Nuferii de India - poveste de Regina Fabiola
Citește povestea Nuferii de India scrisă de Regina Fabiola despre legenda nuferilor de India, din care aflăm despre o vrăjitoare bătrână care a ieșit într-o seară înainte ca Luna să coboare cu alaiul ei de stele să danseze pe apa bătrânului lac din pădure, pentru a vrăji nimfele Lunii. Baba a început să cânte așa de frumos încât atunci când nimfele au coborât pe apă, au început să danseze ca vrăjite, iar când Luna le-a chemat la ea, ele nu au putut să se rupă din farmecul babei.
Citește povestea basm Nuferii de India
Dragi copii, vă amintiți de florile acelea albe, cu frunze mari, care plutesc pe apa lacurilor? Ele se numesc nuferi. Dar sunt sigură că nu știți legenda nuferilor de India, care sunt albaștri și nu albi.
Iată povestea lor:
Totul s-a petrecut într-o pădure uriașă din India. O nespusă liniște și pace domneau în văzduh. Păsările și celelalte viețuitoare se duseseră la culcare și chiar soarele asfințea cât mai lin, dincolo de orizont, ca să nu tulbure această împărăție a tăcerii.
Dar nu apucase să se întunece de-a binelea, că liniștea fu alungată de fâlfâitul grabnic al unor aripi, de orăcăitul broaștelor, de glasuri tinere care treziră pădurea din scurtul ei somn.
Căci, vedeți voi, copii, cu toate că multe viețuitoare puteți întâlni ziua în pădure, tot atât de numeroase sunt și cele care-și duc traiul acolo în timpul nopții.
Nu era încă noaptea la jumătate, când în poiană își făcu apariția o babă urâtă, cu părul lung și năclăit de noroi. Parcă avea pe cap un morman de mușchi uscat. Ea își ridică spre cer chipul slut, ațânțând înălțimile cu ochii ei sașii, apoi se ascunse în scorbura unui copac din apropiere și începu să cânte — dar cu ce voce minunată!
Era greu să-ți închipui că asculți glas omenesc. Mai lesne ai fi putut crede că toate privighetorile pădurii se adunaseră laolaltă pentru acea cântare. Când cobora, vocea semăna cu bubuitul puternic al unui tunet pe timp de furtună, dar tot atât de bine imita și trilurile înalte și cristaline ale câneparului.
Ce mai vorbă, vocea ei putea să vrăjească pe oricine o asculta.
Iată de ce venise bătrâna aici. Ea știa că la miezul nopții, Luna cobora cu alaiul ei de stele să danseze pe apa bătrânului lac din pădure, la câțiva pași de locul unde se ascunsese.
Chiar în clipa aceea o rază de lumină se lăsă într-o scânteiere de argint, învăluind totul într-un nor strălucitor. Și îndată ce raza atinse apa, apărură deodată o mulțime de nimfe, unele mai frumoase ca altele.
Din mijlocul lor se desprinse o fecioară mândră și gingașă înveșmântată într-un văl alb-argintiu, și purtând pe cap coroană de diamante în forma cornului de lună. Celelalte zâne erau îmbrăcate în muselină de argint, care strălucea de-ți lua vederile.
Fermecate de vocea bătrânei, ele se avântară într-un dans plin de grație și armonie. Și au dansat, au râs și s-au veselit cu toatele, dar mai ales două dintre cele mai tinere nimfe se deosebeau de celelalte prin voioșia dansului și prin frumusețea lor uimitoare.
Iată povestea lor:
Totul s-a petrecut într-o pădure uriașă din India. O nespusă liniște și pace domneau în văzduh. Păsările și celelalte viețuitoare se duseseră la culcare și chiar soarele asfințea cât mai lin, dincolo de orizont, ca să nu tulbure această împărăție a tăcerii.
Dar nu apucase să se întunece de-a binelea, că liniștea fu alungată de fâlfâitul grabnic al unor aripi, de orăcăitul broaștelor, de glasuri tinere care treziră pădurea din scurtul ei somn.
Căci, vedeți voi, copii, cu toate că multe viețuitoare puteți întâlni ziua în pădure, tot atât de numeroase sunt și cele care-și duc traiul acolo în timpul nopții.
Nu era încă noaptea la jumătate, când în poiană își făcu apariția o babă urâtă, cu părul lung și năclăit de noroi. Parcă avea pe cap un morman de mușchi uscat. Ea își ridică spre cer chipul slut, ațânțând înălțimile cu ochii ei sașii, apoi se ascunse în scorbura unui copac din apropiere și începu să cânte — dar cu ce voce minunată!
Era greu să-ți închipui că asculți glas omenesc. Mai lesne ai fi putut crede că toate privighetorile pădurii se adunaseră laolaltă pentru acea cântare. Când cobora, vocea semăna cu bubuitul puternic al unui tunet pe timp de furtună, dar tot atât de bine imita și trilurile înalte și cristaline ale câneparului.
Ce mai vorbă, vocea ei putea să vrăjească pe oricine o asculta.
Iată de ce venise bătrâna aici. Ea știa că la miezul nopții, Luna cobora cu alaiul ei de stele să danseze pe apa bătrânului lac din pădure, la câțiva pași de locul unde se ascunsese.
Chiar în clipa aceea o rază de lumină se lăsă într-o scânteiere de argint, învăluind totul într-un nor strălucitor. Și îndată ce raza atinse apa, apărură deodată o mulțime de nimfe, unele mai frumoase ca altele.
Din mijlocul lor se desprinse o fecioară mândră și gingașă înveșmântată într-un văl alb-argintiu, și purtând pe cap coroană de diamante în forma cornului de lună. Celelalte zâne erau îmbrăcate în muselină de argint, care strălucea de-ți lua vederile.
Fermecate de vocea bătrânei, ele se avântară într-un dans plin de grație și armonie. Și au dansat, au râs și s-au veselit cu toatele, dar mai ales două dintre cele mai tinere nimfe se deosebeau de celelalte prin voioșia dansului și prin frumusețea lor uimitoare.
Când Luna porunci sfârșitul petrecerii, ele continuară să danseze, nevoind să pună capăt veseliei. Fermecate de vocea bătrânei, care cânta din ce în ce mai tulburător și mai puternic, ele — fapt nemaipomenit — nu mai auzeau vocea reginei lor, care le striga în zadar. Căzuseră sub vraja puterii răului.
Sărmanele nimfe Nydiy și Irina! Se iveau zorile și regina lor Luna trebui să plece cu tot alaiui de stele.
Atunci baba ieși din ascunzișui ei și, continuând să cânte, veni la marginea lacului. Ea chemă în ajutor soarele, implorându-l:
- O, preamărite! Spulberă cu razele tale de foc strălucirea acestor nimfe și dă în schimb culoare părului meu spălăcit.
Si soarele își trimise razele asupra celor două nimfe, răpindu-le strălucirea de argint și lăsându-le tot atât de albe ca spuma mării.
Dar bătrâna nu se mulțumi doar cu strălucirea pe care o căpătase părul ei, ci râvnind la frumusețea ce mai rămăsese celor două nimfe, le preschimbă în două flori albe, cu frunze mari, care pluteau singuratice pe întinsul lacului.
La miezul nopții ea le dădu din nou înfățișarea, de nimfe, care s-o înveselească cu dansurile lor în ceasurile lungi de întuneric, pentru ca în zori să le prefacă iarăși în flori albe de nufăr pe apa lacului.
Bietele făpturi! Ele priveau întruna spre cer, doar-doar vor zări pe regina lor, Luna, și pe surorile lor, stelele, până când cerul se înduioșă, dar fiindcă nu le mai putea reda strălucirea de odinioară, le înveșmântă în albastrul lui blând și limpede.
Acum știți, copii, de ce nuferii de India sunt albaștri.
Și cu toate că de atunci au trecut atâția ani, s-ar putea să vedeți încă și acum, în timpul nopții, pe bătrâna vrăjitoare care a luat chip de frumoasa zână a lacului, și să ascultați cântecele ei minunate, care nu se opresc niciodată.
Sărmanele nimfe Nydiy și Irina! Se iveau zorile și regina lor Luna trebui să plece cu tot alaiui de stele.
Atunci baba ieși din ascunzișui ei și, continuând să cânte, veni la marginea lacului. Ea chemă în ajutor soarele, implorându-l:
- O, preamărite! Spulberă cu razele tale de foc strălucirea acestor nimfe și dă în schimb culoare părului meu spălăcit.
Si soarele își trimise razele asupra celor două nimfe, răpindu-le strălucirea de argint și lăsându-le tot atât de albe ca spuma mării.
Dar bătrâna nu se mulțumi doar cu strălucirea pe care o căpătase părul ei, ci râvnind la frumusețea ce mai rămăsese celor două nimfe, le preschimbă în două flori albe, cu frunze mari, care pluteau singuratice pe întinsul lacului.
La miezul nopții ea le dădu din nou înfățișarea, de nimfe, care s-o înveselească cu dansurile lor în ceasurile lungi de întuneric, pentru ca în zori să le prefacă iarăși în flori albe de nufăr pe apa lacului.
Bietele făpturi! Ele priveau întruna spre cer, doar-doar vor zări pe regina lor, Luna, și pe surorile lor, stelele, până când cerul se înduioșă, dar fiindcă nu le mai putea reda strălucirea de odinioară, le înveșmântă în albastrul lui blând și limpede.
Acum știți, copii, de ce nuferii de India sunt albaștri.
Și cu toate că de atunci au trecut atâția ani, s-ar putea să vedeți încă și acum, în timpul nopții, pe bătrâna vrăjitoare care a luat chip de frumoasa zână a lacului, și să ascultați cântecele ei minunate, care nu se opresc niciodată.
Sfârșit
Citește mai multe povești și basme scrise de Regina Fabiola
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT