Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupery (capitolele 6, 7, 8, 9, 10)
Citește online capitolele 6, 7, 8, 9, 10 din povestea pentru copii "Micul Prinț" scrisă de scriitorul francez Antoine de Saint-Exupery. Citește capitolele 6, 7, 8, 9, 10 din povestirea scurtă "Micul Prinț" în care autorul ne povestește mai multe amănunte despre Micul Prinț pe care îl întâlnise în Sahara. El află despre oile care mănâncă puii de baobab și că de fapt oile mănâncă orice plantă, chiar și pe cele cu spini.
Citește capitolele 6, 7, 8, 9 și 10 din povestea Micul Prinț
VI
O! Prinţ micuţ, descopeream aşa, puţin câte puţin, taina micii şi însinguratei tale vieţi. Timp îndelungat tu n-avuseseşi, ca să te desfeţi, decât farmecul apusurilor de soare. Un proaspăt amănunt, pe care l-am aflat în cea de-a patra zi, de dimineaţă, când mi-ai spus:
- Tare mult îmi plac apusurile soarelui. Haide să vedem un apus de soare...
O! Prinţ micuţ, descopeream aşa, puţin câte puţin, taina micii şi însinguratei tale vieţi. Timp îndelungat tu n-avuseseşi, ca să te desfeţi, decât farmecul apusurilor de soare. Un proaspăt amănunt, pe care l-am aflat în cea de-a patra zi, de dimineaţă, când mi-ai spus:
- Tare mult îmi plac apusurile soarelui. Haide să vedem un apus de soare...
- Dar trebuie să aşteptăm...
- Ce să aşteptăm?
- Să aşteptăm ca soarele să apună.
La început ai fost nedumerit, apoi ai râs de tine însuţi. Şi mi-ai spus:
- Mereu mă cred la mine-acasă!
Într-adevăr. Când în Statele Unite e amiază, soarele, cum prea bine se ştie, apune peste Franţa. Ar fi de-ajuns dac-ai putea să mergi pentru un singur minut în Franţa, ca să priveşti apusul soarelui. Din nefericire, Franţa-i prea departe. Însă tu, pe atât de mica ta planetă n-aveai decât să-ţi muţi scaunul cu câţiva paşi mai încolo. Şi, ori de câte ori doreai, priveai apusul soarelui...
- Într-o zi, am văzut cum asfinţeşte soarele de patruzeci şi trei de ori!
Şi ai adăugat, puţin după aceea:
- Ştii... când eşti trist, îţi place să priveşti apusul soarelui...
- Erai deci atât de trist în ziua celor patruzeci şi trei de asfinţituri?
Dar micul prinţ nu mi-a răspuns.
- Ce să aşteptăm?
- Să aşteptăm ca soarele să apună.
La început ai fost nedumerit, apoi ai râs de tine însuţi. Şi mi-ai spus:
- Mereu mă cred la mine-acasă!
Într-adevăr. Când în Statele Unite e amiază, soarele, cum prea bine se ştie, apune peste Franţa. Ar fi de-ajuns dac-ai putea să mergi pentru un singur minut în Franţa, ca să priveşti apusul soarelui. Din nefericire, Franţa-i prea departe. Însă tu, pe atât de mica ta planetă n-aveai decât să-ţi muţi scaunul cu câţiva paşi mai încolo. Şi, ori de câte ori doreai, priveai apusul soarelui...
- Într-o zi, am văzut cum asfinţeşte soarele de patruzeci şi trei de ori!
Şi ai adăugat, puţin după aceea:
- Ştii... când eşti trist, îţi place să priveşti apusul soarelui...
- Erai deci atât de trist în ziua celor patruzeci şi trei de asfinţituri?
Dar micul prinţ nu mi-a răspuns.
VII
În cea de-a cincea zi, tot datorită oii, mi se dezvălui şi această taină din viaţa micului prinţ. Deodată, fără nici o pregătire, mi-a pus o întrebare, rod al unor gânduri multă vreme frământate în tăcere:
- O oaie, dacă mănâncă arbuştii, mănâncă şi florile?
- O oaie mănâncă tot ce nimereşte.
- Chiar şi florile cu spini?
- Da. Chiar şi florile cu spini.
- Păi atunci, spinii la ce folosesc?
Nu ştiam. Eram, în clipa aceea, foarte ocupat cu motorul meu, mă căzneam cu deşurubatul unui bulon din cale-afară de înţepenit. Mă cuprinsese îngrijorarea, căci pana se dovedea deosebit de gravă, iar apa de băut, împuţinându-se, mă făcea să mă tem de tot ce poate fi mai rău.
- Spinii, atunci, la ce folosesc?
Micul prinţ, de vreme ce punea o întrebare, nu renunţa niciodată la ea. Necăjit din pricina bulonului, i-am spus şi eu ce mi-a trecut prin minte:
- Spinii nu folosesc la nimic. Sunt curată răutate din partea florilor!
- Vai!
Însă, după o tăcere, mi-a strigat, cu un fel de duşmănie parcă:
- Nu te cred! Florile-s plăpânde. Sunt neştiutoare. Îşi fac şi ele curaj cum pot. Se cred grozave cu spinii lor...
Nu i-am răspuns nimic. În clipa aceea, tocmai îmi spuneam: „Dacă bulonul ăsta se mai încăpăţânează mult, îi dau una cu ciocanul, de sare cât-colo!” Micul prinţ din nou mă tulbură din gândurile mele:
- Şi tu crezi că florile...
- Ba deloc! Ba deloc! Nu cred nimic! Ţi-am spus ce mi-a trecut prin minte! Eu, unul, mă îndeletnicesc cu treburi serioase!
El se uită încremenit la mine:
- Cu treburi serioase!
Mă vedea aşa, cu ciocanul în mână şi cu degetele negre de ulei, aplecat asupra unui lucru care lui i se părea foarte urât.
- Vorbeşti întocmai ca oamenii mari!
Cuvintele acestea m-au făcut să mă ruşinez puţin. El însă, neîndurător, adăugă:
- Toate le încurci... toate le amesteci!
Era, într-adevăr, foarte supărat. Şuviţele-i de aur tremurau în vânt:
- Ştiu undeva o planetă pe care se află un Domn roşcovan. Care n-a mirosit niciodată o floare. N-a privit niciodată o stea. N-a iubit pe nimeni niciodată. N-a făcut nimic altceva, niciodată, decât socoteli. Şi toată ziua spune ca şi tine: „Eu sunt un om serios! Eu sunt un om serios!” şi nu mai poate de trufie. Acela însă nu e om, e o ciupercă!
- O ce?
- O ciupercă!
Micul prinţ se făcuse palid de mânie.
- De milioane de ani, florile-şi făuresc spini. Cu toate acestea, oile, de milioane de ani, mănâncă florile. Şi oare nu e lucru serios, când vrei să înţelegi de ce-şi dau ele atâta osteneală să-şi făurească nişte spini care nu le folosesc la nimic? Nu e ea mai serioasă şi mai importantă decât socotelile unui Domn gras şi roşcovan? Şi dacă ştiu o floare care-n lume n-are seamăn şi care nu trăieşte-n altă parte decât numai pe planeta mea, şi dacă într-o bună dimineaţă o oaie mititică e în stare s-o nimicească, aşa, dintr-o lovitură, fără să-şi dea seama de ceea ce face, nici ăsta nu-i un lucru important?
În cea de-a cincea zi, tot datorită oii, mi se dezvălui şi această taină din viaţa micului prinţ. Deodată, fără nici o pregătire, mi-a pus o întrebare, rod al unor gânduri multă vreme frământate în tăcere:
- O oaie, dacă mănâncă arbuştii, mănâncă şi florile?
- O oaie mănâncă tot ce nimereşte.
- Chiar şi florile cu spini?
- Da. Chiar şi florile cu spini.
- Păi atunci, spinii la ce folosesc?
Nu ştiam. Eram, în clipa aceea, foarte ocupat cu motorul meu, mă căzneam cu deşurubatul unui bulon din cale-afară de înţepenit. Mă cuprinsese îngrijorarea, căci pana se dovedea deosebit de gravă, iar apa de băut, împuţinându-se, mă făcea să mă tem de tot ce poate fi mai rău.
- Spinii, atunci, la ce folosesc?
Micul prinţ, de vreme ce punea o întrebare, nu renunţa niciodată la ea. Necăjit din pricina bulonului, i-am spus şi eu ce mi-a trecut prin minte:
- Spinii nu folosesc la nimic. Sunt curată răutate din partea florilor!
- Vai!
Însă, după o tăcere, mi-a strigat, cu un fel de duşmănie parcă:
- Nu te cred! Florile-s plăpânde. Sunt neştiutoare. Îşi fac şi ele curaj cum pot. Se cred grozave cu spinii lor...
Nu i-am răspuns nimic. În clipa aceea, tocmai îmi spuneam: „Dacă bulonul ăsta se mai încăpăţânează mult, îi dau una cu ciocanul, de sare cât-colo!” Micul prinţ din nou mă tulbură din gândurile mele:
- Şi tu crezi că florile...
- Ba deloc! Ba deloc! Nu cred nimic! Ţi-am spus ce mi-a trecut prin minte! Eu, unul, mă îndeletnicesc cu treburi serioase!
El se uită încremenit la mine:
- Cu treburi serioase!
Mă vedea aşa, cu ciocanul în mână şi cu degetele negre de ulei, aplecat asupra unui lucru care lui i se părea foarte urât.
- Vorbeşti întocmai ca oamenii mari!
Cuvintele acestea m-au făcut să mă ruşinez puţin. El însă, neîndurător, adăugă:
- Toate le încurci... toate le amesteci!
Era, într-adevăr, foarte supărat. Şuviţele-i de aur tremurau în vânt:
- Ştiu undeva o planetă pe care se află un Domn roşcovan. Care n-a mirosit niciodată o floare. N-a privit niciodată o stea. N-a iubit pe nimeni niciodată. N-a făcut nimic altceva, niciodată, decât socoteli. Şi toată ziua spune ca şi tine: „Eu sunt un om serios! Eu sunt un om serios!” şi nu mai poate de trufie. Acela însă nu e om, e o ciupercă!
- O ce?
- O ciupercă!
Micul prinţ se făcuse palid de mânie.
- De milioane de ani, florile-şi făuresc spini. Cu toate acestea, oile, de milioane de ani, mănâncă florile. Şi oare nu e lucru serios, când vrei să înţelegi de ce-şi dau ele atâta osteneală să-şi făurească nişte spini care nu le folosesc la nimic? Nu e ea mai serioasă şi mai importantă decât socotelile unui Domn gras şi roşcovan? Şi dacă ştiu o floare care-n lume n-are seamăn şi care nu trăieşte-n altă parte decât numai pe planeta mea, şi dacă într-o bună dimineaţă o oaie mititică e în stare s-o nimicească, aşa, dintr-o lovitură, fără să-şi dea seama de ceea ce face, nici ăsta nu-i un lucru important?
Se îmbujoră-n obraji, pe urmă spuse mai departe:
- Când cineva a îndrăgit o floare cum numai una singură se află între milioanele şi milioanele de stele, lucrul acesta e de-ajuns pentru ca el, privindu-le, să fie fericit. „Floarea mea, îşi spune el, e undeva, acolo”... Dar dacă oaia îi mănâncă floarea, pentru el e ca şi cum, dintr-o dată, toate stelele s-ar stinge! Şi nici asta nu e important!
N-a mai putut rosti nici un cuvânt. A izbucnit deodată în hohote de plâns. Se aşternuse noaptea. Eu îmi lăsasem sculele deoparte. Puţin îmi păsa acum de ciocan, de bulon, de sete şi de moarte. Pe o stea, pe o planetă, pe planeta mea, Pământul, se afla un prinţ micuţ care trebuia alinat! L-am luat în braţe. L-am legănat. Am vorbit cu el:
- Floarea pe care tu ai îndrăgit-o nu-i în pericol... Am să-ţi desenez o botniţă pentru oaia ta... Florii am să-i desenez o armură... Am să...
Nu prea ştiam ce să-i spun. Mă simţeam tare neîndemânatic. Nu ştiam cum să-l împac, cum să-i mai intru în voie... Într-atât de tainic e tărâmul lacrimii.
- Când cineva a îndrăgit o floare cum numai una singură se află între milioanele şi milioanele de stele, lucrul acesta e de-ajuns pentru ca el, privindu-le, să fie fericit. „Floarea mea, îşi spune el, e undeva, acolo”... Dar dacă oaia îi mănâncă floarea, pentru el e ca şi cum, dintr-o dată, toate stelele s-ar stinge! Şi nici asta nu e important!
N-a mai putut rosti nici un cuvânt. A izbucnit deodată în hohote de plâns. Se aşternuse noaptea. Eu îmi lăsasem sculele deoparte. Puţin îmi păsa acum de ciocan, de bulon, de sete şi de moarte. Pe o stea, pe o planetă, pe planeta mea, Pământul, se afla un prinţ micuţ care trebuia alinat! L-am luat în braţe. L-am legănat. Am vorbit cu el:
- Floarea pe care tu ai îndrăgit-o nu-i în pericol... Am să-ţi desenez o botniţă pentru oaia ta... Florii am să-i desenez o armură... Am să...
Nu prea ştiam ce să-i spun. Mă simţeam tare neîndemânatic. Nu ştiam cum să-l împac, cum să-i mai intru în voie... Într-atât de tainic e tărâmul lacrimii.
VIII
Aveam, în scurtă vreme, să cunosc această floare mai în amănunt. Pe planeta micului prinţ crescuseră dintotdeauna flori ca toate florile, împodobite doar cu câte o singură cunună de petale, şi care se mulţumeau cu foarte puţin loc, şi care nu supărau pe nimeni. Răsăreau de dimineaţă, printre ierburi, şi pe urmă, seara, se stingeau. Aceasta însă încolţise într-o bună zi dintr-o sămânţă adusă de nu se ştie unde, iar micul prinţ luase foarte îndeaproape seama la creşterea mlădiţei celei noi, care nu se asemuia prin nimic cu celelalte mlădiţe. Se putea să fie un nou soi de baobab! Tulpiniţa însă, la puţină vreme, se opri din creştere şi prinse a făuri o floare. Micul prinţ, văzând bobocul uriaş ce se împlinea sub ochii lui, simţea că trebuie să se ivească dinlăuntru o minune de făptură; însă floarea, dornică a fi cât mai frumoasă, nu mai isprăvea, la adăpostul încăperii sale verzi, cu pregătirile. Îşi alegea culorile cu grijă. Se îmbrăca pe îndelete, potrivindu-şi petalele una câte una. Nu voia să se înfăţişeze mototolită, ca macii. Nu voia să se arate decât în deplina strălucire a frumuseţii sale. Ei, bine, da! era foarte cochetă! Găteala ei cea tainică ţinuse astfel zile şi zile de-a rândul. Şi iată că într-o bună dimineaţă, chiar la răsăritul soarelui, se ivi şi dumneaei.
Aveam, în scurtă vreme, să cunosc această floare mai în amănunt. Pe planeta micului prinţ crescuseră dintotdeauna flori ca toate florile, împodobite doar cu câte o singură cunună de petale, şi care se mulţumeau cu foarte puţin loc, şi care nu supărau pe nimeni. Răsăreau de dimineaţă, printre ierburi, şi pe urmă, seara, se stingeau. Aceasta însă încolţise într-o bună zi dintr-o sămânţă adusă de nu se ştie unde, iar micul prinţ luase foarte îndeaproape seama la creşterea mlădiţei celei noi, care nu se asemuia prin nimic cu celelalte mlădiţe. Se putea să fie un nou soi de baobab! Tulpiniţa însă, la puţină vreme, se opri din creştere şi prinse a făuri o floare. Micul prinţ, văzând bobocul uriaş ce se împlinea sub ochii lui, simţea că trebuie să se ivească dinlăuntru o minune de făptură; însă floarea, dornică a fi cât mai frumoasă, nu mai isprăvea, la adăpostul încăperii sale verzi, cu pregătirile. Îşi alegea culorile cu grijă. Se îmbrăca pe îndelete, potrivindu-şi petalele una câte una. Nu voia să se înfăţişeze mototolită, ca macii. Nu voia să se arate decât în deplina strălucire a frumuseţii sale. Ei, bine, da! era foarte cochetă! Găteala ei cea tainică ţinuse astfel zile şi zile de-a rândul. Şi iată că într-o bună dimineaţă, chiar la răsăritul soarelui, se ivi şi dumneaei.
Şi tocmai ea, care atât de migălos trudise, căscă şi zise:
- Vai! Abia m-am trezit... Te rog să mă ierţi... N-am apucat nici să mă pieptăn...
Micul prinţ atunci nu-şi mai putu stăpâni admiraţia:
- Cât eşti de frumoasă!
- Nu-i aşa? îi răspunse cu gingăşie floarea. Şi m-am născut o dată cu soarele...
Micul prinţ descoperi că floarea aceasta nu prea ştia ce-i modestia, însă era atât de tulburătoare!
- Mi se pare că e ora micului dejun - adăugase ea numaidecât - de-ai avea bunătatea să te gândeşti şi la mine...
Şi micul prinţ, fâstâcit, ducându-se în căutarea unei stropitori cu apă proaspătă, ospătase floarea.
- Vai! Abia m-am trezit... Te rog să mă ierţi... N-am apucat nici să mă pieptăn...
Micul prinţ atunci nu-şi mai putu stăpâni admiraţia:
- Cât eşti de frumoasă!
- Nu-i aşa? îi răspunse cu gingăşie floarea. Şi m-am născut o dată cu soarele...
Micul prinţ descoperi că floarea aceasta nu prea ştia ce-i modestia, însă era atât de tulburătoare!
- Mi se pare că e ora micului dejun - adăugase ea numaidecât - de-ai avea bunătatea să te gândeşti şi la mine...
Şi micul prinţ, fâstâcit, ducându-se în căutarea unei stropitori cu apă proaspătă, ospătase floarea.
Astfel ajunsese ea să-l chinuiască, în curând, cu vanitatea ei niţel bănuitoare. Aşa, de pildă, într-o zi, pe când îi vorbea despre cei patru spini ai săi, îi spusese micului prinţ:
- N-au decât să poftească tigrii cu ghearele lor!
- N-au decât să poftească tigrii cu ghearele lor!
- Pe planeta mea nu se află tigri - o corectase micul prinţ - şi-apoi, tigrii nu mănâncă iarbă.
- Eu nu sunt o iarbă - răspunsese cu gingăşie floarea.
- Te rog să mă ierţi...
- Nu mi-e deloc frică de tigri, dar mi-e groază de curent. N-ai avea cumva un paravan?
- Eu nu sunt o iarbă - răspunsese cu gingăşie floarea.
- Te rog să mă ierţi...
- Nu mi-e deloc frică de tigri, dar mi-e groază de curent. N-ai avea cumva un paravan?
„Groază de curent... nici o pricopseală pentru o plantă - îşi zise micul prinţ. Floarea asta e tare sucită...”
- Să mă acoperi, seara, cu un clopot de sticlă. E foarte frig aici la dumneata. Eşti rău aşezat. Acolo, de unde vin eu...
- Să mă acoperi, seara, cu un clopot de sticlă. E foarte frig aici la dumneata. Eşti rău aşezat. Acolo, de unde vin eu...
Aici însă se oprise. Ea venise din sămânţă. Nu avea de unde să ştie cum e pe alte tărâmuri.
Ruşinată că se dăduse de gol cu o minciună urzită atât de stângaci, tuşise de câteva ori, ca să arunce vina asupra micului prinţ:
- Şi paravanul...?
- M-aş fi dus să-l caut, dar vorbeai cu mine!
Şi-atunci floarea îşi înteţise tusea pentru ca el să se simtă totuşi cuprins de remuşcări.
Astfel micul prinţ, în ciuda bunăvoinţei şi a iubirii sale, îşi pierduse curând încrederea în ea. Pusese preţ pe nişte vorbe fără însemnătate şi ajunsese foarte nefericit.
- Nu trebuia să-mi pun mintea cu ea - mi-a mărturisit el într-o zi. Nu trebuie să-ţi pui niciodată mintea cu florile. Trebuie doar să le priveşti şi să le miroşi. Floarea mea înmiresma planeta, însă eu n-am ştiut să mă bucur de lucrul acesta. Povestea aceea cu ghearele, care m-a necăjit atât de mult, ar fi trebuit să mă înduioşeze...
Mi-a mai mărturisit:
- N-am fost în stare să pricep nimic! Trebuia să o judec după fapte, nu după vorbe. Mireasma ei mă îmbăta şi mă însenina. N-ar fi trebuit să fug de acasă niciodată! Trebuia ca dincolo de bietele ei şireticluri, să-i ghicesc duioşia. Florile sunt atât de ciudate, dar eram prea mic ca să ştiu cum s-o iubesc.
Ruşinată că se dăduse de gol cu o minciună urzită atât de stângaci, tuşise de câteva ori, ca să arunce vina asupra micului prinţ:
- Şi paravanul...?
- M-aş fi dus să-l caut, dar vorbeai cu mine!
Şi-atunci floarea îşi înteţise tusea pentru ca el să se simtă totuşi cuprins de remuşcări.
Astfel micul prinţ, în ciuda bunăvoinţei şi a iubirii sale, îşi pierduse curând încrederea în ea. Pusese preţ pe nişte vorbe fără însemnătate şi ajunsese foarte nefericit.
- Nu trebuia să-mi pun mintea cu ea - mi-a mărturisit el într-o zi. Nu trebuie să-ţi pui niciodată mintea cu florile. Trebuie doar să le priveşti şi să le miroşi. Floarea mea înmiresma planeta, însă eu n-am ştiut să mă bucur de lucrul acesta. Povestea aceea cu ghearele, care m-a necăjit atât de mult, ar fi trebuit să mă înduioşeze...
Mi-a mai mărturisit:
- N-am fost în stare să pricep nimic! Trebuia să o judec după fapte, nu după vorbe. Mireasma ei mă îmbăta şi mă însenina. N-ar fi trebuit să fug de acasă niciodată! Trebuia ca dincolo de bietele ei şireticluri, să-i ghicesc duioşia. Florile sunt atât de ciudate, dar eram prea mic ca să ştiu cum s-o iubesc.
IX
Cred că micul prinţ, când a fugit de-acasă, s-a slujit de pribegirea unor păsări călătoare. În dimineaţa plecării, a făcut o mare rânduială pe planetă. A curăţat cu grijă hornurile vulcanilor activi. Avea doi vulcani activi. Numai buni pentru a-şi încălzi gustarea de dimineaţă. Mai avea şi un vulcan stins. Însă, după cum spunea el: „Nu se ştie niciodată!” Aşa încât a curăţat deopotrivă şi vulcanul stins. Vulcanii, dacă sunt bine curăţaţi, ard domol şi liniştit, fără erupţii. Erupţiile vulcanice sunt ca focurile care răbufnesc pe horn. De bună seamă, noi, cei de pe Pământ, suntem mult prea mărunţi pentru a ne curăţa vulcanii. De aceea ne şi pricinuiesc o mulţime de neajunsuri.
Cred că micul prinţ, când a fugit de-acasă, s-a slujit de pribegirea unor păsări călătoare. În dimineaţa plecării, a făcut o mare rânduială pe planetă. A curăţat cu grijă hornurile vulcanilor activi. Avea doi vulcani activi. Numai buni pentru a-şi încălzi gustarea de dimineaţă. Mai avea şi un vulcan stins. Însă, după cum spunea el: „Nu se ştie niciodată!” Aşa încât a curăţat deopotrivă şi vulcanul stins. Vulcanii, dacă sunt bine curăţaţi, ard domol şi liniştit, fără erupţii. Erupţiile vulcanice sunt ca focurile care răbufnesc pe horn. De bună seamă, noi, cei de pe Pământ, suntem mult prea mărunţi pentru a ne curăţa vulcanii. De aceea ne şi pricinuiesc o mulţime de neajunsuri.
A curăţat cu grijă hornurile vulcanilor activi
Micul prinţ, cuprins de o uşoară tristeţe, smulse apoi şi ultimii puieţi de baobab. Deoarece credea că nu se va întoarce niciodată. Toate acele treburi obişnuite i se părură însă, în dimineaţa aceea, nespus de dragi. Iar pe când stropea, pentru cea din urmă oară, floarea, şi se pregătea să o pună la adăpost sub clopotu-i de sticlă, se pomeni că-i vine-a plânge.
- Rămâi cu bine, îi spuse florii.
Ea însă nu-i răspunse.
- Rămâi cu bine, spuse el din nou.
Floarea tuşi, dar nu din pricina răcelii.
- Am fost o proastă, îi zise ea în cele din urmă. Îţi cer iertare. Caută să fii fericit.
Micul prinţ se miră că nu-l mai dojeneşte. Rămase locului, descumpănit, cu clopotul de sticlă în mână. Nu ştia ce să mai creadă despre această blândeţe.
- Ei bine, da, te iubesc, zise floarea. N-ai bănuit nimic, din vina mea. Dar n-are nici o importanţă. Şi tu ai fost la fel de prost ca şi mine. Caută să fii fericit ... Lasă clopotul de sticlă-n pace. Nu mai am nevoie de el.
- Bine, dar vântul ...
- Nu sunt chiar atât de răcită ... Aerul proaspăt al nopţii are să-mi priască. Doar sunt o floare ...
- Bine, dar fiarele ...
- Trebuie totuşi să rabd vreo două-trei omizi, dacă vreau să aflu cum arată fluturii. Pare-se c-ar fi ceva nespus de frumos. Altminteri, cine să mai treacă pe la mine? Tu o să fii departe ... Cât despre fiare, nu mă tem deloc. Am ghearele mele. Şi-i arătă, cu nevinovăţie, cei patru spini ai săi. Apoi adăugă:
- Şi n-o mai lungi atâta, e enervant! Te-ai hotărât să pleci. Pleacă!
Deoarece nu voia ca el s-o vadă plângând, atât era de mândră floarea ...
Cred că micul prinţ, când a fugit de-acasă, s-a slujit de pribegirea unor păsări călătoare.
- Rămâi cu bine, îi spuse florii.
Ea însă nu-i răspunse.
- Rămâi cu bine, spuse el din nou.
Floarea tuşi, dar nu din pricina răcelii.
- Am fost o proastă, îi zise ea în cele din urmă. Îţi cer iertare. Caută să fii fericit.
Micul prinţ se miră că nu-l mai dojeneşte. Rămase locului, descumpănit, cu clopotul de sticlă în mână. Nu ştia ce să mai creadă despre această blândeţe.
- Ei bine, da, te iubesc, zise floarea. N-ai bănuit nimic, din vina mea. Dar n-are nici o importanţă. Şi tu ai fost la fel de prost ca şi mine. Caută să fii fericit ... Lasă clopotul de sticlă-n pace. Nu mai am nevoie de el.
- Bine, dar vântul ...
- Nu sunt chiar atât de răcită ... Aerul proaspăt al nopţii are să-mi priască. Doar sunt o floare ...
- Bine, dar fiarele ...
- Trebuie totuşi să rabd vreo două-trei omizi, dacă vreau să aflu cum arată fluturii. Pare-se c-ar fi ceva nespus de frumos. Altminteri, cine să mai treacă pe la mine? Tu o să fii departe ... Cât despre fiare, nu mă tem deloc. Am ghearele mele. Şi-i arătă, cu nevinovăţie, cei patru spini ai săi. Apoi adăugă:
- Şi n-o mai lungi atâta, e enervant! Te-ai hotărât să pleci. Pleacă!
Deoarece nu voia ca el s-o vadă plângând, atât era de mândră floarea ...
Cred că micul prinţ, când a fugit de-acasă, s-a slujit de pribegirea unor păsări călătoare.
X
Se afla prin părţile asteroizilor 325, 326, 327, 328, 329 şi 330. Aşa încât se apucă să-i viziteze, ca să-şi caute de lucru pe-acolo şi ca să se instruiască.
Pe cel dintâi asteroid trăia un rege. Regele şedea, înveşmântat în purpură şi în hermină, pe un tron lipsit de orice podoabă, dar în acelaşi timp măreţ.
Se afla prin părţile asteroizilor 325, 326, 327, 328, 329 şi 330. Aşa încât se apucă să-i viziteze, ca să-şi caute de lucru pe-acolo şi ca să se instruiască.
Pe cel dintâi asteroid trăia un rege. Regele şedea, înveşmântat în purpură şi în hermină, pe un tron lipsit de orice podoabă, dar în acelaşi timp măreţ.
- A! Iată un supus! strigă regele când îl zări pe micul prinţ.
Şi micul prinţ se întrebă:
- Cum poate oare să mă recunoască, de vreme ce niciodată nu m-a mai văzut?
Dar nu ştia că lumea, pentru regi, e un lucru foarte simplu. Oamenii sunt, toţi, nişte supuşi.
- Vino mai aproape, să te văd mai bine, îi spuse regele, deosebit de mândru că e rege pentru cineva.
Micul prinţ căută cu privirea un loc, ca să se aşeze, dar falnica hlamidă de hermină încurca întreaga planetă. Rămase de aceea în picioare şi, obosit cum era, începu să caşte.
- Datina la curte nu îngăduie să caşti când e regele de faţă, îi spuse monarhul. Nu-ţi dau voie să caşti.
- Nu mă pot opri, răspunse micul prinţ, fâstâcit. Viu de la drum lung şi sunt nedormit...
- Dacă e aşa, zise regele, îţi poruncesc să caşti! De ani de zile n-am mai văzut pe nimeni căscând. Căscatul e o raritate pentru mine. Haide! Mai cască. E o poruncă.
- Mi-e ruşine... nu mai pot... rosti micul prinţ roşind.
- Hm! Hm! făcu regele. Dacă e aşa, îţi... îţi poruncesc ba să caşti, ba să...
Se cam bâlbâia şi părea jignit.
Căci regele ţinea cu străşnicie ca nimeni să nu-i încalce autoritatea. Nu îngăduia nesupunerea. Era un monarh absolut. Fiind însă foarte cumsecade, nu dădea decât porunci chibzuite.
„Dacă i-aş porunci, avea obiceiul să spună, dacă eu i-aş porunci unui general să se prefacă într-o pasăre de mare, şi dacă generalul nu s-ar supune, n-ar fi vina generalului. Ar fi vina mea.”
- Aş putea să mă aşez? căută să afle, cu sfială, micul prinţ.
Îţi poruncesc să te aşezi! răspunse regele, trăgând cu măreţie o pulpană a hlamidei sale de hermină.
Micul prinţ avea însă o nedumerire. Planeta era mică de tot. Atunci, peste cine domnea regele?
- Măria ta, zise el. Cer iertare că întreb...
- Îţi poruncesc să întrebi! se grăbi să spună regele.
- Măria ta... peste cine domneşti?
- Peste tot, răspunse regele cu aerul cel mai firesc.
- Peste tot?
Regele, cu un semn uşor, îi arătă planeta lui, celelalte planete şi stelele.
- Peste toate astea? zise micul prinţ.
- Peste toate astea! răspunse regele.
Căci nu era numai un monarh absolut, ci şi un monarh universal.
- Şi stelele te-ascultă?
- De bună seamă, zise regele.
Numaidecât m-ascultă. Căci nu îngădui nesupunerea.
Asemenea atotputernicie îl minună pe micul prinţ. Dacă el ar fi avut-o, ar fi putut să privească, nu doar patruzeci şi patru, ci şaptezeci şi două, sau chiar o sută, sau chiar douăsute de apusuri de soare într-o singură zi, fără a mai fi nevoie să mute scaunul din loc! Şi fiindcă la amintirea micii lui planete părăsite îl cam încerca tristeţea, cuteză a-i cere regelui să-i facă un hatâr:
- Aş vrea să văd un asfinţit de soare... Fă-mi această plăcere... Porunceşte soarelui să asfinţească...
- Dacă eu i-aş porunci unui general să zboare din floare în floare, asemeni unui fluture, ori să scrie o tragedie, ori să se prefacă într-o pasăre de mare, şi dacă generalul nu mi-ar îndeplini porunca, cine-ar fi de vină? El sau eu?
- Măria ta, zise cu hotărâre micul prinţ.
- Întocmai. Trebuie să ceri de la fiecare numai ceea ce poate fiecare să dea, spuse mai departe regele. Autoritatea se bizuie, înainte de orice, pe raţiune. Dacă-i porunceşti poporului tău să se azvârle în mare, el se va răzvrăti. Am dreptul de a cere supunere, pentru că poruncile mele sunt înţelepte.
- Şi asfinţitul meu de soare? îi aminti micul prinţ care, atunci când punea o întrebare, nu uita niciodată de ea.
- Vei avea şi-un asfinţit de soare. Voi da această poruncă. Dar cunoscând legile ocârmuirii, voi aştepta până când împrejurările vor fi prielnice.
- Şi asta cam când va fi? vru să afle micul prinţ.
- Hm! Hm! răspunse regele, care începu să caute într-un calendar gros. Hm! Va fi pe la... pe la... va fi astă-seară, pe la ora şapte şi patruzeci de minute! Şi vei vedea cât sunt de ascultat.
Micul prinţ începu să caşte. Îi părea rău după apusul de soare. Şi apoi, locul era cam plictisitor.
- Nu mai am nici o treabă pe-aici, îi spuse regelui. Am să plec mai departe!
- Nu pleca, zise regele, care era nespus de mândru să aibă un supus. Nu pleca, te fac ministru!
- Ce fel de ministru?
- De... justiţie!
- Dar n-am pe cine judeca aici!
- Nu se ştie, zise regele. Încă nu mi-am străbătut regatul tot. Sunt tare bătrân, loc pentru caleaşcă n-am şi ostenesc dacă umblu pe jos.
- Ei! Dar am văzut chiar eu, zise micul prinţ aplecându-se, ca să mai arunce o privire de partea cealaltă a planetei. Nici acolo nu e nimeni...
- Te vei judeca, atunci, pe tine însuţi, spuse regele. E lucrul cel mai greu. A te judeca pe tine însuţi e mult mai greu decât a-l judeca pe altul. Dacă ajungi să te judeci cum trebuie, înseamnă că eşti cu-adevărat un înţelept.
- Eu, zise micul prinţ, aş putea să mă judec pe mine însumi oriunde m-aş afla. Nu-i nevoie să rămân aici.
- Hm! Hm! făcu regele, cred că pe planeta mea se află pe undeva un guzgan bătrân. Îl aud noaptea. Ai putea să-l judeci pe acest guzgan bătrân. Îl vei condamna din când în când la moarte. Astfel, viaţa lui va atârna de felul în care vei împărţi dreptatea. Să-l graţiezi însă de fiecare dată, ca să-l ai mereu. Nu e decât unul.
Însă micul prinţ, închind cu pregătirile de plecare, nu voia să-l mâhnească defel pe bătrânul monarh:
- Dacă măria ta ar dori să mă supun numaidecât, mi-ar putea da o poruncă înţeleaptă. Mi-ar porunci, de pildă, să plec într-un minut. Mi se pare că împrejurările sunt prielnice...
Cum regele nu-i dădu nici un răspuns, mai întâi micul şovăi, apoi, cu un oftat, porni la drum.
- Te fac ambasadorul meu! Se grăbi atunci să strige regele. Era plin de măreţie şi de autoritate.
„Ciudaţi mai sunt oamenii mari!” îşi spuse micul prinţ, continuându-şi călătoria.
Şi micul prinţ se întrebă:
- Cum poate oare să mă recunoască, de vreme ce niciodată nu m-a mai văzut?
Dar nu ştia că lumea, pentru regi, e un lucru foarte simplu. Oamenii sunt, toţi, nişte supuşi.
- Vino mai aproape, să te văd mai bine, îi spuse regele, deosebit de mândru că e rege pentru cineva.
Micul prinţ căută cu privirea un loc, ca să se aşeze, dar falnica hlamidă de hermină încurca întreaga planetă. Rămase de aceea în picioare şi, obosit cum era, începu să caşte.
- Datina la curte nu îngăduie să caşti când e regele de faţă, îi spuse monarhul. Nu-ţi dau voie să caşti.
- Nu mă pot opri, răspunse micul prinţ, fâstâcit. Viu de la drum lung şi sunt nedormit...
- Dacă e aşa, zise regele, îţi poruncesc să caşti! De ani de zile n-am mai văzut pe nimeni căscând. Căscatul e o raritate pentru mine. Haide! Mai cască. E o poruncă.
- Mi-e ruşine... nu mai pot... rosti micul prinţ roşind.
- Hm! Hm! făcu regele. Dacă e aşa, îţi... îţi poruncesc ba să caşti, ba să...
Se cam bâlbâia şi părea jignit.
Căci regele ţinea cu străşnicie ca nimeni să nu-i încalce autoritatea. Nu îngăduia nesupunerea. Era un monarh absolut. Fiind însă foarte cumsecade, nu dădea decât porunci chibzuite.
„Dacă i-aş porunci, avea obiceiul să spună, dacă eu i-aş porunci unui general să se prefacă într-o pasăre de mare, şi dacă generalul nu s-ar supune, n-ar fi vina generalului. Ar fi vina mea.”
- Aş putea să mă aşez? căută să afle, cu sfială, micul prinţ.
Îţi poruncesc să te aşezi! răspunse regele, trăgând cu măreţie o pulpană a hlamidei sale de hermină.
Micul prinţ avea însă o nedumerire. Planeta era mică de tot. Atunci, peste cine domnea regele?
- Măria ta, zise el. Cer iertare că întreb...
- Îţi poruncesc să întrebi! se grăbi să spună regele.
- Măria ta... peste cine domneşti?
- Peste tot, răspunse regele cu aerul cel mai firesc.
- Peste tot?
Regele, cu un semn uşor, îi arătă planeta lui, celelalte planete şi stelele.
- Peste toate astea? zise micul prinţ.
- Peste toate astea! răspunse regele.
Căci nu era numai un monarh absolut, ci şi un monarh universal.
- Şi stelele te-ascultă?
- De bună seamă, zise regele.
Numaidecât m-ascultă. Căci nu îngădui nesupunerea.
Asemenea atotputernicie îl minună pe micul prinţ. Dacă el ar fi avut-o, ar fi putut să privească, nu doar patruzeci şi patru, ci şaptezeci şi două, sau chiar o sută, sau chiar douăsute de apusuri de soare într-o singură zi, fără a mai fi nevoie să mute scaunul din loc! Şi fiindcă la amintirea micii lui planete părăsite îl cam încerca tristeţea, cuteză a-i cere regelui să-i facă un hatâr:
- Aş vrea să văd un asfinţit de soare... Fă-mi această plăcere... Porunceşte soarelui să asfinţească...
- Dacă eu i-aş porunci unui general să zboare din floare în floare, asemeni unui fluture, ori să scrie o tragedie, ori să se prefacă într-o pasăre de mare, şi dacă generalul nu mi-ar îndeplini porunca, cine-ar fi de vină? El sau eu?
- Măria ta, zise cu hotărâre micul prinţ.
- Întocmai. Trebuie să ceri de la fiecare numai ceea ce poate fiecare să dea, spuse mai departe regele. Autoritatea se bizuie, înainte de orice, pe raţiune. Dacă-i porunceşti poporului tău să se azvârle în mare, el se va răzvrăti. Am dreptul de a cere supunere, pentru că poruncile mele sunt înţelepte.
- Şi asfinţitul meu de soare? îi aminti micul prinţ care, atunci când punea o întrebare, nu uita niciodată de ea.
- Vei avea şi-un asfinţit de soare. Voi da această poruncă. Dar cunoscând legile ocârmuirii, voi aştepta până când împrejurările vor fi prielnice.
- Şi asta cam când va fi? vru să afle micul prinţ.
- Hm! Hm! răspunse regele, care începu să caute într-un calendar gros. Hm! Va fi pe la... pe la... va fi astă-seară, pe la ora şapte şi patruzeci de minute! Şi vei vedea cât sunt de ascultat.
Micul prinţ începu să caşte. Îi părea rău după apusul de soare. Şi apoi, locul era cam plictisitor.
- Nu mai am nici o treabă pe-aici, îi spuse regelui. Am să plec mai departe!
- Nu pleca, zise regele, care era nespus de mândru să aibă un supus. Nu pleca, te fac ministru!
- Ce fel de ministru?
- De... justiţie!
- Dar n-am pe cine judeca aici!
- Nu se ştie, zise regele. Încă nu mi-am străbătut regatul tot. Sunt tare bătrân, loc pentru caleaşcă n-am şi ostenesc dacă umblu pe jos.
- Ei! Dar am văzut chiar eu, zise micul prinţ aplecându-se, ca să mai arunce o privire de partea cealaltă a planetei. Nici acolo nu e nimeni...
- Te vei judeca, atunci, pe tine însuţi, spuse regele. E lucrul cel mai greu. A te judeca pe tine însuţi e mult mai greu decât a-l judeca pe altul. Dacă ajungi să te judeci cum trebuie, înseamnă că eşti cu-adevărat un înţelept.
- Eu, zise micul prinţ, aş putea să mă judec pe mine însumi oriunde m-aş afla. Nu-i nevoie să rămân aici.
- Hm! Hm! făcu regele, cred că pe planeta mea se află pe undeva un guzgan bătrân. Îl aud noaptea. Ai putea să-l judeci pe acest guzgan bătrân. Îl vei condamna din când în când la moarte. Astfel, viaţa lui va atârna de felul în care vei împărţi dreptatea. Să-l graţiezi însă de fiecare dată, ca să-l ai mereu. Nu e decât unul.
Însă micul prinţ, închind cu pregătirile de plecare, nu voia să-l mâhnească defel pe bătrânul monarh:
- Dacă măria ta ar dori să mă supun numaidecât, mi-ar putea da o poruncă înţeleaptă. Mi-ar porunci, de pildă, să plec într-un minut. Mi se pare că împrejurările sunt prielnice...
Cum regele nu-i dădu nici un răspuns, mai întâi micul şovăi, apoi, cu un oftat, porni la drum.
- Te fac ambasadorul meu! Se grăbi atunci să strige regele. Era plin de măreţie şi de autoritate.
„Ciudaţi mai sunt oamenii mari!” îşi spuse micul prinţ, continuându-şi călătoria.
