Cei doi melci Kiyi și Yogo - poveste de Regina Fabiola
Citește povestea Cei doi melci Kiyi și Yogo scrisă de Regina Fabiola despre doi melci frați care încă nu aveau cochilie și care umblau numai împreună. Ce făcea unul, făcea și celălalt. Într-o zi, melcul Yogo căzu într-o băltoacă cu apă rece și de atunci strănuta întruna. Acest lucru l-a mâhnit rău pe fratele său Kiyi, care nu știa ce să mai facă ca să îl vindece pe fratele său. De atunci, melcul Yogo nu a mai putut să iasă afară. Kiyi a vorbit cu broasca țestoasă și a întrebat-o dacă poate să-i facă fratelui său o cochilie pentru ca acesta să nu mai răcească.
Citește povestea Cei doi melci Kiyi și Yogo
Trăiau odată, sunt mulți ani de-atunci, pe vremea când melcii nu aveau cochilie, doi melci frați, care se iubeau foarte mult unul pe altul. Ce făcea Yogo, trebuia să facă și Kiyi, și ce-i plăcea lui Kiyi, îi plăcea și lui Yogo.
Au trăit ei așa, în deplină înțelegere, timp de câțiva ani, până când, într-o bună zi, o întâmplare neașteptată tulbură viața lor tihnită. Bietul Yogo căzu într-o băltoacă cu apă rece ca gheața și din clipa aceea strănuta întruna, zi și noapte. Acest lucru îl mâhni rău pe Kiyi, care nu știa ce să mai facă să-și vindece fratele.
L-a înfășurat într-o frunză mare, uscată, dar pe dată vântul sălbatic suflă frunza, ducând-o departe. Kiyi umblă mult în căutarea unui adăpost pentru fratele lui și, în cele din urmă, dădu de un zid uriaș de piatră, care avea niște găuri și fiecare din ele putea fi pentru ei o ascunzătoare cum nu se poate mai potrivită. Kiyi se întoarse vesel la fratele lui cu vestea cea bună și după multă trudă și greutăți istovitoare, el reuși să-l așeze binișor înăuntru. Odată pus la adăpost de vreme rea, prin grija necontenită și prin bunătatea lui Kiyi, care nu-l părăsea decât pentru câteva clipe, ca să-i aducă frunze proaspete și lăptucă, în cele din urmă Yogo se simți mai bine. Curând sosi și ziua fericită când ei putură să iasă la plimbare sub razele soarelui care, în treacăt fie spus, erau ca un balsam pentru Yogo. Plimbările se repetară zi de zi, de fiecare dată puțin mai lungi și, cu timpul, Yogo își recăpătă puterile pierdute.
Dar într-o zi, vai și amar pe capul lor! Se petrecu din nou ceea ce se întâmplase mai înainte. Yogo, fără să-și dea seama, se depărtă prea mult de ascunziș. Între timp norii se strânseră în fața soarelui și deodată se porni o ploaie cu găleata, care îl aduse pe Yogo în starea nenorocită de mai înainte.
Pe neașteptate îl apucau lungi și repetate strănuturi și, speriat, bietul Kiyi alergă deznădăjduit să ceară sfatul vraciului Bufniță, care veni și-l consultă amănunțit pe Yogo.
La plecare, vraciul Bufniță clătină din cap și spuse răspicat:
— Prietene Kiyi, deși boala fratelui tău nu e prea gravă, în schimb e sâcâitoare, căci poate să-l apuce brusc la cel mai mic curent sau la cea mai mică nebăgare de seamă. Se numește febra fânului. Ai grijă să nu răcească, să nu iasă prea mult în aer liber, să nu stea prea mult la soare; nici la prea multă umezeală; nici la prea multă căldură.
Si întorcându-le spatele, vraciul Bufniță plecă pe drumul pe care venise, lăsându-l pe bietul Kiyi foarte nedumerit. Era atât de năucit, încât dădu drumul unui potop de lacrimi amare. Și plânse astfel multă vreme, până când îl auzi pe Yogo, care se simțea vinovat de necazurile fratelui său, hohotind de ți se rupea inima. Degeaba încercă Kiyi să-l împace, că până la urmă se dădu bătut. Ceva trebuia însă să facă; dar ce anume? De-ar fi putut melcii să îmbrace măcar o pelerină, care să-i apere de vânt, de frig, de ploaie și de soare!... Dar pelerinele n-au fost niciodată o îmbrăcăminte pentru melci, cu atât mai puțin în acele vremuri, când ele nu existau nici pentru oameni.
Îngrijorat și îngândurat, Kiyi ședea în fața găurii din zid, când o zări pe doamna Broască țestoasă trecând tacticoasă și impunătoare. Se uită bine la ea, preocupat de gândurile sale, și deodată scoase un strigăt de bucurie. Asta era!
Au trăit ei așa, în deplină înțelegere, timp de câțiva ani, până când, într-o bună zi, o întâmplare neașteptată tulbură viața lor tihnită. Bietul Yogo căzu într-o băltoacă cu apă rece ca gheața și din clipa aceea strănuta întruna, zi și noapte. Acest lucru îl mâhni rău pe Kiyi, care nu știa ce să mai facă să-și vindece fratele.
L-a înfășurat într-o frunză mare, uscată, dar pe dată vântul sălbatic suflă frunza, ducând-o departe. Kiyi umblă mult în căutarea unui adăpost pentru fratele lui și, în cele din urmă, dădu de un zid uriaș de piatră, care avea niște găuri și fiecare din ele putea fi pentru ei o ascunzătoare cum nu se poate mai potrivită. Kiyi se întoarse vesel la fratele lui cu vestea cea bună și după multă trudă și greutăți istovitoare, el reuși să-l așeze binișor înăuntru. Odată pus la adăpost de vreme rea, prin grija necontenită și prin bunătatea lui Kiyi, care nu-l părăsea decât pentru câteva clipe, ca să-i aducă frunze proaspete și lăptucă, în cele din urmă Yogo se simți mai bine. Curând sosi și ziua fericită când ei putură să iasă la plimbare sub razele soarelui care, în treacăt fie spus, erau ca un balsam pentru Yogo. Plimbările se repetară zi de zi, de fiecare dată puțin mai lungi și, cu timpul, Yogo își recăpătă puterile pierdute.
Dar într-o zi, vai și amar pe capul lor! Se petrecu din nou ceea ce se întâmplase mai înainte. Yogo, fără să-și dea seama, se depărtă prea mult de ascunziș. Între timp norii se strânseră în fața soarelui și deodată se porni o ploaie cu găleata, care îl aduse pe Yogo în starea nenorocită de mai înainte.
Pe neașteptate îl apucau lungi și repetate strănuturi și, speriat, bietul Kiyi alergă deznădăjduit să ceară sfatul vraciului Bufniță, care veni și-l consultă amănunțit pe Yogo.
La plecare, vraciul Bufniță clătină din cap și spuse răspicat:
— Prietene Kiyi, deși boala fratelui tău nu e prea gravă, în schimb e sâcâitoare, căci poate să-l apuce brusc la cel mai mic curent sau la cea mai mică nebăgare de seamă. Se numește febra fânului. Ai grijă să nu răcească, să nu iasă prea mult în aer liber, să nu stea prea mult la soare; nici la prea multă umezeală; nici la prea multă căldură.
Si întorcându-le spatele, vraciul Bufniță plecă pe drumul pe care venise, lăsându-l pe bietul Kiyi foarte nedumerit. Era atât de năucit, încât dădu drumul unui potop de lacrimi amare. Și plânse astfel multă vreme, până când îl auzi pe Yogo, care se simțea vinovat de necazurile fratelui său, hohotind de ți se rupea inima. Degeaba încercă Kiyi să-l împace, că până la urmă se dădu bătut. Ceva trebuia însă să facă; dar ce anume? De-ar fi putut melcii să îmbrace măcar o pelerină, care să-i apere de vânt, de frig, de ploaie și de soare!... Dar pelerinele n-au fost niciodată o îmbrăcăminte pentru melci, cu atât mai puțin în acele vremuri, când ele nu existau nici pentru oameni.
Îngrijorat și îngândurat, Kiyi ședea în fața găurii din zid, când o zări pe doamna Broască țestoasă trecând tacticoasă și impunătoare. Se uită bine la ea, preocupat de gândurile sale, și deodată scoase un strigăt de bucurie. Asta era!
El o opri pe doamna Broască țestoasă, rugând-o să zăbovească o clipă, deoarece voia să-i spună ceva foarte important.
— Doamnă Broască țestoasă, toată ziua nu m-am gândit decât la fratele meu Yogo, fiindcă, după cum probabil ați auzit, îl necăjește febra fânului, o boală ce-l apucă ori de câte ori îi este frig sau stă în curent, la soare ori la căldură. Nu mai poate rămâne toată ziua în scobitura din zid, unde este multă umezeală, dar nici nu îndrăznesc să-l scot afară, de teamă să nu răcească. Nu găseam o ieșire până v-am văzut trecând pe-aici. N-ați putea să-i faceți și lui o învelitoare la fel cu cea pe care o purtați dumneavoastră, ca să se adăpostească în ea la nevoie?
— De ce nu? răspunse Broasca țestoasă, dar pentru asta va trebui să stea douăsprezece luni sub carapacea mea, fără să se miște. În acest timp am să-i pun pe spate o cochilie și, cum el e mai firav și mai delicat decât mine, o voi face dintr-un material mai ușor, ca să se poată mișca în voie într-o parte și într-alta.
Și, cum s-au învoit, așa a făcut.
Când, în cele din urmă, trecu anul, Yogo ieși de sub carapacea doamnei Broaște țestoase, purtând mândru o minunată cochilie ușoară, cu spirale albe. Și, după cum făgăduise broasca, cochilia cântărea aproape nimic.
Kiyi nu mai putea de bucurie. În sfârșit, fratele lui avea un adăpost sigur de vreme rea. Cât despre el însuși, care era puternic și obișnuit cu orice fel de greutăți, n-avea nevoie de nicio cochilie.
Cu toate acestea, tot Kiyi era întotdeauna cel care ieșea primul afară după ploaie, să privească în jur și să se asigure că e senin iar soarele va încălzi cărarea pentru fratele său Yogo.
Și astfel, deși au trecut ani de atunci, melcii târâtori, nepoții lui Kiyi, ies încă și acum primii afară, să pregătească calea nepoților lui Yogo, melcii cu cochilie, ca să nu se strice vechiul obicei.
— Doamnă Broască țestoasă, toată ziua nu m-am gândit decât la fratele meu Yogo, fiindcă, după cum probabil ați auzit, îl necăjește febra fânului, o boală ce-l apucă ori de câte ori îi este frig sau stă în curent, la soare ori la căldură. Nu mai poate rămâne toată ziua în scobitura din zid, unde este multă umezeală, dar nici nu îndrăznesc să-l scot afară, de teamă să nu răcească. Nu găseam o ieșire până v-am văzut trecând pe-aici. N-ați putea să-i faceți și lui o învelitoare la fel cu cea pe care o purtați dumneavoastră, ca să se adăpostească în ea la nevoie?
— De ce nu? răspunse Broasca țestoasă, dar pentru asta va trebui să stea douăsprezece luni sub carapacea mea, fără să se miște. În acest timp am să-i pun pe spate o cochilie și, cum el e mai firav și mai delicat decât mine, o voi face dintr-un material mai ușor, ca să se poată mișca în voie într-o parte și într-alta.
Și, cum s-au învoit, așa a făcut.
Când, în cele din urmă, trecu anul, Yogo ieși de sub carapacea doamnei Broaște țestoase, purtând mândru o minunată cochilie ușoară, cu spirale albe. Și, după cum făgăduise broasca, cochilia cântărea aproape nimic.
Kiyi nu mai putea de bucurie. În sfârșit, fratele lui avea un adăpost sigur de vreme rea. Cât despre el însuși, care era puternic și obișnuit cu orice fel de greutăți, n-avea nevoie de nicio cochilie.
Cu toate acestea, tot Kiyi era întotdeauna cel care ieșea primul afară după ploaie, să privească în jur și să se asigure că e senin iar soarele va încălzi cărarea pentru fratele său Yogo.
Și astfel, deși au trecut ani de atunci, melcii târâtori, nepoții lui Kiyi, ies încă și acum primii afară, să pregătească calea nepoților lui Yogo, melcii cu cochilie, ca să nu se strice vechiul obicei.
Sfârșit
Citește mai multe povești scrise de Regina Fabiola
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
