Poveste de Crăciun de Charles Dickens (Capitolul 3 - Cel de-al doilea duh dintre cele trei)
Citește capitolul 3 din "Poveste de Crăciun" de Charles Dickens în care Scrooge se trezește din nou și așteaptă cea de-a doua fantomă prevestită de Marley. După ce bate ceasul ora unu, nu trece mult și apare și al doilea duh, care-i spune lui Scrooge că se numește Fantoma Crăciunului Prezent. Scrooge îi spune fantomei că a învățat o lecție din plimbarea forțată pe care a a avut-o cu primul duh, și se arată dornic să învețe o nouă lecție. Este îndemnat să apuce haina fantomei și toate lucrurile din cameră încep să dispară. Scrooge împreună cu Fantoma Crăciunului Prezent apar pe o stradă din Londra chiar în dimineața Crăciunului, și pentru că ninsese, oamenii cântau și dădeau zăpada de străzi.
STANŢA A TREIA - Capitolul 3 al poveștii "Poveste de Crăciun" cunoscută și ca "Colind de Crăciun" se numește "Cel de-al doilea duh dintre cele trei".
STANŢA A TREIA - Capitolul 3 al poveștii "Poveste de Crăciun" cunoscută și ca "Colind de Crăciun" se numește "Cel de-al doilea duh dintre cele trei".
Citește capitolul 3 din "Poveste de Crăciun" - Cel de-al doilea duh dintre cele trei
STANŢA A TREIA
Cel de-al doilea duh dintre cele trei
Cel de-al doilea duh dintre cele trei
Trezindu-se în mijlocul unor sforăituri cumplite și ridicându-se în capul oaselor ca să-și adune gândurile, Scrooge nu mai avu nevoie să fie anunțat că se apropia din nou clipa când clopotul avea să bată de unu. Simțea că se trezise la realitate taman la țanc, cu rostul anume de a susține o discuție cu cel de-al doilea mesager expediat pe adresa lui prin intervenția lui Jacob Marley. Dar, descoperind că îl cam luase cu frig când începuse să se întrebe care dintre draperii va fi trasă de această nouă vedenie, le trase pe toate în lături cu mâinile lui și, lungindu-se din nou, se puse pe aprigă veghe de jur-împrejurul patului. Căci dorea să i atace duhul chiar în clipa apariției sale, ca să nu fie luat prin surprindere și să se sperie.
Domnii care iau lucrurile în ușor și se fălesc că ei cunosc toate dedesubturile, făcând de obicei de toate, își exprimă gama largă a înclinației lor către aventură, afirmând că se pricep la orice, de la rișcă până la omor; între aceste extreme există fără îndoială o gamă destul de largă și de cuprinzătoare de subiecte. Fără a mă aventura să-l socotesc pe Scrooge printre aceștia, nu preget să vă conving că era pregătit pentru o mare varietate de năluciri și că, începând cu un bebeluș și terminând cu niște rinoceri, nimic nu l-ar fi uluit prea tare.
Fiind pregătit pentru aproape orice, nu era însă deloc pregătit pentru nimic; prin urmare, când clopotul bătu de unu și nu se ivi nici o arătare, îl cuprinse un tremurici puternic. Cinci minute, zece minute, un sfert de ceas trecură și nimic nu se arătă, în tot acest răstimp, stătea întins pe patul lui, miezul si focarul unei pete de lumină roșiatice, care se revărsă peste el când orologiul anunță ora; și care, fiind doar lumină, era mai înfricoșătoare decât o duzină de fantome, întrucât el nu putea să deslușească nicicum ce însemna sau ce avea de gând, și, din când în când, se temea că ar putea deveni în orice clipă un caz interesant de ardere spontană, fără a se putea măcar consola cu ideea de a ști acest lucru, în cele din urmă, începu totuși să se gândească așa cum voi sau eu ne-am fi gândit de la început, căci întotdeauna nu persoana în cauză știe ce ar fi trebuit făcut, și fără îndoială că ar fi făcut deci, începu să se gândească în cele din urmă că sursa și secretul acestei lumini fantomatice ar putea fi în odaia alăturată, de unde, mergând pe urmele ei, părea să strălucească. Când această idee puse cu totul stăpânire pe mintea lui, se ridică încet și își târșâi papucii până la ușă.
În clipa când Scrooge puse mâna pe clanță, un glas ciudat îl strigă pe nume și îl pofti să intre. Se supuse.
Era propria lui odaie. Nu exista nici o îndoială în această privință. De pereți și de tavan atârna atâta verdeață, de parcă încăperea era un crâng adevărat, și, în fiecare parte a ei, scânteiau boabe strălucitoare. Frunzele proaspete de ilice, de vâsc și iederă reflectau lumina, ca și cum numeroase oglinjoare fuseseră răspândite acolo, iar pe coș se înălța trosnind o vâlvătaie mare cum nu mai cunoscuse vatra aceea mohorâtă și împietrită pe vremea lui Scrooge sau a lui Marley, sau de-a lungul multor, multor ierni. Pe pardoseală era o grămadă ca un fel de tron, alcătuită din sumedenie de curcani, gâște, vânat, păsări de curte, carne de porc sărată, hălci întregi de carne, purceluși de lapte, lungi colaci de cârnați, plăcinte cu carne, budinci cu prune, butoaie cu stridii, castane fierbinți, mere rumene, portocale zemoase, pere mălăiețe, torturi uriașe cu douăsprezece blaturi și castroane cu punch fierbinte, care întunecau odaia cu aburul lor delicios. Pe acest tron ședea tolănit foarte comod un drăgălaș Uriaș, mai mare dragul să-l privești, având în mână o torță aprinsă, cu o formă oarecum asemănătoare cu cornul abundenței, pe care o ținea sus, sus de tot, pentru a răspândi lumina ei asupra lui Scrooge, când el băgă capul pe ușă.
― Poftește! exclamă fantoma. Poftește, să mă cunoști mai bine, omule! Scrooge intră cu fereală și își plecă încet capul în fața duhului. Nu mai era
Scrooge cel îndărătnic dinainte, și, deși ochii duhului erau senini și buni, nu-i făcea plăcere să-i întâlnească privirea.
― Eu sunt Fantoma Crăciunului Prezent, spuse duhul. Privește-mă!
Scrooge se supuse, reverențios. Duhul era îmbrăcat doar cu o robă sau mantie, verde, simplă, tivită cu blană albă. Veșmântul îi atârna atât de lejer pe trup, încât pieptul lui voluminos era dezgolit, de parcă n-ar fi dorit să fie ocrotit sau ascuns prin vreun vicleșug. Tălpile, care se zăreau de sub faldurile ample ale vesmântului, erau de asemenea dezgolite, iar capul nu-i era acoperit decât cu o coroniță de ilice încrustată din loc în loc cu țurțuri sclipitori. Buclele lui castaniu-închis erau lungi și slobode, slobode ca fața lui blândă, cu ochi scânteietori, ca palmele lui deschise, ca glasul lui vioi, ca atitudinea lui degajată și ca înfățișarea lui veselă, în jurul mijlocului avea o cingătoare de care atârna o teacă străveche, mâncată de rugină și fără spadă.
― N-ai mai văzut în viața ta o arătare ca mine! exclamă duhul.
― Niciodată, îi răspunse Scrooge.
― N-ai avut de-a face niciodată cu membrii mai tineri ai familiei mele, adică (fiindcă eu sunt foarte tânăr) cu frații mei mai mari, născuți în anii din urmă? continuă stafia.
― Nu cred că am avut de-a face, spuse Scrooge. Mă tem că nu. Ai mulți frați, duhule?
― Peste o mie opt sute, spuse fantoma.
―Câte guri de hrănit! mormăi Scrooge. Fantoma Crăciunului Prezent se ridică.
― Duhule, spuse spășit Scrooge, du-mă unde dorești. Noaptea trecută am fost mânat cu forța și am învățat o lecție care-și vădește roadele acum. Astă-seară, dacă ai ce să mă înveți, aș vrea să trag un folos.
― Pune mâna pe mantia mea! Scrooge făcu întocmai și o apucă strâns.
Ilicele, vâscul, boabele roșii, iedera, curcanii, gâștele, vânatul, păsările, carnea sărată, porcii, cârnații, stridiile, plăcintele, budincile, fructele și punch-ul, toate dispărură pe loc. La fel și odaia, și focul, și lumina roșiatică, și ceasul de noapte, și se pomeniră pe străzile Londrei, în dimineața de Crăciun, unde (fiindcă era vreme rea) oamenii cântau un soi de muzică rudimentară, dar vioaie și deloc neplăcută, adunând cu lopețile zăpada de pe pavajul din fața locuințelor și de pe acoperișurile caselor, care, spre marea bucurie a băieților, se îngrămădea în troiene pe drumul de dedesubt și se răspândea în mici viscole artificiale.
Fațadele caselor erau cam negre și ferestrele și mai negre, în contrast cu căciulile netede și albe de nea de pe acoperișuri și cu zăpada mai murdară de pe jos, așternută mai recent și arată de roțile grele ale trăsurilor si căruțelor care săpaseră în ea brazde adânci, brazde care se întretăiau iarăși și iarăși, de sute de ori, în locurile unde se ramificau străzile mari și alcătuiau făgașe complicate, greu de deslușit în noroiul gros, gălbui și în apa înghețată. Cerul era mohorât si străzile mai scurte erau sufocate de o pâclă murdară, pe jumătate topită, pe jumătate înghețată, ale cărei particule mai grele se lăsau ca o ploaie de atomi de funingine, de parcă toate coșurile din Marea Britaniie luaseră foc deodată, ca la un semn, și ardeau cu vâlvătăi, după pofta inimii. Atmosfera orașului nu avea nimic vesel în ea și totuși pretutindeni era un aer de veselie pe care aerul de vară cel mai curat și soarele de vară cel mai arzător s-ar fi străduit zadarnic să-l răspândească.
Căci oamenii care dădeau jos cu lopata căciulile de omăt de pe case erau veseli și plini de voie bună, strigau unul la altul de pe troiene și, din când în când, își aruncau câte un bulgăre de zăpadă poznaș un proiectil cu mult mai blajin decât o glumă exprimată prin cuvinte râzând din toată inima, fie că nimereau, fie că dădeau greș. Prăvăliile cu păsări de ogradă erau încă pe jumătate deschise, iar cele cu fructe se arătau în toată splendoarea lor. Erau acolo coșuri rotunde, burduhănoase, pline cu castane, umflate ca surtucele unor drăgălași domni bătrâni, lăfăindu-se în fata ușilor și revărsându-se până în stradă, cu abundența lor apoplectică. Mai erau acolo cepe spaniole rumene, roșcovane și pântecoase, atât de bine crescute, încât străluceau ca niște călugări spanioli grăsani, făcând cu ochiul de pe rafturi, cu priviri jucăușe, codanelor care treceau pe acolo și se uitau cu falsă modestie la vâscul atârnat deasupra. Erau, de asemenea, pere și mere, adunate în piramide înfloritoare; mai erau ciorchini de struguri pe care generoșii patroni îi agățaseră de niște cârlige lesne de văzut, pentru ca oamenilor care treceau pe acolo să le lase gura apă, pe gratis; mai erau grămezi de alune, maronii și mătăsoase, evocând, prin aroma lor, vechi plimbări prin pădure, plăcute târșâiri de picioare, cu frunze veștede până la glezne; mai erau mere de Norfolk, bondoace și oacheșe, contrastând cu galbenul portocalelor și al lămâilor și cerând cu insistență, implorând chiar, cu personalitatea lor extrem de compactă și de suculentă, să fie duse acasă în pungi de hârtie și mâncate după-masă. Chiar și peștișorii aurii și argintii, expuși într-un castron, printre aceste fructe alese, deși fac parte dintr-o specie plicticoasă și cu sânge stătut, păreau a ști că se punea ceva la cale; și toți, până la ultimul peștișor, se foiau, răsuflând din greu, prin mica lor lume, cuprinși de o emoție molcomă și rece.
Iar la băcănie, ah, la băcănie! Aproape se închisese, doar două obloane erau puse, sau doar unul; dar ce se zărea printre ele! Nu numai că, lăsându-se pe tejghea, cântarul producea un zgomot vesel sau că sfoara se desfășura atât de iute de pe scripete sau că toate cutiile de tablă zăngăneau în sus și-n jos ca și cum ar fi fost mânuite de niște scamatori, că aromele amestecate de ceai și cafea erau atât de plăcute nasului, sau că stafidele erau atât de multe și de minunate, migdalele atât de neasemuit de albe, batoanele de scorțișoară atât de lungi și drepte și celelalte mirodenii atât de delicioase, fructele zaharisite atât de bine închegate și atât de bine îmbibate în zahăr topit, încât până și cei mai indiferenți trecători simțeau că li se înmoaie picioarele, iar apoi că li se apleacă de la atâtea bunătăți. Nu numai că smochinele erau siropoase și cărnoase sau că prunele franțuzești roșeau cu modestă acreală din cutiile lor bogat împodobite sau că totul era bun de mâncat și gătit de Crăciun, dar mușteriii erau toți atât de zoriți și de nerăbdători, în speranța lor de a trăi împlinirea acelei zile, încât se ciocneau unii de alții la ușă, își trânteau coșurile de nuiele ca niște turbați, își uitau târguielile pe tejghea și alergau după aceea înapoi ca să le ia și făceau alte sute de boroboațe, într-o veselie nebună; iar în acest timp, băcanul și ajutoarele lui erau atât de plini de sârg si de vioiciune și puneau atâta suflet când își legau șorțurile la spate, de parcă și-ar fi legat chiar inimile lor curate, pentru a fi scoase în văzul lumii și cercetate, ba chiar si ciugulite de niscaiva stăncuțe de Crăciun, dacă asta le-ar fi fost pe plac.
Dar, curând, clopotnițele chemară toți oamenii buni la biserici și capele, și iată-i venind, adunându-se cârduri-cârduri pe străzi, cu hainele cele mai bune și cu cele mai vesele chipuri. Și în același timp, apăreau cu zecile din străduțe lăturalnice, din fundături și răspântii anonime, nenumărați oameni, ducându-și coșurile cu mâncare la brutării. Duhul părea foarte interesat de acești sărmani petrecăreți, fiindcă se postă cu Scrooge alături în ușa unei brutării și, după ce ridică șervetele de pe coșuri în timp ce purtătorii lor le treceau prin față, picură tămâie din torța lui peste ele. Și torța asta avea ceva cu totul neobișnuit, căci, o dată sau de două ori, când câțiva purtători de coșuri care se înghionteau schimbară vorbe urâte, el îi stropi cu câteva picături de apă din ea și de îndată se înveseliră din nou. Căci, spuneau ei, e păcat să te cerți în ziua de Crăciun. Si chiar așa este! Doamne-ajută, că așa este!
Domnii care iau lucrurile în ușor și se fălesc că ei cunosc toate dedesubturile, făcând de obicei de toate, își exprimă gama largă a înclinației lor către aventură, afirmând că se pricep la orice, de la rișcă până la omor; între aceste extreme există fără îndoială o gamă destul de largă și de cuprinzătoare de subiecte. Fără a mă aventura să-l socotesc pe Scrooge printre aceștia, nu preget să vă conving că era pregătit pentru o mare varietate de năluciri și că, începând cu un bebeluș și terminând cu niște rinoceri, nimic nu l-ar fi uluit prea tare.
Fiind pregătit pentru aproape orice, nu era însă deloc pregătit pentru nimic; prin urmare, când clopotul bătu de unu și nu se ivi nici o arătare, îl cuprinse un tremurici puternic. Cinci minute, zece minute, un sfert de ceas trecură și nimic nu se arătă, în tot acest răstimp, stătea întins pe patul lui, miezul si focarul unei pete de lumină roșiatice, care se revărsă peste el când orologiul anunță ora; și care, fiind doar lumină, era mai înfricoșătoare decât o duzină de fantome, întrucât el nu putea să deslușească nicicum ce însemna sau ce avea de gând, și, din când în când, se temea că ar putea deveni în orice clipă un caz interesant de ardere spontană, fără a se putea măcar consola cu ideea de a ști acest lucru, în cele din urmă, începu totuși să se gândească așa cum voi sau eu ne-am fi gândit de la început, căci întotdeauna nu persoana în cauză știe ce ar fi trebuit făcut, și fără îndoială că ar fi făcut deci, începu să se gândească în cele din urmă că sursa și secretul acestei lumini fantomatice ar putea fi în odaia alăturată, de unde, mergând pe urmele ei, părea să strălucească. Când această idee puse cu totul stăpânire pe mintea lui, se ridică încet și își târșâi papucii până la ușă.
În clipa când Scrooge puse mâna pe clanță, un glas ciudat îl strigă pe nume și îl pofti să intre. Se supuse.
Era propria lui odaie. Nu exista nici o îndoială în această privință. De pereți și de tavan atârna atâta verdeață, de parcă încăperea era un crâng adevărat, și, în fiecare parte a ei, scânteiau boabe strălucitoare. Frunzele proaspete de ilice, de vâsc și iederă reflectau lumina, ca și cum numeroase oglinjoare fuseseră răspândite acolo, iar pe coș se înălța trosnind o vâlvătaie mare cum nu mai cunoscuse vatra aceea mohorâtă și împietrită pe vremea lui Scrooge sau a lui Marley, sau de-a lungul multor, multor ierni. Pe pardoseală era o grămadă ca un fel de tron, alcătuită din sumedenie de curcani, gâște, vânat, păsări de curte, carne de porc sărată, hălci întregi de carne, purceluși de lapte, lungi colaci de cârnați, plăcinte cu carne, budinci cu prune, butoaie cu stridii, castane fierbinți, mere rumene, portocale zemoase, pere mălăiețe, torturi uriașe cu douăsprezece blaturi și castroane cu punch fierbinte, care întunecau odaia cu aburul lor delicios. Pe acest tron ședea tolănit foarte comod un drăgălaș Uriaș, mai mare dragul să-l privești, având în mână o torță aprinsă, cu o formă oarecum asemănătoare cu cornul abundenței, pe care o ținea sus, sus de tot, pentru a răspândi lumina ei asupra lui Scrooge, când el băgă capul pe ușă.
― Poftește! exclamă fantoma. Poftește, să mă cunoști mai bine, omule! Scrooge intră cu fereală și își plecă încet capul în fața duhului. Nu mai era
Scrooge cel îndărătnic dinainte, și, deși ochii duhului erau senini și buni, nu-i făcea plăcere să-i întâlnească privirea.
― Eu sunt Fantoma Crăciunului Prezent, spuse duhul. Privește-mă!
Scrooge se supuse, reverențios. Duhul era îmbrăcat doar cu o robă sau mantie, verde, simplă, tivită cu blană albă. Veșmântul îi atârna atât de lejer pe trup, încât pieptul lui voluminos era dezgolit, de parcă n-ar fi dorit să fie ocrotit sau ascuns prin vreun vicleșug. Tălpile, care se zăreau de sub faldurile ample ale vesmântului, erau de asemenea dezgolite, iar capul nu-i era acoperit decât cu o coroniță de ilice încrustată din loc în loc cu țurțuri sclipitori. Buclele lui castaniu-închis erau lungi și slobode, slobode ca fața lui blândă, cu ochi scânteietori, ca palmele lui deschise, ca glasul lui vioi, ca atitudinea lui degajată și ca înfățișarea lui veselă, în jurul mijlocului avea o cingătoare de care atârna o teacă străveche, mâncată de rugină și fără spadă.
― N-ai mai văzut în viața ta o arătare ca mine! exclamă duhul.
― Niciodată, îi răspunse Scrooge.
― N-ai avut de-a face niciodată cu membrii mai tineri ai familiei mele, adică (fiindcă eu sunt foarte tânăr) cu frații mei mai mari, născuți în anii din urmă? continuă stafia.
― Nu cred că am avut de-a face, spuse Scrooge. Mă tem că nu. Ai mulți frați, duhule?
― Peste o mie opt sute, spuse fantoma.
―Câte guri de hrănit! mormăi Scrooge. Fantoma Crăciunului Prezent se ridică.
― Duhule, spuse spășit Scrooge, du-mă unde dorești. Noaptea trecută am fost mânat cu forța și am învățat o lecție care-și vădește roadele acum. Astă-seară, dacă ai ce să mă înveți, aș vrea să trag un folos.
― Pune mâna pe mantia mea! Scrooge făcu întocmai și o apucă strâns.
Ilicele, vâscul, boabele roșii, iedera, curcanii, gâștele, vânatul, păsările, carnea sărată, porcii, cârnații, stridiile, plăcintele, budincile, fructele și punch-ul, toate dispărură pe loc. La fel și odaia, și focul, și lumina roșiatică, și ceasul de noapte, și se pomeniră pe străzile Londrei, în dimineața de Crăciun, unde (fiindcă era vreme rea) oamenii cântau un soi de muzică rudimentară, dar vioaie și deloc neplăcută, adunând cu lopețile zăpada de pe pavajul din fața locuințelor și de pe acoperișurile caselor, care, spre marea bucurie a băieților, se îngrămădea în troiene pe drumul de dedesubt și se răspândea în mici viscole artificiale.
Fațadele caselor erau cam negre și ferestrele și mai negre, în contrast cu căciulile netede și albe de nea de pe acoperișuri și cu zăpada mai murdară de pe jos, așternută mai recent și arată de roțile grele ale trăsurilor si căruțelor care săpaseră în ea brazde adânci, brazde care se întretăiau iarăși și iarăși, de sute de ori, în locurile unde se ramificau străzile mari și alcătuiau făgașe complicate, greu de deslușit în noroiul gros, gălbui și în apa înghețată. Cerul era mohorât si străzile mai scurte erau sufocate de o pâclă murdară, pe jumătate topită, pe jumătate înghețată, ale cărei particule mai grele se lăsau ca o ploaie de atomi de funingine, de parcă toate coșurile din Marea Britaniie luaseră foc deodată, ca la un semn, și ardeau cu vâlvătăi, după pofta inimii. Atmosfera orașului nu avea nimic vesel în ea și totuși pretutindeni era un aer de veselie pe care aerul de vară cel mai curat și soarele de vară cel mai arzător s-ar fi străduit zadarnic să-l răspândească.
Căci oamenii care dădeau jos cu lopata căciulile de omăt de pe case erau veseli și plini de voie bună, strigau unul la altul de pe troiene și, din când în când, își aruncau câte un bulgăre de zăpadă poznaș un proiectil cu mult mai blajin decât o glumă exprimată prin cuvinte râzând din toată inima, fie că nimereau, fie că dădeau greș. Prăvăliile cu păsări de ogradă erau încă pe jumătate deschise, iar cele cu fructe se arătau în toată splendoarea lor. Erau acolo coșuri rotunde, burduhănoase, pline cu castane, umflate ca surtucele unor drăgălași domni bătrâni, lăfăindu-se în fata ușilor și revărsându-se până în stradă, cu abundența lor apoplectică. Mai erau acolo cepe spaniole rumene, roșcovane și pântecoase, atât de bine crescute, încât străluceau ca niște călugări spanioli grăsani, făcând cu ochiul de pe rafturi, cu priviri jucăușe, codanelor care treceau pe acolo și se uitau cu falsă modestie la vâscul atârnat deasupra. Erau, de asemenea, pere și mere, adunate în piramide înfloritoare; mai erau ciorchini de struguri pe care generoșii patroni îi agățaseră de niște cârlige lesne de văzut, pentru ca oamenilor care treceau pe acolo să le lase gura apă, pe gratis; mai erau grămezi de alune, maronii și mătăsoase, evocând, prin aroma lor, vechi plimbări prin pădure, plăcute târșâiri de picioare, cu frunze veștede până la glezne; mai erau mere de Norfolk, bondoace și oacheșe, contrastând cu galbenul portocalelor și al lămâilor și cerând cu insistență, implorând chiar, cu personalitatea lor extrem de compactă și de suculentă, să fie duse acasă în pungi de hârtie și mâncate după-masă. Chiar și peștișorii aurii și argintii, expuși într-un castron, printre aceste fructe alese, deși fac parte dintr-o specie plicticoasă și cu sânge stătut, păreau a ști că se punea ceva la cale; și toți, până la ultimul peștișor, se foiau, răsuflând din greu, prin mica lor lume, cuprinși de o emoție molcomă și rece.
Iar la băcănie, ah, la băcănie! Aproape se închisese, doar două obloane erau puse, sau doar unul; dar ce se zărea printre ele! Nu numai că, lăsându-se pe tejghea, cântarul producea un zgomot vesel sau că sfoara se desfășura atât de iute de pe scripete sau că toate cutiile de tablă zăngăneau în sus și-n jos ca și cum ar fi fost mânuite de niște scamatori, că aromele amestecate de ceai și cafea erau atât de plăcute nasului, sau că stafidele erau atât de multe și de minunate, migdalele atât de neasemuit de albe, batoanele de scorțișoară atât de lungi și drepte și celelalte mirodenii atât de delicioase, fructele zaharisite atât de bine închegate și atât de bine îmbibate în zahăr topit, încât până și cei mai indiferenți trecători simțeau că li se înmoaie picioarele, iar apoi că li se apleacă de la atâtea bunătăți. Nu numai că smochinele erau siropoase și cărnoase sau că prunele franțuzești roșeau cu modestă acreală din cutiile lor bogat împodobite sau că totul era bun de mâncat și gătit de Crăciun, dar mușteriii erau toți atât de zoriți și de nerăbdători, în speranța lor de a trăi împlinirea acelei zile, încât se ciocneau unii de alții la ușă, își trânteau coșurile de nuiele ca niște turbați, își uitau târguielile pe tejghea și alergau după aceea înapoi ca să le ia și făceau alte sute de boroboațe, într-o veselie nebună; iar în acest timp, băcanul și ajutoarele lui erau atât de plini de sârg si de vioiciune și puneau atâta suflet când își legau șorțurile la spate, de parcă și-ar fi legat chiar inimile lor curate, pentru a fi scoase în văzul lumii și cercetate, ba chiar si ciugulite de niscaiva stăncuțe de Crăciun, dacă asta le-ar fi fost pe plac.
Dar, curând, clopotnițele chemară toți oamenii buni la biserici și capele, și iată-i venind, adunându-se cârduri-cârduri pe străzi, cu hainele cele mai bune și cu cele mai vesele chipuri. Și în același timp, apăreau cu zecile din străduțe lăturalnice, din fundături și răspântii anonime, nenumărați oameni, ducându-și coșurile cu mâncare la brutării. Duhul părea foarte interesat de acești sărmani petrecăreți, fiindcă se postă cu Scrooge alături în ușa unei brutării și, după ce ridică șervetele de pe coșuri în timp ce purtătorii lor le treceau prin față, picură tămâie din torța lui peste ele. Și torța asta avea ceva cu totul neobișnuit, căci, o dată sau de două ori, când câțiva purtători de coșuri care se înghionteau schimbară vorbe urâte, el îi stropi cu câteva picături de apă din ea și de îndată se înveseliră din nou. Căci, spuneau ei, e păcat să te cerți în ziua de Crăciun. Si chiar așa este! Doamne-ajută, că așa este!
În cele din urmă, clopotele conteniră să bată și cei ce își coceau pâinile tăcură, și totuși, pata de umezeală topită de deasupra fiecărui cuptor al brutarului, unde ieșea fum din pavaj, de parcă și pietrele coceau pine, rămăsese acolo ca o amintire plăcută a acelor coșuri și a coacerii pinilor.
― Ceea ce picuri din torța ta are vreo aromă deosebită? întrebă Scrooge.
― Are. Propria mea aromă.
― Și e pentru orice fel de coș de mâncare din această zi? întrebă Scrooge.
― Pentru cele ce sunt date cu bunătate, îndeosebi pentru cele sărmane.
― De ce îndeosebi pentru cele sărmane? întrebă Scrooge.
― Pentru că au cea mai multă nevoie.
― Duhule, spuse Scrooge, după o clipă de gândire, mă întreb de ce tocmai tu, dintre toate făpturile din nenumăratele lumi din jurul nostru, dorești să iei acestor oameni un prilej de bucurie nevinovată.
― Eu?! strigă duhul.
― Îi lipsești de mijloacele de a se înfrupta în fiecare a șaptea zi, care e adesea singura zi în care se poate spune că mănâncă și ei, nu-i așa? spuse Scrooge.
― Eu?! strigă duhul.
― Încerci să închizi aceste locuri în ziua a șaptea, spuse Scrooge. Si asta înseamnă cam același lucru.
― Eu încerc?! exclamă duhul.
― Să mă ierți dacă greșesc. Aceasta s-a făcut în numele tău, sau cel puțin în numele familiei tale, spuse Scrooge.
― Există pe pământul vostru, îi răspunse duhul, unii care pretind că ne cunosc și care săvârșesc în numele nostru fapte ce vădesc patimă, semeție, rea-voință, ură, invidie, bigotism și egoism, dar care sunt atât de străini de noi și de toți cunoscuții și rubedeniile noastre, de parcă nici n-ar fi trăit vreodată. Ține minte asta și pune faptele lor în seama lor, nu a noastră.
Scrooge făgădui că așa va face; și plecară mai departe, nevăzuți ca și până atunci, prin mahalaua orașului. Duhul deținea neobișnuita însușire (pe care Scrooge o observase la brutărie) de a se acomoda cu ușurință în orice loc, în ciuda dimensiunilor sale gigantice; stătea sub un acoperiș scund cu aceeași grație, ca o ființă supranaturală, cum ar fi stat și într-o sală grandioasă.
Și poate că din plăcerea de a se făli cu această putere a lui sau poate mânat de firea lui blândă, generoasă, inimoasă și de compasiunea sa față de toți oamenii sărmani, bunul duh se gândi de îndată la copistul lui Scrooge, căci într-acolo porni, luându-l și pe Scrooge cu el, agățat de mantia lui, și în pragul ușii, duhul zâmbi și se opri să binecuvânteze locuința lui Bob Cratchit picurând din torță. Gândiți-vă numai! Bob câștiga doar atât cât să-și cumpere câteva mâini de bob pe săptămână; își vâra deci în traistă în fiecare sâmbătă doar câteva mâini de duplicate ale numelui său de botez, și totuși, Duhul Crăciunului Prezent îi binecuvânta căsuța lui cu patru odăi!
Și iată că apăru doamna Cratchit, nevasta lui Cratchit, gătită cu o sărăcie de rochie întoarsă de două ori, dar bogată în panglici, care sunt ieftine și, pentru cei șase peni cât costă, fac impresie bună, ea puse fața de masă, ajutată de Belinda Cratchit, cea de-a doua fiică a ei, de asemenea bogată în panglici; în timp ce conașul Peter Cratchit, înfigând o furculiță în oala cu cartofi și intrându-i în gură colțurile imensului său guler de cămașă (proprietatea lui Bob, transmisă fiului și moștenitorului său, întru cinstirea acelei zile), se bucura văzându-se atât de elegant înveșmântat și abia aștepta să-și arate lenjeria în parcurile mondene. Și iată că și cei doi Cratchiți mai mici, un băiețel și o fetiță, dădură buzna zbierând că în fața brutăriei simțiseră miros de gâscă și știau că era gâsca lor, și, gândindu-se pofticioși la aromele de salvie și de ceapă, acești Cratchiți mititei țopăiau în jurul mesei, ridicându-l în slăvi pe conașul Peter Cratchit, în timp ce acesta (nu tocmai fălos, deși colțurile gulerului aproape că-l sugrumau) suflă în foc, până ce cartofii care abia fierbeau începură să clocotească și să lovească cu zgomot capacul oalei, cerând să fie scoși de-acolo și cojiți.
― Pe unde-o fi umblând iubitul vostru tată? spuse doamna Cratchit. Și mai e și cu frățiorul vostru, Tim Degețel! Iar Martha parcă a întârziat și la ultimul Crăciun cu o jumătate de ceas!
― A venit Martha, spuse o fetiță care apăru chiar atunci.
―A venit Martha! strigară cei doi Cratchiți mititei. Ura! Să vezi ce gâscă avem, Martha!
― Vai, scumpa mea, să-ți dea Dumnezeu sănătate, dar tare mult ai întârziat! spuse doamna Cratchit, sărutând-o de nenumărate ori și repezindu-se slugarnică să-i ia șalul și boneta.
― Am avut o groază de treburi de terminat ieri noapte, răspunse fata, și azi-dimineață a trebuit să fac curat, mamă!
― Ei, nu mai contează acum, dacă ai ajuns, spuse doamna Cratchit. Așează-te în fața focului, scumpa mea, să te încălzești, să te aibă Domnul în pază!
― Nu, nu! Vine tata, strigară cei doi Cratchiți mititei, care erau pretutindeni în același timp. Pitește-te, Martha, pitește-te!
Martha se piti și iată că intră mărunțelul Bob, tatăl, cu pe puțin un cot și jumătate de șal, fără a mai socoti și franjurile, atârnând în fața lui, cu hainele lui jerpelite, cârpite și periate ca să arate și el omenește, și cu Tim Degețel pe umăr. Sărăcuțul Tim Degețel ținea o cârjă micuță și membrele lui erau susținute de un cadru de fier!
― Dar unde e Martha noastră? strigă Bob Cratchit, privind în jur.
― Nu vine! spuse doamna Cratchit.
― Nu vine?! spuse Bob, pierindu-i brusc toată buna dispoziție, căci pe tot drumul de la biserică fusese calul pursânge al lui Tim și venise până acasă în galop. Cum să nu vină în ziua de Crăciun!
Marthei nu-i plăcea să-l vadă dezamăgit, nici măcar în glumă, așa că își făcu prematur apariția din dosul ușii de la cămară și alergă în brațele lui, în timp ce cei doi Cratchiți mititei îl luară pe sus pe Tim Degețel ca să-l ducă la spălătorie, de unde putea auzi budinca susurând în cratița din cuptorașul de aramă.
― Și cum s-a comportat Tim Degețel? întrebă doamna Cratchit, după ce îl luă peste picior pe Bob pentru naivitatea lui și Bob o îmbrățișa pe fiica lui după pofta inimii.
― Cuminte ca un îngeraș, spuse Bob, ba chiar și mai cuminte. Uneori cade pe gânduri, stă singurel mult timp și îi trec prin cap niște ciudățenii cum n-ai mai auzit. Venind spre casă, mi-a spus că speră să-l vadă oamenii în biserică pentru că el e beteag și poate le prinde bine să le aducă aminte în ziua de Crăciun de cel care a făcut să umble cerșetori ologi și a redat orbilor vederea.
Lui Bob îi tremură glasul când le povesti aceasta și îi tremură și mai mult când spuse că Tim Degețel va crește mare și voinic.
Micuța lui cârjă se auzi mișcându-se iute pe pardoseală și Tim Degețel se întoarse, înainte de a se mai rosti vreo vorbă, fiind condus de fratele și sora lui până la scăunelul din fața focului, în acest timp, Bob, întorcându-și manșetele de parcă, bietul de el, s-ar fi putut jerpeli și mai mult pregăti într-o cană mare o băutură fierbinte cu gin și lămâie, pe care o amestecă bine într-o parte și în cealaltă și o puse pe plită ca să fiarbă, iar conașul Peter și cei doi omniprezenți Cratchiți mititei se duseră să aducă gâsca, întorcându-se curând cu ea, de parcă ar fi oficiat o măreață ceremonie. Atâta forfotă urmă, de-ai fi crezut că gâsca era pasărea cea mai rară din câte există, un adevărat fenomen cu pene, față de care o lebădă neagră era o nimica toată și într-adevăr, în casa aceea cam așa era. Doamna Cratchit făcu sosul (pregătit dinainte într-o tigăiță), care sfârâia, fiind încă fierbinte, conașul Peter zdrobi cartofii cu o forță incredibilă, domnișoara Belinda îndulci sosul de mere, Martha șterse farfuriile fierbinți, Bob îl luă pe Tim Degețel lângă el, într-un colțișor al mesei, cei doi Cratchiți mititei așezară scaunele pentru toată lumea, fără a uita de ei și, instalându-se la posturi, își înfundară lingurile în gură, ca nu cumva să țipe după gâsca înainte de a le veni rândul să fie serviți, în sfârșit, se puseră farfuriile și se rosti rugăciunea. Se lăsă tăcerea, toți ținându-și respirația, în timp ce doamna Cratchit își plimba încet privirea de-a lungul cuțitului, pregătindu-se să-l înfigă în pieptul gâștei, dar când îl înfipse și când țâșni mult așteptatul jet de umplutură, de jur împrejurul mesei se ridică un murmur de bucurie și chiar și Tim Degețel, îmboldit de cei doi Cratchiți mititei, bătu în masă cu mânerul cuțitului și strigă cu glăsciorul lui firav: „Ura!"
Nici că se mai pomenise o asemenea gâsca. Bob spuse că el nu poate să creadă că a existat vreodată o gâsca așa de bine preparată.
Frăgezimea și aroma ei, mărimea ei la un preț atât de mic erau subiecte de admirație unanimă. Lungită cu sos de mere și piure de cartofi, a fost o masă îndestulătoare pentru întreaga familie, într-adevăr, după cum spuse foarte încântată doamna Cratchit (trăgând cu ochiul spre o fărâmiță de os din farfurie), până la urmă nici măcar n-o mâncaseră pe toată! Și totuși toți se săturaseră, îndeosebi cei mai mici Cratchiți, care erau mânjiți până la sprâncene cu sos de salvie și ceapă. Dar după ce domnișoara Belinda schimbă farfuriile, doamna Cratchit ieși singură din odaie prea nervoasă ca să suporte martori ca să scoată budinca din cuptor și s-o aducă la masă.
Dacă nu era suficient de coaptă? Dacă se va sfărâma când o va scoate? Dacă se furișase cineva în curte, cățărându-se peste zid, și o furase, în timp ce ei se bucurau de gâscă presupunere care îi făcu pe cei doi Cratchiți mititei să pălească! Se presupuneau tot felul de grozăvii.
Ura! Ce de aburi! Budinca fu scoasă din cuptor. Miros ca în ziua de spălat rufe! De la cârpa de deasupra. Mirosul de la birtul și patiseria de-alături, și de la spălătoria învecinată! Asta era budinca! Peste jumătate de minut, doamna Cratchit intră îmbujorată, dar zâmbind mândră cu budinca, tare și vârtoasă ca o ghiulea de tun pestriță, arzând în jumătate de jumătate de sfert de pintă de brandy și împodobită cu o coroniță de Crăciun înfiptă în mijloc.
Ah, ce budincă minunată! Bob Cratchit spuse, pe un ton chiar foarte calm, că o socotea cea mai mare izbândă a doamnei Cratchit de când erau căsătoriți. Doamna Cratchit spuse că acum, după ce scăpase de povara asta de pe suflet, putea mărturisi că se temuse că nu-i va ajunge făina. Toți găsiră câte ceva de spus, dar nimeni nu spuse și nici nu se gândi că era o budincă mică pentru o familie atât de mare. Ar fi fost curată blasfemie. Orice membru al familiei Cratchit ar fi roșit la gândul unei asemenea insinuări.
În sfârșit, masa se termină, se strânse totul, se curăță soba si se făcu focul. După ce fu gustat crusonul și declarat desăvârșit, se puseră pe masă mere și portocale, iar în foc fu băgată o lopată de castane. Apoi toată familia Cratchit se trase în jurul sobei, alcătuind ceea ce Bob Cratchit numi un cerc, dar care de fapt era un semicerc, și chiar lângă cotul lui Bob Cratchit era toată sticlăria familiei. Două pahare mari și o ceașcă pentru cremă, fără toartă.
Acestea conțineau însă licoarea fierbinte din vas, la fel de bine ca niște pocale de aur; și Bob îi servi cu ochii licărind de fericire, în timp ce castanele din sobă pocneau și sfârâiau. Apoi Bob închină paharul:
― Un Crăciun fericit pentru noi toți, dragii mei. Dumnezeu să ne ajute! Și toată familia repetă după el.
― Dumnezeu să-i ajute pe toți! rosti ultimul Tim Degețel.
Ședea foarte aproape de tatăl său, pe scăunel. Bob îi ținea mânuța veștejită într-a lui, de parcă, din dragoste pentru el și din dorința de a-l avea mereu alături, se temea să nu-i fie smuls.
― Duhule, spuse Scrooge, cu o curiozitate pe care n-o mai simțise până atunci, spune-mi dacă Tim Degețel va trăi.
― Văd un loc gol, răspunse fantoma, acolo, în cotlonul de lângă coș, și o cârjă fără stăpân, păstrată cu grijă. Dacă aceste umbre vor rămâne neschimbate în viitor, copilul va muri.
― Nu, nu, spuse Scrooge. Ah, nu, duhule bun! Spune-mi că va fi cruțat.
― Dacă aceste umbre vor rămâne neschimbate în viitor, nimeni din neamul meu, îi răspunse fantoma, nu-l va mai găsi aici. Și ce-i cu asta? Dacă tot e sortit să moară, mai bine să moară, ca să scadă prisosul de populație.
Scrooge plecă de îndată capul când își auzi propriile lui vorbe repetate de duh și îl copleșiră căința si tristețea.
― Omule, spuse fantoma, dacă ești om și nu ai o inimă de piatră, va trebui să înduri aceste vorbe grele până ce vei descoperi ce este prisosul și unde se află el. Poți tu să hotărăști care oameni se cuvine să trăiască și care să moară? Poate că în ochii Domnului tu ești mai nevrednic și mai puțin potrivit să trăiești decât milioane de oameni ca băiețelul acestui om sărman. Of, Doamne, cum poți auzi gâza de pe o frunză plângându-se că frații săi înfometați din țărână se bucură de prea multă viață!
Scrooge se încovoie auzind mustrarea fantomei și își aruncă tremurând privirea spre pământ. Dar și-o ridică repede, la auzul propriului său nume.
― În sănătatea domnului Scrooge! spuse Bob. In sănătatea domnului Scrooge, ctitorul ospățului!
― Da, da, ctitorul ospățului, într-adevăr! Strigă, roșind, doamna Cratchit.
Tare aș vrea să-l am în fața ochilor! I-aș servi eu vreo câteva vorbe cu care să se ospăteze și nădăjduiesc că le-ar înghiți cu poftă!
― Draga mea, spuse Bob, sunt copiii de față. E ziua de Crăciun!
― De bună seamă, numai în ziua de Crăciun, spuse ea, se cuvine să închini în sănătatea unui om atât de mârșav, de zgârcit, nemilos și nesimțitor ca domnul Scrooge. Doar știi bine că așa este, Robert. Nimeni nu știe asta mai bine ca tine, sărmanul!
― Draga mea, răspunse cu blândețe Bob. E ziua de Crăciun.
― Beau în sănătatea lui, de dragul tău și al acestei zile, spuse doamna Cratchit, nu de dragul lui. Să-i dea domnul viață lungă! Crăciun fericit și un An Nou bun! Nu mă îndoiesc că va fi foarte vesel și fericit!
― Ceea ce picuri din torța ta are vreo aromă deosebită? întrebă Scrooge.
― Are. Propria mea aromă.
― Și e pentru orice fel de coș de mâncare din această zi? întrebă Scrooge.
― Pentru cele ce sunt date cu bunătate, îndeosebi pentru cele sărmane.
― De ce îndeosebi pentru cele sărmane? întrebă Scrooge.
― Pentru că au cea mai multă nevoie.
― Duhule, spuse Scrooge, după o clipă de gândire, mă întreb de ce tocmai tu, dintre toate făpturile din nenumăratele lumi din jurul nostru, dorești să iei acestor oameni un prilej de bucurie nevinovată.
― Eu?! strigă duhul.
― Îi lipsești de mijloacele de a se înfrupta în fiecare a șaptea zi, care e adesea singura zi în care se poate spune că mănâncă și ei, nu-i așa? spuse Scrooge.
― Eu?! strigă duhul.
― Încerci să închizi aceste locuri în ziua a șaptea, spuse Scrooge. Si asta înseamnă cam același lucru.
― Eu încerc?! exclamă duhul.
― Să mă ierți dacă greșesc. Aceasta s-a făcut în numele tău, sau cel puțin în numele familiei tale, spuse Scrooge.
― Există pe pământul vostru, îi răspunse duhul, unii care pretind că ne cunosc și care săvârșesc în numele nostru fapte ce vădesc patimă, semeție, rea-voință, ură, invidie, bigotism și egoism, dar care sunt atât de străini de noi și de toți cunoscuții și rubedeniile noastre, de parcă nici n-ar fi trăit vreodată. Ține minte asta și pune faptele lor în seama lor, nu a noastră.
Scrooge făgădui că așa va face; și plecară mai departe, nevăzuți ca și până atunci, prin mahalaua orașului. Duhul deținea neobișnuita însușire (pe care Scrooge o observase la brutărie) de a se acomoda cu ușurință în orice loc, în ciuda dimensiunilor sale gigantice; stătea sub un acoperiș scund cu aceeași grație, ca o ființă supranaturală, cum ar fi stat și într-o sală grandioasă.
Și poate că din plăcerea de a se făli cu această putere a lui sau poate mânat de firea lui blândă, generoasă, inimoasă și de compasiunea sa față de toți oamenii sărmani, bunul duh se gândi de îndată la copistul lui Scrooge, căci într-acolo porni, luându-l și pe Scrooge cu el, agățat de mantia lui, și în pragul ușii, duhul zâmbi și se opri să binecuvânteze locuința lui Bob Cratchit picurând din torță. Gândiți-vă numai! Bob câștiga doar atât cât să-și cumpere câteva mâini de bob pe săptămână; își vâra deci în traistă în fiecare sâmbătă doar câteva mâini de duplicate ale numelui său de botez, și totuși, Duhul Crăciunului Prezent îi binecuvânta căsuța lui cu patru odăi!
Și iată că apăru doamna Cratchit, nevasta lui Cratchit, gătită cu o sărăcie de rochie întoarsă de două ori, dar bogată în panglici, care sunt ieftine și, pentru cei șase peni cât costă, fac impresie bună, ea puse fața de masă, ajutată de Belinda Cratchit, cea de-a doua fiică a ei, de asemenea bogată în panglici; în timp ce conașul Peter Cratchit, înfigând o furculiță în oala cu cartofi și intrându-i în gură colțurile imensului său guler de cămașă (proprietatea lui Bob, transmisă fiului și moștenitorului său, întru cinstirea acelei zile), se bucura văzându-se atât de elegant înveșmântat și abia aștepta să-și arate lenjeria în parcurile mondene. Și iată că și cei doi Cratchiți mai mici, un băiețel și o fetiță, dădură buzna zbierând că în fața brutăriei simțiseră miros de gâscă și știau că era gâsca lor, și, gândindu-se pofticioși la aromele de salvie și de ceapă, acești Cratchiți mititei țopăiau în jurul mesei, ridicându-l în slăvi pe conașul Peter Cratchit, în timp ce acesta (nu tocmai fălos, deși colțurile gulerului aproape că-l sugrumau) suflă în foc, până ce cartofii care abia fierbeau începură să clocotească și să lovească cu zgomot capacul oalei, cerând să fie scoși de-acolo și cojiți.
― Pe unde-o fi umblând iubitul vostru tată? spuse doamna Cratchit. Și mai e și cu frățiorul vostru, Tim Degețel! Iar Martha parcă a întârziat și la ultimul Crăciun cu o jumătate de ceas!
― A venit Martha, spuse o fetiță care apăru chiar atunci.
―A venit Martha! strigară cei doi Cratchiți mititei. Ura! Să vezi ce gâscă avem, Martha!
― Vai, scumpa mea, să-ți dea Dumnezeu sănătate, dar tare mult ai întârziat! spuse doamna Cratchit, sărutând-o de nenumărate ori și repezindu-se slugarnică să-i ia șalul și boneta.
― Am avut o groază de treburi de terminat ieri noapte, răspunse fata, și azi-dimineață a trebuit să fac curat, mamă!
― Ei, nu mai contează acum, dacă ai ajuns, spuse doamna Cratchit. Așează-te în fața focului, scumpa mea, să te încălzești, să te aibă Domnul în pază!
― Nu, nu! Vine tata, strigară cei doi Cratchiți mititei, care erau pretutindeni în același timp. Pitește-te, Martha, pitește-te!
Martha se piti și iată că intră mărunțelul Bob, tatăl, cu pe puțin un cot și jumătate de șal, fără a mai socoti și franjurile, atârnând în fața lui, cu hainele lui jerpelite, cârpite și periate ca să arate și el omenește, și cu Tim Degețel pe umăr. Sărăcuțul Tim Degețel ținea o cârjă micuță și membrele lui erau susținute de un cadru de fier!
― Dar unde e Martha noastră? strigă Bob Cratchit, privind în jur.
― Nu vine! spuse doamna Cratchit.
― Nu vine?! spuse Bob, pierindu-i brusc toată buna dispoziție, căci pe tot drumul de la biserică fusese calul pursânge al lui Tim și venise până acasă în galop. Cum să nu vină în ziua de Crăciun!
Marthei nu-i plăcea să-l vadă dezamăgit, nici măcar în glumă, așa că își făcu prematur apariția din dosul ușii de la cămară și alergă în brațele lui, în timp ce cei doi Cratchiți mititei îl luară pe sus pe Tim Degețel ca să-l ducă la spălătorie, de unde putea auzi budinca susurând în cratița din cuptorașul de aramă.
― Și cum s-a comportat Tim Degețel? întrebă doamna Cratchit, după ce îl luă peste picior pe Bob pentru naivitatea lui și Bob o îmbrățișa pe fiica lui după pofta inimii.
― Cuminte ca un îngeraș, spuse Bob, ba chiar și mai cuminte. Uneori cade pe gânduri, stă singurel mult timp și îi trec prin cap niște ciudățenii cum n-ai mai auzit. Venind spre casă, mi-a spus că speră să-l vadă oamenii în biserică pentru că el e beteag și poate le prinde bine să le aducă aminte în ziua de Crăciun de cel care a făcut să umble cerșetori ologi și a redat orbilor vederea.
Lui Bob îi tremură glasul când le povesti aceasta și îi tremură și mai mult când spuse că Tim Degețel va crește mare și voinic.
Micuța lui cârjă se auzi mișcându-se iute pe pardoseală și Tim Degețel se întoarse, înainte de a se mai rosti vreo vorbă, fiind condus de fratele și sora lui până la scăunelul din fața focului, în acest timp, Bob, întorcându-și manșetele de parcă, bietul de el, s-ar fi putut jerpeli și mai mult pregăti într-o cană mare o băutură fierbinte cu gin și lămâie, pe care o amestecă bine într-o parte și în cealaltă și o puse pe plită ca să fiarbă, iar conașul Peter și cei doi omniprezenți Cratchiți mititei se duseră să aducă gâsca, întorcându-se curând cu ea, de parcă ar fi oficiat o măreață ceremonie. Atâta forfotă urmă, de-ai fi crezut că gâsca era pasărea cea mai rară din câte există, un adevărat fenomen cu pene, față de care o lebădă neagră era o nimica toată și într-adevăr, în casa aceea cam așa era. Doamna Cratchit făcu sosul (pregătit dinainte într-o tigăiță), care sfârâia, fiind încă fierbinte, conașul Peter zdrobi cartofii cu o forță incredibilă, domnișoara Belinda îndulci sosul de mere, Martha șterse farfuriile fierbinți, Bob îl luă pe Tim Degețel lângă el, într-un colțișor al mesei, cei doi Cratchiți mititei așezară scaunele pentru toată lumea, fără a uita de ei și, instalându-se la posturi, își înfundară lingurile în gură, ca nu cumva să țipe după gâsca înainte de a le veni rândul să fie serviți, în sfârșit, se puseră farfuriile și se rosti rugăciunea. Se lăsă tăcerea, toți ținându-și respirația, în timp ce doamna Cratchit își plimba încet privirea de-a lungul cuțitului, pregătindu-se să-l înfigă în pieptul gâștei, dar când îl înfipse și când țâșni mult așteptatul jet de umplutură, de jur împrejurul mesei se ridică un murmur de bucurie și chiar și Tim Degețel, îmboldit de cei doi Cratchiți mititei, bătu în masă cu mânerul cuțitului și strigă cu glăsciorul lui firav: „Ura!"
Nici că se mai pomenise o asemenea gâsca. Bob spuse că el nu poate să creadă că a existat vreodată o gâsca așa de bine preparată.
Frăgezimea și aroma ei, mărimea ei la un preț atât de mic erau subiecte de admirație unanimă. Lungită cu sos de mere și piure de cartofi, a fost o masă îndestulătoare pentru întreaga familie, într-adevăr, după cum spuse foarte încântată doamna Cratchit (trăgând cu ochiul spre o fărâmiță de os din farfurie), până la urmă nici măcar n-o mâncaseră pe toată! Și totuși toți se săturaseră, îndeosebi cei mai mici Cratchiți, care erau mânjiți până la sprâncene cu sos de salvie și ceapă. Dar după ce domnișoara Belinda schimbă farfuriile, doamna Cratchit ieși singură din odaie prea nervoasă ca să suporte martori ca să scoată budinca din cuptor și s-o aducă la masă.
Dacă nu era suficient de coaptă? Dacă se va sfărâma când o va scoate? Dacă se furișase cineva în curte, cățărându-se peste zid, și o furase, în timp ce ei se bucurau de gâscă presupunere care îi făcu pe cei doi Cratchiți mititei să pălească! Se presupuneau tot felul de grozăvii.
Ura! Ce de aburi! Budinca fu scoasă din cuptor. Miros ca în ziua de spălat rufe! De la cârpa de deasupra. Mirosul de la birtul și patiseria de-alături, și de la spălătoria învecinată! Asta era budinca! Peste jumătate de minut, doamna Cratchit intră îmbujorată, dar zâmbind mândră cu budinca, tare și vârtoasă ca o ghiulea de tun pestriță, arzând în jumătate de jumătate de sfert de pintă de brandy și împodobită cu o coroniță de Crăciun înfiptă în mijloc.
Ah, ce budincă minunată! Bob Cratchit spuse, pe un ton chiar foarte calm, că o socotea cea mai mare izbândă a doamnei Cratchit de când erau căsătoriți. Doamna Cratchit spuse că acum, după ce scăpase de povara asta de pe suflet, putea mărturisi că se temuse că nu-i va ajunge făina. Toți găsiră câte ceva de spus, dar nimeni nu spuse și nici nu se gândi că era o budincă mică pentru o familie atât de mare. Ar fi fost curată blasfemie. Orice membru al familiei Cratchit ar fi roșit la gândul unei asemenea insinuări.
În sfârșit, masa se termină, se strânse totul, se curăță soba si se făcu focul. După ce fu gustat crusonul și declarat desăvârșit, se puseră pe masă mere și portocale, iar în foc fu băgată o lopată de castane. Apoi toată familia Cratchit se trase în jurul sobei, alcătuind ceea ce Bob Cratchit numi un cerc, dar care de fapt era un semicerc, și chiar lângă cotul lui Bob Cratchit era toată sticlăria familiei. Două pahare mari și o ceașcă pentru cremă, fără toartă.
Acestea conțineau însă licoarea fierbinte din vas, la fel de bine ca niște pocale de aur; și Bob îi servi cu ochii licărind de fericire, în timp ce castanele din sobă pocneau și sfârâiau. Apoi Bob închină paharul:
― Un Crăciun fericit pentru noi toți, dragii mei. Dumnezeu să ne ajute! Și toată familia repetă după el.
― Dumnezeu să-i ajute pe toți! rosti ultimul Tim Degețel.
Ședea foarte aproape de tatăl său, pe scăunel. Bob îi ținea mânuța veștejită într-a lui, de parcă, din dragoste pentru el și din dorința de a-l avea mereu alături, se temea să nu-i fie smuls.
― Duhule, spuse Scrooge, cu o curiozitate pe care n-o mai simțise până atunci, spune-mi dacă Tim Degețel va trăi.
― Văd un loc gol, răspunse fantoma, acolo, în cotlonul de lângă coș, și o cârjă fără stăpân, păstrată cu grijă. Dacă aceste umbre vor rămâne neschimbate în viitor, copilul va muri.
― Nu, nu, spuse Scrooge. Ah, nu, duhule bun! Spune-mi că va fi cruțat.
― Dacă aceste umbre vor rămâne neschimbate în viitor, nimeni din neamul meu, îi răspunse fantoma, nu-l va mai găsi aici. Și ce-i cu asta? Dacă tot e sortit să moară, mai bine să moară, ca să scadă prisosul de populație.
Scrooge plecă de îndată capul când își auzi propriile lui vorbe repetate de duh și îl copleșiră căința si tristețea.
― Omule, spuse fantoma, dacă ești om și nu ai o inimă de piatră, va trebui să înduri aceste vorbe grele până ce vei descoperi ce este prisosul și unde se află el. Poți tu să hotărăști care oameni se cuvine să trăiască și care să moară? Poate că în ochii Domnului tu ești mai nevrednic și mai puțin potrivit să trăiești decât milioane de oameni ca băiețelul acestui om sărman. Of, Doamne, cum poți auzi gâza de pe o frunză plângându-se că frații săi înfometați din țărână se bucură de prea multă viață!
Scrooge se încovoie auzind mustrarea fantomei și își aruncă tremurând privirea spre pământ. Dar și-o ridică repede, la auzul propriului său nume.
― În sănătatea domnului Scrooge! spuse Bob. In sănătatea domnului Scrooge, ctitorul ospățului!
― Da, da, ctitorul ospățului, într-adevăr! Strigă, roșind, doamna Cratchit.
Tare aș vrea să-l am în fața ochilor! I-aș servi eu vreo câteva vorbe cu care să se ospăteze și nădăjduiesc că le-ar înghiți cu poftă!
― Draga mea, spuse Bob, sunt copiii de față. E ziua de Crăciun!
― De bună seamă, numai în ziua de Crăciun, spuse ea, se cuvine să închini în sănătatea unui om atât de mârșav, de zgârcit, nemilos și nesimțitor ca domnul Scrooge. Doar știi bine că așa este, Robert. Nimeni nu știe asta mai bine ca tine, sărmanul!
― Draga mea, răspunse cu blândețe Bob. E ziua de Crăciun.
― Beau în sănătatea lui, de dragul tău și al acestei zile, spuse doamna Cratchit, nu de dragul lui. Să-i dea domnul viață lungă! Crăciun fericit și un An Nou bun! Nu mă îndoiesc că va fi foarte vesel și fericit!
Copiii închinară și ei, după ea. Era prima oară când făceau ceva fără tragere de inimă în seara aceea. Tim Degețel bău ultimul, dar nici că-i păsa vreun pic de el. Scrooge era Monstrul familiei. Pomenirea numelui său aruncă asupra petrecerii o umbră neagră, care adastă cinci minute întregi.
După ce aceasta se risipi, fură de zece ori mai veseli ca înainte, de ușurare că scăpaseră de Scrooge cel Rău. Cratchit îi anunță că avea în vedere o slujbă pentru conașul Peter, de pe urma căreia, dacă o va obține, va aduce în casă cinci șilingi și sase peni pe săptămână. Cei doi Cratchiți mititei hohotiră de râs la ideea că Peter va fi om de afaceri, iar Peter însuși privea focul dintre gulerele lui, cufundat în gânduri, de parcă ar fi chibzuit ce investiții să prefere când va intra în posesia acelui uluitor venit. Martha, care era o biată ucenică la o modistă, le povesti apoi ce fel de muncă trebuia să facă și câte ore lucra la întinderea unei pălării și cum avea de gând să zacă în pat în dimineața zilei următoare, ca să se odihnească și ea ca lumea; în ziua următoare fiind sărbătoare, putea să stea acasă. Le mai povesti că în urmă cu câteva zile văzuse o contesă și un lord și că lordul era „cam cât Peter de înalt", la care Peter își trase gulerele atât de sus, că dacă ați fi fost de față, nu i-ați mai fi zărit capul, în tot acest timp, castanele și vasul cu crușon trecură din mână în mână; și curând după aceea, se auzi glăsciorul plângăcios al lui Tim Degețel cântând un cântecel despre un copil rătăcit printre nămeți și îl cântă chiar foarte bine.
Nu era nicidecum o atmosferă distinsă. Nu alcătuiau un tablou frumos de familie, nu erau bine îmbrăcați, încălțările lor nu erau nici pe departe rezistente la apă, hainele lor erau sărăcăcioase, iar Peter era probabil familiarizat, ba chiar mai mult ca sigur că era, cu muntele de pietate.
Dar erau fericiți, recunoscători, se înțelegeau bine și erau mulțumiți de ziua aceea și când dispărură, părând și mai fericiți în lumina strălucitoare răspândită la despărțire de torța duhului, Scrooge rămase până în ultima clipă cu privirea ațintită asupra lor, îndeosebi asupra lui Tim Degețel.
Se întunecase de-acum și ningea zdravăn, și în timp ce Scrooge și duhul străbăteau străzile, strălucirea focului care trosnea în bucătării, saloane și în tot felul de odăi, era o adevărată minune, într-o casă, pâlpâitul flăcărilor dezvăluia pregătirile pentru o masă intimă, cu mâncăruri fierbinți, aburind în fața focului, în timp ce draperiile roșii și grele erau trase pentru a alunga frigul și întunericul de afară, în altă parte, copiii dădeau buzna afară, în zăpadă, ca să-și întâmpine surorile și frații căsătoriți, verii, unchii și mătușile, întrecându-se care să ajungă primul la ei. Într-o casă, pe transperante se zăreau umbrele oaspeților care se adunau, în alta, un grup de fete frumoase, toate cu glugile pe cap și cu ciuboțele îmblănite, sporovăind de-a valma, se furișa spre casa învecinată, unde, vai de burlacul care le văzu dând iama vrăjitoare viclene, știau ele ce știau ca o văpaie!
Dar dacă te-ai fi luat după numărul celor care se îndreptau spre adunări prietenești, ai fi crezut poate că acasă nu mai era nimeni care să-i întâmpine când vor ajunge, deși orice casă s-ar fi cuvenit să aștepte musafiri și să-și îndese sobele până la jumătatea coșurilor. Binecuvântat fie duhul, că tare se mai bucura! Își dezgolea pieptul pe toată lățimea lui, își deschidea palma încăpătoare și continua să plutească, revărsând cu generozitate veselia lui luminoasă și nevinovată oriunde ajungea! Chiar și lampagiul care alerga în fața lui, presărând strada întunecată cu stropi de lumină, și care era îmbrăcat frumos pentru a petrece și el seara undeva, râse zgomotos când duhul trecu, deși habar nu avea lampagiul că însoțitorul lui era însuși Crăciunul!
Dar apoi, fără ca duhul să-l prevină pe Scrooge în vreun fel, se pomeniră pe un deal mohorât și pustiu, pe care erau răspândite grămezi monstruoase de piatră grosolană, de parcă acolo ar fi fost un cimitir de uriași, iar apa se prelingea oriunde poftea, sau s-ar fi prelins, dacă gerul n-ar fi ținut-o captivă, și nimic nu creștea acolo decât mușchi, grozamă și iarbă aspră, țepoasă, în jos, spre apus, soarele lăsase o dâră de foc roșiatic, care clipi o secundă peste pustietatea aceea, ca un ochi posac, și apoi, încruntându-se, coborî tot mai jos, tot mai jos, până ce se pierdu în bezna adâncă a nopții negre.
― Ce-i aici? întrebă Scrooge.
―Un loc unde trăiesc minerii care trudesc în măruntaiele pământului, îi răspunse duhul. Dar ei mă cunosc. Privește!
Se văzu o lumină licărind la fereastra unei colibe și ei înaintară repede spre ea. Trecând prin zidul de lut și piatră, găsiră un grup vesel, adunat în jurul unui foc strălucitor. Un bărbat tare bătrân și o femeie, împreună cu copiii lor și copiii copiilor lor și încă o generație pe deasupra, toți gătiți cu haine vesele de sărbătoare. Cu un glas care acoperea rareori vuietul vântului ce bătea peste pustietatea stearpă, bătrânul le cânta un cântec de Crăciun fusese un cântec vechi încă de pe vremea copilăriei lui și din când în când cântau toți cu el, în cor. Cu egală precizie, bătrânul se înviora și cânta tare când ei își înălțau glasurile, pentru ca apoi puterile să-l părăsească din nou când vocile încetau.
Duhul nu zăbovi acolo și îl îndemnă pe Scrooge să se țină de mantia lui și, trecând pe deasupra dealului, se grăbiră încotro? Doar nu spre mare? Ba da, spre mare. Spre groaza lui, Scrooge văzu, privind înapoi, ultima bucățică de pământ, un șir înfricoșător de stânci, în spatele lor, și deodată, îl asurzi vuietul valurilor care se rostogoleau și mugeau, dezlănțuindu-se printre grotele pe care le căscaseră și încercând cu furie să sape pământul.
Sus, pe un recif mohorât de stânci prăvălite una peste alta, cam la o leghe de țărmul de care se spărgeau și se izbeau cu sălbăticie valurile tot anul, se înălța un far singuratic. Grămezi uriașe de alge erau agățate de poalele sale și, în jurul lui, păsările furtunii zămislite de vânt, am putea crede, așa cum algele ar putea fi zămislite de apă se înălțau și coborau, ca valurile pe care le atingeau în zbor.
Dar chiar și acolo, doi bărbați care păzeau farul făcuseră un foc, care arunca o rază de lumină pe marea cumplită, prin crăpătura din zidul gros de piatră. Prinzându-și mâinile bătătorite pe deasupra mesei grosolane la care ședeau, își urară Crăciun fericit, ciocnind cănile cu grog, și unul din ei, cel mai bătrân, cu fața înăsprită și brăzdată de vreme rea, ca figura sculptată de la prova unei vechi corăbii, înălță un cântec năprasnic, aidoma furtunii.
Din nou, fantoma porni iute mai departe, pe deasupra mării negre, fremătătoare mai departe, tot mai departe până ce, îndepărtându-se de țărmuri, după cum îi spuse lui Scrooge, coborâră pe o corabie. Se instalară lângă timonierul de la cârmă, lângă marinarul de veghe și lângă ofițerii care făceau de cart; niște siluete întunecate, fantomatice, în diverse atitudini, dar fiecare fredona o melodie de Crăciun, avea un gând de Crăciun sau îi povestea în șoaptă tovarășului său despre o zi de Crăciun de odinioară, de care se legau speranțele de a ajunge acasă. Și fiecare om aflat la bord, fie el treaz sau adormit, bun sau rău, avusese pentru ceilalți, în acea zi, o vorbă mai bună decât în toate zilele anului, luase parte într-un fel oarecare la sărbătorirea ei și își amintise de cei cărora le ducea grija de departe, știind că ei se gândeau cu bucurie la el.
A fost o mare surpriză pentru Scrooge, care asculta gemetele vântului și se gândea la solemnitatea călătoriei lor prin întunericul singuratic, deasupra unui hău necunoscut, ale cărui străfunduri erau taine la fel de profunde ca moartea, a fost o mare surpriză pentru Scrooge, absorbit de toate acestea, să audă un râs viguros. Surpriza a fost și mai mare, când Scrooge își dădu seama că aparținea propriului său nepot și se pomeni într-o încăpere luminoasă, uscată, strălucitoare, cu duhul lângă el, zâmbind și spunându-i din priviri aceluiași nepot că e mulțumit de el.
― Ha! Ha! râse nepotul lui Scrooge. Ha, ha, ha!
Dacă se întâmplă, deși e aproape cu neputință, să cunoașteți un om mai înzestrat pentru a râde decât nepotul lui Scrooge, tot ce pot să vă spun este că aș vrea să-l cunosc și eu. Vă rog să mi-l prezentați și voi fi încântat să-l cunosc.
Există o dreaptă, egală și nobilă rânduială a lucrurilor în faptul că, după cum se răspândesc boala și necazurile, tot așa nimic nu e mai irezistibil și contagios ca râsul și buna dispoziție, în timp ce nepotul lui Scrooge râdea, ținându-se de burtă, rotindu-și capul și schimonosindu-și fața în cele mai ciudate grimase, nepoata lui Scrooge prin alianță râdea cu aceeași poftă ca și el. Iar prietenii adunați la ei nu se lăsau deloc mai prejos și râdeau în hohote.
― Ha, ha! Ha, ha, ha, ha!
― A zis despre Crăciun că e un moft, zău așa! strigă nepotul lui Scrooge. Și o spunea cu convingere!
― Să-i fie rușine, Fred! spuse indignată nepoata lui Scrooge. Să le dea Dumnezeu sănătate femeilor, căci nu fac nimic pe jumătate. Ele iau lucrurile în serios.
Era foarte frumușică, poate chiar prea frumușică. Avea o față splendidă, plină de gropițe și tot timpul mirată, o guriță ca o cireașă, care părea a fi făcută pentru a fi sărutată și fără îndoială că așa era; mai avea tot felul de punctișoare adorabile pe bărbie, care se topeau unul în celălalt când râdea, și cea mai însorită pereche de ochi pe care ați văzut-o vreodată pe chipul unei ființe, într-un cuvânt, era, cum ați spune, o femeie care te ațâță; dar te și mulțumește, totodată. O, da, care te mulțumește perfect.
― E un bătrânel cu haz, spuse nepotul lui Scrooge. ăsta-i adevărul, și ar putea fi mai prietenos, într-adevăr. Dar răul pe care îl face o să-i aducă pedeapsa și n-am nimic de spus împotriva lui.
― Sunt sigură că este foarte bogat, Fred, insinuă nepoata lui Scrooge. Cel puțin, așa-mi spui tu mereu.
― Și ce-i cu asta, draga mea? spuse nepotul lui Scrooge. Averea nu-i este de nici un folos. Nu face nimănui bine cu ea. Nu-și face viața mai ușoară cu ajutorul ei. Nu are mulțumirea de a se gândi ha, ha, ha! Că ne va blagoslovi vreodată cu ea.
― Eu nu am răbdare cu el, observă nepoata lui Scrooge.
Surorile nepoatei lui Scrooge și toate celelalte doamne erau de aceeași părere.
― O, ba eu am! spuse nepotul lui Scrooge. Mi-e milă de el, nu m-aș putea supăra pe el, nici dacă aș vrea. Cine suferă de pe urma toanelor lui? Întotdeauna el însuși. S-a încăpățânat să-și bage în cap că nu ne poate suferi și nu va veni la noi la masă. Și care este urmarea? Nu pierde cine știe ce ospăț.
― Ba cred că pierde o masă foarte bună, interveni nepoata lui Scrooge.
Toți ceilalți spuseră același lucru și se cuvine să socotim că ei vorbeau cu pricepere, fiindcă tocmai terminaseră de mâncat și, cu desertul pe masă, se adunaseră în jurul focului, la lumina lămpii.
― Ei, mă bucur s-aud asta, spuse nepotul lui Scrooge, pentru că nu prea am încredere în tinerele gospodine. Tu ce părere ai, Topper?
Era limpede că Topper pusese ochii pe una dintre surorile nepoatei lui Scrooge, fiindcă răspunse că un burlac e un biet proscris, care nu e îndrituit să-și spună părerea asupra acestui subiect. La auzul acestor vorbe, sora nepoatei lui Scrooge cea durdulie, cu șal de dantelă, cu trandafirași roși.
― Te rog să continui, Fred, spuse nepoata lui Scrooge, bătând din palme.
Niciodată nu termină ce are de spus. E un băiat tare caraghios!
Nepotul lui Scrooge izbucni din nou în râs și, fiindcă era cu neputință să scapi de contaminare, deși sora cea durdulie se strădui, cu ajutorul oțetului aromatic, exemplul lui fu urmat în unanimitate.
― Voiam doar să spun, continuă nepotul lui Scrooge, că urmarea antipatiei lui față de noi și a refuzului de a se înveseli cu noi este, cred eu, faptul că pierde niște momente plăcute, care nu i-ar fi prins rău. Sunt sigur că astfel a pierdut o companie plăcută, pe care n-o poate găsi nici în gândurile lui, nici în biroul vechi și mucegăit sau în odăile lui prăfuite. Eu am de gând să-i ofer același prilej în fiecare an, fie că-i place sau nu, fiindcă mi-e milă de el. Poate să bombăne până crapă împotriva Crăciunului, dar e cu neputință să nu-și facă o părere mai bună despre el îl provoc pe tema asta dacă o să se pomenească an de an cu mine la el acasă, întrebându-l vesel: „Ce mai faci, unchiule Scrooge?" Și dacă asta îl va face să-i dăruiască amărâtului lui de copist cincizeci de lire, voi fi izbândit ceva. Și cred că ieri l-am zguduit.
Le veni lor rândul să râdă la gândul că el îl zguduise pe Scrooge. Dar fiind un om bun la suflet și nesinchisindu-se de ce râdeau, numai să râdă oricum, îi încuraja să se veselească și le turnă tuturor de băut cu dragă inimă.
După ceai, au făcut puțină muzică. Căci erau o familie muzicală, și vă asigur că știau ce fac când cântau un cântec pentru trei sau patru voci, cu refren: îndeosebi Topper, care putea să bubuie la nesfârșit în registrul grav, ca un bas foarte bun, fără să i se umfle venele de pe frunte sau să se facă roșu ca un rac. Nepoata lui Scrooge cânta bine la harpă, și cântă, printre alte melodii, o arietă simplă (un fleac, puteai învăța s-o fluieri în două minute), pe care o știa copilul care îl adusese pe Scrooge de la internat, după cum îi amintise Fantoma Crăciunurilor Trecute. Când răsunară acordurile acestei muzici, tot ce-i arătase fantoma îi veni în minte, se înduioșa tot mai mult, și se gândi că, dacă ar fi ascultat-o mai des, cu ani în urmă, ar fi putut înclina bunătatea vieții spre propria lui fericire cu propriile lui mâini, fără a recurge la lopata groparului care îl înmormântase pe Jacob Marley.
Dar nu-și dedicară toată seara muzicii. După un timp se apucară să joace gajurile, căci e bine să fim copii uneori și nu e moment mai potrivit decât Crăciunul, de vreme ce marele său Întemeietor era și el copil. Dar stați puțin! Mai întâi s-au jucat de-a baba-oarba. De bună seamă! Și nu pot să cred că Topper era cu adevărat orb, așa cum nu pot să cred că avea ochi în ghete. Părerea mea este că a fost o înțelegere între el și nepotul lui Scrooge, și că știa și Fantoma Crăciunului Prezent. Felul în care se ținea după sora cea durdulie cu șal de dantelă era pur și simplu o insultă adusă credulității ființei umane. Răsturna vătraiele, se împiedica de scaune, se ciocnea de pian, se sufoca între perdele și oriunde se avânta ea, hop și el! Știa întotdeauna unde era sora cea durdulie. Nu prindea niciodată pe altcineva. Dacă v-ați fi lovit de el, așa cum se loviră câțiva dintre ei, și ați fi rămas pe loc, el s-ar fi prefăcut că încearcă să vă apuce, ceea ce ar fi fost o jignire pentru priceperea voastră, și ar fi cotit-o de îndată în direcția în care se afla sora durdulie. Ea striga mereu că nu e cinstit și, într-adevăr, nu era. Dar când, în sfârșit, o prinse, după ce ea își fluturase în zadar fusta de mătase foșnitoare prin fața lui și el izbuti s-o înghesuie într-un colț, de unde nu mai avu scăpare, atunci, comportarea lui fu cât se poate de mârșavă. Căci prefăcătoria lui era josnică, monstruoasă: se făcea că n-o recunoaște, se făcea că trebuie să-i pipăie boneta, ba mai mult, să se asigure de identitatea ei, vârându-i un anumit inel pe deget și agățându-i un anumit lanț la gât. Fără îndoială că ea i-a comunicat părerea ei, când, aflându-se în preajmă un alt orb, s-au retras în mare intimitate, după perdele.
Nepoata lui Scrooge nu luă parte la jocul de-a baba-oarba, fiind instalată comod într-un fotoliu mare, cu scăunel pentru picioare, într-un colțișor plăcut, unde Fantoma și Scrooge stăteau în spatele ei. Dar intră în jocul gajurilor, arătându-și pe deplin măiestria cu toate literele alfabetului. Ca și la jocul “cum, când și unde", fu nemaipomenită și, spre bucuria ascunsă a nepotului lui Scrooge, le bătu măr pe surorile ei, deși ele erau fete istețe, după cum v-ar fi putut spune Topper. Să fi fost acolo vreo douăzeci de persoane, tineri și bătrâni, dar toți jucau, și juca și Scrooge, căci, absorbit de ceea ce se petrecea în fața ochilor lui, uitase cu totul că glasul lui nu ajungea la urechile lor și uneori își spunea și el părerea și adesea chiar ghicea foarte corect, căci nici cel mai ascuțit ac, nici acul de Whitechapel, garantat să nu i se rupă urechea, nu era mai ascuțit ca mintea lui Scrooge, deși se prefăcea greu de cap.
Fantoma se bucură mult să-l vadă într-o asemenea dispoziție și îl privea cu atâta bunăvoință, că Scrooge se rugă de el, ca un copil, să-i fie îngăduit să mai stea până ce vor pleca musafirii. Dar duhul spuse că asta nu se putea.
― Uite, încep un nou joc, spuse Scrooge. Numai o jumătate de ceas, duhule, doar atât!
Era un joc care se cheamă “da și nu", în care nepotul lui Scrooge trebuia să se gândească la ceva și ceilalți trebuiau să ghicească la ce, iar el răspundea la întrebările lor numai cu da sau nu, după cum era cazul. Tirul iute de întrebări la care fu supus scoase la iveală că el se gândea la un animal, un animal viu, un animal cam nesuferit, un animal sălbatic, un animal care mârâia și mormăia uneori, uneori vorbea, trăia la Londra, umbla pe străzi, dar nu era arătat oamenilor, nu era dus de nimeni în lanț, nu trăia într-o menajerie, nu era omorât în piață și nu era nici cal, nici măgar, vacă sau taur, nici tigru, câine, porc, pisică sau urs. La fiecare nouă întrebare care i se punea, nepotul nostru izbucnea iarăși și iarăși în hohote de râs, și într-atâta se umflă de râs, că fu nevoit să se ridice de pe canapea și să bată din picioare, în cele din urmă, sora cea durdulie, cuprinsă de aceeași veselie, strigă:
― Am descoperit! Știu ce este, Fred! Știu ce este!
― Ce este? strigă Fred.
― E unchiul tău, Scrooge!
Și chiar așa era. Sentimentul general era de admirație, deși câțiva obiectară că răspunsul la „este un urs?" ar fi trebuit să fie “da"; dat fiind că un răspuns negativ a fost suficient pentru a le abate gândurile de la domnul Scrooge, presupunând că le-ar fi dat vreodată prin minte să se gândească la el.
― A fost pentru noi un prilej de mare veselie, spuse Fred, așa că am fi niște nerecunoscători dacă n-am bea în sănătatea lui. Uite că se nimerește să avem în clipa asta în mână un pahar cu vin fiert, așa că eu propun să-l bem în sănătatea unchiului Scrooge!
― Fie! In sănătatea unchiului Scrooge! strigară toți.
― Îi urăm moșului, oricum ar fi el, un Crăciun fericit și un An Nou bun! spuse nepotul lui Scrooge. De la mine n-ar primi închinarea, dar eu tot beau în sănătatea unchiului Scrooge!
Unchiul Scrooge se înveselise pe nesimțite și inima îi devenise atât de ușoară, că ar fi răspuns și el cu o închinare grupului care nu știa de prezența lui, dacă duhul i-ar fi dat răgaz. Dar întreaga scenă se risipi în răsuflarea ultimului cuvânt rostit de nepotul lui, și astfel, el și duhul porniră din nou în peregrinările lor.
Multe au văzut, departe au mers și multe cămine au vizitat, dar întotdeauna cu un sfârșit fericit. Duhul stătea la căpătâiul bolnavilor, și ei se înveseleau, în țări străine, și oamenii se simțeau aproape de casă, lângă bărbații care luptau, și aceștia deveneau răbdători, având speranțe mai mari, lângă săraci, si aceștia se simțeau bogați, în aziluri, în spitale, în închisori, în toate adăposturile celor necăjiți, unde omul vanitos, în scurtul lui elan de autoritate, nu poruncise să se încuie ușa, lăsându-l pe duh pe afară, el și-a împărțit harul și i-a dat învățătură lui Scrooge.
A fost o noapte lungă, dacă a fost doar o noapte căci Scrooge avea îndoielile lui în această privință, întrucât sărbătoarea Crăciunului părea a se fi concentrat în perioada de timp pe care o petrecuseră împreună. Era ciudat și că, în timp ce înfățișarea lui Scrooge rămânea neschimbată, duhul îmbătrânea, îmbătrânea vizibil. Scrooge observase această schimbare, dar nu spusese nimic, până când, plecând de la o petrecere de copii din seara de Bobotează și privindu-l pe duh, în timp ce stăteau împreună într-un loc deschis, observă că încărunțise.
― Atât de puțin trăiesc duhurile? întrebă Scrooge.
― Viața mea pe acest glob este foarte scurtă, răspunse fantoma. Se sfârșește în noaptea asta.
― În noaptea asta! strigă Scrooge.
― În noaptea asta, la ora douăsprezece. Ascultă! Clipa se apropie. În clipa aceea, clopotele băteau trei sferturi înainte de douăsprezece.
― Iartă-mă dacă nu sunt îndrituit la această întrebare, spuse Scrooge, cu privirea pironită pe mantia duhului, dar zăresc ceva ciudat și care nu-ți aparține, ieșindu-ți de sub pulpane. Este un picior sau o gheară?
― Ar putea fi o gheară, căci are carne pe ea, răspunse cu tristețe duhul.
Privește aici!
Dintre faldurile mantiei ieșiră la iveală doi copii, prăpădiți, jalnici, înfricoșători, hidoși, amărâți. Îngenuncheaseră la picioarele lui și i se agățaseră de marginea veșmântului.
― Privește aici, omule! Privește aici, jos! exclamă duhul.
Erau un băiat și o fată. Gălbejiți, costelivi, încruntați, cumpliți, dar și prosternați, în umilința lor. Acolo unde grandioasa tinerețe ar fi trebuit să le deseneze trăsăturile și să le coloreze cu vopselele sale cele mai proaspete, o mână putredă și zbârcită le schimonosise și le zdrențuise. Acolo unde ar fi trebuit să troneze îngerii, pândeau, rânjind amenințător, diavolii. Nici o schimbare, nici o degradare, nici o pervertire a naturii umane, oricât de profundă, prin toate misterele minunatei creații, nu zămislește monștri nici pe jumătate atât de oribili și de înspăimântători. Scrooge se trase înapoi, îngrozit. După ce îi arătă în felul acesta, duhul încercă să spună că erau copii buni, dar vorbele lui preferară să se înece singure decât să fie părtașe la o minciună atât de uriașă.
― Duhule, sunt ai tăi? Atât a putut să spună Scrooge.
― Sunt ai Omului, spuse duhul, coborându-și privirea spre ei. Și se agăța de mine, apărându-se de tații lor. Băiatul este Ignoranța. Fata este Sărăcia. Ferește-te de amândoi și de toți cei din stirpea lor, dar îndeosebi ferește-te de acest băiat, căci pe fruntea lui vezi că stă scris Moarte, dacă nu cumva inscripția a fost ștearsă. Reneagă-l! strigă duhul, întinzând mâna spre oraș. Ponegrește-i pe cei care ți-o spun! Acceptă-l pentru scopurile tale nefirești și înrăutățește-l! Și așteaptă sfârșitul!
― Nu au nici o scăpare, nici un leac nu există pentru ei? strigă Scrooge.
― Nu mai există închisori? spuse duhul, răspunzându-i pentru ultima oară cu propriile lui cuvinte. Nu există aziluri?
Clopotul bătu miezul nopții.
Scrooge se uită în jurul lui după fantomă și nu o văzu. Când ecoul ultimului dangăt se stinse, își aminti prezicerea bătrânului Jacob Marley și, ridicându-și privirea, zări o nălucă grasă, cu mantie și glugă, venind spre el, ca pâcla spre pământ.
După ce aceasta se risipi, fură de zece ori mai veseli ca înainte, de ușurare că scăpaseră de Scrooge cel Rău. Cratchit îi anunță că avea în vedere o slujbă pentru conașul Peter, de pe urma căreia, dacă o va obține, va aduce în casă cinci șilingi și sase peni pe săptămână. Cei doi Cratchiți mititei hohotiră de râs la ideea că Peter va fi om de afaceri, iar Peter însuși privea focul dintre gulerele lui, cufundat în gânduri, de parcă ar fi chibzuit ce investiții să prefere când va intra în posesia acelui uluitor venit. Martha, care era o biată ucenică la o modistă, le povesti apoi ce fel de muncă trebuia să facă și câte ore lucra la întinderea unei pălării și cum avea de gând să zacă în pat în dimineața zilei următoare, ca să se odihnească și ea ca lumea; în ziua următoare fiind sărbătoare, putea să stea acasă. Le mai povesti că în urmă cu câteva zile văzuse o contesă și un lord și că lordul era „cam cât Peter de înalt", la care Peter își trase gulerele atât de sus, că dacă ați fi fost de față, nu i-ați mai fi zărit capul, în tot acest timp, castanele și vasul cu crușon trecură din mână în mână; și curând după aceea, se auzi glăsciorul plângăcios al lui Tim Degețel cântând un cântecel despre un copil rătăcit printre nămeți și îl cântă chiar foarte bine.
Nu era nicidecum o atmosferă distinsă. Nu alcătuiau un tablou frumos de familie, nu erau bine îmbrăcați, încălțările lor nu erau nici pe departe rezistente la apă, hainele lor erau sărăcăcioase, iar Peter era probabil familiarizat, ba chiar mai mult ca sigur că era, cu muntele de pietate.
Dar erau fericiți, recunoscători, se înțelegeau bine și erau mulțumiți de ziua aceea și când dispărură, părând și mai fericiți în lumina strălucitoare răspândită la despărțire de torța duhului, Scrooge rămase până în ultima clipă cu privirea ațintită asupra lor, îndeosebi asupra lui Tim Degețel.
Se întunecase de-acum și ningea zdravăn, și în timp ce Scrooge și duhul străbăteau străzile, strălucirea focului care trosnea în bucătării, saloane și în tot felul de odăi, era o adevărată minune, într-o casă, pâlpâitul flăcărilor dezvăluia pregătirile pentru o masă intimă, cu mâncăruri fierbinți, aburind în fața focului, în timp ce draperiile roșii și grele erau trase pentru a alunga frigul și întunericul de afară, în altă parte, copiii dădeau buzna afară, în zăpadă, ca să-și întâmpine surorile și frații căsătoriți, verii, unchii și mătușile, întrecându-se care să ajungă primul la ei. Într-o casă, pe transperante se zăreau umbrele oaspeților care se adunau, în alta, un grup de fete frumoase, toate cu glugile pe cap și cu ciuboțele îmblănite, sporovăind de-a valma, se furișa spre casa învecinată, unde, vai de burlacul care le văzu dând iama vrăjitoare viclene, știau ele ce știau ca o văpaie!
Dar dacă te-ai fi luat după numărul celor care se îndreptau spre adunări prietenești, ai fi crezut poate că acasă nu mai era nimeni care să-i întâmpine când vor ajunge, deși orice casă s-ar fi cuvenit să aștepte musafiri și să-și îndese sobele până la jumătatea coșurilor. Binecuvântat fie duhul, că tare se mai bucura! Își dezgolea pieptul pe toată lățimea lui, își deschidea palma încăpătoare și continua să plutească, revărsând cu generozitate veselia lui luminoasă și nevinovată oriunde ajungea! Chiar și lampagiul care alerga în fața lui, presărând strada întunecată cu stropi de lumină, și care era îmbrăcat frumos pentru a petrece și el seara undeva, râse zgomotos când duhul trecu, deși habar nu avea lampagiul că însoțitorul lui era însuși Crăciunul!
Dar apoi, fără ca duhul să-l prevină pe Scrooge în vreun fel, se pomeniră pe un deal mohorât și pustiu, pe care erau răspândite grămezi monstruoase de piatră grosolană, de parcă acolo ar fi fost un cimitir de uriași, iar apa se prelingea oriunde poftea, sau s-ar fi prelins, dacă gerul n-ar fi ținut-o captivă, și nimic nu creștea acolo decât mușchi, grozamă și iarbă aspră, țepoasă, în jos, spre apus, soarele lăsase o dâră de foc roșiatic, care clipi o secundă peste pustietatea aceea, ca un ochi posac, și apoi, încruntându-se, coborî tot mai jos, tot mai jos, până ce se pierdu în bezna adâncă a nopții negre.
― Ce-i aici? întrebă Scrooge.
―Un loc unde trăiesc minerii care trudesc în măruntaiele pământului, îi răspunse duhul. Dar ei mă cunosc. Privește!
Se văzu o lumină licărind la fereastra unei colibe și ei înaintară repede spre ea. Trecând prin zidul de lut și piatră, găsiră un grup vesel, adunat în jurul unui foc strălucitor. Un bărbat tare bătrân și o femeie, împreună cu copiii lor și copiii copiilor lor și încă o generație pe deasupra, toți gătiți cu haine vesele de sărbătoare. Cu un glas care acoperea rareori vuietul vântului ce bătea peste pustietatea stearpă, bătrânul le cânta un cântec de Crăciun fusese un cântec vechi încă de pe vremea copilăriei lui și din când în când cântau toți cu el, în cor. Cu egală precizie, bătrânul se înviora și cânta tare când ei își înălțau glasurile, pentru ca apoi puterile să-l părăsească din nou când vocile încetau.
Duhul nu zăbovi acolo și îl îndemnă pe Scrooge să se țină de mantia lui și, trecând pe deasupra dealului, se grăbiră încotro? Doar nu spre mare? Ba da, spre mare. Spre groaza lui, Scrooge văzu, privind înapoi, ultima bucățică de pământ, un șir înfricoșător de stânci, în spatele lor, și deodată, îl asurzi vuietul valurilor care se rostogoleau și mugeau, dezlănțuindu-se printre grotele pe care le căscaseră și încercând cu furie să sape pământul.
Sus, pe un recif mohorât de stânci prăvălite una peste alta, cam la o leghe de țărmul de care se spărgeau și se izbeau cu sălbăticie valurile tot anul, se înălța un far singuratic. Grămezi uriașe de alge erau agățate de poalele sale și, în jurul lui, păsările furtunii zămislite de vânt, am putea crede, așa cum algele ar putea fi zămislite de apă se înălțau și coborau, ca valurile pe care le atingeau în zbor.
Dar chiar și acolo, doi bărbați care păzeau farul făcuseră un foc, care arunca o rază de lumină pe marea cumplită, prin crăpătura din zidul gros de piatră. Prinzându-și mâinile bătătorite pe deasupra mesei grosolane la care ședeau, își urară Crăciun fericit, ciocnind cănile cu grog, și unul din ei, cel mai bătrân, cu fața înăsprită și brăzdată de vreme rea, ca figura sculptată de la prova unei vechi corăbii, înălță un cântec năprasnic, aidoma furtunii.
Din nou, fantoma porni iute mai departe, pe deasupra mării negre, fremătătoare mai departe, tot mai departe până ce, îndepărtându-se de țărmuri, după cum îi spuse lui Scrooge, coborâră pe o corabie. Se instalară lângă timonierul de la cârmă, lângă marinarul de veghe și lângă ofițerii care făceau de cart; niște siluete întunecate, fantomatice, în diverse atitudini, dar fiecare fredona o melodie de Crăciun, avea un gând de Crăciun sau îi povestea în șoaptă tovarășului său despre o zi de Crăciun de odinioară, de care se legau speranțele de a ajunge acasă. Și fiecare om aflat la bord, fie el treaz sau adormit, bun sau rău, avusese pentru ceilalți, în acea zi, o vorbă mai bună decât în toate zilele anului, luase parte într-un fel oarecare la sărbătorirea ei și își amintise de cei cărora le ducea grija de departe, știind că ei se gândeau cu bucurie la el.
A fost o mare surpriză pentru Scrooge, care asculta gemetele vântului și se gândea la solemnitatea călătoriei lor prin întunericul singuratic, deasupra unui hău necunoscut, ale cărui străfunduri erau taine la fel de profunde ca moartea, a fost o mare surpriză pentru Scrooge, absorbit de toate acestea, să audă un râs viguros. Surpriza a fost și mai mare, când Scrooge își dădu seama că aparținea propriului său nepot și se pomeni într-o încăpere luminoasă, uscată, strălucitoare, cu duhul lângă el, zâmbind și spunându-i din priviri aceluiași nepot că e mulțumit de el.
― Ha! Ha! râse nepotul lui Scrooge. Ha, ha, ha!
Dacă se întâmplă, deși e aproape cu neputință, să cunoașteți un om mai înzestrat pentru a râde decât nepotul lui Scrooge, tot ce pot să vă spun este că aș vrea să-l cunosc și eu. Vă rog să mi-l prezentați și voi fi încântat să-l cunosc.
Există o dreaptă, egală și nobilă rânduială a lucrurilor în faptul că, după cum se răspândesc boala și necazurile, tot așa nimic nu e mai irezistibil și contagios ca râsul și buna dispoziție, în timp ce nepotul lui Scrooge râdea, ținându-se de burtă, rotindu-și capul și schimonosindu-și fața în cele mai ciudate grimase, nepoata lui Scrooge prin alianță râdea cu aceeași poftă ca și el. Iar prietenii adunați la ei nu se lăsau deloc mai prejos și râdeau în hohote.
― Ha, ha! Ha, ha, ha, ha!
― A zis despre Crăciun că e un moft, zău așa! strigă nepotul lui Scrooge. Și o spunea cu convingere!
― Să-i fie rușine, Fred! spuse indignată nepoata lui Scrooge. Să le dea Dumnezeu sănătate femeilor, căci nu fac nimic pe jumătate. Ele iau lucrurile în serios.
Era foarte frumușică, poate chiar prea frumușică. Avea o față splendidă, plină de gropițe și tot timpul mirată, o guriță ca o cireașă, care părea a fi făcută pentru a fi sărutată și fără îndoială că așa era; mai avea tot felul de punctișoare adorabile pe bărbie, care se topeau unul în celălalt când râdea, și cea mai însorită pereche de ochi pe care ați văzut-o vreodată pe chipul unei ființe, într-un cuvânt, era, cum ați spune, o femeie care te ațâță; dar te și mulțumește, totodată. O, da, care te mulțumește perfect.
― E un bătrânel cu haz, spuse nepotul lui Scrooge. ăsta-i adevărul, și ar putea fi mai prietenos, într-adevăr. Dar răul pe care îl face o să-i aducă pedeapsa și n-am nimic de spus împotriva lui.
― Sunt sigură că este foarte bogat, Fred, insinuă nepoata lui Scrooge. Cel puțin, așa-mi spui tu mereu.
― Și ce-i cu asta, draga mea? spuse nepotul lui Scrooge. Averea nu-i este de nici un folos. Nu face nimănui bine cu ea. Nu-și face viața mai ușoară cu ajutorul ei. Nu are mulțumirea de a se gândi ha, ha, ha! Că ne va blagoslovi vreodată cu ea.
― Eu nu am răbdare cu el, observă nepoata lui Scrooge.
Surorile nepoatei lui Scrooge și toate celelalte doamne erau de aceeași părere.
― O, ba eu am! spuse nepotul lui Scrooge. Mi-e milă de el, nu m-aș putea supăra pe el, nici dacă aș vrea. Cine suferă de pe urma toanelor lui? Întotdeauna el însuși. S-a încăpățânat să-și bage în cap că nu ne poate suferi și nu va veni la noi la masă. Și care este urmarea? Nu pierde cine știe ce ospăț.
― Ba cred că pierde o masă foarte bună, interveni nepoata lui Scrooge.
Toți ceilalți spuseră același lucru și se cuvine să socotim că ei vorbeau cu pricepere, fiindcă tocmai terminaseră de mâncat și, cu desertul pe masă, se adunaseră în jurul focului, la lumina lămpii.
― Ei, mă bucur s-aud asta, spuse nepotul lui Scrooge, pentru că nu prea am încredere în tinerele gospodine. Tu ce părere ai, Topper?
Era limpede că Topper pusese ochii pe una dintre surorile nepoatei lui Scrooge, fiindcă răspunse că un burlac e un biet proscris, care nu e îndrituit să-și spună părerea asupra acestui subiect. La auzul acestor vorbe, sora nepoatei lui Scrooge cea durdulie, cu șal de dantelă, cu trandafirași roși.
― Te rog să continui, Fred, spuse nepoata lui Scrooge, bătând din palme.
Niciodată nu termină ce are de spus. E un băiat tare caraghios!
Nepotul lui Scrooge izbucni din nou în râs și, fiindcă era cu neputință să scapi de contaminare, deși sora cea durdulie se strădui, cu ajutorul oțetului aromatic, exemplul lui fu urmat în unanimitate.
― Voiam doar să spun, continuă nepotul lui Scrooge, că urmarea antipatiei lui față de noi și a refuzului de a se înveseli cu noi este, cred eu, faptul că pierde niște momente plăcute, care nu i-ar fi prins rău. Sunt sigur că astfel a pierdut o companie plăcută, pe care n-o poate găsi nici în gândurile lui, nici în biroul vechi și mucegăit sau în odăile lui prăfuite. Eu am de gând să-i ofer același prilej în fiecare an, fie că-i place sau nu, fiindcă mi-e milă de el. Poate să bombăne până crapă împotriva Crăciunului, dar e cu neputință să nu-și facă o părere mai bună despre el îl provoc pe tema asta dacă o să se pomenească an de an cu mine la el acasă, întrebându-l vesel: „Ce mai faci, unchiule Scrooge?" Și dacă asta îl va face să-i dăruiască amărâtului lui de copist cincizeci de lire, voi fi izbândit ceva. Și cred că ieri l-am zguduit.
Le veni lor rândul să râdă la gândul că el îl zguduise pe Scrooge. Dar fiind un om bun la suflet și nesinchisindu-se de ce râdeau, numai să râdă oricum, îi încuraja să se veselească și le turnă tuturor de băut cu dragă inimă.
După ceai, au făcut puțină muzică. Căci erau o familie muzicală, și vă asigur că știau ce fac când cântau un cântec pentru trei sau patru voci, cu refren: îndeosebi Topper, care putea să bubuie la nesfârșit în registrul grav, ca un bas foarte bun, fără să i se umfle venele de pe frunte sau să se facă roșu ca un rac. Nepoata lui Scrooge cânta bine la harpă, și cântă, printre alte melodii, o arietă simplă (un fleac, puteai învăța s-o fluieri în două minute), pe care o știa copilul care îl adusese pe Scrooge de la internat, după cum îi amintise Fantoma Crăciunurilor Trecute. Când răsunară acordurile acestei muzici, tot ce-i arătase fantoma îi veni în minte, se înduioșa tot mai mult, și se gândi că, dacă ar fi ascultat-o mai des, cu ani în urmă, ar fi putut înclina bunătatea vieții spre propria lui fericire cu propriile lui mâini, fără a recurge la lopata groparului care îl înmormântase pe Jacob Marley.
Dar nu-și dedicară toată seara muzicii. După un timp se apucară să joace gajurile, căci e bine să fim copii uneori și nu e moment mai potrivit decât Crăciunul, de vreme ce marele său Întemeietor era și el copil. Dar stați puțin! Mai întâi s-au jucat de-a baba-oarba. De bună seamă! Și nu pot să cred că Topper era cu adevărat orb, așa cum nu pot să cred că avea ochi în ghete. Părerea mea este că a fost o înțelegere între el și nepotul lui Scrooge, și că știa și Fantoma Crăciunului Prezent. Felul în care se ținea după sora cea durdulie cu șal de dantelă era pur și simplu o insultă adusă credulității ființei umane. Răsturna vătraiele, se împiedica de scaune, se ciocnea de pian, se sufoca între perdele și oriunde se avânta ea, hop și el! Știa întotdeauna unde era sora cea durdulie. Nu prindea niciodată pe altcineva. Dacă v-ați fi lovit de el, așa cum se loviră câțiva dintre ei, și ați fi rămas pe loc, el s-ar fi prefăcut că încearcă să vă apuce, ceea ce ar fi fost o jignire pentru priceperea voastră, și ar fi cotit-o de îndată în direcția în care se afla sora durdulie. Ea striga mereu că nu e cinstit și, într-adevăr, nu era. Dar când, în sfârșit, o prinse, după ce ea își fluturase în zadar fusta de mătase foșnitoare prin fața lui și el izbuti s-o înghesuie într-un colț, de unde nu mai avu scăpare, atunci, comportarea lui fu cât se poate de mârșavă. Căci prefăcătoria lui era josnică, monstruoasă: se făcea că n-o recunoaște, se făcea că trebuie să-i pipăie boneta, ba mai mult, să se asigure de identitatea ei, vârându-i un anumit inel pe deget și agățându-i un anumit lanț la gât. Fără îndoială că ea i-a comunicat părerea ei, când, aflându-se în preajmă un alt orb, s-au retras în mare intimitate, după perdele.
Nepoata lui Scrooge nu luă parte la jocul de-a baba-oarba, fiind instalată comod într-un fotoliu mare, cu scăunel pentru picioare, într-un colțișor plăcut, unde Fantoma și Scrooge stăteau în spatele ei. Dar intră în jocul gajurilor, arătându-și pe deplin măiestria cu toate literele alfabetului. Ca și la jocul “cum, când și unde", fu nemaipomenită și, spre bucuria ascunsă a nepotului lui Scrooge, le bătu măr pe surorile ei, deși ele erau fete istețe, după cum v-ar fi putut spune Topper. Să fi fost acolo vreo douăzeci de persoane, tineri și bătrâni, dar toți jucau, și juca și Scrooge, căci, absorbit de ceea ce se petrecea în fața ochilor lui, uitase cu totul că glasul lui nu ajungea la urechile lor și uneori își spunea și el părerea și adesea chiar ghicea foarte corect, căci nici cel mai ascuțit ac, nici acul de Whitechapel, garantat să nu i se rupă urechea, nu era mai ascuțit ca mintea lui Scrooge, deși se prefăcea greu de cap.
Fantoma se bucură mult să-l vadă într-o asemenea dispoziție și îl privea cu atâta bunăvoință, că Scrooge se rugă de el, ca un copil, să-i fie îngăduit să mai stea până ce vor pleca musafirii. Dar duhul spuse că asta nu se putea.
― Uite, încep un nou joc, spuse Scrooge. Numai o jumătate de ceas, duhule, doar atât!
Era un joc care se cheamă “da și nu", în care nepotul lui Scrooge trebuia să se gândească la ceva și ceilalți trebuiau să ghicească la ce, iar el răspundea la întrebările lor numai cu da sau nu, după cum era cazul. Tirul iute de întrebări la care fu supus scoase la iveală că el se gândea la un animal, un animal viu, un animal cam nesuferit, un animal sălbatic, un animal care mârâia și mormăia uneori, uneori vorbea, trăia la Londra, umbla pe străzi, dar nu era arătat oamenilor, nu era dus de nimeni în lanț, nu trăia într-o menajerie, nu era omorât în piață și nu era nici cal, nici măgar, vacă sau taur, nici tigru, câine, porc, pisică sau urs. La fiecare nouă întrebare care i se punea, nepotul nostru izbucnea iarăși și iarăși în hohote de râs, și într-atâta se umflă de râs, că fu nevoit să se ridice de pe canapea și să bată din picioare, în cele din urmă, sora cea durdulie, cuprinsă de aceeași veselie, strigă:
― Am descoperit! Știu ce este, Fred! Știu ce este!
― Ce este? strigă Fred.
― E unchiul tău, Scrooge!
Și chiar așa era. Sentimentul general era de admirație, deși câțiva obiectară că răspunsul la „este un urs?" ar fi trebuit să fie “da"; dat fiind că un răspuns negativ a fost suficient pentru a le abate gândurile de la domnul Scrooge, presupunând că le-ar fi dat vreodată prin minte să se gândească la el.
― A fost pentru noi un prilej de mare veselie, spuse Fred, așa că am fi niște nerecunoscători dacă n-am bea în sănătatea lui. Uite că se nimerește să avem în clipa asta în mână un pahar cu vin fiert, așa că eu propun să-l bem în sănătatea unchiului Scrooge!
― Fie! In sănătatea unchiului Scrooge! strigară toți.
― Îi urăm moșului, oricum ar fi el, un Crăciun fericit și un An Nou bun! spuse nepotul lui Scrooge. De la mine n-ar primi închinarea, dar eu tot beau în sănătatea unchiului Scrooge!
Unchiul Scrooge se înveselise pe nesimțite și inima îi devenise atât de ușoară, că ar fi răspuns și el cu o închinare grupului care nu știa de prezența lui, dacă duhul i-ar fi dat răgaz. Dar întreaga scenă se risipi în răsuflarea ultimului cuvânt rostit de nepotul lui, și astfel, el și duhul porniră din nou în peregrinările lor.
Multe au văzut, departe au mers și multe cămine au vizitat, dar întotdeauna cu un sfârșit fericit. Duhul stătea la căpătâiul bolnavilor, și ei se înveseleau, în țări străine, și oamenii se simțeau aproape de casă, lângă bărbații care luptau, și aceștia deveneau răbdători, având speranțe mai mari, lângă săraci, si aceștia se simțeau bogați, în aziluri, în spitale, în închisori, în toate adăposturile celor necăjiți, unde omul vanitos, în scurtul lui elan de autoritate, nu poruncise să se încuie ușa, lăsându-l pe duh pe afară, el și-a împărțit harul și i-a dat învățătură lui Scrooge.
A fost o noapte lungă, dacă a fost doar o noapte căci Scrooge avea îndoielile lui în această privință, întrucât sărbătoarea Crăciunului părea a se fi concentrat în perioada de timp pe care o petrecuseră împreună. Era ciudat și că, în timp ce înfățișarea lui Scrooge rămânea neschimbată, duhul îmbătrânea, îmbătrânea vizibil. Scrooge observase această schimbare, dar nu spusese nimic, până când, plecând de la o petrecere de copii din seara de Bobotează și privindu-l pe duh, în timp ce stăteau împreună într-un loc deschis, observă că încărunțise.
― Atât de puțin trăiesc duhurile? întrebă Scrooge.
― Viața mea pe acest glob este foarte scurtă, răspunse fantoma. Se sfârșește în noaptea asta.
― În noaptea asta! strigă Scrooge.
― În noaptea asta, la ora douăsprezece. Ascultă! Clipa se apropie. În clipa aceea, clopotele băteau trei sferturi înainte de douăsprezece.
― Iartă-mă dacă nu sunt îndrituit la această întrebare, spuse Scrooge, cu privirea pironită pe mantia duhului, dar zăresc ceva ciudat și care nu-ți aparține, ieșindu-ți de sub pulpane. Este un picior sau o gheară?
― Ar putea fi o gheară, căci are carne pe ea, răspunse cu tristețe duhul.
Privește aici!
Dintre faldurile mantiei ieșiră la iveală doi copii, prăpădiți, jalnici, înfricoșători, hidoși, amărâți. Îngenuncheaseră la picioarele lui și i se agățaseră de marginea veșmântului.
― Privește aici, omule! Privește aici, jos! exclamă duhul.
Erau un băiat și o fată. Gălbejiți, costelivi, încruntați, cumpliți, dar și prosternați, în umilința lor. Acolo unde grandioasa tinerețe ar fi trebuit să le deseneze trăsăturile și să le coloreze cu vopselele sale cele mai proaspete, o mână putredă și zbârcită le schimonosise și le zdrențuise. Acolo unde ar fi trebuit să troneze îngerii, pândeau, rânjind amenințător, diavolii. Nici o schimbare, nici o degradare, nici o pervertire a naturii umane, oricât de profundă, prin toate misterele minunatei creații, nu zămislește monștri nici pe jumătate atât de oribili și de înspăimântători. Scrooge se trase înapoi, îngrozit. După ce îi arătă în felul acesta, duhul încercă să spună că erau copii buni, dar vorbele lui preferară să se înece singure decât să fie părtașe la o minciună atât de uriașă.
― Duhule, sunt ai tăi? Atât a putut să spună Scrooge.
― Sunt ai Omului, spuse duhul, coborându-și privirea spre ei. Și se agăța de mine, apărându-se de tații lor. Băiatul este Ignoranța. Fata este Sărăcia. Ferește-te de amândoi și de toți cei din stirpea lor, dar îndeosebi ferește-te de acest băiat, căci pe fruntea lui vezi că stă scris Moarte, dacă nu cumva inscripția a fost ștearsă. Reneagă-l! strigă duhul, întinzând mâna spre oraș. Ponegrește-i pe cei care ți-o spun! Acceptă-l pentru scopurile tale nefirești și înrăutățește-l! Și așteaptă sfârșitul!
― Nu au nici o scăpare, nici un leac nu există pentru ei? strigă Scrooge.
― Nu mai există închisori? spuse duhul, răspunzându-i pentru ultima oară cu propriile lui cuvinte. Nu există aziluri?
Clopotul bătu miezul nopții.
Scrooge se uită în jurul lui după fantomă și nu o văzu. Când ecoul ultimului dangăt se stinse, își aminti prezicerea bătrânului Jacob Marley și, ridicându-și privirea, zări o nălucă grasă, cu mantie și glugă, venind spre el, ca pâcla spre pământ.
|
CAPITOLUL 3
|
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
