Corabia zburătoare - poveste rusească
Citește online povestea rusească pentru copii în română "Corabia zburătoare", o poveste rusească. Citește basmul "Corabia zburătoare" în care este vorba despre un tânăr prostănac care vrea să construiască o corabie zburătoare. Ajutat de un bătrân, prostănacul reușește s-o construiască și pleacă în zbor spre curtea împăratului pentru a primi de nevastă pe fiica acestuia. Pe drum, el i-a în corabie diverși oameni, care îl ajută să treacă probele la care este supus de împăratul care nu vrea să-și țină promisiunea. O poveste rusească cu personaje care apar și în basmul Harap Alb scris de autorul român Ion Creangă.
Citește povestea rusească "Corabia zburătoare"
A fost odată ca niciodată. Au fost odată un moş şi o babă. Ei aveau trei feciori — celor doi mai mari le mersese vestea că erau tare ageri la minte, în vreme ce mezinului nimeni nu-i spunea altfel decât prostănacul. Pe feciorii mai mari baba îi iubea, îi îmbrăca în veşminte curate, îi hrănea cu mâncăruri gustoase. Mezinul însă, umbla într-o cămaşă găurită şi îşi potolea foamea cu câte o coajă arsă de pâine.
- Lui, prostănacului, îi e totuna, pe el nu-l duce mintea, el tot nu pricepe nimic!
Şi iată că, într-o bună zi, ajunse şi până în acel sat un zvon: cine îi va dura împăratului o corabie, în stare nu numai să plutească pe mări, ci să şi zboare printre nori, aceluia împăratul îi va da de soţie pe fiica sa.
Fraţii cei mai mari hotărâră să-şi încerce şi ei norocul.
- Tăicuţule şi măicuţă, ]ngăduiţi-ne şi nouă să mergem! Cine ştie? Poate că unul din noi va ajunge ginere împărătesc!
Bătrâna le pregăti feciorilor săi mai mari toate cele de trebuinţă pentru drum: le coapse plăcinte din făină albă, puse la fiert şi la fript câteva găini şi gâşte.
- Mergeţi cu bine, dragii mei feciori!
Şi au plecat cei doi fraţi în pădure şi s-au apucat să doboare şi să reteze cu fierăstrăul copacii. Au doborât şi au tăiat o mulţime de copaci. Dar ce să facă mai departe cu ei — n-au mai ştiut. Au început să se certe, să-şi arunce unul altuia vorbe de ocară ba, puţin a lipsit să nu se ia şi de păr.
Tocmai atunci se apropie de ei un bătrânel şi îi întrebă:
- Da' ce s-a întîmplat, voinicilor, de ce toată cearta şi vorbele astea de ocară? Dacă-mi spuneţi, s-ar putea să vă dau vreun sfat, care să vă fie de folos.
Fraţii nici n-au stat să asculte ce le spunea bătrânelul, s-au năpustit asupra lui amândoi, l-au batjocorit cu vorbe urâte şi l-au alungat de-acolo.
Şi bătrânelul a plecat.
S-au mai certat ei o vrerne, apoi au mâncat toate merindete pregătite de bătrână şi s-au întors acasă cu mâinile goale...
Îndată ce au venit ei, mezinul începu să-i roage pe părinţi:
- Acuma lăsaţi-mă să mă duc şi eu!
Maică-sa şi taică-său au încercat să-l facă să-şi schimbe gândul, să-l împiedice să plece:
- Unde vrei să te duci, prostule? Or să te sfâşie lupii pe drum!
Dar prostănacul o ţinea una şi bună:
- Şi dacă mă lăsaţi mă duc, şi dacă nu mă lăsaţi, eu tot mă duc!
Văzând maică-sa şi taică-său că n-o mai pot scoate la capăt cu dânsul, i-au dat o coajă de pâine neagră şi uscată pentru drum şi l-au alungat de acasă.
Prostănacul a luat cu el toporul şi s-a dus la pădure. A umblat cât a umblat prin pădure până a găsit un pin înalt: vârful pinului acestuia atingea norii, iar ca să fie cuprins în braţe ar fi fost nevoie de trei oameni, nu mai puţini.
A tăiat pinul şi s-a apucat să-l cureţe de crengi, de cioturi. Tocmai atunci se apropie şi bătrânelul.
- Bună ziua, copile! i-a spus el.
- Bună ziua, bunicule!
- Dar ce faci tu aici, copile, pentru ce ai tăiat un copac atât de mare?
- Păi, uite, bunicule, împăratul a făgăduit că i-o dă de nevastă pe fiica lui aceluia care i-ar putea dura o corabie zburătoare, aşa că eu m-am apucat să fac o astfel de corabie.
- Oare o să fii tu în stare să meştereşti asemenea corabie? Asta-i o treabă tare anevoioasă şi, vezi tu, se prea poate să n-o scoţi la capăt până la urmă.
- Anevoioasă, neanevoioasă, dar de încercat — trebuie încercat: poate o scot la capăt! Uite, îmi prinde foarte bine şi asta, că ai trecut pe-aici: oamenii bătrâni ştiu multe, sunt umblaţi prin lume şi pricepuţi. Poate că ai să-mi dai vreun sfat.
Bătrânelul zise:
- Ei, dacă vrei dau un sfat, atunci ascultă ce-ţi spun: ia-ţi toporul şi ciopleşte pe laturi pinul ăsta: uite-aşa!
Şi îi arătă cum să cioplească.
Prostănacul făcu întocmai cum îl învăţă bătrânelul. Cioplea şi se minuna: toporul în mâna lui parcă singur mergea şi mergea.
- Acum, spuse bătrânelul, potriveşte-i capetele, fățuieşte puţin pinul şi într-o parte şi în cealaltă: uite-aşa şi uite-aşa!
Prostănacul nu lăsa să-i scape nici o vorbă din cele spuse de bătrânel: cum îi spunea, aşa şi făcea.
După ce termină de lucrat, bătrânelul l-a lăudat şi i-a zis:
- Ei, acuma, n-ar fi rău să ne odihnim puţin şi să îmbucăm ceva.
- He-he, bunicule, zise prostănacul, pentru mine, nu zic, s-o găsi ceva mâncare: uite, am coaja asta de pâine uscată. Dar pe tine, cu ce să te ospătez? Mă tem că n-ai să prea poţi roade merindea mea.
- Stai puţin, copile, făcu bătrînelul, ia dă încoace coaja aceea a ta!
Şi prostănacul îi dădu coaja de pâine. Bătrânelul o luă în mână, o cercetă, o pipăi şi-apoi zise:
- Ei, dar să ştii că nu-i chiar aşa de uscată coaja asta a ta!
Şi i-o înapoie băiatului.
Prostănacul o luă şi nu-şi crezu ochilor: coaja aceea uscată se prefăcuse într-o pâine mare şi rotundă, pufoasă şi albă.
După ce au mâncat, bătrânul zise din nou:
- Ei, şi-acum, haide să-i potrivim pânzele!
Şi scoase din sân o bucată de pânză.
Bătrânelul îi arătă, prostănacul îşi dădu toată osteneala, făcu totul cu temei şi iată că pânzele erau gata, ba şi potrivite la locul lor.
- Acuma poţi să urci pe corabia ta, i-a mai zis bătrânelul, şi să-ţi iei zborul în oricare parte doreşti. Dar ţine minte porunca ce ţi-o dau: pe
oricine vei întâlni în cale — să-l iei cu tine pe corabie!
Cu asta s-au şi despărţit. Bătrânelul a plecat în drumul său, iar prostănacul a urcat pe corabia zburătoare şi i-a întins pânzele.
Pânzele se umflară, corabia îşi luă zborul, se ridică în înaltul cerului şi porni să zboare mai repede ca vulturii. Zbura — un pic mai jos de norii ce-n iureş goneau, şi-un pic mai sus de codrii ce neclintiţi stăteau...
- Lui, prostănacului, îi e totuna, pe el nu-l duce mintea, el tot nu pricepe nimic!
Şi iată că, într-o bună zi, ajunse şi până în acel sat un zvon: cine îi va dura împăratului o corabie, în stare nu numai să plutească pe mări, ci să şi zboare printre nori, aceluia împăratul îi va da de soţie pe fiica sa.
Fraţii cei mai mari hotărâră să-şi încerce şi ei norocul.
- Tăicuţule şi măicuţă, ]ngăduiţi-ne şi nouă să mergem! Cine ştie? Poate că unul din noi va ajunge ginere împărătesc!
Bătrâna le pregăti feciorilor săi mai mari toate cele de trebuinţă pentru drum: le coapse plăcinte din făină albă, puse la fiert şi la fript câteva găini şi gâşte.
- Mergeţi cu bine, dragii mei feciori!
Şi au plecat cei doi fraţi în pădure şi s-au apucat să doboare şi să reteze cu fierăstrăul copacii. Au doborât şi au tăiat o mulţime de copaci. Dar ce să facă mai departe cu ei — n-au mai ştiut. Au început să se certe, să-şi arunce unul altuia vorbe de ocară ba, puţin a lipsit să nu se ia şi de păr.
Tocmai atunci se apropie de ei un bătrânel şi îi întrebă:
- Da' ce s-a întîmplat, voinicilor, de ce toată cearta şi vorbele astea de ocară? Dacă-mi spuneţi, s-ar putea să vă dau vreun sfat, care să vă fie de folos.
Fraţii nici n-au stat să asculte ce le spunea bătrânelul, s-au năpustit asupra lui amândoi, l-au batjocorit cu vorbe urâte şi l-au alungat de-acolo.
Şi bătrânelul a plecat.
S-au mai certat ei o vrerne, apoi au mâncat toate merindete pregătite de bătrână şi s-au întors acasă cu mâinile goale...
Îndată ce au venit ei, mezinul începu să-i roage pe părinţi:
- Acuma lăsaţi-mă să mă duc şi eu!
Maică-sa şi taică-său au încercat să-l facă să-şi schimbe gândul, să-l împiedice să plece:
- Unde vrei să te duci, prostule? Or să te sfâşie lupii pe drum!
Dar prostănacul o ţinea una şi bună:
- Şi dacă mă lăsaţi mă duc, şi dacă nu mă lăsaţi, eu tot mă duc!
Văzând maică-sa şi taică-său că n-o mai pot scoate la capăt cu dânsul, i-au dat o coajă de pâine neagră şi uscată pentru drum şi l-au alungat de acasă.
Prostănacul a luat cu el toporul şi s-a dus la pădure. A umblat cât a umblat prin pădure până a găsit un pin înalt: vârful pinului acestuia atingea norii, iar ca să fie cuprins în braţe ar fi fost nevoie de trei oameni, nu mai puţini.
A tăiat pinul şi s-a apucat să-l cureţe de crengi, de cioturi. Tocmai atunci se apropie şi bătrânelul.
- Bună ziua, copile! i-a spus el.
- Bună ziua, bunicule!
- Dar ce faci tu aici, copile, pentru ce ai tăiat un copac atât de mare?
- Păi, uite, bunicule, împăratul a făgăduit că i-o dă de nevastă pe fiica lui aceluia care i-ar putea dura o corabie zburătoare, aşa că eu m-am apucat să fac o astfel de corabie.
- Oare o să fii tu în stare să meştereşti asemenea corabie? Asta-i o treabă tare anevoioasă şi, vezi tu, se prea poate să n-o scoţi la capăt până la urmă.
- Anevoioasă, neanevoioasă, dar de încercat — trebuie încercat: poate o scot la capăt! Uite, îmi prinde foarte bine şi asta, că ai trecut pe-aici: oamenii bătrâni ştiu multe, sunt umblaţi prin lume şi pricepuţi. Poate că ai să-mi dai vreun sfat.
Bătrânelul zise:
- Ei, dacă vrei dau un sfat, atunci ascultă ce-ţi spun: ia-ţi toporul şi ciopleşte pe laturi pinul ăsta: uite-aşa!
Şi îi arătă cum să cioplească.
Prostănacul făcu întocmai cum îl învăţă bătrânelul. Cioplea şi se minuna: toporul în mâna lui parcă singur mergea şi mergea.
- Acum, spuse bătrânelul, potriveşte-i capetele, fățuieşte puţin pinul şi într-o parte şi în cealaltă: uite-aşa şi uite-aşa!
Prostănacul nu lăsa să-i scape nici o vorbă din cele spuse de bătrânel: cum îi spunea, aşa şi făcea.
După ce termină de lucrat, bătrânelul l-a lăudat şi i-a zis:
- Ei, acuma, n-ar fi rău să ne odihnim puţin şi să îmbucăm ceva.
- He-he, bunicule, zise prostănacul, pentru mine, nu zic, s-o găsi ceva mâncare: uite, am coaja asta de pâine uscată. Dar pe tine, cu ce să te ospătez? Mă tem că n-ai să prea poţi roade merindea mea.
- Stai puţin, copile, făcu bătrînelul, ia dă încoace coaja aceea a ta!
Şi prostănacul îi dădu coaja de pâine. Bătrânelul o luă în mână, o cercetă, o pipăi şi-apoi zise:
- Ei, dar să ştii că nu-i chiar aşa de uscată coaja asta a ta!
Şi i-o înapoie băiatului.
Prostănacul o luă şi nu-şi crezu ochilor: coaja aceea uscată se prefăcuse într-o pâine mare şi rotundă, pufoasă şi albă.
După ce au mâncat, bătrânul zise din nou:
- Ei, şi-acum, haide să-i potrivim pânzele!
Şi scoase din sân o bucată de pânză.
Bătrânelul îi arătă, prostănacul îşi dădu toată osteneala, făcu totul cu temei şi iată că pânzele erau gata, ba şi potrivite la locul lor.
- Acuma poţi să urci pe corabia ta, i-a mai zis bătrânelul, şi să-ţi iei zborul în oricare parte doreşti. Dar ţine minte porunca ce ţi-o dau: pe
oricine vei întâlni în cale — să-l iei cu tine pe corabie!
Cu asta s-au şi despărţit. Bătrânelul a plecat în drumul său, iar prostănacul a urcat pe corabia zburătoare şi i-a întins pânzele.
Pânzele se umflară, corabia îşi luă zborul, se ridică în înaltul cerului şi porni să zboare mai repede ca vulturii. Zbura — un pic mai jos de norii ce-n iureş goneau, şi-un pic mai sus de codrii ce neclintiţi stăteau...
Zbură şi tot zbură prostănacul, când deodată, ce văzu? Un om se culcase în mijlocul drumului şi stătea cu urechea lipită de pământul jilav. Coborî corabia şi zise:
- Noroc, unchiule!
- Noroc, voinicule!
- Da' ce faci aici?
- Ascult ce se petrece în celălalt capăt al pământului.
- Şi ce zici că se petrece acolo, unchiule?
- Ehei, acolo ciripesc şi se-ntrec în cântări păsări cu glasuri minunate, care de care mai cristaline!
- Ia te uită, ce auz ascuţit ai! Urcă pe corabia mea, să zburăm împreună.
Auzilă nu se împotrivi, urcă pe corabie şi porniră în zbor mai departe.
Au zburat şi-au tot zburat şi deodată, ce să vadă? Un om care mergea pe drum dar păşea numai cu unul din picioare celălalt şi-l legase de ureche.
- Noroc, unchiule!
- Noroc, voinicule!
- Da' de ce mergi ţopăind într-un picior?
- Păi, dacă mi-aş dezlega şi celălalt picior, din trei paşi aş ajunge la capătul pământului!
— Ia te uită, ce iute de picior eşti! Urcă pe corabia noastră.
Repedele Pământului nu se împotrivi, se căţără pe corabie şi porniră în zbor mai departe câteşitrei.
Dacă au zburat mult ori au zburat puţin, cine mai ştie? Doar că deodată, ce să vadă? Un om stătea nemişcat cu puşca la ochi. Dar în ce, sau în cine ţintea, nimeni n-ar fi putut spune.
- Noroc, unchiule! Dar ia zi, pe cine ocheşti că primprejur nu se zăreşte nici fiară, nici pasăre.
- Vai de mine, ce oameni! Păi, ce, o să mă apuc eu să ochesc de-aproape ceva? Ehei, eu ochesc găinuşa de munte aflată într-un copac la vreo mie de verste de-aici. Numai o vânătoare ca asta e vrednică de mine.
- Urcă aici cu noi, să zburăm împreună!
Ochilă a urcat şi au zburat cu toţii mai departe.
Au zburat şi iar au zburat şi, deodată, ce-au văzut? Pe drum mergea un om care căra în spinare un sac uriaş îndesat cu pâine.
- Noroc, unchiule! Încotro ai pornit-o?
- Mă duc să-mi agonisesc pâine pentru prânz.
- Păi, cum aşa? Câtă pâine îţi mai trebuie? Că doar ai un sac întreg!
- Ei aşi! Pâinea asta nu-mi ajunge decât pentru o singură îmbucătură. Ca să mănânc pe săturate, mie îmi trebuie de o sută de ori pe-atâta!
- Aha! Va să zică din ăştia-mi eşti! Haide, urcă cu noi pe corabie, să zburăm împreună.
Flămânzilă a urcat pe corabie şi au zburat mai departe.
Peste codri zburau, peste câmpuri zburau, peste râuri zburau, peste cătune şi sate zburau.
Şi deodată ce-au văzut? Un om umblând pe malul unui lac mare şi dând din cap cu nemulţurnire.
- Noroc, unchiule! Cauţi ceva pe-aici?
- Mi-e tare sete şi de aceea îmi caut un loc unde să beau nişte apă.
- Păi uite, ai aici un lac întreg. Să tot bei sănătos!
- Ehei, păi toată apa asta nu-mi ajunge să beau decât o înghiţitură mi-i-i-că, mică de tot.
Prostănacul s-a mirat, s-au mirat şi tovarăşii lui şi i-au zis:
- Ei, lasă, nu fii necăjit, că s-o găsi pe undeva apă şi pentru tine. Urcă-te cu noi pe corabie, să zburăm mai departe, ca să găsim atâta apă câtă îţi trebuie.
Setilă urcă pe corabie şi plecară mai departe.
Cât să fi zburat aşa, cine ştie? Doar că deodată, au văzut un om care se ducea la pădure, cărând în spinare o sarcină de vreascuri.
- Noroc, unchiule! Ia, spune-ne şi nouă: de ce te duci cu vreascurile astea în pădure?
- Ei, dar astea nu-s vreascuri obişnuite. Dacă le împrăştii — numaidecât îţi răsare în faţa ochilor o oştire întreagă.
- Urcă, unchiule, cu noi!
Şi omul sui pe corabie.
Şi au zburat mai departe.
Au zburat ce-au zburat şi ce să vadă? Un bătrân care căra un sac cu paie.
- Noroc, bine te-am găsit, bătrânel de griji albit! Da' încotro cari paiele astea?
- Le duc în sat.
- De ce? Nu-s destule paie-n sat?
- Ba-s destule dar nu-s din astea.
- Şi, mă rog, astea cum sunt?
- Păi, sunt aşa, că dacă le-aş împrăştia în miezul verii, pe zăduf, s-ar lăsa frigul pe dată: ar începe să ningă şi ar da gerul.
- Dacă e aşa precum zici, ai dreptate: paie din astea nu găseşti în sat. Urcă-te cu noi!
Gerilă urcă pe corabie, cu sacul lui cu tot şi astfel porniră să zboare mai departe.
Au zburat şi-au tot zburat până au ajuns la curtea împăratului.
Tocmai atunci împăratul era la masă. Cum văzu corabia zburătoare îşi şi trimise slujitorii.
- Haide, mergeţi degrabă să aflati: cine a venit în zbor pe corabia aceea, ce țarevici sau alte odrasle de neam mare?
Servitorii au dat fuga la corabie şi ce să vadă? Pe corabie nu erau decât nişte țărani de rând.
Slujitorii împărăteşti nici nu s-au mai ostenit să întrebe cine-s şi de unde au venit în zbor.
S-au întors şi i-au povestit împăratului:
- Aşa şi aşa! Pe corabie nu se află nici un țarevici şi nici vreo altă odraslă de mare neam, ci oameni de jos — tărani de rând. Ce porunceşte măria ta să facem cu ei?
„Dacă o să mărităm fata cu un ţăran de rând, ne facem de ruşine — chibzui împăratul. Trebuie să scăpăm, negreşit, de miri de soiul acestora".
Și îi întrebă pe curtenii săi — printi şi boieri:
- Ce-i de făcut, cum să ieşim din încurcătură?
Aceştia l-au sfătuit aşa:
- Trebuie să-i punem mirelui fel de fel de întrebări grele, la care să nu poată afla răspuns. Şi-atunci îl lăsăm cu buza umflată!
Împăratul se înveseli auzind sfatul şi trimise tot atunci servitori care să-i vestească prostănacului această poruncă:
- Mirele să ne aducă neîntârziat, cât ne mai aflăm încă aici, la masă cu împăratul, apă vie şi apă moartă!
Prostănacul se întristă:
- Acum, ce mă fac? Că eu nici într-un an, sau poate nici în toată viata mea n-o să găsesc apa asta.
- Se poate una ca asta? a zis Repedele Pământului. Lasă c-o scot eu la capăt în locul tău cât ai zice peşte.
Şi-a slobozit piciorul care-i era legat de ureche şi a pornit în mare goană peste nouă mări şi nouă ţări, departe, la capătul pământului.
A luat în două urcioare apă vie şi apă moartă şi... ce şi-a zis: „N-ar fi rău să mai stau puţin pe-aici, că vreme am destulă ca să mă pot întoarce fără să întârzii!"
Se aşeză la umbra deasă a unui stejar rămuros şi aţipi...
Şi, iată că masa de la palat se apropie de sfârşit dar Repedele Pământului nu se arată.
Cei de pe corabia zburătoare se întristară grozav, nu ştiau ce să facă să iasă din încurcătură.
Însă Auzilă îşi lipi urechea de pământul jilav, ascultă şi zise:
- Ia te uită ce mai somnoros, ce leneş e şi ăsta! Doarme la umbră, sforăie de se cutremură pământul şi nici nu-i pasă!
- Dacă-i aşa, n-avea grijă că-l trezesc eu îndată! zise Ochilă.
Îşi înhăţă puşca, ochi şi nimeri drept în stejarul sub care dormea Repedele Pământului.
Peste capul celui adormit se scutură o ploaie de ghinde. Acestea îl treziră.
- Vai de mine şi de mine, doar n-oi fi aţipit!
Sări ca ars şi în aceeaşi clipă aduse urcioarele cu apă:
- Le-am adus, luaţile!
Împăratul se ridică de la masă, se uită la urcioare şi zise:
- De unde să ştiu dacă apa asta e bună sau ba?
Îndată un cocoş fu prins şi descăpăţânat, după care îi stropiră capul cu apă moartă. Într-o clipă capul se prinse din nou la locul său.
Iar când l-au stropit cu apă vie — cocoşul a sărit în picioare, a bătut din aripi şi a strigat din răsputeri „cucurigu!"
Împăratul să moară de necaz, nu alta.
- Noroc, unchiule!
- Noroc, voinicule!
- Da' ce faci aici?
- Ascult ce se petrece în celălalt capăt al pământului.
- Şi ce zici că se petrece acolo, unchiule?
- Ehei, acolo ciripesc şi se-ntrec în cântări păsări cu glasuri minunate, care de care mai cristaline!
- Ia te uită, ce auz ascuţit ai! Urcă pe corabia mea, să zburăm împreună.
Auzilă nu se împotrivi, urcă pe corabie şi porniră în zbor mai departe.
Au zburat şi-au tot zburat şi deodată, ce să vadă? Un om care mergea pe drum dar păşea numai cu unul din picioare celălalt şi-l legase de ureche.
- Noroc, unchiule!
- Noroc, voinicule!
- Da' de ce mergi ţopăind într-un picior?
- Păi, dacă mi-aş dezlega şi celălalt picior, din trei paşi aş ajunge la capătul pământului!
— Ia te uită, ce iute de picior eşti! Urcă pe corabia noastră.
Repedele Pământului nu se împotrivi, se căţără pe corabie şi porniră în zbor mai departe câteşitrei.
Dacă au zburat mult ori au zburat puţin, cine mai ştie? Doar că deodată, ce să vadă? Un om stătea nemişcat cu puşca la ochi. Dar în ce, sau în cine ţintea, nimeni n-ar fi putut spune.
- Noroc, unchiule! Dar ia zi, pe cine ocheşti că primprejur nu se zăreşte nici fiară, nici pasăre.
- Vai de mine, ce oameni! Păi, ce, o să mă apuc eu să ochesc de-aproape ceva? Ehei, eu ochesc găinuşa de munte aflată într-un copac la vreo mie de verste de-aici. Numai o vânătoare ca asta e vrednică de mine.
- Urcă aici cu noi, să zburăm împreună!
Ochilă a urcat şi au zburat cu toţii mai departe.
Au zburat şi iar au zburat şi, deodată, ce-au văzut? Pe drum mergea un om care căra în spinare un sac uriaş îndesat cu pâine.
- Noroc, unchiule! Încotro ai pornit-o?
- Mă duc să-mi agonisesc pâine pentru prânz.
- Păi, cum aşa? Câtă pâine îţi mai trebuie? Că doar ai un sac întreg!
- Ei aşi! Pâinea asta nu-mi ajunge decât pentru o singură îmbucătură. Ca să mănânc pe săturate, mie îmi trebuie de o sută de ori pe-atâta!
- Aha! Va să zică din ăştia-mi eşti! Haide, urcă cu noi pe corabie, să zburăm împreună.
Flămânzilă a urcat pe corabie şi au zburat mai departe.
Peste codri zburau, peste câmpuri zburau, peste râuri zburau, peste cătune şi sate zburau.
Şi deodată ce-au văzut? Un om umblând pe malul unui lac mare şi dând din cap cu nemulţurnire.
- Noroc, unchiule! Cauţi ceva pe-aici?
- Mi-e tare sete şi de aceea îmi caut un loc unde să beau nişte apă.
- Păi uite, ai aici un lac întreg. Să tot bei sănătos!
- Ehei, păi toată apa asta nu-mi ajunge să beau decât o înghiţitură mi-i-i-că, mică de tot.
Prostănacul s-a mirat, s-au mirat şi tovarăşii lui şi i-au zis:
- Ei, lasă, nu fii necăjit, că s-o găsi pe undeva apă şi pentru tine. Urcă-te cu noi pe corabie, să zburăm mai departe, ca să găsim atâta apă câtă îţi trebuie.
Setilă urcă pe corabie şi plecară mai departe.
Cât să fi zburat aşa, cine ştie? Doar că deodată, au văzut un om care se ducea la pădure, cărând în spinare o sarcină de vreascuri.
- Noroc, unchiule! Ia, spune-ne şi nouă: de ce te duci cu vreascurile astea în pădure?
- Ei, dar astea nu-s vreascuri obişnuite. Dacă le împrăştii — numaidecât îţi răsare în faţa ochilor o oştire întreagă.
- Urcă, unchiule, cu noi!
Şi omul sui pe corabie.
Şi au zburat mai departe.
Au zburat ce-au zburat şi ce să vadă? Un bătrân care căra un sac cu paie.
- Noroc, bine te-am găsit, bătrânel de griji albit! Da' încotro cari paiele astea?
- Le duc în sat.
- De ce? Nu-s destule paie-n sat?
- Ba-s destule dar nu-s din astea.
- Şi, mă rog, astea cum sunt?
- Păi, sunt aşa, că dacă le-aş împrăştia în miezul verii, pe zăduf, s-ar lăsa frigul pe dată: ar începe să ningă şi ar da gerul.
- Dacă e aşa precum zici, ai dreptate: paie din astea nu găseşti în sat. Urcă-te cu noi!
Gerilă urcă pe corabie, cu sacul lui cu tot şi astfel porniră să zboare mai departe.
Au zburat şi-au tot zburat până au ajuns la curtea împăratului.
Tocmai atunci împăratul era la masă. Cum văzu corabia zburătoare îşi şi trimise slujitorii.
- Haide, mergeţi degrabă să aflati: cine a venit în zbor pe corabia aceea, ce țarevici sau alte odrasle de neam mare?
Servitorii au dat fuga la corabie şi ce să vadă? Pe corabie nu erau decât nişte țărani de rând.
Slujitorii împărăteşti nici nu s-au mai ostenit să întrebe cine-s şi de unde au venit în zbor.
S-au întors şi i-au povestit împăratului:
- Aşa şi aşa! Pe corabie nu se află nici un țarevici şi nici vreo altă odraslă de mare neam, ci oameni de jos — tărani de rând. Ce porunceşte măria ta să facem cu ei?
„Dacă o să mărităm fata cu un ţăran de rând, ne facem de ruşine — chibzui împăratul. Trebuie să scăpăm, negreşit, de miri de soiul acestora".
Și îi întrebă pe curtenii săi — printi şi boieri:
- Ce-i de făcut, cum să ieşim din încurcătură?
Aceştia l-au sfătuit aşa:
- Trebuie să-i punem mirelui fel de fel de întrebări grele, la care să nu poată afla răspuns. Şi-atunci îl lăsăm cu buza umflată!
Împăratul se înveseli auzind sfatul şi trimise tot atunci servitori care să-i vestească prostănacului această poruncă:
- Mirele să ne aducă neîntârziat, cât ne mai aflăm încă aici, la masă cu împăratul, apă vie şi apă moartă!
Prostănacul se întristă:
- Acum, ce mă fac? Că eu nici într-un an, sau poate nici în toată viata mea n-o să găsesc apa asta.
- Se poate una ca asta? a zis Repedele Pământului. Lasă c-o scot eu la capăt în locul tău cât ai zice peşte.
Şi-a slobozit piciorul care-i era legat de ureche şi a pornit în mare goană peste nouă mări şi nouă ţări, departe, la capătul pământului.
A luat în două urcioare apă vie şi apă moartă şi... ce şi-a zis: „N-ar fi rău să mai stau puţin pe-aici, că vreme am destulă ca să mă pot întoarce fără să întârzii!"
Se aşeză la umbra deasă a unui stejar rămuros şi aţipi...
Şi, iată că masa de la palat se apropie de sfârşit dar Repedele Pământului nu se arată.
Cei de pe corabia zburătoare se întristară grozav, nu ştiau ce să facă să iasă din încurcătură.
Însă Auzilă îşi lipi urechea de pământul jilav, ascultă şi zise:
- Ia te uită ce mai somnoros, ce leneş e şi ăsta! Doarme la umbră, sforăie de se cutremură pământul şi nici nu-i pasă!
- Dacă-i aşa, n-avea grijă că-l trezesc eu îndată! zise Ochilă.
Îşi înhăţă puşca, ochi şi nimeri drept în stejarul sub care dormea Repedele Pământului.
Peste capul celui adormit se scutură o ploaie de ghinde. Acestea îl treziră.
- Vai de mine şi de mine, doar n-oi fi aţipit!
Sări ca ars şi în aceeaşi clipă aduse urcioarele cu apă:
- Le-am adus, luaţile!
Împăratul se ridică de la masă, se uită la urcioare şi zise:
- De unde să ştiu dacă apa asta e bună sau ba?
Îndată un cocoş fu prins şi descăpăţânat, după care îi stropiră capul cu apă moartă. Într-o clipă capul se prinse din nou la locul său.
Iar când l-au stropit cu apă vie — cocoşul a sărit în picioare, a bătut din aripi şi a strigat din răsputeri „cucurigu!"
Împăratul să moară de necaz, nu alta.
- Adevărat, îi zise el prostănacului, însărcinarea ce ţi-am dat-o ai îndeplinit-o. Acuma însă o să-ţi mai dau una! De vreme ce eşti atât de dibaci, va trebui să mănânci la o singură masă, împreună cu peţitorii tăi, doisprezece tauri fripţi şi atâtea pâini câte încap în patruzeci de cuptoare!
Prostănacul se întristă şi zise către tovarăşii săi:
- Ce mă fac, că eu nici până deseară nu sunt în stare să mănânc o pâine întreagă!
- Dar de mine ai uitat? sări Flămânzilă. Las'că mă descurc eu şi cu taurii şi cu pâinile. Că şi aşa, socot că masa o să fie neândestulătoare!
Şi-atunci prostănacul îi trimise vorbă împăratului:
- Să se aducă aici taurii şi pâinile. Că noi o să înfulecăm totul.
Şi îndată fură aduşi cei doisprezece tauri la frigare şi atâtea pâini câte încăpuseră să se coacă în patruzeci de cuptoare.
Iar Flămînzilă s-a pus pe înghiţit, şi dă-i şi înfulecă toţi taurii rând pe rând. Iar pâinile... şi le tot arunca în gură, una după alta, până a golit toate carele.
- Să-mi mai aducă mâncare! răcnea Flămânzilă. Ce, numai atâta au avut pregătit? Că mie de-abia acum mi s-a făcut foame cu adevărat!
Dar împăratul nu mai avea nici tauri şi nici pâini.
- Acum, zise el, vă dau altă poruncă: să beţi dintr-o dată berea din patruzeci de butoaie, fiecare de câte patruzeci de vedre.
- Păi, eu nici o vadră nu-s în stare să beau, le zise prostănacul ortacilor săi.
- Si, mă rog, ce mare scofală e? făcu Setilă. Eu mă prind să le beau toată berea şi socot, că încă, o să fie prea puţin!
Îndată au fost rostogolite în faţa lor cele patruzeci de butoaie.
Şi s-au apucat să umple cu bere vedrele una după alta şi să i le pună lui Setilă dinainte. Iar el, o dată sorbea şi vadra o golea.
- Şi, mă rog, de ce îmi tot picuraţi câte o vadră? se repezi Setilă. Că aşa, o să ne irosim degeaba toată ziua!
Şi, zicând asta, săltă un butoi şi-l goli până la fund dintr-o răsuflare. Mai săltă şi al doilea butoi şi îl goli şi pe acesta. Şi tot aşa goli toate cele patruzeci de butoaie.
- Şi, oare, întrebă el, chiar nu se mai află pe aici nişte bere? Cum aşa? Că nici n-am apucat să beau pe săturate! Doar o duşcă am tras, atât!
Când a văzut împăratul că nu poate cu nici un chip să-i vină de hac prostănacului, hotărî să-l piardă folosind şiretenia.
- Fie, a zis el, o să dau de nevastă pe fata mea, n-ai decât să te pregătesti de însurătoare! Dar înainte de nuntă, du-te la baie, spală-te, curăţă-te şi stai binişor la abur.
Şi porunci să se pregătească baia.
Iar baia era făcută din fier de sus pînă jos.
Trei zile şi trei nopţi a tot ars focul la baie până la roşu. Răspândea o căldură şi o arşiţă că nici la cinci stânjeni nu era chip să te apropii de ea.
- Cum să mă spăl eu în baia asta? a zis prostănacul. O să ard de viu.
- Nu te întrista, i-a răspuns Gerilă. Lasă, că merg şi eu cu tine!
Şi dădu o fugă să-l întrebe pe împărat:
- Îmi îngădui să merg şi eu în baie cu mirele? Vreau să împrăştii pe podea nişte paie, ca nu cumva să-şi murdărească tălpile!
Împăratul n-avea de ce să se împotrivească.. I-a îngăduit: „Ce mare lucru era dacă ardeau doi, în loc de unul?!"
Şi iată că au fost duşi în baie şi încuiaţi acolo amândoi: şi prostănacul şi Gerilă.
Gerilă împrăştie paiele şi, pe dată, în baie se făcu un frig straşnic, atât de frig că pereţii s-au acoperit cu promoroacă, iar apa din cazan a îngheţat tun.
După o vreme slujitorii au deschis uşa. Şi nu le-a venit să-şi creadă ochilor: cei doi, prostănacul şi bătrânelul, erau vii şi nevătămaţi.
- Halal să vă fie, a zis prostănacul, baia asta a voastră nu-i bună să te speli în ea, poate doar să te dai cu săniuţa!
Slujitorii au alergat la împărat. Şi l-au înştiinţat: aşa şi aşa, adică. Împăratul nu-şi mai găsea locul frământîndu-se ce-ar putea face să scape de prostănac.
S-a gîndit el, s-a tot gîndit şi-apoi i-a poruncit prostănacului:
- Mâine în zori să scoţi în faţa palatului meu un regiment de ostaşi. Dacă faci asta — ţi-o dau de nevastă pe fiică-mea. Iar de nu — te dau afară, te gonesc de-aici!
În sinea lui însă îşi zicea: „De unde are să scoată un ţăran de rând o oştire întreagă? Asta chiar că n-are cum s-o facă. Şi-atunci o să-l dăm în brânci afară de-aici!"
Auzind porunca, prostănacul le zise ortacilor săi:
- Fraţilor, mi-aţi ajutat de-atâtea ori să scap de belea... Acuma însă nu ştiu ce-am mai putea face?
- Ia te uită la el, ai şi găsit de ce să te întristezi! i-a zis bătrânelul cu vreascurile. Păi, eu ţi-aş putea alinia aici nu unul — ci şapte regimente cu generalii lor cu tot! Mergi la împărat şi spune-i că o să aibă oştirea pe care ţi-a cerut-o!
Şi s-a dus prostănacul la împărat.
- O să-ţi îndeplinesc şi porunca asta, i-a zis el, dar o fac pentru ultima oară. Dacă nici de data asta n-o să te ții de cuvânt, să nu învinuieşti pe nimeni altul, că singur eşti de vină!
Dimineaţa, în zorii zilei, bătrânul cu vreascurile îl chemă pe prostănac şi ieşi cu dânsul pe pajişte. Împrăştie vreascurile şi o oaste uriaşă răsări ca din pământ: şi pedeştri, şi călări, şi tunari cu tunurile lor. Gorniştii prinseră să sune din goarnă, toboşarii să bată tobele, generalii să dea ordine, caii să izbească pământul cu copitele...
Prostănacul porni în fața oştirii şi o duse la palatul împărătesc.
În faţa palatului se opri şi porunci să sune goarnele mai tare, iar tobele şi ele, să bată mai tare.
Împăratul auzi zarva, scoase capul pe fereastră şi de frică se făcu mai alb ca varul. Porunci comandanţilor lui să-şi adune toate oştile lor şi să pornească război împotriva prostănacului.
Comandanţii au adunat oastea împărătească şi au purces să tragă asupra prostănacului din puşti şi din tunuri. Dar soldaţii prostănacului înaintau, oastea împăratului o striveau, în picioare ca pe-o iarbă o călcau. Comandanţii se înspăimîntară şi o luară, la sănătoasa făcând cale-ntoarsă, iar după dânşii se luă întreaga oştire.
Împăratul ieşi afară din palat, începu să se târască în genunchi în faţa prostănacului, să-l roage cu cerul şi cu pământul să-i primească darurile scumpe şi odată cu ele să o ia de nevastă pe fata lui.
Prostănacul însă îi zise împăratului:
- Acuma nu mai ai nici un drept să ne porunceşti! Că doar avem şi noi un cap pe umeri!
Îl alungă pe împărat şi-i porunci să nu se mai arate niciodată în acea împărăţie. Iar el o luă de nevastă pe fata împăratului.
Țarevna e fată tânără şi bună. Ea n-are nici o vină!
Şi astfel începu el în acea împărăţie să trăiască, lucruri bune să săvârşească.
Prostănacul se întristă şi zise către tovarăşii săi:
- Ce mă fac, că eu nici până deseară nu sunt în stare să mănânc o pâine întreagă!
- Dar de mine ai uitat? sări Flămânzilă. Las'că mă descurc eu şi cu taurii şi cu pâinile. Că şi aşa, socot că masa o să fie neândestulătoare!
Şi-atunci prostănacul îi trimise vorbă împăratului:
- Să se aducă aici taurii şi pâinile. Că noi o să înfulecăm totul.
Şi îndată fură aduşi cei doisprezece tauri la frigare şi atâtea pâini câte încăpuseră să se coacă în patruzeci de cuptoare.
Iar Flămînzilă s-a pus pe înghiţit, şi dă-i şi înfulecă toţi taurii rând pe rând. Iar pâinile... şi le tot arunca în gură, una după alta, până a golit toate carele.
- Să-mi mai aducă mâncare! răcnea Flămânzilă. Ce, numai atâta au avut pregătit? Că mie de-abia acum mi s-a făcut foame cu adevărat!
Dar împăratul nu mai avea nici tauri şi nici pâini.
- Acum, zise el, vă dau altă poruncă: să beţi dintr-o dată berea din patruzeci de butoaie, fiecare de câte patruzeci de vedre.
- Păi, eu nici o vadră nu-s în stare să beau, le zise prostănacul ortacilor săi.
- Si, mă rog, ce mare scofală e? făcu Setilă. Eu mă prind să le beau toată berea şi socot, că încă, o să fie prea puţin!
Îndată au fost rostogolite în faţa lor cele patruzeci de butoaie.
Şi s-au apucat să umple cu bere vedrele una după alta şi să i le pună lui Setilă dinainte. Iar el, o dată sorbea şi vadra o golea.
- Şi, mă rog, de ce îmi tot picuraţi câte o vadră? se repezi Setilă. Că aşa, o să ne irosim degeaba toată ziua!
Şi, zicând asta, săltă un butoi şi-l goli până la fund dintr-o răsuflare. Mai săltă şi al doilea butoi şi îl goli şi pe acesta. Şi tot aşa goli toate cele patruzeci de butoaie.
- Şi, oare, întrebă el, chiar nu se mai află pe aici nişte bere? Cum aşa? Că nici n-am apucat să beau pe săturate! Doar o duşcă am tras, atât!
Când a văzut împăratul că nu poate cu nici un chip să-i vină de hac prostănacului, hotărî să-l piardă folosind şiretenia.
- Fie, a zis el, o să dau de nevastă pe fata mea, n-ai decât să te pregătesti de însurătoare! Dar înainte de nuntă, du-te la baie, spală-te, curăţă-te şi stai binişor la abur.
Şi porunci să se pregătească baia.
Iar baia era făcută din fier de sus pînă jos.
Trei zile şi trei nopţi a tot ars focul la baie până la roşu. Răspândea o căldură şi o arşiţă că nici la cinci stânjeni nu era chip să te apropii de ea.
- Cum să mă spăl eu în baia asta? a zis prostănacul. O să ard de viu.
- Nu te întrista, i-a răspuns Gerilă. Lasă, că merg şi eu cu tine!
Şi dădu o fugă să-l întrebe pe împărat:
- Îmi îngădui să merg şi eu în baie cu mirele? Vreau să împrăştii pe podea nişte paie, ca nu cumva să-şi murdărească tălpile!
Împăratul n-avea de ce să se împotrivească.. I-a îngăduit: „Ce mare lucru era dacă ardeau doi, în loc de unul?!"
Şi iată că au fost duşi în baie şi încuiaţi acolo amândoi: şi prostănacul şi Gerilă.
Gerilă împrăştie paiele şi, pe dată, în baie se făcu un frig straşnic, atât de frig că pereţii s-au acoperit cu promoroacă, iar apa din cazan a îngheţat tun.
După o vreme slujitorii au deschis uşa. Şi nu le-a venit să-şi creadă ochilor: cei doi, prostănacul şi bătrânelul, erau vii şi nevătămaţi.
- Halal să vă fie, a zis prostănacul, baia asta a voastră nu-i bună să te speli în ea, poate doar să te dai cu săniuţa!
Slujitorii au alergat la împărat. Şi l-au înştiinţat: aşa şi aşa, adică. Împăratul nu-şi mai găsea locul frământîndu-se ce-ar putea face să scape de prostănac.
S-a gîndit el, s-a tot gîndit şi-apoi i-a poruncit prostănacului:
- Mâine în zori să scoţi în faţa palatului meu un regiment de ostaşi. Dacă faci asta — ţi-o dau de nevastă pe fiică-mea. Iar de nu — te dau afară, te gonesc de-aici!
În sinea lui însă îşi zicea: „De unde are să scoată un ţăran de rând o oştire întreagă? Asta chiar că n-are cum s-o facă. Şi-atunci o să-l dăm în brânci afară de-aici!"
Auzind porunca, prostănacul le zise ortacilor săi:
- Fraţilor, mi-aţi ajutat de-atâtea ori să scap de belea... Acuma însă nu ştiu ce-am mai putea face?
- Ia te uită la el, ai şi găsit de ce să te întristezi! i-a zis bătrânelul cu vreascurile. Păi, eu ţi-aş putea alinia aici nu unul — ci şapte regimente cu generalii lor cu tot! Mergi la împărat şi spune-i că o să aibă oştirea pe care ţi-a cerut-o!
Şi s-a dus prostănacul la împărat.
- O să-ţi îndeplinesc şi porunca asta, i-a zis el, dar o fac pentru ultima oară. Dacă nici de data asta n-o să te ții de cuvânt, să nu învinuieşti pe nimeni altul, că singur eşti de vină!
Dimineaţa, în zorii zilei, bătrânul cu vreascurile îl chemă pe prostănac şi ieşi cu dânsul pe pajişte. Împrăştie vreascurile şi o oaste uriaşă răsări ca din pământ: şi pedeştri, şi călări, şi tunari cu tunurile lor. Gorniştii prinseră să sune din goarnă, toboşarii să bată tobele, generalii să dea ordine, caii să izbească pământul cu copitele...
Prostănacul porni în fața oştirii şi o duse la palatul împărătesc.
În faţa palatului se opri şi porunci să sune goarnele mai tare, iar tobele şi ele, să bată mai tare.
Împăratul auzi zarva, scoase capul pe fereastră şi de frică se făcu mai alb ca varul. Porunci comandanţilor lui să-şi adune toate oştile lor şi să pornească război împotriva prostănacului.
Comandanţii au adunat oastea împărătească şi au purces să tragă asupra prostănacului din puşti şi din tunuri. Dar soldaţii prostănacului înaintau, oastea împăratului o striveau, în picioare ca pe-o iarbă o călcau. Comandanţii se înspăimîntară şi o luară, la sănătoasa făcând cale-ntoarsă, iar după dânşii se luă întreaga oştire.
Împăratul ieşi afară din palat, începu să se târască în genunchi în faţa prostănacului, să-l roage cu cerul şi cu pământul să-i primească darurile scumpe şi odată cu ele să o ia de nevastă pe fata lui.
Prostănacul însă îi zise împăratului:
- Acuma nu mai ai nici un drept să ne porunceşti! Că doar avem şi noi un cap pe umeri!
Îl alungă pe împărat şi-i porunci să nu se mai arate niciodată în acea împărăţie. Iar el o luă de nevastă pe fata împăratului.
Țarevna e fată tânără şi bună. Ea n-are nici o vină!
Şi astfel începu el în acea împărăţie să trăiască, lucruri bune să săvârşească.
Sfârșit
