Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupery (capitolele 11, 12, 13, 14, 15)
Citește online capitolele 11, 12, 13, 14, 15 din povestea pentru copii "Micul Prinț" scrisă de scriitorul francez Antoine de Saint-Exupery. Citește capitolele 11, 12, 13, 14, 15 din povestirea "Micul Prinț" în care micul prinț se întâlnește cu un admirator. El se întâlnește cu vanitosul și îi spune că îi place pălăria acestuia, iar vanitosul îi spune că își salută admiratorii cu ea, însă din păcate pe aici nu trece nimeni.
Citește capitolele 11, 12, 13, 14, 15 din povestea "Micul Prinț"
XI
Pe cea de-a doua planetă trăia un vanitos.
Pe cea de-a doua planetă trăia un vanitos.
- Aha! Aha! Iată că vine un admirator! strigă de departe vanitosul, de îndată ce-l zări pe micul prinţ.
Căci, pentru vanitoşi, oamenii ceilalţi nu sunt decât nişte admiratori.
- Bună ziua, zise micul prinţ. Nostimă pălărie mai aveţi!
- Pentru salut, răspunse vanitosul. Salut cu ea când sunt aclamat. Din nefericire, pe aici nu trece nimeni niciodată.
- Da? făcu micul prinţ, care nu înţelegea.
- Loveşte-ţi palmele una de alta, îl sfătui atunci vanitosul.
Micul prinţ îşi lovi palmele vanitosul salută cu modestie, ridicându-şi pălăria.
„E mai cu haz aici decât la rege”, îşi zise micul prinţ. Şi iarăşi începu să-şi lovească palmele una de alta... Vanitosul începu şi el să salute, ridicându-şi pălăria.
După ce trecură astfel cinci minute, pe micul prinţ îl obosi monotonia jocului.
- Şi, pentru ca pălăria să cadă jos, întrebă el, ce-ar fi de făcut?
Vanitosul însă nu-l auzi. Vanitoşii nu aud niciodată decât laudele.
- Mă admiri într-adevăr atât de mult? îl întrebă el pe micul prinţ.
- Ce înseamnă „a admira”?
- A admira înseamnă a recunoaşte că eu sunt omul cel mai frumos, cel mai bine îmbrăcat, cel mai bogat şi cel mai inteligent de pe planetă.
- Dar tu eşti singur pe planeta ta!
- Fă-mi această plăcere. Admiră-mă totuşi!
- Te admir, zise micul prinţ ridicând uşor din umeri, dar la ce-ţi poate folosi lucrul acesrta?
Şi micul prinţ plecă.
„Oamenii mari, de bună seamă, sunt tare ciudaţi”, îşi spuse el cu nevinovăţie, continuându-şi călătoria.
Căci, pentru vanitoşi, oamenii ceilalţi nu sunt decât nişte admiratori.
- Bună ziua, zise micul prinţ. Nostimă pălărie mai aveţi!
- Pentru salut, răspunse vanitosul. Salut cu ea când sunt aclamat. Din nefericire, pe aici nu trece nimeni niciodată.
- Da? făcu micul prinţ, care nu înţelegea.
- Loveşte-ţi palmele una de alta, îl sfătui atunci vanitosul.
Micul prinţ îşi lovi palmele vanitosul salută cu modestie, ridicându-şi pălăria.
„E mai cu haz aici decât la rege”, îşi zise micul prinţ. Şi iarăşi începu să-şi lovească palmele una de alta... Vanitosul începu şi el să salute, ridicându-şi pălăria.
După ce trecură astfel cinci minute, pe micul prinţ îl obosi monotonia jocului.
- Şi, pentru ca pălăria să cadă jos, întrebă el, ce-ar fi de făcut?
Vanitosul însă nu-l auzi. Vanitoşii nu aud niciodată decât laudele.
- Mă admiri într-adevăr atât de mult? îl întrebă el pe micul prinţ.
- Ce înseamnă „a admira”?
- A admira înseamnă a recunoaşte că eu sunt omul cel mai frumos, cel mai bine îmbrăcat, cel mai bogat şi cel mai inteligent de pe planetă.
- Dar tu eşti singur pe planeta ta!
- Fă-mi această plăcere. Admiră-mă totuşi!
- Te admir, zise micul prinţ ridicând uşor din umeri, dar la ce-ţi poate folosi lucrul acesrta?
Şi micul prinţ plecă.
„Oamenii mari, de bună seamă, sunt tare ciudaţi”, îşi spuse el cu nevinovăţie, continuându-şi călătoria.
XII
Pe planeta următoare trăia un beţiv. Vizita fu aici foarte scurtă, însă ea îl cufundă pe micul prinţ într-o adâncă amărăciune.
Pe planeta următoare trăia un beţiv. Vizita fu aici foarte scurtă, însă ea îl cufundă pe micul prinţ într-o adâncă amărăciune.
- Ce faci acolo? îi spuse beţivului, pe care îl găsi şezând tăcut în faţa unei grămezi de sticle goale şi a unei grămezi de sticle pline.
- Beau, răspunse beţivul cu un aer jalnic.
- Şi de ce bei? îl întrebă micul prinţ.
- Ca să uit, răspunse beţivul.
- Ce să uiţi? îl cercetă micul prinţ, căruia i se şi făcuse milă de el.
- Ca să uit că mi-e ruşine, mărturisi beţivul, lăsându-şi capul în jos.
- Şi de ce să-ţi fie ruşine? întrebă micul prinţ, dorind să-i vină în ajutor.
- Ruşine că beau, încheie beţivul, care se ferecă pentru totdeauna în tăcerea lui.
Şi micul prinţ plecă, năucit.
„Oamenii mari, de bună seamă, sunt foarte ciudaţi”, îşi spuse el, continuându-şi călătoria.
- Beau, răspunse beţivul cu un aer jalnic.
- Şi de ce bei? îl întrebă micul prinţ.
- Ca să uit, răspunse beţivul.
- Ce să uiţi? îl cercetă micul prinţ, căruia i se şi făcuse milă de el.
- Ca să uit că mi-e ruşine, mărturisi beţivul, lăsându-şi capul în jos.
- Şi de ce să-ţi fie ruşine? întrebă micul prinţ, dorind să-i vină în ajutor.
- Ruşine că beau, încheie beţivul, care se ferecă pentru totdeauna în tăcerea lui.
Şi micul prinţ plecă, năucit.
„Oamenii mari, de bună seamă, sunt foarte ciudaţi”, îşi spuse el, continuându-şi călătoria.
XIII
Cea de-a patra planetă era locuită de un businessman. Omul acesta era atât de ocupat, încât nici nu-şi înălţă capul când sosi micul prinţ.
- Bună ziua, spuse micul prinţ. Vi s-a stins ţigara.
- Trei cu doi fac cinci. Cinci şi cu şapte, doisprezece. Doisprezece şi cu trei, cincisprezece. Bună ziua. Cincisprezece şi cu şapte, douăzeci şi doi. Douăzeci şi doi şi cu şase, douăzeci şi opt. N-am timp s-o aprind. Douăzeci şi şase şi cu cinci, treizeci şi unu. Uff! Face, deci, cinci sute unu milioane, şase sute douăzeci şi două de mii, şapte sute treizeci şi una.
Cea de-a patra planetă era locuită de un businessman. Omul acesta era atât de ocupat, încât nici nu-şi înălţă capul când sosi micul prinţ.
- Bună ziua, spuse micul prinţ. Vi s-a stins ţigara.
- Trei cu doi fac cinci. Cinci şi cu şapte, doisprezece. Doisprezece şi cu trei, cincisprezece. Bună ziua. Cincisprezece şi cu şapte, douăzeci şi doi. Douăzeci şi doi şi cu şase, douăzeci şi opt. N-am timp s-o aprind. Douăzeci şi şase şi cu cinci, treizeci şi unu. Uff! Face, deci, cinci sute unu milioane, şase sute douăzeci şi două de mii, şapte sute treizeci şi una.
- Cinci sute de milioane de ce?
- Hai? Tot aicea eşti? Cinci sute de milioane... nu mai ştiu... Am atâta treabă! Eu sunt un om serios, nu mă ţin de baliverne! Doi şi cu cinci, şapte...
- Cinci sute de milioane de ce? stărui micul prinţ, care în viaţa lui nu renunţase la o întrebare, de vreme ce-o pusese.
Businessmanul îşi înălţă capul:
- În cincizeci şi patru de ani, de când trăiesc pe planeta aceasta, n-am fost deranjat decat în trei rânduri. Prima oară, acum douăzeci şi doi de ani, când a picat, Dumnezeu ştie de unde, un cărăbuş. Făcea un zgomot îngrozitor. Şi am greşit de patru ori la o adunare. A doua oară, acum unsprezece ani, din pricina unei crize de reumatism. Eu nu fac mişcare. Nu am timp de hoinăreală. Sunt un om serios! A treia oară... iacă-t-o! Cum ziceam, cinci sute unu milioane...
- Milioane de ce?
Businessmanul înţelese că nu era nici o speranţă să fie lăsat în pace:
- Milioane de lucruri din celea mărunte, care se văd câteodată pe cer.
- Muşte?
- Ba nu, mărunte şi care strălucesc.
- Albine?
- Ba nu. Mărunte, aurii şi care-i fac pe alde pierde-vară să viseze. Eu însă sunt un om serios! Nu mai am timp să mă pierd în visări.
- Aha! Stele?
- Chiar aşa. Stele.
- Şi ce faci cu cinci sute de milioane de stele?
- Cinci sute unu milioane, şase sute douăzeci şi două de mii, şapte sute treizeci şi una. Eu sunt un om serios, un om precis.
- Şi ce faci cu stelele astea?
- Ce fac cu ele?
- Da.
- Nimic. Le stăpânesc.
- Eşti stăpânul stelelor?
- Da.
- Dar abia am cunoscut un rege, care...
- Regii nu stăpânesc. Ei „domnesc” peste... E cu totul altceva.
- Şi la ce-ţi foloseşte dacă eşti stăpânul stelelor?
- Îmi foloseşte ca să fiu bogat. Ca să cumpăr alte stele, când cineva le descoperă.
„Ăsta, îşi zise micul prinţ, gândeşte cam ca beţivanul de-adineauri.” Îi mai puse totuşi câteva întrebări:
- Cum poate cineva să stăpânească stelele?
- Ale cui stele? răspunse morocănos businessmanul.
- Nu ştiu. Ale nimănui.
- Atunci sunt ale mele, deoarece eu m-am gandit primul la lucrul asta.
- Şi e de ajuns?
- Bineînţeles. Când găseşti un diamant, care nu-i al nimănui, e al tău. Când găseşti o insulă, care nu-i a nimănui, e a ta. Când ai cel dintâi o idee, o brevetezi: e a ta. Aşa că eu sunt stăpânul stelelor, pentru că nimeni, înaintea mea, nu s-a gândit vreodată să le stăpânească.
- Asta aşa e, zise micul prinţ. Şi ce faci cu ele?
- Le administrez. Le socotesc şi iar le socotesc, zise businessmanul. Nu-i deloc uşor. Eu sunt însă un om serios!
Micul prinţ nu se mulţumi cu atât.
- Eu, dacă am un fular, pot să-l pun la gât şi să-l iau cu mine. Daca am o floare, pot s-o culeg şi s-o iau cu mine. Tu însă nu poţi să culegi stelele!
- Nu, dar pot să le depun la bancă.
- Cum adică?
- Adică scriu pe o bucată de hârtie câte stele am. Şi pe urmă, hârtia asta o încui într-un sertar.
- Şi asta-i tot?
- E de-ajuns!
„Are haz, se gândi micul prinţ. E destul de poetic. Dar nu e prea serios.”
Cu privire la lucrurile serioase, micul prinţ avea părerile lui, foarte deosebite de părerile oamenilor mari.
- Eu, mai zise el, am o floare, pe care o stropesc în fiecare zi. Am trei vulcani, pe care-i curăţ în fiecare săptămână. Căci îl curaţ şi pe cel stins. Nu se ştie niciodată. Vulcanii trag folos, după cum trage folos şi floarea mea din faptul că eu sunt stăpânul lor. Tu însă nu le eşti de folos stelelor...
Businessmanul deschise gura, dar nu găsi nici un raspuns, iar micul prinţ plecă.
„Oamenii mari, de bună seamă, sunt nemaipomenit de ciudaţi”, îşi spuse el cu nevinovăţie, continuându-şi călătoria.
- Hai? Tot aicea eşti? Cinci sute de milioane... nu mai ştiu... Am atâta treabă! Eu sunt un om serios, nu mă ţin de baliverne! Doi şi cu cinci, şapte...
- Cinci sute de milioane de ce? stărui micul prinţ, care în viaţa lui nu renunţase la o întrebare, de vreme ce-o pusese.
Businessmanul îşi înălţă capul:
- În cincizeci şi patru de ani, de când trăiesc pe planeta aceasta, n-am fost deranjat decat în trei rânduri. Prima oară, acum douăzeci şi doi de ani, când a picat, Dumnezeu ştie de unde, un cărăbuş. Făcea un zgomot îngrozitor. Şi am greşit de patru ori la o adunare. A doua oară, acum unsprezece ani, din pricina unei crize de reumatism. Eu nu fac mişcare. Nu am timp de hoinăreală. Sunt un om serios! A treia oară... iacă-t-o! Cum ziceam, cinci sute unu milioane...
- Milioane de ce?
Businessmanul înţelese că nu era nici o speranţă să fie lăsat în pace:
- Milioane de lucruri din celea mărunte, care se văd câteodată pe cer.
- Muşte?
- Ba nu, mărunte şi care strălucesc.
- Albine?
- Ba nu. Mărunte, aurii şi care-i fac pe alde pierde-vară să viseze. Eu însă sunt un om serios! Nu mai am timp să mă pierd în visări.
- Aha! Stele?
- Chiar aşa. Stele.
- Şi ce faci cu cinci sute de milioane de stele?
- Cinci sute unu milioane, şase sute douăzeci şi două de mii, şapte sute treizeci şi una. Eu sunt un om serios, un om precis.
- Şi ce faci cu stelele astea?
- Ce fac cu ele?
- Da.
- Nimic. Le stăpânesc.
- Eşti stăpânul stelelor?
- Da.
- Dar abia am cunoscut un rege, care...
- Regii nu stăpânesc. Ei „domnesc” peste... E cu totul altceva.
- Şi la ce-ţi foloseşte dacă eşti stăpânul stelelor?
- Îmi foloseşte ca să fiu bogat. Ca să cumpăr alte stele, când cineva le descoperă.
„Ăsta, îşi zise micul prinţ, gândeşte cam ca beţivanul de-adineauri.” Îi mai puse totuşi câteva întrebări:
- Cum poate cineva să stăpânească stelele?
- Ale cui stele? răspunse morocănos businessmanul.
- Nu ştiu. Ale nimănui.
- Atunci sunt ale mele, deoarece eu m-am gandit primul la lucrul asta.
- Şi e de ajuns?
- Bineînţeles. Când găseşti un diamant, care nu-i al nimănui, e al tău. Când găseşti o insulă, care nu-i a nimănui, e a ta. Când ai cel dintâi o idee, o brevetezi: e a ta. Aşa că eu sunt stăpânul stelelor, pentru că nimeni, înaintea mea, nu s-a gândit vreodată să le stăpânească.
- Asta aşa e, zise micul prinţ. Şi ce faci cu ele?
- Le administrez. Le socotesc şi iar le socotesc, zise businessmanul. Nu-i deloc uşor. Eu sunt însă un om serios!
Micul prinţ nu se mulţumi cu atât.
- Eu, dacă am un fular, pot să-l pun la gât şi să-l iau cu mine. Daca am o floare, pot s-o culeg şi s-o iau cu mine. Tu însă nu poţi să culegi stelele!
- Nu, dar pot să le depun la bancă.
- Cum adică?
- Adică scriu pe o bucată de hârtie câte stele am. Şi pe urmă, hârtia asta o încui într-un sertar.
- Şi asta-i tot?
- E de-ajuns!
„Are haz, se gândi micul prinţ. E destul de poetic. Dar nu e prea serios.”
Cu privire la lucrurile serioase, micul prinţ avea părerile lui, foarte deosebite de părerile oamenilor mari.
- Eu, mai zise el, am o floare, pe care o stropesc în fiecare zi. Am trei vulcani, pe care-i curăţ în fiecare săptămână. Căci îl curaţ şi pe cel stins. Nu se ştie niciodată. Vulcanii trag folos, după cum trage folos şi floarea mea din faptul că eu sunt stăpânul lor. Tu însă nu le eşti de folos stelelor...
Businessmanul deschise gura, dar nu găsi nici un raspuns, iar micul prinţ plecă.
„Oamenii mari, de bună seamă, sunt nemaipomenit de ciudaţi”, îşi spuse el cu nevinovăţie, continuându-şi călătoria.
XIV
Cea de-a cincea planetă era cu totul neobişnuită. Era cea mai mică dintre toate. Cuprindea numai atâta loc cât să încapă pe ea un felinar şi un lampagiu. Micul prinţ nu izbutea să înţeleagă la ce putea fi de folos un felinar şi-un lampagiu undeva, pe cer, pe o planetă fără case şi fără locuitori. Cu toate acestea, îşi spuse:
„Se prea poate ca omul acesta sa fie un nerod. E totuşi mai puţin nerod decât regele, decât vanitosul, decât businessmanul şi decât beţivul. Munca lui măcar are o noimă. Când îşi aprinde felinarul, e ca şi cum ar face să se mai nască o stea sau o floare. Când îşi stinge felinarul, îşi adoarme floarea sau steaua. O îndeletnicire foarte frumoasă. Cu adevărat folositoare de vreme ce-i frumoasă.”
Cea de-a cincea planetă era cu totul neobişnuită. Era cea mai mică dintre toate. Cuprindea numai atâta loc cât să încapă pe ea un felinar şi un lampagiu. Micul prinţ nu izbutea să înţeleagă la ce putea fi de folos un felinar şi-un lampagiu undeva, pe cer, pe o planetă fără case şi fără locuitori. Cu toate acestea, îşi spuse:
„Se prea poate ca omul acesta sa fie un nerod. E totuşi mai puţin nerod decât regele, decât vanitosul, decât businessmanul şi decât beţivul. Munca lui măcar are o noimă. Când îşi aprinde felinarul, e ca şi cum ar face să se mai nască o stea sau o floare. Când îşi stinge felinarul, îşi adoarme floarea sau steaua. O îndeletnicire foarte frumoasă. Cu adevărat folositoare de vreme ce-i frumoasă.”
Când ajunse pe planetă, îl salută cuviincios pe lampagiu:
- Bună ziua. De ce-ai stins felinarul?
- Consemnul, răspunse lampagiul. Bună dimineaţa.
- Cum aşa consemnul?
- Consemnul să-mi sting felinarul. Bună seara.
Şi iar îl aprinse.
- Dar de ce l-ai aprins iar?
- Consemnul, răspunse lampagiul.
- Nu pricep, zise micul prinţ.
- Nu-i nimic de priceput, zise lampagiul. Consemnul e consemn. Bună dimineaţa.
Şi îşi stinse felinarul.
Apoi îşi şterse fruntea cu o batistă cu pătrăţele roşii.
- Am o meserie cumplită. Cândva, avea şi ea o chibzuială. Dimineaţa stingeam, iar seara aprindeam. Îmi rămânea restul zilei, ca să mă odihnesc, şi restul nopţii, ca să dorm...
- Şi pe urmă s-a schimbat consemnul?
- Consemnul nu s-a schimbat, zise lampagiul. Tocmai asta e nenorocirea! De la an la an, planeta s-a învârtit din ce în ce mai repede, iar consemnul nu s-a schimbat!
- Şi-atunci? zise micul prinţ.
- Şi-atunci, pentru că acum se învârteşte o dată pe minut, eu nu mai am o clipă de odihnă. Aprind şi sting o dată pe minut!
- Asta-i nostim! La tine zilele ţin un minut!
- Ba nu e nostim deloc, zise lampagiul. A trecut o lună de când stăm de vorbă.
- O lună?
- Da. Treizeci de minute. Treizeci de zile! Bună seara.
Şi iar aprinse felinarul.
Micul prinţ se uita la el. Îi era drag lampagiul acela atât de credincios consemnului. Îşi aduse aminte de apusurile de soare, în căutarea cărora el însuşi se ducea odinioară, mutându-se cu scaunul din loc. Vru să-şi ajute prietenul:
- Ştii... cunosc eu un mijloc prin care să te odihneşti ori de câte ori vei vrea...
- Totdeauna vreau, zise lampagiul. Căci poţi să fii credincios şi leneş totodată.
Micul prinţ adăugă:
- Planeta ta e atât de mică, încât dacă faci trei salturi, ai înconjurat-o. N-ai decât să umbli mai încet, astfel încât sa fii mereu în soare. Când vei vrea să te odihneşti, umblă... iar ziua are să ţină cât ai să vrei tu.
- Nu-mi ajută mare lucru, zise lampagiul. Ceea ce îmi place mie la viaţă e să dorm.
- Nu-i chip, zise micul prinţ.
- Nu-i chip, zise şi lampagiul. Bună dimineaţa.
Şi îşi stinse felinarul.
„Pe acesta, zise micul prinţ, în vreme ce îşi urma călătoria, pe acesta l-ar dispreţui toţi ceilalţi: regele, vanitosul, beţivul şi businessmanul. Cu toate acestea, e singurul care nu mi se pare caraghios. Poate fiindcă se îngrijeşte de altceva decât de sine însuşi.”
Oftă cu părere de rău şi îşi mai spuse:
„E singurul cu care puteam sa mă împrietenesc. Planeta lui e într-adevăr atât de mică. Nu e loc pentru doi inşi...”
Lucrul pe care micul prinţ nu îndrăznea să şi-l mărturisească nici sieşi era că lui îi părea rău pentru această binecuvântată planetă, mai cu seamă din pricina celor o mie patru sute patruzeci de apusuri de soare în douăzeci şi patru de ore!
- Bună ziua. De ce-ai stins felinarul?
- Consemnul, răspunse lampagiul. Bună dimineaţa.
- Cum aşa consemnul?
- Consemnul să-mi sting felinarul. Bună seara.
Şi iar îl aprinse.
- Dar de ce l-ai aprins iar?
- Consemnul, răspunse lampagiul.
- Nu pricep, zise micul prinţ.
- Nu-i nimic de priceput, zise lampagiul. Consemnul e consemn. Bună dimineaţa.
Şi îşi stinse felinarul.
Apoi îşi şterse fruntea cu o batistă cu pătrăţele roşii.
- Am o meserie cumplită. Cândva, avea şi ea o chibzuială. Dimineaţa stingeam, iar seara aprindeam. Îmi rămânea restul zilei, ca să mă odihnesc, şi restul nopţii, ca să dorm...
- Şi pe urmă s-a schimbat consemnul?
- Consemnul nu s-a schimbat, zise lampagiul. Tocmai asta e nenorocirea! De la an la an, planeta s-a învârtit din ce în ce mai repede, iar consemnul nu s-a schimbat!
- Şi-atunci? zise micul prinţ.
- Şi-atunci, pentru că acum se învârteşte o dată pe minut, eu nu mai am o clipă de odihnă. Aprind şi sting o dată pe minut!
- Asta-i nostim! La tine zilele ţin un minut!
- Ba nu e nostim deloc, zise lampagiul. A trecut o lună de când stăm de vorbă.
- O lună?
- Da. Treizeci de minute. Treizeci de zile! Bună seara.
Şi iar aprinse felinarul.
Micul prinţ se uita la el. Îi era drag lampagiul acela atât de credincios consemnului. Îşi aduse aminte de apusurile de soare, în căutarea cărora el însuşi se ducea odinioară, mutându-se cu scaunul din loc. Vru să-şi ajute prietenul:
- Ştii... cunosc eu un mijloc prin care să te odihneşti ori de câte ori vei vrea...
- Totdeauna vreau, zise lampagiul. Căci poţi să fii credincios şi leneş totodată.
Micul prinţ adăugă:
- Planeta ta e atât de mică, încât dacă faci trei salturi, ai înconjurat-o. N-ai decât să umbli mai încet, astfel încât sa fii mereu în soare. Când vei vrea să te odihneşti, umblă... iar ziua are să ţină cât ai să vrei tu.
- Nu-mi ajută mare lucru, zise lampagiul. Ceea ce îmi place mie la viaţă e să dorm.
- Nu-i chip, zise micul prinţ.
- Nu-i chip, zise şi lampagiul. Bună dimineaţa.
Şi îşi stinse felinarul.
„Pe acesta, zise micul prinţ, în vreme ce îşi urma călătoria, pe acesta l-ar dispreţui toţi ceilalţi: regele, vanitosul, beţivul şi businessmanul. Cu toate acestea, e singurul care nu mi se pare caraghios. Poate fiindcă se îngrijeşte de altceva decât de sine însuşi.”
Oftă cu părere de rău şi îşi mai spuse:
„E singurul cu care puteam sa mă împrietenesc. Planeta lui e într-adevăr atât de mică. Nu e loc pentru doi inşi...”
Lucrul pe care micul prinţ nu îndrăznea să şi-l mărturisească nici sieşi era că lui îi părea rău pentru această binecuvântată planetă, mai cu seamă din pricina celor o mie patru sute patruzeci de apusuri de soare în douăzeci şi patru de ore!
XV
Cea de-a şasea planetă era o planetă de zece ori mai mare. Trăia pe ea un Domn bătrân care scria nişte cărţi uriaşe.
- Ia te uită! Vine un explorator! strigă el când îl zări pe micul prinţ.
Micul prinţ se aşeză pe masă, ca să mai răsufle puţin. Călătorise până acum atât de mult!
Cea de-a şasea planetă era o planetă de zece ori mai mare. Trăia pe ea un Domn bătrân care scria nişte cărţi uriaşe.
- Ia te uită! Vine un explorator! strigă el când îl zări pe micul prinţ.
Micul prinţ se aşeză pe masă, ca să mai răsufle puţin. Călătorise până acum atât de mult!
- Dincotro vii? îl întrebă Domnul cel bătrân.
- Ce-i cartea asta groasă? zise micul prinţ. Ce faceţi dumneavoastră aici?
- Sunt geograf, zise Domnul cel bătrân.
- Ce este un geograf?
- E un savant care ştie unde se află mările, fluviile, oraşele, munţii şi pustiurile.
- Foarte interesant, zise micul prinţ. În sfârşit, o meserie adevărată! Şi aruncă o privire de jur-împrejur pe planeta geografului. Nu mai văzuse niciodată o planetă atât de măreaţă.
- Este tare frumoasă planeta dumneavoastră. Se găsesc şi oceane pe-aici?
- Oh! (Micul prinţ era dezamăgit) Dar munţi?
- N-aş putea să ştiu, zise geograful.
- Dar oraşe, şi fluvii, şi pustiuri?
- Nici asta n-aş putea să-ţi spun, zise geograful.
- Dar dumneavoastră sunteţi geograf!
- Întocmai, zise geograful, numai că eu nu sunt explorator. Duc mare lipsă de exploratori. Nu geograful e acela care face numărătoarea oraşelor, a fluviilor, a mărilor, a oceanelor şi a pustiurilor. Geograful e un om prea important ca să hoinărească. El nu-şi părăseşte biroul, ci vin exploratorii la el. Le pune întrebări şi îşi face însemnări după amintirile lor. Iar dacă amintirile vreunuia i se par demne de luat în seamă, geograful pune să se facă cercetări cu privire la moralitatea exploratorului.
- Şi de ce, mă rog?
- Pentru că dacă un explorator ar minţi, în cărţile de geografie s-ar produce catastrofe. La fel şi în cazul unui explorator care ar bea prea mult.
- Cum aşa? întrebă micul prinţ.
- Pentru că beţivii văd dublu. Geograful, atunci, ar însemna doi munţi, acolo unde de fapt nu se află decât unul singur.
- Ştiu pe cineva, zise micul prinţ, care ar fi un prost explorator.
- Se poate. Cum ziceam, dacă moralitatea exploratorului pare mulţumitoare, se trece la cercetări în legătură cu descoperirea lui.
- Se duce cineva acolo, ca să vadă?
- Nu. E prea multă bătaie de cap. I se cere însă exploratorului să aducă probe. Dacă, de pildă, e vorba despre descoperirea unui munte, i se cere să aducă nişte pietre mari.
Deodată, geograful se tulbură:
- Ei, dar tu vii de departe! Tu eşti explorator! Fă-mi o descriere a planetei tale!
Şi geograful, după ce-şi deschise registrul, îşi ascuţi creionul. Povestirile exploratorilor sunt însemnate mai întâi cu creionul. Ca să fie însemnate cu cerneală, se aşteaptă până când exploratorul vine cu probele.
- Aşadar? întrebă geograful.
- O! La mine, zise micul prinţ, nu prea ai ce vedea, e loc puţin de tot. Am trei vulcani. Doi vulcani activi şi un vulcan stins. Însă nu se ştie niciodată.
- Nu se ştie niciodată, zise geograful.
- Mai am şi o floare.
- Noi nu însemnăm florile, zise geograful.
- Cum aşa? E tot ce poate fi mai frumos!
- Pentru că florile sunt efemere.
- Ce înseamnă „efemere”?
- Geografiile, zise geograful, sunt cărţile cele mai de preţ dintre toate cărţile. Ele nu se învechesc niciodată. Se întâmplă foarte rar ca un munte să-şi schimbe locul. Foarte rar un ocean se goleşte de apă. Noi scriem despre lucruri eterne.
- Dar vulcanii stinşi se pot trezi, îl întrerupse micul prinţ. Ce înseamnă „efemer”?
- Nouă ne e tot una dacă vulcanii sunt stinşi sau dacă sunt treji, zise geograful. Însemnătate pentru noi are numai muntele. El nu e schimbător.
- Dar ce înseamnă „efemer”? stărui micul prinţ, care în viaţa lui nu renunţase la o întrebare, de vreme ce-o pusese.
- Înseamnă „ceva ameninţat să piară în curând”.
- Floarea mea e ameninţată oare să piară în curând?
- Bineînţeles!
„Floarea mea e efemeră”, îşi zise micul prinţ, „şi nu are decât patru spini, ca să se apere de lume! Iar eu am lăsat-o singură acasă!”
Aceasta a fost cea dintâi tresărire a căinţei sale. Îşi regăsi însă cumpătul:
- Pe unde mă sfătuieşti să mai merg? întrebă el.
- Pe planeta Pământ, răspunse geograful. Are o faimă bună...
- Şi micul prinţ plecă, gândindu-se la floarea lui.
- Ce-i cartea asta groasă? zise micul prinţ. Ce faceţi dumneavoastră aici?
- Sunt geograf, zise Domnul cel bătrân.
- Ce este un geograf?
- E un savant care ştie unde se află mările, fluviile, oraşele, munţii şi pustiurile.
- Foarte interesant, zise micul prinţ. În sfârşit, o meserie adevărată! Şi aruncă o privire de jur-împrejur pe planeta geografului. Nu mai văzuse niciodată o planetă atât de măreaţă.
- Este tare frumoasă planeta dumneavoastră. Se găsesc şi oceane pe-aici?
- Oh! (Micul prinţ era dezamăgit) Dar munţi?
- N-aş putea să ştiu, zise geograful.
- Dar oraşe, şi fluvii, şi pustiuri?
- Nici asta n-aş putea să-ţi spun, zise geograful.
- Dar dumneavoastră sunteţi geograf!
- Întocmai, zise geograful, numai că eu nu sunt explorator. Duc mare lipsă de exploratori. Nu geograful e acela care face numărătoarea oraşelor, a fluviilor, a mărilor, a oceanelor şi a pustiurilor. Geograful e un om prea important ca să hoinărească. El nu-şi părăseşte biroul, ci vin exploratorii la el. Le pune întrebări şi îşi face însemnări după amintirile lor. Iar dacă amintirile vreunuia i se par demne de luat în seamă, geograful pune să se facă cercetări cu privire la moralitatea exploratorului.
- Şi de ce, mă rog?
- Pentru că dacă un explorator ar minţi, în cărţile de geografie s-ar produce catastrofe. La fel şi în cazul unui explorator care ar bea prea mult.
- Cum aşa? întrebă micul prinţ.
- Pentru că beţivii văd dublu. Geograful, atunci, ar însemna doi munţi, acolo unde de fapt nu se află decât unul singur.
- Ştiu pe cineva, zise micul prinţ, care ar fi un prost explorator.
- Se poate. Cum ziceam, dacă moralitatea exploratorului pare mulţumitoare, se trece la cercetări în legătură cu descoperirea lui.
- Se duce cineva acolo, ca să vadă?
- Nu. E prea multă bătaie de cap. I se cere însă exploratorului să aducă probe. Dacă, de pildă, e vorba despre descoperirea unui munte, i se cere să aducă nişte pietre mari.
Deodată, geograful se tulbură:
- Ei, dar tu vii de departe! Tu eşti explorator! Fă-mi o descriere a planetei tale!
Şi geograful, după ce-şi deschise registrul, îşi ascuţi creionul. Povestirile exploratorilor sunt însemnate mai întâi cu creionul. Ca să fie însemnate cu cerneală, se aşteaptă până când exploratorul vine cu probele.
- Aşadar? întrebă geograful.
- O! La mine, zise micul prinţ, nu prea ai ce vedea, e loc puţin de tot. Am trei vulcani. Doi vulcani activi şi un vulcan stins. Însă nu se ştie niciodată.
- Nu se ştie niciodată, zise geograful.
- Mai am şi o floare.
- Noi nu însemnăm florile, zise geograful.
- Cum aşa? E tot ce poate fi mai frumos!
- Pentru că florile sunt efemere.
- Ce înseamnă „efemere”?
- Geografiile, zise geograful, sunt cărţile cele mai de preţ dintre toate cărţile. Ele nu se învechesc niciodată. Se întâmplă foarte rar ca un munte să-şi schimbe locul. Foarte rar un ocean se goleşte de apă. Noi scriem despre lucruri eterne.
- Dar vulcanii stinşi se pot trezi, îl întrerupse micul prinţ. Ce înseamnă „efemer”?
- Nouă ne e tot una dacă vulcanii sunt stinşi sau dacă sunt treji, zise geograful. Însemnătate pentru noi are numai muntele. El nu e schimbător.
- Dar ce înseamnă „efemer”? stărui micul prinţ, care în viaţa lui nu renunţase la o întrebare, de vreme ce-o pusese.
- Înseamnă „ceva ameninţat să piară în curând”.
- Floarea mea e ameninţată oare să piară în curând?
- Bineînţeles!
„Floarea mea e efemeră”, îşi zise micul prinţ, „şi nu are decât patru spini, ca să se apere de lume! Iar eu am lăsat-o singură acasă!”
Aceasta a fost cea dintâi tresărire a căinţei sale. Îşi regăsi însă cumpătul:
- Pe unde mă sfătuieşti să mai merg? întrebă el.
- Pe planeta Pământ, răspunse geograful. Are o faimă bună...
- Şi micul prinţ plecă, gândindu-se la floarea lui.
