine, de Peter și de caprele noastre, încât, uneori, simțeam că mă sufoc. Mi-era însă rușine să le spun, de teamă să nu-și închipuie că sunt o fetiță recunoscătoare. Cred că doctorul, prietenul domnului Sesemann, m-a ajutat cel mai mult să mă întorc acasă. Despre toate astea s-ar putea să scrie în scrisoarea pe care ți-am adus-o.
Sări de pe genunchii bunicului și, scoțând repede din coșuleț plicul și pachetul lăsate de Sebastian, le așeză în fața bătrânului.
- Asta e pentru tine, spuse bunicul, punând pachetul pe bancă și, după ce citi scrisoarea, o împături și o vârî în buzunar.
- Hai, nu vrei să bei un pic de lapte cu mine ? Ia-ți pachetul și să întrăm în casă. Acum o să ai cu ce să-ți cumperi un pat bun și îmbrăcăminte pe tot anul.
- N-am nevoie de nimic, răspunse Heidi. Pat am, iar haine am căpătat de la Clara atât de multe, încât nici nu știu ce să fac cu ele.
- Nu-i nimic, spuse bunicul, o să folosești banii pentru altceva.
Urcară împreună în podul cu fân. Deodată, Heidi se opri înmărmurită:
- Ce s-a întâmplat cu patul meu, bunicule ?
- L-am desfăcut. Știi, nu credeam că ai să te mai întorci, dar fii liniștită, îți pregătesc un altul, mai frumos, răspunse bunicul. Mai întâi, însă, să mergem să bem laptele.
Heidi se așeză pe locul ei obișnuit. Își bău laptele cu poftă, dintr-o răsuflare, apoi lăsă cana pe masă și spuse, suspinând de plăcere:
- Ah, ce lapte minunat, nu cred că există altul mai bun pe lume !
Deodată, de afară se auzi un fluierat prelung. Heidi ieși iute în fața cabanei, de unde zări întreaga turmă de capre alergând la vale, cu Peter în mijlocul lor.
- Bună seara, Peter, strigă Heidi și, în aceeași clipă, se repezi într-acolo, chemând fiecare capră pe numele ei. Acestea îi recunoscuseră vocea, căci se strânseră toate în jurul ei. Tot jucându-se cu ele, Heidi se trezi față în față cu ciobănașul Peter.
- Te-ai întors, spuse el și-i strânse mâna cu duioșie. Mîine mergem împreună cu turma la păscut, nu-i așa ?
- Nu, mâine nu, răspunse Heidi, mâine mă duc la bunica, dar poimâine mergem sigur.
- Îmi pare bine că te-ai întors, mai spuse Peter și fața i se lumină de bucurie.
Când Heidi reintră în cabană, patul era făcut și ea nu se mai sătura trăgând în piept mirosul de fân proaspăt. Bunicul așternuse patul cu cearceafuri albe ca zăpada și Heidi se culcă și dormi cum nu mai dormise de multă vreme. Dorința ei cea mai arzătoare îi fusese împlinită. Revăzuse frumusețea soarelui în asfințit, ghețarul și stâncile aprinse de roșeața amurgului, ascultase freamătul brazilor în bătaia ușoară a vântului și respira din nou, la ea acasă, aerul de munte, curat și sănătos.
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
