Hanul celor trei fete - poveste de Regina Fabiola
Citește povestea basm Hanul celor trei fete scrisă de Regina Fabiola despre un rege bătrân și înțelept care era foarte iubit de poporul său. Pentru că regele nu avea copii proprii, a căutat pe la toate rudele pe cineva care să-i preia tronul după ce el nu va mai fi. Până la urmă, află că în neamul său este un tânăr de paisprezece ani care era cam răsfățat dar avea inima bună și era singurul din neamul său care nu cunoștea răutatea, iar cu răbdare ar fi devenit moștenitorul pe care și-l dorea. L-a luat regele și l-a sfătuit în toate felurile, dar până la urmă, prințul ajunsese să nu-i placă nimic și să fie tot mai trist. Regele atunci i-a spus că ar fi bine să plece în lume timp de 12 luni pentru a întâlni tot felul de oameni și astfel să-și clădească caracterul.
Citește povestea basm Hanul celor trei fete
Trăia o dată, într-un bogat oraș din Persia, unde se găsesc din belșug parfumuri și mătăsuri, un rege bătrân și înțelept, care era mult iubit de supușii lui. Cum el nu avea copii, se hotărî să caute printre cele mai apropiate rude ale sale, un bărbat care să conducă cu dreptate poporul lui.
Dar ori încotro se îndrepta, dădea numai peste ambiție și invidie. Până când, obosit că nu afla pe nimeni care să-i fie pe plac, se socoti cât se socoti și în cele din urmă găsi ce trebuie să facă. În neamul său se afla și un tânăr de șaisprezece ani, cam răsfățat și plin de încăpățânare, dar cu o inimă de aur. Dintre toți era singurul care nu știa ce-i răutatea, iar cu răbdare, el ar fi putut fi îndreptat.
Asa că regele dădu poruncă să fie adus băiatul la palat. O vreme el nu-l slăbi din ochi. Îi dădea sfaturi înțelepte și se purta cu el ca un adevărat părinte. Dar băiatul era un tânăr ușuratic și nu lua seama la nimic, continuând să se poarte cu nechibzuință, ca și mai înainte, și să-și irosească timpul și banii în plăceri fără noimă.
Dar veni o vreme când, dezgustat de propriile-i toane, tânărul nu mai găsea nimic care să-l mulțumească. Deveni trist și arțăgos. Atunci regele luă o hotărâre îndrăzneață și-i spuse prințului:
- Ascultă fiule, mâine în zori vei părăsi palatul și, cu un cal bun, un scutier și câteva pungi cu galbeni, vei colinda lumea. În acest fel vei învăța mai mult decât din sfaturile mele. Dar să nu te întorci, băiatul meu, înainte de douăsprezece luni, căci porțile palatului îți vor fi închise până atunci. Vreau să ai de-a face cu tot felul de oameni, pentru că experiența este dascălul vieții."
Și fără să-i mai adauge ceva, regele își luă rămas bun de la prinț, lăsându-l să se pregătească de călătorie.
Prințul fu foarte bucuros de această nouă hotărâre a regelui; în felul acesta va fi departe de viața searbădă și lipsită de surprize de la curte care începuse să-l plictisească.
Ce fericire să colinzi lumea, cu buzunarele pline de bani! Și prințul se pregăti cât putu mai bine pentru plăcuta și neobișnuita călătorie.
Dar fiindcă era mână spartă, ajunse curând la fundul pungii și veselia lui începu să pălească. Mai avea în buzunar doar câteva monede, când se opri la un fierar să-și potcovească calul.
Prințul fu uimit de voioșia fierarului, care muncea din greu, cu deosebită râvnă, cântând vesel tot timpul.
De atâta muncă grea și istovitoare șiroia sudoarea pe el, dar nu-și pierdu cumpătul văzând încă un călăreț care aștepta la rând și dădu voios binețe prințului:
- Îngăduiți o clipă, cavalere, vin și la dumneavoastră numaidecât."
Și ciocanul cădea din ce în ce mai repede pe nicovală: cioc-boc … iar fierarul continua să fluiere ușor.
Prințul fu încântat de firea veselă și deschisă a fierarului și se hotărî să poposească la el peste noapte.
Fierarul cel vrednic nu se opri din lucru întreaga zi și seara se duse la culcare obosit dar fericit.
Dar ori încotro se îndrepta, dădea numai peste ambiție și invidie. Până când, obosit că nu afla pe nimeni care să-i fie pe plac, se socoti cât se socoti și în cele din urmă găsi ce trebuie să facă. În neamul său se afla și un tânăr de șaisprezece ani, cam răsfățat și plin de încăpățânare, dar cu o inimă de aur. Dintre toți era singurul care nu știa ce-i răutatea, iar cu răbdare, el ar fi putut fi îndreptat.
Asa că regele dădu poruncă să fie adus băiatul la palat. O vreme el nu-l slăbi din ochi. Îi dădea sfaturi înțelepte și se purta cu el ca un adevărat părinte. Dar băiatul era un tânăr ușuratic și nu lua seama la nimic, continuând să se poarte cu nechibzuință, ca și mai înainte, și să-și irosească timpul și banii în plăceri fără noimă.
Dar veni o vreme când, dezgustat de propriile-i toane, tânărul nu mai găsea nimic care să-l mulțumească. Deveni trist și arțăgos. Atunci regele luă o hotărâre îndrăzneață și-i spuse prințului:
- Ascultă fiule, mâine în zori vei părăsi palatul și, cu un cal bun, un scutier și câteva pungi cu galbeni, vei colinda lumea. În acest fel vei învăța mai mult decât din sfaturile mele. Dar să nu te întorci, băiatul meu, înainte de douăsprezece luni, căci porțile palatului îți vor fi închise până atunci. Vreau să ai de-a face cu tot felul de oameni, pentru că experiența este dascălul vieții."
Și fără să-i mai adauge ceva, regele își luă rămas bun de la prinț, lăsându-l să se pregătească de călătorie.
Prințul fu foarte bucuros de această nouă hotărâre a regelui; în felul acesta va fi departe de viața searbădă și lipsită de surprize de la curte care începuse să-l plictisească.
Ce fericire să colinzi lumea, cu buzunarele pline de bani! Și prințul se pregăti cât putu mai bine pentru plăcuta și neobișnuita călătorie.
Dar fiindcă era mână spartă, ajunse curând la fundul pungii și veselia lui începu să pălească. Mai avea în buzunar doar câteva monede, când se opri la un fierar să-și potcovească calul.
Prințul fu uimit de voioșia fierarului, care muncea din greu, cu deosebită râvnă, cântând vesel tot timpul.
De atâta muncă grea și istovitoare șiroia sudoarea pe el, dar nu-și pierdu cumpătul văzând încă un călăreț care aștepta la rând și dădu voios binețe prințului:
- Îngăduiți o clipă, cavalere, vin și la dumneavoastră numaidecât."
Și ciocanul cădea din ce în ce mai repede pe nicovală: cioc-boc … iar fierarul continua să fluiere ușor.
Prințul fu încântat de firea veselă și deschisă a fierarului și se hotărî să poposească la el peste noapte.
Fierarul cel vrednic nu se opri din lucru întreaga zi și seara se duse la culcare obosit dar fericit.
A doua zi când se iviră zorile, fierarul nostru se puse pe treabă cu aceiași râvna ca și cu o zi înainte, ca în toate zilele anului. El nu se plângea niciodată de oboseală și părea întotdeauna mulțumit...
Împins de curiozitate prințul îl întrebă:
- Om bun, cum se face că ești atât de mulțumit, când trebuie să muncești din greu și nu te poți bucura de odihna de care ai nevoie la vârsta dumitale?"
La aceste vorbe îi răspunse fierarul:
- Cavalere, dacă vrei să știi de ce sunt eu întotdeauna vesel, vino cu mine în odăița mea săracă, fără podoabe scumpe, dar în care păstrez o neasemuită comoară."
Și fierarul îl duse într-o cămăruță întunecoasă, în care nu se aflau decât o rogojină, un scaun șubred din lemn de răchită și o masă grosolană din scânduri negeluite. Pe masă stătea într-un fel de dulăpior de mahon, bogat în sculpturi și fierarul se pregăti să-i deschidă ușițele.
Mare fu mirarea prințului când dincolo de ușițele date în lături văzu minunea minunilor! Trei chipuri, la fel de frumoase, a trei fecioare fermecătoare. Cuprins de încântare, prințul nu-și mai putea lua ochii de la ele. Îl întrebă pe fierar:
- Cine sunt aceste trei fecioare minunate și ce caută ele în casa asta? Vreau să le văd numaidecât, căci nu cred că aș putea să mai trăiesc fără să le cunosc. Toate trei sunt la fel de frumoase."
Fierarul, foarte mulțumit, îi răspunse prințului:
- Desigur, cavalere, ele sunt frumoase, dar nu oricine le poate afla, deși nu e lucru greu." Apoi fierarul continuă: "sunt cele trei fiice ale mele și le iubesc deopotrivă pe fiecare dintre ele. Cea dintâi este munca, de care nu sunt lipsit niciodată; a doua este sănătatea, fără de care nu aș putea să mai muncesc; a treia este pacea lăuntrică sau mulțumirea de sine, care nădăjduiesc să rămână totdeauna alături de mine, chiar și atunci când celelalte doua mă vor părăsi."
Și fierarul închise la loc frumosul dulăpior, sub privirile uimite ale prințului, care nu avea să uite de aici înainte povața ce i-o dăduse acest om de ispravă.
Și niciodată nu mai putu să-și alunge din minte cele trei chipuri. Prințul rămase la fierărie până veni timpul să se întoarcă la palat.
Atunci îi ceru fierarului, de la care primise numai sfaturi bune, să-i facă cinstea de a-l însoți la tronul care-l aștepta și să-i fie sfătuitorul cel mai înțelept. Dar fierarul nu voi să primească această înaltă dregătorie. Îi plăcea mai mult la fierăria lui singuratică de la marginea drumului, fără să râvnească la bunul altora și fără ca alții să-l pizmuiască.
Mare fu bucuria regelui când văzu că nepotul său s-a întors atât de schimbat, iar când află cui i se datorează această fericită schimbare, el trimise mai mulți meșteri, care să construiască o fierărie nouă și minunată și pe deasupra și un han pe care în cinstea fierarului l-au numit „Hanul la trei fete”.
Și astfel, acest dar îi aduse fierarului un viitor fericit și un tovarăș credincios pentru tot restul zilelor sale: munca.
Prințul a fost unul dintre cei mai înțelepți și mai buni regi despre care s-a auzit vreodată, iar regatul lui s-a întărit și a înflorit prin bogăție și fericire.
Împins de curiozitate prințul îl întrebă:
- Om bun, cum se face că ești atât de mulțumit, când trebuie să muncești din greu și nu te poți bucura de odihna de care ai nevoie la vârsta dumitale?"
La aceste vorbe îi răspunse fierarul:
- Cavalere, dacă vrei să știi de ce sunt eu întotdeauna vesel, vino cu mine în odăița mea săracă, fără podoabe scumpe, dar în care păstrez o neasemuită comoară."
Și fierarul îl duse într-o cămăruță întunecoasă, în care nu se aflau decât o rogojină, un scaun șubred din lemn de răchită și o masă grosolană din scânduri negeluite. Pe masă stătea într-un fel de dulăpior de mahon, bogat în sculpturi și fierarul se pregăti să-i deschidă ușițele.
Mare fu mirarea prințului când dincolo de ușițele date în lături văzu minunea minunilor! Trei chipuri, la fel de frumoase, a trei fecioare fermecătoare. Cuprins de încântare, prințul nu-și mai putea lua ochii de la ele. Îl întrebă pe fierar:
- Cine sunt aceste trei fecioare minunate și ce caută ele în casa asta? Vreau să le văd numaidecât, căci nu cred că aș putea să mai trăiesc fără să le cunosc. Toate trei sunt la fel de frumoase."
Fierarul, foarte mulțumit, îi răspunse prințului:
- Desigur, cavalere, ele sunt frumoase, dar nu oricine le poate afla, deși nu e lucru greu." Apoi fierarul continuă: "sunt cele trei fiice ale mele și le iubesc deopotrivă pe fiecare dintre ele. Cea dintâi este munca, de care nu sunt lipsit niciodată; a doua este sănătatea, fără de care nu aș putea să mai muncesc; a treia este pacea lăuntrică sau mulțumirea de sine, care nădăjduiesc să rămână totdeauna alături de mine, chiar și atunci când celelalte doua mă vor părăsi."
Și fierarul închise la loc frumosul dulăpior, sub privirile uimite ale prințului, care nu avea să uite de aici înainte povața ce i-o dăduse acest om de ispravă.
Și niciodată nu mai putu să-și alunge din minte cele trei chipuri. Prințul rămase la fierărie până veni timpul să se întoarcă la palat.
Atunci îi ceru fierarului, de la care primise numai sfaturi bune, să-i facă cinstea de a-l însoți la tronul care-l aștepta și să-i fie sfătuitorul cel mai înțelept. Dar fierarul nu voi să primească această înaltă dregătorie. Îi plăcea mai mult la fierăria lui singuratică de la marginea drumului, fără să râvnească la bunul altora și fără ca alții să-l pizmuiască.
Mare fu bucuria regelui când văzu că nepotul său s-a întors atât de schimbat, iar când află cui i se datorează această fericită schimbare, el trimise mai mulți meșteri, care să construiască o fierărie nouă și minunată și pe deasupra și un han pe care în cinstea fierarului l-au numit „Hanul la trei fete”.
Și astfel, acest dar îi aduse fierarului un viitor fericit și un tovarăș credincios pentru tot restul zilelor sale: munca.
Prințul a fost unul dintre cei mai înțelepți și mai buni regi despre care s-a auzit vreodată, iar regatul lui s-a întărit și a înflorit prin bogăție și fericire.
Sfârșit
Citește mai multe povești scrise de Regina Fabiola
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT