Poveste de Crăciun de Charles Dickens (Capitolul 4 - Ultimul duh)
Citește capitolul 4 din "Poveste de Crăciun" de Charles Dickens în care Scrooge se întâlnește cu ultimul duh, și anume, Fantoma Crăciunurilor Ce Vor Veni. Scrooge este înspăimântat la vederea acestei fantome, dar din dorința de a deveni mai bun, o urmează. Fantoma îl duce pe Scrooge pe o stradă unde vede niște oameni pe care îi cunoștea, vorbind de un bătrân care a murit. Cei trei bărbați râd de bătrânul care a murit, dar sunt dispuse să meargă la înmormântarea acestuia, dacă se mănâncă bine. Scrooge nu înțelege de ce fantoma i-a arătat acei bărbați, dar fantoma îi indică o prăvălie, unde oamenii râdeau și ei de persoana care a murit. Scrooge încă nu reușește să-și dea seama cine este bătrânul care a murit.
STANŢA A PATRA - Capitolul 4 al poveștii "Poveste de Crăciun" cunoscută și ca "Colind de Crăciun" se numește "Ultimul duh".
STANŢA A PATRA - Capitolul 4 al poveștii "Poveste de Crăciun" cunoscută și ca "Colind de Crăciun" se numește "Ultimul duh".
Citește capitolul 4 din "Poveste de Crăciun" - Ultimul duh
STANŢA A PATRA
Ultimul duh
Ultimul duh
Năluca se apropia încet, solemn, în tăcere. Când ajunse lângă el, Scrooge se lăsă în genunchi, căci încă din văzduhul în care plutea, acest duh părea să risipească întunecimea și misterul.
Era înfășurat într-un veșmânt negru profund, care-i ascundea capul, chipul, forma și nu lăsa să se vadă decât o mână întinsă. Dacă n-ar fi fost aceasta, cu greu i s-ar fi conturat silueta în noapte, cu greu s-ar fi deslușit de întunericul de care era înconjurat.
Când ajunse alături de el, simți că era înalt și impunător și că prezența lui misterioasă îi strecura în suflet o spaimă solemnă. Altceva nu mai știu, căci duhul nu vorbi și nu se mișcă.
― Mă aflu în prezența Fantomei Crăciunurilor Ce Vor Veni? întrebă Scrooge. Duhul nu răspunse, dar arătă cu mâna înainte.
― Îmi vei arăta umbrele celor ce nu s-au petrecut, dar se vor petrece în vremurile ce vor veni? continuă Scrooge. Așa e, duhule?
Partea de sus a veșmântului se strânse o clipă în faldurile sale, ca și cum duhul și-ar fi plecat capul. Fu singurul răspuns pe care îl primi.
Deși se obișnuise de-acum cu tovărășia fantomelor, pe Scrooge îl înspăimântă într-atât forma aceea tăcută, încât picioarele i se înmuiară și descoperi că abia putea să se ridice, când dădu să-l urmeze. Duhul se opri o clipă, observând parcă starea în care era și dându-i răgaz să-și revină.
Dar Scrooge se neliniști și mai tare. Îl cuprinse un sentiment vag de nesiguranță și groază, la gândul că din spatele acelui giulgiu întunecat îl țintuiau niște ochi fantomatici, în timp ce el, deși își încorda cât putea privirea, nu vedea decât o mână spectrală și o grămadă mare de culoare neagră.
― Fantomă a Viitorului! exclamă el, mă tem de tine mai mult decât de toate arătările pe care le-am văzut. Dar întrucât știu că scopul tău este să-mi faci bine si întrucât sper să devin alt om decât eram, sunt pregătit să-ti țin tovărășie și s-o fac cu recunoștință. Nu vrei să-mi vorbești?
Nu primi nici un răspuns. Mâna arăta în fața lor.
― Pornește! spuse Scrooge. Pornește! Noaptea se scurge repede și știu că pentru mine e prețios timpul. Pornește, duhule!
Stafia se îndepărtă așa cum se apropiase de el. Scrooge o urmă în umbra veșmântului ei, care i se păru că îl ridică și-l poartă mai departe.
Parcă nici nu pătrunseră în oraș, căci orașul părea mai degrabă să răsară în jurul lor și să-i învăluie prin propria lui voință. Dar erau acolo, în inima lui, în centrul comercial, printre negustori, care mergeau grăbiți de colo-colo, zornăindu-și banii în buzunare, și discutau în grupuri, se uitau la ceas și se jucau, cufundați în gânduri, cu sigiliile lor mari, de aur, și așa mai departe, cum îi văzuse adesea Scrooge.
Duhul se opri lângă un mic grup de oameni de afaceri. Observând că mâna-i era îndreptată spre ei, Scrooge înainta ca să asculte ce vorbesc.
― Nu, spuse un bărbat impunător și corpolent, cu o bărbie monstruoasă, oricum nu știu mare lucru. Știu doar că a murit.
― Când a murit? se interesă un altul.
― Cred că noaptea trecută.
― Dar ce s-a întâmplat cu el? întrebă un al treilea, prizând o doză uriașă de tutun dintr-o cutie foarte mare. Credeam că nu va muri niciodată.
― Dumnezeu știe, spuse primul, căscând.
― Şi ce-a făcut cu banii? întrebă un domn roșu la față, cu o excrescență atârnată de vârful nasului care tremura ca gușa unui curcan.
― N-am auzit nimic, spuse bărbatul cu bărbia mare, căscând din nou.
Probabil că i-a lăsat firmei. Mie nu mi i-a lăsat. E tot ce știu.
Gluma lui fu primită cu un râs general.
― Va fi o înmormântare foarte ieftină, spuse același vorbitor, fiindcă zău dacă știu cine va participa la ea. Ce-ar fi să ne oferim noi să mergem?
― N-am nimic împotrivă, dacă se dă și o masă, remarcă domnul cu excrescență pe nas. Eu, dacă merg, trebuie să mănânc ca lumea.
Din nou râsete.
― Dintre voi toți, eu sunt, în fond, cel mai dezinteresat, spuse primul vorbitor, fiindcă eu nu port niciodată mănuși negre și nu mănânc la prânz. Dar mă ofer să merg, dacă merg și ceilalți. Gândindu-mă mai bine, cred că eram totuși cel mai bun prieten al lui, fiindcă ne opream să stăm de vorbă ori de câte ori ne întâlneam. Vă salut!
Toți cei care vorbiseră și ascultaseră se împrăștiară, amestecându-se cu alte grupuri. Scrooge îi cunoștea și privi spre duh, așteptând o explicație.
Stafia se strecură mai departe, pe o altă stradă. Degetul său arătă spre două persoane care se întâlniseră. Scrooge ciuli din nou urechile, gândindu-se că va afla acolo explicația.
Îi cunoștea perfect și pe acești bărbați. Erau oameni de afaceri: foarte bogați și cu multă greutate. Se străduise întotdeauna să fie bine privit de ei: din punct de vedere al afacerilor, vreau să spun, strict, numai din punctul de vedere al afacerilor.
― Ce mai faci? spuse unul.
― Dar tu? răspunse celălalt.
― Bine! spuse primul. Bătrânul Zgârie-Brânză a dat ortul popii până la urmă, nu?
― Așa am auzit, îi răspunse cel de-al doilea. Frig al naibii...
― E firesc, de Crăciun. Bănuiesc că nu patinezi.
― Nu, nu. Am altele pe cap. La revedere. Nici un alt cuvânt. Astfel luară sfârșit întâlnirea, conversația și despărțirea lor.
La început, Scrooge fusese înclinat să se mire că duhul acordase atâta importanță unor conversații vădit banale, dar fiind convins că ele trebuie să fi avut un scop ascuns, începu să cugete care anume ar putea fi acesta. Nu se putea presupune că aveau vreo legătură cu moartea lui Jacob, vechiul lui asociat, căci ea aparținea trecutului și tărâmul duhului de acum era Viitorul. Nici nu-i trecea prin cap vreo persoană foarte apropiată de el, la care s-ar fi putut referi. Dar, neîndoindu-se nicidecum că, la oricine s-ar fi referit, ele conțineau o învățătură tainică pentru îndreptarea lui, se hotărî să bage la cap tot ce va auzi și tot ce va vedea, și îndeosebi să-și observe umbra când aceasta va apărea. Căci presimțea că felul în care se va comporta șinele său viitor îi va oferi cheia care-i lipsea și va găsi astfel ușor răspunsul la aceste ghicitori.
Privi în jur, căutându-și propria imagine chiar în acel loc, dar un alt bărbat stătea în colțul în care stătea el de obicei și, deși ceasul arăta ora la care se afla îndeobște acolo, nu văzu vreo persoană aidoma lui în mulțimea care se revărsa pe sub portal. Dar nu se miră prea mult, căci răsucise în minte pe toate părțile posibilitatea unei schimbări în viața lui și credea, și chiar spera că vede în aceasta împlinirea noii lui hotărâri.
Tăcută și întunecată, stătea lângă el stafia, cu mâna întinsă. Când se trezi din frământarea gândurilor, i se năzări, după felul în care era întoarsă mâna și după poziția ei față de el însuși, că Ochii Nevăzuți îl cercetau. Se cutremură și i se făcu foarte frig.
Părăsiră locul acela aglomerat și pătrunseră într-o parte mai retrasă a orașului, pe unde Scrooge nu se abătuse niciodată, deși își dădu seama în ce hal era și ce reputație proastă avea. Drumurile erau murdare și înguste, prăvăliile și casele, dărăpănate, oamenii, pe jumătate despuiați, beți, îngălați, urâți. Fundăturile și gangurile, toate niște haznale care își vărsau scârbăriile, miasmele, gunoaiele și jegurile umane, pe străzile răzlețite, și întreg cartierul duhnea a crimă, murdărie și sărăcie.
În străfundurile acestui abominabil viespar se afla o prăvălie profilată amenințător în afară sub acoperișul unui șopron, de unde se cumpărau fiare, zdrențe, sticle, oase și măruntaie unsuroase. Pe pardoseala dinăuntru erau grămezi de chei, cuie, lanțuri, balamale, hulube, cântare, greutăți ruginite și fiare de toate felurile. Taine pe care puțini ar dori să le cerceteze colcăiau ascunse în mormanele de zdrențe scârnave, în grămezile de grăsime împuțită și în mormintele de oase. Printre mărfurile cu care se îndeletnicea, lângă o sobă cu cărbuni, făcută din cărămizi vechi, ședea un pungaș cărunt, de vreo șaptezeci de ani, care își pusese ca pavăză împotriva aerului rece de afară o perdea soioasă din zdrențe tărcate, agățată de o frânghie. își fuma pipa, bucurându-se în tihnă de singurătate.
Era înfășurat într-un veșmânt negru profund, care-i ascundea capul, chipul, forma și nu lăsa să se vadă decât o mână întinsă. Dacă n-ar fi fost aceasta, cu greu i s-ar fi conturat silueta în noapte, cu greu s-ar fi deslușit de întunericul de care era înconjurat.
Când ajunse alături de el, simți că era înalt și impunător și că prezența lui misterioasă îi strecura în suflet o spaimă solemnă. Altceva nu mai știu, căci duhul nu vorbi și nu se mișcă.
― Mă aflu în prezența Fantomei Crăciunurilor Ce Vor Veni? întrebă Scrooge. Duhul nu răspunse, dar arătă cu mâna înainte.
― Îmi vei arăta umbrele celor ce nu s-au petrecut, dar se vor petrece în vremurile ce vor veni? continuă Scrooge. Așa e, duhule?
Partea de sus a veșmântului se strânse o clipă în faldurile sale, ca și cum duhul și-ar fi plecat capul. Fu singurul răspuns pe care îl primi.
Deși se obișnuise de-acum cu tovărășia fantomelor, pe Scrooge îl înspăimântă într-atât forma aceea tăcută, încât picioarele i se înmuiară și descoperi că abia putea să se ridice, când dădu să-l urmeze. Duhul se opri o clipă, observând parcă starea în care era și dându-i răgaz să-și revină.
Dar Scrooge se neliniști și mai tare. Îl cuprinse un sentiment vag de nesiguranță și groază, la gândul că din spatele acelui giulgiu întunecat îl țintuiau niște ochi fantomatici, în timp ce el, deși își încorda cât putea privirea, nu vedea decât o mână spectrală și o grămadă mare de culoare neagră.
― Fantomă a Viitorului! exclamă el, mă tem de tine mai mult decât de toate arătările pe care le-am văzut. Dar întrucât știu că scopul tău este să-mi faci bine si întrucât sper să devin alt om decât eram, sunt pregătit să-ti țin tovărășie și s-o fac cu recunoștință. Nu vrei să-mi vorbești?
Nu primi nici un răspuns. Mâna arăta în fața lor.
― Pornește! spuse Scrooge. Pornește! Noaptea se scurge repede și știu că pentru mine e prețios timpul. Pornește, duhule!
Stafia se îndepărtă așa cum se apropiase de el. Scrooge o urmă în umbra veșmântului ei, care i se păru că îl ridică și-l poartă mai departe.
Parcă nici nu pătrunseră în oraș, căci orașul părea mai degrabă să răsară în jurul lor și să-i învăluie prin propria lui voință. Dar erau acolo, în inima lui, în centrul comercial, printre negustori, care mergeau grăbiți de colo-colo, zornăindu-și banii în buzunare, și discutau în grupuri, se uitau la ceas și se jucau, cufundați în gânduri, cu sigiliile lor mari, de aur, și așa mai departe, cum îi văzuse adesea Scrooge.
Duhul se opri lângă un mic grup de oameni de afaceri. Observând că mâna-i era îndreptată spre ei, Scrooge înainta ca să asculte ce vorbesc.
― Nu, spuse un bărbat impunător și corpolent, cu o bărbie monstruoasă, oricum nu știu mare lucru. Știu doar că a murit.
― Când a murit? se interesă un altul.
― Cred că noaptea trecută.
― Dar ce s-a întâmplat cu el? întrebă un al treilea, prizând o doză uriașă de tutun dintr-o cutie foarte mare. Credeam că nu va muri niciodată.
― Dumnezeu știe, spuse primul, căscând.
― Şi ce-a făcut cu banii? întrebă un domn roșu la față, cu o excrescență atârnată de vârful nasului care tremura ca gușa unui curcan.
― N-am auzit nimic, spuse bărbatul cu bărbia mare, căscând din nou.
Probabil că i-a lăsat firmei. Mie nu mi i-a lăsat. E tot ce știu.
Gluma lui fu primită cu un râs general.
― Va fi o înmormântare foarte ieftină, spuse același vorbitor, fiindcă zău dacă știu cine va participa la ea. Ce-ar fi să ne oferim noi să mergem?
― N-am nimic împotrivă, dacă se dă și o masă, remarcă domnul cu excrescență pe nas. Eu, dacă merg, trebuie să mănânc ca lumea.
Din nou râsete.
― Dintre voi toți, eu sunt, în fond, cel mai dezinteresat, spuse primul vorbitor, fiindcă eu nu port niciodată mănuși negre și nu mănânc la prânz. Dar mă ofer să merg, dacă merg și ceilalți. Gândindu-mă mai bine, cred că eram totuși cel mai bun prieten al lui, fiindcă ne opream să stăm de vorbă ori de câte ori ne întâlneam. Vă salut!
Toți cei care vorbiseră și ascultaseră se împrăștiară, amestecându-se cu alte grupuri. Scrooge îi cunoștea și privi spre duh, așteptând o explicație.
Stafia se strecură mai departe, pe o altă stradă. Degetul său arătă spre două persoane care se întâlniseră. Scrooge ciuli din nou urechile, gândindu-se că va afla acolo explicația.
Îi cunoștea perfect și pe acești bărbați. Erau oameni de afaceri: foarte bogați și cu multă greutate. Se străduise întotdeauna să fie bine privit de ei: din punct de vedere al afacerilor, vreau să spun, strict, numai din punctul de vedere al afacerilor.
― Ce mai faci? spuse unul.
― Dar tu? răspunse celălalt.
― Bine! spuse primul. Bătrânul Zgârie-Brânză a dat ortul popii până la urmă, nu?
― Așa am auzit, îi răspunse cel de-al doilea. Frig al naibii...
― E firesc, de Crăciun. Bănuiesc că nu patinezi.
― Nu, nu. Am altele pe cap. La revedere. Nici un alt cuvânt. Astfel luară sfârșit întâlnirea, conversația și despărțirea lor.
La început, Scrooge fusese înclinat să se mire că duhul acordase atâta importanță unor conversații vădit banale, dar fiind convins că ele trebuie să fi avut un scop ascuns, începu să cugete care anume ar putea fi acesta. Nu se putea presupune că aveau vreo legătură cu moartea lui Jacob, vechiul lui asociat, căci ea aparținea trecutului și tărâmul duhului de acum era Viitorul. Nici nu-i trecea prin cap vreo persoană foarte apropiată de el, la care s-ar fi putut referi. Dar, neîndoindu-se nicidecum că, la oricine s-ar fi referit, ele conțineau o învățătură tainică pentru îndreptarea lui, se hotărî să bage la cap tot ce va auzi și tot ce va vedea, și îndeosebi să-și observe umbra când aceasta va apărea. Căci presimțea că felul în care se va comporta șinele său viitor îi va oferi cheia care-i lipsea și va găsi astfel ușor răspunsul la aceste ghicitori.
Privi în jur, căutându-și propria imagine chiar în acel loc, dar un alt bărbat stătea în colțul în care stătea el de obicei și, deși ceasul arăta ora la care se afla îndeobște acolo, nu văzu vreo persoană aidoma lui în mulțimea care se revărsa pe sub portal. Dar nu se miră prea mult, căci răsucise în minte pe toate părțile posibilitatea unei schimbări în viața lui și credea, și chiar spera că vede în aceasta împlinirea noii lui hotărâri.
Tăcută și întunecată, stătea lângă el stafia, cu mâna întinsă. Când se trezi din frământarea gândurilor, i se năzări, după felul în care era întoarsă mâna și după poziția ei față de el însuși, că Ochii Nevăzuți îl cercetau. Se cutremură și i se făcu foarte frig.
Părăsiră locul acela aglomerat și pătrunseră într-o parte mai retrasă a orașului, pe unde Scrooge nu se abătuse niciodată, deși își dădu seama în ce hal era și ce reputație proastă avea. Drumurile erau murdare și înguste, prăvăliile și casele, dărăpănate, oamenii, pe jumătate despuiați, beți, îngălați, urâți. Fundăturile și gangurile, toate niște haznale care își vărsau scârbăriile, miasmele, gunoaiele și jegurile umane, pe străzile răzlețite, și întreg cartierul duhnea a crimă, murdărie și sărăcie.
În străfundurile acestui abominabil viespar se afla o prăvălie profilată amenințător în afară sub acoperișul unui șopron, de unde se cumpărau fiare, zdrențe, sticle, oase și măruntaie unsuroase. Pe pardoseala dinăuntru erau grămezi de chei, cuie, lanțuri, balamale, hulube, cântare, greutăți ruginite și fiare de toate felurile. Taine pe care puțini ar dori să le cerceteze colcăiau ascunse în mormanele de zdrențe scârnave, în grămezile de grăsime împuțită și în mormintele de oase. Printre mărfurile cu care se îndeletnicea, lângă o sobă cu cărbuni, făcută din cărămizi vechi, ședea un pungaș cărunt, de vreo șaptezeci de ani, care își pusese ca pavăză împotriva aerului rece de afară o perdea soioasă din zdrențe tărcate, agățată de o frânghie. își fuma pipa, bucurându-se în tihnă de singurătate.
Scrooge și stafia intrară la omul acesta, chiar în clipa când o femeie se furișă cu o boccea grea în prăvălie. Dar abia pășise înăuntru, când intră o altă femeie, cu o povară asemănătoare, urmată îndeaproape de un bărbat îmbrăcat cu haine negre decolorate, care, văzându-le, se sperie la fel de tare cum se speriaseră și ele când se recunoscuseră. După un scurt răstimp de uimire stânjenitoare, care-l cuprinse și pe bătrânul cu pipa, toți trei izbucniră în râs.
― Să fie rândășoaica prima! strigă cea care intrase întâi. Să fie spălătoreasa a doua și omul de la pompe funebre să fie al treilea. Uite, moș Joe, ce ocazie! Zău că ne-am întâlnit toți trei aici fără să vrem!
― Nici că vă puteați întâlni într-un loc mai nimerit, spuse moș Joe, scoțându-și pipa din gură. Veniți în salon. Știți că v-am dat voie mai de mult să intrați în el, iar ceilalți doi nu sunt niște străini. Stați să închid ușa prăvăliei. Ah, cum scârțâie! Cred că nu există o bucățică de metal mai ruginită ca balamalele astea, și nici oase mai bătrâne ca ale mele. Ha, ha! Suntem toți pe măsura îndeletnicirii noastre, ne potrivim foarte bine. Hai, veniți în salon. Veniți în salon. Salonul era spațiul din dosul perdelei de zdrențe. Bătrânul adună jarul la un loc, cu o veche vergea de scară, și, după ce își potrivi lampa fumegândă (căci era
noapte) cu coada pipei, băgă pipa din nou în gură.
În acest timp, femeia care vorbise mai înainte își azvârli bocceaua pe pardoseală și se așeză fudulă pe un taburet, încrucișându-și coatele pe genunchi și privindu-i cu îndrăzneală sfidătoare pe ceilalți doi.
― Și ce-i cu asta? Ce-i cu asta, doamnă Dilber? spuse femeia. Fiecare are dreptul să se îngrijească de el însuși. El s-a îngrijit întotdeauna.
― Asta-i adevărat! spuse spălătoreasa. N-a fost om care să se îngrijească mai mult.
― Atunci nu te mai holba de parcă ți-ar fi frică, femeie, cine știe? Doar n-o să ne căutăm acum râcă între noi?
― Nu, de bună seamă că nu! spuseră deodată doamna Dilber si bărbatul. Sperăm că nu.
― Foarte bine atunci! strigă femeia. Asta-i de-ajuns. Sărăcește careva dacă pierde câteva boarfe? Bănuiesc că nicidecum un mort.
― Nu, de bună seamă, spuse râzând doamna Dilber.
― Dacă voia să și le păstreze după moarte, moșul ăla rău și scârțan, continuă femeia, de ce n-a fost mai darnic în timpul vieții? Dacă ar fi fost, și-ar fi luat pe careva să se îngrijească de el când l-a lovit moartea, în loc să zacă acolo singur, dându-și ultima suflare fără nimeni lângă el.
― N-am auzit, zău, vorbe mai adevărate, spuse doamna Dilber. E o pedeapsă dumnezeiască.
― Ba ar fi trebuit să fie o pedeapsă mai grea, i-o întoarse femeia. Şi să fiți siguri că așa ar fi fost, dacă aș fi putut să mai pun mâna și pe altceva. Desfă bocceaua, moș Joe, și prețăluiește ce-i în ea. Vorbește pe cinstite! Nu mi-e frică să fiu prima, nici nu mi-e frică să vază ei ce-i înăuntru. Cred că știam foarte bine că șterpelim înainte de a ne întâlni aici. Nu e nici un păcat. Desfă bocceaua, Joe.
Dar prietenii ei cei curtenitori nu îngăduiră una ca asta, și bărbatul îmbrăcat cu haine negre decolorate își luă primul inima-n dinți și își arătă prada. Nu era mare lucru. Una, două peceți, un penar, o pereche de butoni de cămașă și o broșa fără prea mare valoare cam atât. Moș Joe le cercetă și le evalua cu atenție pe toate, scrise cu creta pe perete sumele pe care era dispus să le dea pentru fiecare și, când văzu că nu mai era nimic în boccea, făcu totalul.
― Asta-i socoteala ta, spuse Joe, și nu-ți dau în plus nici șase peni, chiar dacă m-ar fierbe într-un cazan ca s-o fac. Cine urmează?
Veni rândul doamnei Dilber. Cearșafuri și prosoape, o haină cam jerpelită, două lingurițe de argint demodate, o pereche de clești pentru zahăr și câteva încălțări. I se făcu și ei socoteala pe perete, în același fel.
― Întotdeauna le dau prea mult doamnelor. ăsta-i cusurul meu, și uite-așa o s-ajung în sapă de lemn, spuse moș Joe. Asta-i socoteala ta. Dacă-mi mai ceri un peni în plus și chiar insiști, să știi că o să-mi pară rău că am fost atât de generos și îți mai tai o jumătate de coroană.
― Acum, hai, desfă și bocceaua mea, Joe, spuse prima femeie.
Joe se lăsă pe genunchi ca să umble mai ușor în ea și, după ce desfăcu o mulțime de noduri, scoase un sul mare și greu dintr-un material închis la culoare.
― Ce vrea să fie asta? spuse Joe. Draperii de pat!
― Ei, da! îi răspunse femeia râzând și aplecându-se în față, sprijinită pe brațele încrucișate. Draperii de pat!
― Doar n-o să-mi spui că le-ai smuls cu inele cu tot, în timp ce mortul zăcea acolo? spuse Joe.
― Ba bine că nu, răspunse femeia. De ce nu?
― Ești menită să faci avere, spuse Joe, și o să faci, cu siguranță.
― Orișicum, îți promit, Joe, că n-o să-mi țin mâna când pot să înșfac orice cu ea întinzând-o, de dragul unuia cum a fost el, îi replică femeia pe un ton rece. Vezi că pică ulei pe păturile alea.
― Sunt păturile lui? întrebă Joe.
― Da' ale cui să fie? răspunse femeia. Eu zic că n-o să răcească fără ele.
― Trag nădejde că n-a murit de vreo boală molipsitoare, nu? spuse bătrânul Joe, oprindu-se din treabă și ridicându-și privirea.
― N-ai nici o teamă, îi răspunse femeia. Nu mă prăpădeam într-atât după tovărășia lui, încât să mai zăbovesc pe lângă el ca să mă molipsesc, dacă o fi fost bolnav. A, poți să te uiți la cămașa aia până te dor ochii, că tot n-o să găsești în ea nici o gaură, nici o rosătură. Era cămașa lui cea mai bună și era faină. De n-aș fi fost eu, s-ar fi ales praful de ea.
― Cum adică, s-ar fi ales praful? întrebă bătrânul Joe.
― Dacă îl înmormântau cu ea, de bună seamă, răspunse femeia râzând. A făcut careva prostia să i-o pună, dar i-am scos-o eu. D'apoi, dacă nu-i bună stamba pentru asta, atunci nu e bună de nimic. E foarte nimerită pentru un stârv. N-o fi mai urât cu aia decât cu asta.
Scrooge ascultă îngrozit acest dialog, în timp ce ședeau adunați lângă prada lor, în lumina firavă răspândită de lampa bătrânului, el îi privea cu atâta repulsie și silă, cum nu i-ar fi privit nici dacă ar fi fost niște demoni scârnavi care se târguiau pentru cadavru.
― Ha, ha! râse aceeași femeie, când bătrânul Joe scoase un săculeț de flanel plin cu bani și vărsă pe podea câștigurile lor. Vedeți? ăsta-i sfârșitul! I-a speriat pe toți când trăia, ca să profităm noi de moartea lui! Ha, ha, ha!
― Duhule! spuse Scrooge, tremurând din cap până în picioare, înțeleg, înțeleg. Soarta acestui nefericit poate fi și a mea. Viața mea într-acolo se îndreaptă acum. Doamne, Dumnezeule, ce-i asta?
Se dădu îndărăt înspăimântat, căci decorul se schimbase și acum aproape atingea cu mâna un pat: un pat dezgolit, fără draperii, unde zăcea, sub un cearșaf zdrențăros, ceva acoperit care, deși nu vorbea, sugera o grozăvie.
Încăperea era foarte întunecată, prea întunecată ca să poată fi cercetată în amănunțime, deși Scrooge privi în jur, ascultând de un imbold tainic, nerăbdător să afle ce fel de încăpere era. O lumină palidă se înălța în aerul din jur și cădea direct pe pat; iar pe el se afla cadavrul prădat, jefuit, neprivegheat, neplâns, neiubit, al acestui om.
Scrooge aruncă o privire stafiei. Mâna ei fermă arăta spre cap. Învelitoarea era azvârlită lejer peste el, în așa fel încât un pic dacă ar fi fost ridicată sau un deget dacă ar fi mișcat Scrooge, fața ar fi ieșit la iveală. El se gândi s-o facă, simțind cât de ușor ar fi fost, și tânjea s-o facă, dar nu avea puterea de a trage acoperământul, așa cum nu avea puterea să alunge năluca de lângă el.
O, Moarte rece, țeapănă, înfricoșătoare! Așterne-ți aici altarul și gătește-l cu toate spaimele ce-ți stau în putere, căci acesta este tărâmul tău. Dar iubitului, veneratului și cinstitului cap nu-i poți smulge un fir de păr pentru cumplitele tale scopuri, nici nu-i poți urî vreo trăsătură. Mâna aceasta este grea și va cădea dacă-i dai drumul, inima și pulsul nu mai bat, dar mâna a fost deschisă, generoasă și cinstită; inima a fost vitează, caldă, afectuoasă și pulsul a fost pulsul unui om. Lovește, umbră, lovește! Şi ai să vezi cum faptele lui bune vor țâșni din rană și vor însămânța lumea cu viață fără de moarte!
Nici un glas nu rosti aceste vorbe în urechile lui Scrooge și totuși el le auzi când privi patul. Şi se gândi: dacă omul acesta ar putea fi înviat acum, care ar fi primele lui gânduri? Zgârcenie, târguieli meschine, griji apăsătoare? Bogat sfârșit i-au adus toate astea!
Zăcea acolo, în casa întunecată și pustie, fără un bărbat, o femeie sau un copil alături, care să spună : cu mine a fost bun în cutare sau cutare împrejurare și, în amintirea unei singure vorbe bune, eu o să fiu bun cu el.
O pisică râcâia la ușă și de sub vatră se auzeau ronțăind șobolanii. Ce căutau ei în odaia morții și de ce erau atât de neliniștiți și frământați, Scrooge nu cuteza să se gândească.
― Duhule, spuse el, locul acesta este înfricoșător. Crede-mă că nu voi uita învățătura pe care mi-o dă, dacă îl vom părăsi. Hai să mergem!
Dar stafia continua să arate cu degetul neclintit spre cap.
― Te înțeleg, îi răspunse Scrooge, și aș face-o dacă aș putea. Dar nu am puterea asta, duhule, n-o am.
Păru că-l privește din nou.
― Dacă există vreo persoană în oraș căreia moartea acestui om i-a stârnit vreun sentiment, spuse Scrooge cuprins de chinuri, arată-mi această persoană, duhule, te implor!
Stafia își întinse o clipă mantia întunecată în fața lui, ca o aripă, apoi, retrăgând-o, dezvălui o odaie, la lumina zilei, în care se aflau o mamă și copilul ei. Ea aștepta pe cineva, nerăbdătoare și neliniștită, căci se plimba încoace și-ncolo prin odaie, tresărea la orice zgomot, se uita pe fereastră, privea spre ceas, încerca zadarnic să coasă și suporta cu greu glasurile copiilor care se jucau.
În sfârșit, auzi mult așteptata bătaie în ușă. Se grăbi într-acolo și își întâmpină soțul, un bărbat cu chipul abătut și măcinat de griji, deși era tânăr. In clipa aceea, fața-i căpătă o expresie ciudată: un fel de bucurie profundă de care se rușina și pe care încerca s-o înăbușe.
Se așeză să mănânce ceea ce fusese adunat pentru el, lângă foc, și când ea îl întrebă cu glas stins ce vești îi aduce (ceea ce se întâmplă abia după o tăcere prelungită), el părea că se codește să răspundă.
― Sunt bune sau proaste? spuse ea ca să-l ajute.
― Proaste, răspunse el.
― Am rămas fără nici un ban?
― Nu. Încă mai sunt speranțe, Caroline.
― Numai dacă se-ndură el, spuse ea mirată, doar așa! Nici o speranță nu e pierdută dacă s-a petrecut un asemenea miracol.
― Nu mai poate acum, spuse soțul ei. A murit.
Femeia era o făptură blândă și răbdătoare, dacă fața ei spunea adevărul, dar în sufletul său, era recunoscătoare pentru această veste și o spuse cu glas tare, împletindu-și degetele, în clipa următoare, își ceru iertare și îi păru rău, dar mai întâi îi tresărise inima.
― Ceea ce mi-a spus femeia aceea pe jumătate beată, ieri seară, când am încercat să mă duc la el, ca să obțin o amânare de o săptămână, și ceea ce am crezut că e doar un pretext ca să nu mă primească s-a dovedit a fi adevărat. Nu era doar foarte bolnav, atunci, era pe moarte.
― Cine va prelua datoria noastră?
― Nu știu. Dar până atunci vom face rost de bani, și chiar dacă nu vom izbuti, am avea într-adevăr mare ghinion dacă urmașul lui va fi un creditor la fel de nemilos. Putem dormi cu inimile mai ușoare în noaptea asta, Caroline!
Da. Oricât s-ar fi înduioșat, nu puteau tăgădui că își simțeau inimile mai ușoare. Fețele copiilor, tăcute și adunate ciorchine în jurul lor ca să audă ceea ce înțelegeau prea puțin, erau mai luminoase și, datorită morții acelui om, familia era mai fericită. Singurul sentiment provocat de acest eveniment, pe care a putut să i-l arate fantoma, era un sentiment de bucurie.
― Vreau să văd și puțină duioșie față de un mort, spuse Scrooge, căci altminteri, duhule, odaia întunecată pe care tocmai am părăsit-o mă va urmări veșnic.
Fantoma îl călăuzi pe mai multe străzi bătute deseori de el, și, în timp ce mergeau, Scrooge se uita în toate părțile în căutarea lui însuși, dar nu se zărea nicăieri. Intrară în casa sărmanului Bob Cratchit, în locuința pe care o mai vizitase, și găsiră mama și copiii așezați în jurul focului. Era liniște. O liniște desăvârșită. Micuții și gălăgioșii Cratchiți ședeau neclintiți ca niște statui într-un colț, cu privirile ridicate spre Peter, care avea în fața lui o carte. Mama și fiicele se îndeletniceau cu cusutul. Dar tare tăcuți mai erau!
― „Şi el luă copilul și-l așeză în mijlocul lor”.
Unde mai auzise Scrooge acele cuvinte? Nu le visase. Probabil că băiatul le citea când el și duhul le trecuseră pragul casei. De ce nu continua?
Mama își puse lucrul pe masă și își duse mâna la față.
― Mă supără la ochi negrul, spuse ea. Negrul? Ah, sărmanul Tim Degețel!
― Acum văd mai bine, spuse nevasta lui Cratchit. Imi slăbește vederea la lumina lumânării și nu trebuie să am ochii umflați când vine tatăl vostru acasă, pentru nimic în lume. Se apropie ora când trebuie să sosească.
― Cred că a și trecut, răspunse Peter închizând cartea. Dar mă gândesc, mamă, că în ultimele seri n-a mai mers așa de repede ca altădată.
Din nou, se lăsă o tăcere desăvârșită. în cele din urmă, ea spuse cu o voce fermă, veselă, care nu șovăi nici măcar o dată :
― Eu l-am văzut mergând cu... l-am văzut mergând foarte repede, chiar și cu Tim Degețel pe umăr.
― Şi eu l-am văzut, strigă Peter. Adesea.
― Şi eu l-am văzut, exclamă un alt copil. Toți îl văzuseră.
― Dar el era tare ușurel, continuă ea, absorbită de lucrul ei, și tăticul lui îl iubea atât de mult, că nu-l supăra, nu-l supăra deloc. Dar uite că a venit tatăl vostru!
Se grăbi să-i iasă în întâmpinare și măruntul Bob intră cu șalul lui avea cu adevărat nevoie de el, sărmanul. Ceaiul îi era pregătit pe plită și toți se întreceau care să-l ajute mai mult. Apoi, cei doi Cratchiți mititei i se cățărară pe genunchi și fiecare își lipi obrazul de fața lui, ca și cum ar fi vrut să spună: „Nu te necăji, tată! Nu mai fi supărat!”
― Să fie rândășoaica prima! strigă cea care intrase întâi. Să fie spălătoreasa a doua și omul de la pompe funebre să fie al treilea. Uite, moș Joe, ce ocazie! Zău că ne-am întâlnit toți trei aici fără să vrem!
― Nici că vă puteați întâlni într-un loc mai nimerit, spuse moș Joe, scoțându-și pipa din gură. Veniți în salon. Știți că v-am dat voie mai de mult să intrați în el, iar ceilalți doi nu sunt niște străini. Stați să închid ușa prăvăliei. Ah, cum scârțâie! Cred că nu există o bucățică de metal mai ruginită ca balamalele astea, și nici oase mai bătrâne ca ale mele. Ha, ha! Suntem toți pe măsura îndeletnicirii noastre, ne potrivim foarte bine. Hai, veniți în salon. Veniți în salon. Salonul era spațiul din dosul perdelei de zdrențe. Bătrânul adună jarul la un loc, cu o veche vergea de scară, și, după ce își potrivi lampa fumegândă (căci era
noapte) cu coada pipei, băgă pipa din nou în gură.
În acest timp, femeia care vorbise mai înainte își azvârli bocceaua pe pardoseală și se așeză fudulă pe un taburet, încrucișându-și coatele pe genunchi și privindu-i cu îndrăzneală sfidătoare pe ceilalți doi.
― Și ce-i cu asta? Ce-i cu asta, doamnă Dilber? spuse femeia. Fiecare are dreptul să se îngrijească de el însuși. El s-a îngrijit întotdeauna.
― Asta-i adevărat! spuse spălătoreasa. N-a fost om care să se îngrijească mai mult.
― Atunci nu te mai holba de parcă ți-ar fi frică, femeie, cine știe? Doar n-o să ne căutăm acum râcă între noi?
― Nu, de bună seamă că nu! spuseră deodată doamna Dilber si bărbatul. Sperăm că nu.
― Foarte bine atunci! strigă femeia. Asta-i de-ajuns. Sărăcește careva dacă pierde câteva boarfe? Bănuiesc că nicidecum un mort.
― Nu, de bună seamă, spuse râzând doamna Dilber.
― Dacă voia să și le păstreze după moarte, moșul ăla rău și scârțan, continuă femeia, de ce n-a fost mai darnic în timpul vieții? Dacă ar fi fost, și-ar fi luat pe careva să se îngrijească de el când l-a lovit moartea, în loc să zacă acolo singur, dându-și ultima suflare fără nimeni lângă el.
― N-am auzit, zău, vorbe mai adevărate, spuse doamna Dilber. E o pedeapsă dumnezeiască.
― Ba ar fi trebuit să fie o pedeapsă mai grea, i-o întoarse femeia. Şi să fiți siguri că așa ar fi fost, dacă aș fi putut să mai pun mâna și pe altceva. Desfă bocceaua, moș Joe, și prețăluiește ce-i în ea. Vorbește pe cinstite! Nu mi-e frică să fiu prima, nici nu mi-e frică să vază ei ce-i înăuntru. Cred că știam foarte bine că șterpelim înainte de a ne întâlni aici. Nu e nici un păcat. Desfă bocceaua, Joe.
Dar prietenii ei cei curtenitori nu îngăduiră una ca asta, și bărbatul îmbrăcat cu haine negre decolorate își luă primul inima-n dinți și își arătă prada. Nu era mare lucru. Una, două peceți, un penar, o pereche de butoni de cămașă și o broșa fără prea mare valoare cam atât. Moș Joe le cercetă și le evalua cu atenție pe toate, scrise cu creta pe perete sumele pe care era dispus să le dea pentru fiecare și, când văzu că nu mai era nimic în boccea, făcu totalul.
― Asta-i socoteala ta, spuse Joe, și nu-ți dau în plus nici șase peni, chiar dacă m-ar fierbe într-un cazan ca s-o fac. Cine urmează?
Veni rândul doamnei Dilber. Cearșafuri și prosoape, o haină cam jerpelită, două lingurițe de argint demodate, o pereche de clești pentru zahăr și câteva încălțări. I se făcu și ei socoteala pe perete, în același fel.
― Întotdeauna le dau prea mult doamnelor. ăsta-i cusurul meu, și uite-așa o s-ajung în sapă de lemn, spuse moș Joe. Asta-i socoteala ta. Dacă-mi mai ceri un peni în plus și chiar insiști, să știi că o să-mi pară rău că am fost atât de generos și îți mai tai o jumătate de coroană.
― Acum, hai, desfă și bocceaua mea, Joe, spuse prima femeie.
Joe se lăsă pe genunchi ca să umble mai ușor în ea și, după ce desfăcu o mulțime de noduri, scoase un sul mare și greu dintr-un material închis la culoare.
― Ce vrea să fie asta? spuse Joe. Draperii de pat!
― Ei, da! îi răspunse femeia râzând și aplecându-se în față, sprijinită pe brațele încrucișate. Draperii de pat!
― Doar n-o să-mi spui că le-ai smuls cu inele cu tot, în timp ce mortul zăcea acolo? spuse Joe.
― Ba bine că nu, răspunse femeia. De ce nu?
― Ești menită să faci avere, spuse Joe, și o să faci, cu siguranță.
― Orișicum, îți promit, Joe, că n-o să-mi țin mâna când pot să înșfac orice cu ea întinzând-o, de dragul unuia cum a fost el, îi replică femeia pe un ton rece. Vezi că pică ulei pe păturile alea.
― Sunt păturile lui? întrebă Joe.
― Da' ale cui să fie? răspunse femeia. Eu zic că n-o să răcească fără ele.
― Trag nădejde că n-a murit de vreo boală molipsitoare, nu? spuse bătrânul Joe, oprindu-se din treabă și ridicându-și privirea.
― N-ai nici o teamă, îi răspunse femeia. Nu mă prăpădeam într-atât după tovărășia lui, încât să mai zăbovesc pe lângă el ca să mă molipsesc, dacă o fi fost bolnav. A, poți să te uiți la cămașa aia până te dor ochii, că tot n-o să găsești în ea nici o gaură, nici o rosătură. Era cămașa lui cea mai bună și era faină. De n-aș fi fost eu, s-ar fi ales praful de ea.
― Cum adică, s-ar fi ales praful? întrebă bătrânul Joe.
― Dacă îl înmormântau cu ea, de bună seamă, răspunse femeia râzând. A făcut careva prostia să i-o pună, dar i-am scos-o eu. D'apoi, dacă nu-i bună stamba pentru asta, atunci nu e bună de nimic. E foarte nimerită pentru un stârv. N-o fi mai urât cu aia decât cu asta.
Scrooge ascultă îngrozit acest dialog, în timp ce ședeau adunați lângă prada lor, în lumina firavă răspândită de lampa bătrânului, el îi privea cu atâta repulsie și silă, cum nu i-ar fi privit nici dacă ar fi fost niște demoni scârnavi care se târguiau pentru cadavru.
― Ha, ha! râse aceeași femeie, când bătrânul Joe scoase un săculeț de flanel plin cu bani și vărsă pe podea câștigurile lor. Vedeți? ăsta-i sfârșitul! I-a speriat pe toți când trăia, ca să profităm noi de moartea lui! Ha, ha, ha!
― Duhule! spuse Scrooge, tremurând din cap până în picioare, înțeleg, înțeleg. Soarta acestui nefericit poate fi și a mea. Viața mea într-acolo se îndreaptă acum. Doamne, Dumnezeule, ce-i asta?
Se dădu îndărăt înspăimântat, căci decorul se schimbase și acum aproape atingea cu mâna un pat: un pat dezgolit, fără draperii, unde zăcea, sub un cearșaf zdrențăros, ceva acoperit care, deși nu vorbea, sugera o grozăvie.
Încăperea era foarte întunecată, prea întunecată ca să poată fi cercetată în amănunțime, deși Scrooge privi în jur, ascultând de un imbold tainic, nerăbdător să afle ce fel de încăpere era. O lumină palidă se înălța în aerul din jur și cădea direct pe pat; iar pe el se afla cadavrul prădat, jefuit, neprivegheat, neplâns, neiubit, al acestui om.
Scrooge aruncă o privire stafiei. Mâna ei fermă arăta spre cap. Învelitoarea era azvârlită lejer peste el, în așa fel încât un pic dacă ar fi fost ridicată sau un deget dacă ar fi mișcat Scrooge, fața ar fi ieșit la iveală. El se gândi s-o facă, simțind cât de ușor ar fi fost, și tânjea s-o facă, dar nu avea puterea de a trage acoperământul, așa cum nu avea puterea să alunge năluca de lângă el.
O, Moarte rece, țeapănă, înfricoșătoare! Așterne-ți aici altarul și gătește-l cu toate spaimele ce-ți stau în putere, căci acesta este tărâmul tău. Dar iubitului, veneratului și cinstitului cap nu-i poți smulge un fir de păr pentru cumplitele tale scopuri, nici nu-i poți urî vreo trăsătură. Mâna aceasta este grea și va cădea dacă-i dai drumul, inima și pulsul nu mai bat, dar mâna a fost deschisă, generoasă și cinstită; inima a fost vitează, caldă, afectuoasă și pulsul a fost pulsul unui om. Lovește, umbră, lovește! Şi ai să vezi cum faptele lui bune vor țâșni din rană și vor însămânța lumea cu viață fără de moarte!
Nici un glas nu rosti aceste vorbe în urechile lui Scrooge și totuși el le auzi când privi patul. Şi se gândi: dacă omul acesta ar putea fi înviat acum, care ar fi primele lui gânduri? Zgârcenie, târguieli meschine, griji apăsătoare? Bogat sfârșit i-au adus toate astea!
Zăcea acolo, în casa întunecată și pustie, fără un bărbat, o femeie sau un copil alături, care să spună : cu mine a fost bun în cutare sau cutare împrejurare și, în amintirea unei singure vorbe bune, eu o să fiu bun cu el.
O pisică râcâia la ușă și de sub vatră se auzeau ronțăind șobolanii. Ce căutau ei în odaia morții și de ce erau atât de neliniștiți și frământați, Scrooge nu cuteza să se gândească.
― Duhule, spuse el, locul acesta este înfricoșător. Crede-mă că nu voi uita învățătura pe care mi-o dă, dacă îl vom părăsi. Hai să mergem!
Dar stafia continua să arate cu degetul neclintit spre cap.
― Te înțeleg, îi răspunse Scrooge, și aș face-o dacă aș putea. Dar nu am puterea asta, duhule, n-o am.
Păru că-l privește din nou.
― Dacă există vreo persoană în oraș căreia moartea acestui om i-a stârnit vreun sentiment, spuse Scrooge cuprins de chinuri, arată-mi această persoană, duhule, te implor!
Stafia își întinse o clipă mantia întunecată în fața lui, ca o aripă, apoi, retrăgând-o, dezvălui o odaie, la lumina zilei, în care se aflau o mamă și copilul ei. Ea aștepta pe cineva, nerăbdătoare și neliniștită, căci se plimba încoace și-ncolo prin odaie, tresărea la orice zgomot, se uita pe fereastră, privea spre ceas, încerca zadarnic să coasă și suporta cu greu glasurile copiilor care se jucau.
În sfârșit, auzi mult așteptata bătaie în ușă. Se grăbi într-acolo și își întâmpină soțul, un bărbat cu chipul abătut și măcinat de griji, deși era tânăr. In clipa aceea, fața-i căpătă o expresie ciudată: un fel de bucurie profundă de care se rușina și pe care încerca s-o înăbușe.
Se așeză să mănânce ceea ce fusese adunat pentru el, lângă foc, și când ea îl întrebă cu glas stins ce vești îi aduce (ceea ce se întâmplă abia după o tăcere prelungită), el părea că se codește să răspundă.
― Sunt bune sau proaste? spuse ea ca să-l ajute.
― Proaste, răspunse el.
― Am rămas fără nici un ban?
― Nu. Încă mai sunt speranțe, Caroline.
― Numai dacă se-ndură el, spuse ea mirată, doar așa! Nici o speranță nu e pierdută dacă s-a petrecut un asemenea miracol.
― Nu mai poate acum, spuse soțul ei. A murit.
Femeia era o făptură blândă și răbdătoare, dacă fața ei spunea adevărul, dar în sufletul său, era recunoscătoare pentru această veste și o spuse cu glas tare, împletindu-și degetele, în clipa următoare, își ceru iertare și îi păru rău, dar mai întâi îi tresărise inima.
― Ceea ce mi-a spus femeia aceea pe jumătate beată, ieri seară, când am încercat să mă duc la el, ca să obțin o amânare de o săptămână, și ceea ce am crezut că e doar un pretext ca să nu mă primească s-a dovedit a fi adevărat. Nu era doar foarte bolnav, atunci, era pe moarte.
― Cine va prelua datoria noastră?
― Nu știu. Dar până atunci vom face rost de bani, și chiar dacă nu vom izbuti, am avea într-adevăr mare ghinion dacă urmașul lui va fi un creditor la fel de nemilos. Putem dormi cu inimile mai ușoare în noaptea asta, Caroline!
Da. Oricât s-ar fi înduioșat, nu puteau tăgădui că își simțeau inimile mai ușoare. Fețele copiilor, tăcute și adunate ciorchine în jurul lor ca să audă ceea ce înțelegeau prea puțin, erau mai luminoase și, datorită morții acelui om, familia era mai fericită. Singurul sentiment provocat de acest eveniment, pe care a putut să i-l arate fantoma, era un sentiment de bucurie.
― Vreau să văd și puțină duioșie față de un mort, spuse Scrooge, căci altminteri, duhule, odaia întunecată pe care tocmai am părăsit-o mă va urmări veșnic.
Fantoma îl călăuzi pe mai multe străzi bătute deseori de el, și, în timp ce mergeau, Scrooge se uita în toate părțile în căutarea lui însuși, dar nu se zărea nicăieri. Intrară în casa sărmanului Bob Cratchit, în locuința pe care o mai vizitase, și găsiră mama și copiii așezați în jurul focului. Era liniște. O liniște desăvârșită. Micuții și gălăgioșii Cratchiți ședeau neclintiți ca niște statui într-un colț, cu privirile ridicate spre Peter, care avea în fața lui o carte. Mama și fiicele se îndeletniceau cu cusutul. Dar tare tăcuți mai erau!
― „Şi el luă copilul și-l așeză în mijlocul lor”.
Unde mai auzise Scrooge acele cuvinte? Nu le visase. Probabil că băiatul le citea când el și duhul le trecuseră pragul casei. De ce nu continua?
Mama își puse lucrul pe masă și își duse mâna la față.
― Mă supără la ochi negrul, spuse ea. Negrul? Ah, sărmanul Tim Degețel!
― Acum văd mai bine, spuse nevasta lui Cratchit. Imi slăbește vederea la lumina lumânării și nu trebuie să am ochii umflați când vine tatăl vostru acasă, pentru nimic în lume. Se apropie ora când trebuie să sosească.
― Cred că a și trecut, răspunse Peter închizând cartea. Dar mă gândesc, mamă, că în ultimele seri n-a mai mers așa de repede ca altădată.
Din nou, se lăsă o tăcere desăvârșită. în cele din urmă, ea spuse cu o voce fermă, veselă, care nu șovăi nici măcar o dată :
― Eu l-am văzut mergând cu... l-am văzut mergând foarte repede, chiar și cu Tim Degețel pe umăr.
― Şi eu l-am văzut, strigă Peter. Adesea.
― Şi eu l-am văzut, exclamă un alt copil. Toți îl văzuseră.
― Dar el era tare ușurel, continuă ea, absorbită de lucrul ei, și tăticul lui îl iubea atât de mult, că nu-l supăra, nu-l supăra deloc. Dar uite că a venit tatăl vostru!
Se grăbi să-i iasă în întâmpinare și măruntul Bob intră cu șalul lui avea cu adevărat nevoie de el, sărmanul. Ceaiul îi era pregătit pe plită și toți se întreceau care să-l ajute mai mult. Apoi, cei doi Cratchiți mititei i se cățărară pe genunchi și fiecare își lipi obrazul de fața lui, ca și cum ar fi vrut să spună: „Nu te necăji, tată! Nu mai fi supărat!”
Bob se arătă foarte vesel cu ei, vorbind frumos cu întreaga familie. Se uită la lucrul lăsat pe masă și lăudă hărnicia și iuțeala doamnei Cratchit și a fetelor. Le spuse că vor termina cu siguranță mult mai devreme de duminică.
― Duminică! Deci ai fost astăzi acolo, Robert, spuse nevasta lui.
― Da, draga mea, îi răspunse Bob. Aș fi vrut să vii și tu. Te-ai fi bucurat să vezi cât de înverzit e locul. Dar o să-l vezi adesea. I-am promis că mă voi duce acolo în fiecare duminică. Copilașul meu, copilaș! începu să plângă Bob. Copilașul meu!
Se pierdu brusc cu firea. Nu se mai putu stăpâni. Dacă s-ar fi putut stăpâni, el și copilul lui nu ar mai fi fost poate atât de apropiați.
Ieși din odaie și urcă în camera de la etaj, care era vesel luminată și împodobită de Crăciun. Lângă copil, se afla un scaun și erau semne care arătau că fusese cineva acolo mai înainte. Bietul Bob se așeză pe scaun și, după ce medita puțin și își veni în fire, sărută fețișoara copilului. Se resemnase cu ceea ce se petrecuse și coborî înapoi, fericit. Se strânseră în jurul focului și se puseră pe vorbă, în timp ce fetele și mama continuau să coasă. Bob le povesti despre surprinzătoarea bunătate a nepotului domnului Scrooge, pe care nu-l văzuse decât o singură dată, și care, întâlnindu-se cu el pe stradă în ziua aceea și văzând că era cam „era, așa, cam abătut", spuse Bob, întrebase care era cauza tristeții lui.
― La care, spuse Bob, fiind un domn despre care se spun numai vorbe bune, i-am povestit, „îmi pare nespus de rău, domnule Cratchit, a spus el, și îmi pare nespus de rău și pentru buna dumitale soție." Dar, apropo, zău dacă știu cum de-a aflat.
― Ce anume, dragul meu?
― Cum ce? Că ești o soție bună, răspunse Bob.
― Toată lumea știe! spuse Peter.
― Bună observație, băiete, strigă Bob plângând. Sper că știe toată lumea, „Îmi pare nespus de rău, a spus el, pentru buna dumitale soție. Dacă vă pot ajuta cu ceva, mi-a spus, întinzându-mi cartea de vizită, iată adresa mea. Vă rog să apelați la mine." M-a uns pe suflet, spuse Bob plângând, nu atât pentru că ar putea să ne fie de folos, cât pentru bunătatea cu care mi-a vorbit. Parcă l-ar fi cunoscut pe Tim al nostru și știa ce simțim.
― Sunt sigură că are un suflet bun, spuse doamna Cratchit.
― Ai fi fost și mai sigură, draga mea, îi răspunse Bob, dacă l-ai fi văzut și ai fi vorbit cu el. Nu m-ar mira ține minte ce spun dacă i-ar găsi lui Peter o slujbă mai bună.
― I-auzi, Peter, spuse doamna Cratchit.
― Și pe urmă, strigă una dintre fete, Peter se va întovărăși cu cineva și va fi pe picioarele lui.
― Vorbești prostii, îi replică Peter cu un zâmbet forțat.
― Mai mult ca sigur că asta n-o să se întâmple într-o zi, două, spuse Bob. Mai e timp destul, draga mea. Dar oricum și oricând ne vom despărți unii de alții, sunt sigur că nici unul dintre noi nu-l va uita, nu-i așa, pe sărmanul Tim Degețel și nici această primă despărțire din familia noastră.
― Niciodată, tată, strigară toți.
― Și eu știu, spuse Bob, știu, dragii mei, că atunci când ne vom aminti cât de răbdător și de blând era, deși era doar un copilaș, un mic copilaș, nu ne vom mai ciondăni atât de ușor unii cu alții, căci altminteri va însemna că am uitat de sărmanul Tim Degețel.
― Nu, niciodată, tată! strigară toți, din nou.
― Sunt foarte fericit, spuse mărunțelul Bob, sunt foarte fericit!
Doamna Cratchit îl sărută, fiicele lui îl sărutară, îl sărutară și cei doi Cratchiți mititei, iar Peter și cu el își strânseră mâinile. O, spirit al lui Tim Degețel, copilăreasca ta scânteie era de la Dumnezeu!
― Nălucă, spuse Scrooge, ceva îmi spune că se apropie clipa despărțirii noastre. Știu asta, dar nu știu cum va fi. Spune-mi, cine era cel pe care l-am văzut zăcând mort?
Fantoma Crăciunurilor Ce Vor Veni îl purtă, la fel ca mai înainte deși era altfel acum, se gândi Scrooge: într-adevăr, nu părea să fi existat vreo rânduială a acestor ultime viziuni, în afară de faptul că ele aparțineau viitorului printre oamenii de afaceri, dar pe el însuși nu i-l arătă. Duhul nu zăbovi deloc, ci merse mai departe, spre sfârșitul dorit acum, până ce Scrooge se rugă de el să se oprească o clipă.
― Fundătura prin care trecem acum în grabă, spuse Scrooge, este locul unde lucrez de multă vreme. Văd casa. Lasă-mă să văd ce voi fi în zilele ce vor urma!
Duhul se opri, mâna arăta în altă parte.
― Casa este acolo! exclamă Scrooge. De ce nu arăți spre ea? Degetul neîndurător nu se clinti.
Scrooge alergă spre fereastra biroului lui și privi înăuntru. Era tot birou, dar nu mai era al lui. Mobilele nu erau aceleași și silueta de pe scaun nu era el. Stafia arata în aceeași direcție ca mai înainte.
O urmă din nou și, întrebându-se de ce și încotro mergea, o însoți până ce ajunseră la o poartă de fier. Se opri să se uite în jur înainte de a intra.
Un cimitir. Ici sau colo, nefericitul al cărui nume era nevoit să-l afle acum zăcea sub pământ. Un loc venerabil, închis între ziduri de case, năpădit de iarbă si de bălării, rod al morții vegetației și nu al vieții, sufocat de prea multe îngropăciuni, prea gras de-atâta ghiftuială. Un loc venerabil!
Stând printre morminte, duhul arătă cu degetul în jos, spre Unul. Scrooge înainta spre el tremurând. Stafia era la fel ca până atunci, dar el văzu îngrozit un nou înțeles în forma sa solemnă.
― Înainte de a mă apropia mai mult de piatra spre care arăți, spuse Scrooge, răspunde-mi la o întrebare. Sunt acestea umbrele celor ce vor fi sau umbrele celor ce doar ar putea fi?
Dar Fantoma continua să arate în jos, spre mormântul lângă care stătea.
― Purtarea oamenilor anunță un sfârșit anume, spre care ea îi conduce dacă și-o mențin, spuse Scrooge.
Dar dacă ei se leapădă de ea, atunci sfârșitul va fi altul. Asta vrei să-mi arăți? Duhul era de neclintit, ca și până atunci.
Scrooge se târî spre el, tremurând în timp ce mergea; și, urmând degetul, citi pe piatra mormântului părăsit propriul său nume, EBENEZER SCROOGE.
― Eu sunt cel care zăcea în pat? strigă el cu lacrimi în ochi, căzând în genunchi.
Degetul se mișcă de la mormânt spre el și iarăși înapoi.
― Nu, duhule! O, nu, nu! Degetul nu se mișcă.
― Duhule! strigă el, agățându-se cu disperare de mantia lui, ascultă-mă! Nu mai sunt cel care am fost. Nu voi fi cel ce aș fi fost dacă nu te-aș fi întâlnit. De ce-mi arăți asta, dacă orice speranță e pierdută pentru mine?
Pentru prima dată, mâna păru să tremure.
― Bunule duh, continuă el, târându-se în fata lui. Firea ta bună se va milostivi de mine și îmi va ține partea. Spune-mi că mai pot schimba umbrele pe care mi le-ai arătat, ducând o altă viață!
Mâna cea bună tremură.
― Voi cinsti Crăciunul din adâncul inimii și mă voi strădui să-l respect tot anul. Voi trăi în Trecut, Prezent și Viitor. Duhurile celor trei vor dăinui în mine. Nu voi uita nicicând învățămintele pe care mi le-au dat! O, spune-mi că pot șterge înscrisul de pe această piatră!
În deznădejdea lui, apucă mâna fantomatică. Aceasta încercă să se elibereze din strânsoare, dar Scrooge izbuti s-o rețină, cu forța pe care i-o dădea rugămintea lui stăruitoare. Cu o forță și mai mare, duhul îl respinse.
Ridicându-și mâinile într-o ultimă rugă pentru schimbarea destinului său, omul văzu cum gluga și mantia stafiei se preschimbă. Duhul se împuțina, se prăbuși și se prefăcu într-un stâlp de pat.
― Duminică! Deci ai fost astăzi acolo, Robert, spuse nevasta lui.
― Da, draga mea, îi răspunse Bob. Aș fi vrut să vii și tu. Te-ai fi bucurat să vezi cât de înverzit e locul. Dar o să-l vezi adesea. I-am promis că mă voi duce acolo în fiecare duminică. Copilașul meu, copilaș! începu să plângă Bob. Copilașul meu!
Se pierdu brusc cu firea. Nu se mai putu stăpâni. Dacă s-ar fi putut stăpâni, el și copilul lui nu ar mai fi fost poate atât de apropiați.
Ieși din odaie și urcă în camera de la etaj, care era vesel luminată și împodobită de Crăciun. Lângă copil, se afla un scaun și erau semne care arătau că fusese cineva acolo mai înainte. Bietul Bob se așeză pe scaun și, după ce medita puțin și își veni în fire, sărută fețișoara copilului. Se resemnase cu ceea ce se petrecuse și coborî înapoi, fericit. Se strânseră în jurul focului și se puseră pe vorbă, în timp ce fetele și mama continuau să coasă. Bob le povesti despre surprinzătoarea bunătate a nepotului domnului Scrooge, pe care nu-l văzuse decât o singură dată, și care, întâlnindu-se cu el pe stradă în ziua aceea și văzând că era cam „era, așa, cam abătut", spuse Bob, întrebase care era cauza tristeții lui.
― La care, spuse Bob, fiind un domn despre care se spun numai vorbe bune, i-am povestit, „îmi pare nespus de rău, domnule Cratchit, a spus el, și îmi pare nespus de rău și pentru buna dumitale soție." Dar, apropo, zău dacă știu cum de-a aflat.
― Ce anume, dragul meu?
― Cum ce? Că ești o soție bună, răspunse Bob.
― Toată lumea știe! spuse Peter.
― Bună observație, băiete, strigă Bob plângând. Sper că știe toată lumea, „Îmi pare nespus de rău, a spus el, pentru buna dumitale soție. Dacă vă pot ajuta cu ceva, mi-a spus, întinzându-mi cartea de vizită, iată adresa mea. Vă rog să apelați la mine." M-a uns pe suflet, spuse Bob plângând, nu atât pentru că ar putea să ne fie de folos, cât pentru bunătatea cu care mi-a vorbit. Parcă l-ar fi cunoscut pe Tim al nostru și știa ce simțim.
― Sunt sigură că are un suflet bun, spuse doamna Cratchit.
― Ai fi fost și mai sigură, draga mea, îi răspunse Bob, dacă l-ai fi văzut și ai fi vorbit cu el. Nu m-ar mira ține minte ce spun dacă i-ar găsi lui Peter o slujbă mai bună.
― I-auzi, Peter, spuse doamna Cratchit.
― Și pe urmă, strigă una dintre fete, Peter se va întovărăși cu cineva și va fi pe picioarele lui.
― Vorbești prostii, îi replică Peter cu un zâmbet forțat.
― Mai mult ca sigur că asta n-o să se întâmple într-o zi, două, spuse Bob. Mai e timp destul, draga mea. Dar oricum și oricând ne vom despărți unii de alții, sunt sigur că nici unul dintre noi nu-l va uita, nu-i așa, pe sărmanul Tim Degețel și nici această primă despărțire din familia noastră.
― Niciodată, tată, strigară toți.
― Și eu știu, spuse Bob, știu, dragii mei, că atunci când ne vom aminti cât de răbdător și de blând era, deși era doar un copilaș, un mic copilaș, nu ne vom mai ciondăni atât de ușor unii cu alții, căci altminteri va însemna că am uitat de sărmanul Tim Degețel.
― Nu, niciodată, tată! strigară toți, din nou.
― Sunt foarte fericit, spuse mărunțelul Bob, sunt foarte fericit!
Doamna Cratchit îl sărută, fiicele lui îl sărutară, îl sărutară și cei doi Cratchiți mititei, iar Peter și cu el își strânseră mâinile. O, spirit al lui Tim Degețel, copilăreasca ta scânteie era de la Dumnezeu!
― Nălucă, spuse Scrooge, ceva îmi spune că se apropie clipa despărțirii noastre. Știu asta, dar nu știu cum va fi. Spune-mi, cine era cel pe care l-am văzut zăcând mort?
Fantoma Crăciunurilor Ce Vor Veni îl purtă, la fel ca mai înainte deși era altfel acum, se gândi Scrooge: într-adevăr, nu părea să fi existat vreo rânduială a acestor ultime viziuni, în afară de faptul că ele aparțineau viitorului printre oamenii de afaceri, dar pe el însuși nu i-l arătă. Duhul nu zăbovi deloc, ci merse mai departe, spre sfârșitul dorit acum, până ce Scrooge se rugă de el să se oprească o clipă.
― Fundătura prin care trecem acum în grabă, spuse Scrooge, este locul unde lucrez de multă vreme. Văd casa. Lasă-mă să văd ce voi fi în zilele ce vor urma!
Duhul se opri, mâna arăta în altă parte.
― Casa este acolo! exclamă Scrooge. De ce nu arăți spre ea? Degetul neîndurător nu se clinti.
Scrooge alergă spre fereastra biroului lui și privi înăuntru. Era tot birou, dar nu mai era al lui. Mobilele nu erau aceleași și silueta de pe scaun nu era el. Stafia arata în aceeași direcție ca mai înainte.
O urmă din nou și, întrebându-se de ce și încotro mergea, o însoți până ce ajunseră la o poartă de fier. Se opri să se uite în jur înainte de a intra.
Un cimitir. Ici sau colo, nefericitul al cărui nume era nevoit să-l afle acum zăcea sub pământ. Un loc venerabil, închis între ziduri de case, năpădit de iarbă si de bălării, rod al morții vegetației și nu al vieții, sufocat de prea multe îngropăciuni, prea gras de-atâta ghiftuială. Un loc venerabil!
Stând printre morminte, duhul arătă cu degetul în jos, spre Unul. Scrooge înainta spre el tremurând. Stafia era la fel ca până atunci, dar el văzu îngrozit un nou înțeles în forma sa solemnă.
― Înainte de a mă apropia mai mult de piatra spre care arăți, spuse Scrooge, răspunde-mi la o întrebare. Sunt acestea umbrele celor ce vor fi sau umbrele celor ce doar ar putea fi?
Dar Fantoma continua să arate în jos, spre mormântul lângă care stătea.
― Purtarea oamenilor anunță un sfârșit anume, spre care ea îi conduce dacă și-o mențin, spuse Scrooge.
Dar dacă ei se leapădă de ea, atunci sfârșitul va fi altul. Asta vrei să-mi arăți? Duhul era de neclintit, ca și până atunci.
Scrooge se târî spre el, tremurând în timp ce mergea; și, urmând degetul, citi pe piatra mormântului părăsit propriul său nume, EBENEZER SCROOGE.
― Eu sunt cel care zăcea în pat? strigă el cu lacrimi în ochi, căzând în genunchi.
Degetul se mișcă de la mormânt spre el și iarăși înapoi.
― Nu, duhule! O, nu, nu! Degetul nu se mișcă.
― Duhule! strigă el, agățându-se cu disperare de mantia lui, ascultă-mă! Nu mai sunt cel care am fost. Nu voi fi cel ce aș fi fost dacă nu te-aș fi întâlnit. De ce-mi arăți asta, dacă orice speranță e pierdută pentru mine?
Pentru prima dată, mâna păru să tremure.
― Bunule duh, continuă el, târându-se în fata lui. Firea ta bună se va milostivi de mine și îmi va ține partea. Spune-mi că mai pot schimba umbrele pe care mi le-ai arătat, ducând o altă viață!
Mâna cea bună tremură.
― Voi cinsti Crăciunul din adâncul inimii și mă voi strădui să-l respect tot anul. Voi trăi în Trecut, Prezent și Viitor. Duhurile celor trei vor dăinui în mine. Nu voi uita nicicând învățămintele pe care mi le-au dat! O, spune-mi că pot șterge înscrisul de pe această piatră!
În deznădejdea lui, apucă mâna fantomatică. Aceasta încercă să se elibereze din strânsoare, dar Scrooge izbuti s-o rețină, cu forța pe care i-o dădea rugămintea lui stăruitoare. Cu o forță și mai mare, duhul îl respinse.
Ridicându-și mâinile într-o ultimă rugă pentru schimbarea destinului său, omul văzu cum gluga și mantia stafiei se preschimbă. Duhul se împuțina, se prăbuși și se prefăcu într-un stâlp de pat.
CAPITOLUL 4
|
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT