Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupery (capitolele 16, 17, 18, 19, 20)
Citește online capitolele 16, 17, 18, 19, 20 din povestea pentru copii "Micul Prinț" scrisă de scriitorul francez Antoine de Saint-Exupery. Citește capitolele 16, 17, 18, 19, 20 din povestirea "Micul Prinț" în care micul prinț vorbește despre electricitatea pe cea de-a șaptea planetă. Apoi el își dă seama că dacă toți oamenii de pe planeta Pământ ar sta în picioare unul lângă altul, cei peste două miliarde de oameni ar încăpea pe o insuliță din pacific. Întors pe planeta noastră, micul prinț nu vede niciun om, însă vede un șarpe pe care îl întreabă unde sunt oamenii.
Citește capitolele 16, 17, 18, 19, 20 din povestea Micul Prinț
XVI
Ce-a de-a şaptea planetă a fost, prin urmare, Pământul.
Pământul nu e o planetă oarecare! Poţi număra pe el o sută unsprezece regi (fără a-i uita, bineînţeles, pe regii negri), şapte mii de geografi, nouă sute de mii de businessmani, şapte milioane şi jumătate de beţivi, trei sute unsprezece milioane de vanitoşi, adică vreo două miliarde de oameni mari.
Ca să vă puteţi face o părere despre întinderea Pământului, am să vă spun că, înainte de născocirea luminii electrice, trebuia întreţinută acolo, pe întreg cuprinsul celor şase continente ale sale, o adevărată armată de patru sute şaizeci şi două de mii cinci sute unsprezece lampagii.
Dacă te uitai la el ceva de mai departe, aveai în faţa ochilor o privelişte încântătoare. Mişcările acestei armate erau diriguite ca acelea ale unui balet de operă. Venea mai întâi rândul lampagiilor din Noua Zeelandă şi din Australia. Apoi, după ce-şi aprindeau felinarele, aceştia plecau la culcare. Intrau atunci în dans, la rândul lor, lampagiii din China si Siberia. Apoi şi ei se furişau pe nesimţite în culise. Atunci venea rândul lampagiilor din Rusia şi din Indii. Apoi, al celor din Africa şi Europa. Apoi, al celor din America de Sud. Apoi, al celor din America de Nord. Şi niciodată nu stricau rânduiala intrării lor în scenă. Era măreţ!
Numai lampagiul singurului felinar de la Polul Nord şi confratele său, cel cu singurul felinar de la Polul Sud, duceau un trai trândav şi de nepăsare: lucrau de două ori pe an.
XVII
Când vrei să faci o glumă, se întâmplă să mai şi minţi câte puţin. N-am fost nici eu prea cinstit când v-am vorbit de lampagii. Mă tem ca nu cumva aceia care n-o cunosc să-şi facă o părere greşită despre planeta noastră. Oamenii, pe Pământ, ocupă foarte puţin loc. Dacă cele două miliarde de locuitori care împânzesc Pământul ar sta în picioare, niţel înghesuiţi, ca la un miting, ei ar încăpea cu uşurinţă într-o piaţă publică de douăzeci de mile lungime, pe douăzeci de mile lăţime. Omenirea ar putea fi îngrămădită pe cea mai măruntă insuliţă din Pacific.
Oamenii mari, de bună seamă, nu vă vor crede. Îşi închipuie că ocupă mult loc. Se socotesc grozavi, ca baobabii. Aşa că ar trebui sfătuiţi să calculeze singuri. Căci nu mai pot de dragul cifrelor: lucrul acesta le va fi pe plac. Voi însă nu vă pierdeţi vremea cu pedepse scolăreşti. E de prisos. Aveţi încredere în mine.
Micul prinţ, aşadar, când ajunse pe Pământ, se miră foarte mult că nu vede pe nimeni. Tocmai începuse să se teamă ca nu cumva să fi greşit planeta, când un inel de culoarea lunii se mişcă pe nisip.
- Bună seara, rosti micul prinţ, oarecum la întamplare.
- Bună seara, rosti şarpele.
- Pe ce planetă am căzut? întrebă micul prinţ.
- Pe Pământ, în Africa, răspunse şarpele.
- Aha!... Va să zică nu se află nimeni pe Pământ?
- Aici e pustiu. În pustiuri nu e nimeni. Pământul e mare, zise şarpele.
Micul prinţ se aşeză pe-o piatră şi-şi înălţă ochii către cer:
- Mă întreb, zise el, dacă nu cumva stelele sunt luminate numai pentru ca astfel fiecare, cândva, să poată găsi propria lui stea. Priveşte planeta mea. E chiar deasupra noastră... Dar cât e de departe!
- E frumoasă, zise şarpele. Ce cauţi tu pe-aici?
- Am nişte necazuri cu o floare, zise micul prinţ.
- Aha! făcu şarpele.
Şi tăcură amândoi.
- Unde sunt oamenii? vorbi în cele din urmă micul prinţ. Te simţi cam singur în pustiu...
- Singur te simţi şi printre oameni, zise şarpele.
Ce-a de-a şaptea planetă a fost, prin urmare, Pământul.
Pământul nu e o planetă oarecare! Poţi număra pe el o sută unsprezece regi (fără a-i uita, bineînţeles, pe regii negri), şapte mii de geografi, nouă sute de mii de businessmani, şapte milioane şi jumătate de beţivi, trei sute unsprezece milioane de vanitoşi, adică vreo două miliarde de oameni mari.
Ca să vă puteţi face o părere despre întinderea Pământului, am să vă spun că, înainte de născocirea luminii electrice, trebuia întreţinută acolo, pe întreg cuprinsul celor şase continente ale sale, o adevărată armată de patru sute şaizeci şi două de mii cinci sute unsprezece lampagii.
Dacă te uitai la el ceva de mai departe, aveai în faţa ochilor o privelişte încântătoare. Mişcările acestei armate erau diriguite ca acelea ale unui balet de operă. Venea mai întâi rândul lampagiilor din Noua Zeelandă şi din Australia. Apoi, după ce-şi aprindeau felinarele, aceştia plecau la culcare. Intrau atunci în dans, la rândul lor, lampagiii din China si Siberia. Apoi şi ei se furişau pe nesimţite în culise. Atunci venea rândul lampagiilor din Rusia şi din Indii. Apoi, al celor din Africa şi Europa. Apoi, al celor din America de Sud. Apoi, al celor din America de Nord. Şi niciodată nu stricau rânduiala intrării lor în scenă. Era măreţ!
Numai lampagiul singurului felinar de la Polul Nord şi confratele său, cel cu singurul felinar de la Polul Sud, duceau un trai trândav şi de nepăsare: lucrau de două ori pe an.
XVII
Când vrei să faci o glumă, se întâmplă să mai şi minţi câte puţin. N-am fost nici eu prea cinstit când v-am vorbit de lampagii. Mă tem ca nu cumva aceia care n-o cunosc să-şi facă o părere greşită despre planeta noastră. Oamenii, pe Pământ, ocupă foarte puţin loc. Dacă cele două miliarde de locuitori care împânzesc Pământul ar sta în picioare, niţel înghesuiţi, ca la un miting, ei ar încăpea cu uşurinţă într-o piaţă publică de douăzeci de mile lungime, pe douăzeci de mile lăţime. Omenirea ar putea fi îngrămădită pe cea mai măruntă insuliţă din Pacific.
Oamenii mari, de bună seamă, nu vă vor crede. Îşi închipuie că ocupă mult loc. Se socotesc grozavi, ca baobabii. Aşa că ar trebui sfătuiţi să calculeze singuri. Căci nu mai pot de dragul cifrelor: lucrul acesta le va fi pe plac. Voi însă nu vă pierdeţi vremea cu pedepse scolăreşti. E de prisos. Aveţi încredere în mine.
Micul prinţ, aşadar, când ajunse pe Pământ, se miră foarte mult că nu vede pe nimeni. Tocmai începuse să se teamă ca nu cumva să fi greşit planeta, când un inel de culoarea lunii se mişcă pe nisip.
- Bună seara, rosti micul prinţ, oarecum la întamplare.
- Bună seara, rosti şarpele.
- Pe ce planetă am căzut? întrebă micul prinţ.
- Pe Pământ, în Africa, răspunse şarpele.
- Aha!... Va să zică nu se află nimeni pe Pământ?
- Aici e pustiu. În pustiuri nu e nimeni. Pământul e mare, zise şarpele.
Micul prinţ se aşeză pe-o piatră şi-şi înălţă ochii către cer:
- Mă întreb, zise el, dacă nu cumva stelele sunt luminate numai pentru ca astfel fiecare, cândva, să poată găsi propria lui stea. Priveşte planeta mea. E chiar deasupra noastră... Dar cât e de departe!
- E frumoasă, zise şarpele. Ce cauţi tu pe-aici?
- Am nişte necazuri cu o floare, zise micul prinţ.
- Aha! făcu şarpele.
Şi tăcură amândoi.
- Unde sunt oamenii? vorbi în cele din urmă micul prinţ. Te simţi cam singur în pustiu...
- Singur te simţi şi printre oameni, zise şarpele.
Micul prinţ îl privi îndelung.
- Eşti un animal ciudat, îi spuse el într-un târziu. Subţire ca un deget...
- Sunt însă mai puternic decât degetul unui rege, zise şarpele.
Micul prinţ zâmbi:
- Prea puternic nu eşti tu... n-ai nici măcar labe... nici măcar nu poţi călători...
- Aş putea să te duc mai departe decât o corabie, zise şarpele.
Se încolăci, ca o brăţară de aur, pe glezna micului prinţ:
- Pe acela pe care-l ating, îl redau pământului din care a ieşit, mai zise. Tu însă eşti neprihănit şi vii de pe o stea...
Micul prinţ nu răspunse nimic.
- Mi-e milă de tine, eşti atât de plăpând pe Pământul ăsta plin de granit! Aş putea sa te ajut într-o bună zi, dacă-ţi pare prea rău după planeta ta. Aş putea...
- Oh! Am înţeles prea bine, rosti micul prinţ, dar de ce vorbeşti mereu în enigme?
- Eu pe toate le dezleg, zise şarpele.
Şi tăcură amândoi.
XVIII
Micul prinţ străbătu pustiul şi nu întâlni decât o floare. O floare doar cu trei petale, o floare atât de neînsemnată.
- Bună ziua, zise micul prinţ.
- Bună ziua, zise floarea.
- Unde sunt oamenii? întrebă cuviincios micul prinţ.
Floarea, cândva, văzuse trecând pe-acolo o caravană.
- Oamenii? Să tot fie, cred, vreo şase-şapte la număr. Cu ani în urmă, i-am zărit o dată... Nu se ştie însă niciodată unde-i poţi găsi. Îi poartă vântul. Ei nu au rădăcini, şi asta-i stinghereşte mult.
- Rămâi cu bine, rosti micul prinţ.
- Te du cu bine, zise floarea.
Micul prinţ îl privi îndelung.
- Eşti un animal ciudat, îi spuse el într-un târziu. Subţire ca un deget...
- Sunt însă mai puternic decât degetul unui rege, zise şarpele.
Micul prinţ zâmbi:
- Prea puternic nu eşti tu... n-ai nici măcar labe... nici măcar nu poţi călători...
- Aş putea să te duc mai departe decât o corabie, zise şarpele.
Se încolăci, ca o brăţară de aur, pe glezna micului prinţ:
- Pe acela pe care-l ating, îl redau pământului din care a ieşit, mai zise. Tu însă eşti neprihănit şi vii de pe o stea...
Micul prinţ nu răspunse nimic.
- Mi-e milă de tine, eşti atât de plăpând pe Pământul ăsta plin de granit! Aş putea sa te ajut într-o bună zi, dacă-ţi pare prea rău după planeta ta. Aş putea...
- Oh! Am înţeles prea bine, rosti micul prinţ, dar de ce vorbeşti mereu în enigme?
- Eu pe toate le dezleg, zise şarpele.
Şi tăcură amândoi.
XVIII
Micul prinţ străbătu pustiul şi nu întâlni decât o floare. O floare doar cu trei petale, o floare atât de neînsemnată.
- Bună ziua, zise micul prinţ.
- Bună ziua, zise floarea.
- Unde sunt oamenii? întrebă cuviincios micul prinţ.
Floarea, cândva, văzuse trecând pe-acolo o caravană.
- Oamenii? Să tot fie, cred, vreo şase-şapte la număr. Cu ani în urmă, i-am zărit o dată... Nu se ştie însă niciodată unde-i poţi găsi. Îi poartă vântul. Ei nu au rădăcini, şi asta-i stinghereşte mult.
- Rămâi cu bine, rosti micul prinţ.
- Te du cu bine, zise floarea.
XIX
Micul prinţ se urcă pe un munte înalt. Singurii munţi pe care-i văzuse el vreodată erau cei trei vulcani ai lui, care-i ajungeau doar până la genunchi. Iar de vulcanul cel stins se folosea ca de un scăunel. „De pe un munte ca ăsta de înalt, îşi zise el atunci, am să văd dintr-o privire toată planeta şi pe toţi oamenii”. Însă nu zări decât colţuri de stâncă, foarte ascuţite.
- Bună ziua, zise micul prinţ oarecum la întâmplare.
- Bună ziua... Bună ziua... Bună ziua... răspunse ecoul.
- Cine sunteţi voi? zise micul prinţ.
- Cine sunteţi voi... Cine sunteţi voi... Cine sunteţi voi... răspunse ecoul.
- Fiţi prietenii mei, sunt singur, zise el.
- Sunt singur... sunt singur... sunt singur... răspunse ecoul.
Micul prinţ se urcă pe un munte înalt. Singurii munţi pe care-i văzuse el vreodată erau cei trei vulcani ai lui, care-i ajungeau doar până la genunchi. Iar de vulcanul cel stins se folosea ca de un scăunel. „De pe un munte ca ăsta de înalt, îşi zise el atunci, am să văd dintr-o privire toată planeta şi pe toţi oamenii”. Însă nu zări decât colţuri de stâncă, foarte ascuţite.
- Bună ziua, zise micul prinţ oarecum la întâmplare.
- Bună ziua... Bună ziua... Bună ziua... răspunse ecoul.
- Cine sunteţi voi? zise micul prinţ.
- Cine sunteţi voi... Cine sunteţi voi... Cine sunteţi voi... răspunse ecoul.
- Fiţi prietenii mei, sunt singur, zise el.
- Sunt singur... sunt singur... sunt singur... răspunse ecoul.
„Ce planetă caraghioasă! se gândi el atunci. Numai uscăciune, numai piatră colţuroasă, numai sare. Iar oamenii n-au nici un pic de fantezie. Nu fac altceva decât să-ngâne ceea ce le spui... Acasă, eu am o floare: vorbea întotdeauna ea întâi...”
XX
Iata însă că veni şi clipa când, după ce umblă o vreme îndelungată prin nisip, pe stânci şi prin zăpezi, micul prinţ, într-un sfârşit, descoperi un drum. Iar drumurile, toate, duc spre oameni.
- Bună ziua, spuse el.
Se afla într-o grădină de trandafiri înfloriţi.
- Bună ziua, ziseră trandafirii.
Micul prinţ îi privi. Toţi erau aidoma cu floare lui.
- Cine sunteţi voi? îi întrebă el înmărmurit.
- Noi suntem trandafiri, ziseră trandafirii.
- Vai! făcu micul prinţ.
Şi se simţea foarte nefericit. Floarea lui îi povestise că era, în univers, singura în felul ei. Şi iată că se mai aflau aici cinci mii, toate semănând cu ea, într-o singură grădină!
XX
Iata însă că veni şi clipa când, după ce umblă o vreme îndelungată prin nisip, pe stânci şi prin zăpezi, micul prinţ, într-un sfârşit, descoperi un drum. Iar drumurile, toate, duc spre oameni.
- Bună ziua, spuse el.
Se afla într-o grădină de trandafiri înfloriţi.
- Bună ziua, ziseră trandafirii.
Micul prinţ îi privi. Toţi erau aidoma cu floare lui.
- Cine sunteţi voi? îi întrebă el înmărmurit.
- Noi suntem trandafiri, ziseră trandafirii.
- Vai! făcu micul prinţ.
Şi se simţea foarte nefericit. Floarea lui îi povestise că era, în univers, singura în felul ei. Şi iată că se mai aflau aici cinci mii, toate semănând cu ea, într-o singură grădină!
„Tare s-ar mai socoti jignită, îşi zise el, dacă ar vedea una ca asta... nu s-ar mai opri din tuse şi s-ar preface chiar că moare, ca să scape de ruşine. Iar eu aş fi, desigur, nevoit să mă prefac c-o îngrijesc, pentru că altminteri, ca să ma îndurereze şi pe mine, s-ar lăsa să moară cu-adevarat...”
Apoi îşi zise mai departe: „Mă credeam înavuţit cu o floare fără seamăn, şi iată că n-am decât o floare de rând. Cu asta numai şi cu trei vulcani, care-mi vin doar până la genunchi şi dintre care unul e poate stins pe vecie, nu prea sunt un mare print...”
Apoi îşi zise mai departe: „Mă credeam înavuţit cu o floare fără seamăn, şi iată că n-am decât o floare de rând. Cu asta numai şi cu trei vulcani, care-mi vin doar până la genunchi şi dintre care unul e poate stins pe vecie, nu prea sunt un mare print...”
Şi, culcat în iarbă, plânse.