Povestea Ciocârliei - basm de Ion Agârbiceanu
Citește online basmul pentru copii "Povestea Ciocârliei", inclus în povestea Ciocârlia a scriitorului Ion Agârbiceanu. Citește povestirea "Povestea ciocârliei" în care este vorba despre o fată de împărat căreia îi venise timpul de măritat. Împăratul chemă la palat cei mai de soi prinți, însă prințesa nu alegea pe nimeni și stătea la geam și cânta uitându-se la soare. Un vraci bătrân îi spuse împăratului că fata s-a îndrăgostit de soare și din această cauză nu dorește să se mărite, însă acesta nu-l crezu.
Citește și basmul Lia Ciocârlia scris de Simion Florea Marian
Citește și basmul Lia Ciocârlia scris de Simion Florea Marian
Citește basmul pentru copii "Povestea Ciocârliei"
A fost odată un împărat şi o împărăteasă, puternici şi bogaţi, şi aveau un palat de aur pe care-l aprindea în fiecare zi senină soarele, încât de departe părea că a mai răsărit un soare şi pe pământ. Nu aveau la sufletul lor decât o fată, dar ce mai fată, ruptă din soare, nu alta!
Pe vremea aceea erau zmei pe pământ care vrăjeau fetele frumoase de împăraţi şi le duceau pe cai lor înaripaţi prin văzduh, pe tărâmul celălalt.
După ce crescu fata, împăratul o încuie în rândul de sus al palatului, unde erau uşi de fier, şi la fiecare uşă paznici cu arma la picior.
Tot rândul de sus era al ei, unde trăia şi se juca cu prietene şi servitoare şi avea toate bunătăţile la masă. Avea şi jucări frumoase.
Nu-i fu urât în ani cei dintâi ai zăvorâri ei.
Spre răsărit şi miazăzi, palatul, la rândul de sus, avea un singur geam de aur subţire, prin care se vedea soarele de dimineaţă până seara, dar nu te orbea cu lumina lui, aşa că fata de împărat putea să-l privească mereu.
Dar la început Lia – căci Lia o chema pe fata împăratului — nu-i prea avea grija soarelui, ci se juca cu prietenele sale.
După trecerea anilor însă fata se juca tot mai puţin şi rămânea adeseori pe gânduri.
Era acum fată mare.
— Nu-ţi mai place jocul? o întrebară prietenele.
— Ba-mi place.
— Nu-ţi mai place de noi?
— Şi de voi îmi place.
— Să iscodim jocuri noi, poate ţi s-a urât de cele vechi.
— Nu mi s-a urât!
— Păi, dacă-i aşa, cum poţi tăcea cu ceasurile şi nu te uiţi la noi?
— Nu tac!
— Dar ce faci?
— Vorbesc!
— Nu auzim nimic!
— Vorbesc fără cuvinte.
— Cu cine?
— Ştiu eu? Poate cu inima mea. Când auzi doica fetei – căci şi ea era cu Lia – vorba din urmă, aţă la împărăteasa s-a dus.
— A venit vremea, stăpână!
— De bună seamă?
— A venit. Domniţa nu se mai joacă şi-i mereu tăcută şi gânditoare.
— Îi voi spune împăratului să dea sfoară-n ţară şi să vină peţitori.
Împăratul se bucură lucru mare; de când aştepta el vestea asta. Cobora spre bătrâneţe şi-i trebuia un ginere care să-l ajute la împărăţie. Apoi, dacă se mărita fata, scăpa şi el de grija şi teama lui de zi şi noapte: zmei nu mai aveau putere să i-o răpească!
Se porniră crainicii să strige vestea cea mare şi în ţară şi în împărăţiile vecine.
În vremea asta, prietenele Liei auziră că fata începe să cânte, ea singură, abia şoptit, un cântec care le făcea să tremure şi inimile lor, şi se mirau că fata de împărat nu se mai depărtează de geamul prin care soarele privea în palat.
Se uita la soare şi cânta. Uneori glasul i se ridica şi prietenele simţeau o dulceaţă nemaigustată, care le îmbolnăvea şi le făcea visătoare.
Trecură săptămâni şi luni, peţitori din lumea întreagă începură să curgă la palat: fii de împăraţi, în scumpeturi îmbrăcaţi, pe cai negri încălecaţi, de război înarmaţi; crai voinici şi tinerei, toţi înalţi şi subţirei, se lipesc ochi de ei, şi mulţi feciori de plugari şi de gazde păcurari, parcă-s nişte ghinerari de cei mai mari. Toţi prin curte cai-şi poartă şi-n vârtej se-nvârt în roată, străluceşte curtea toată de lucirea armelor, de sclipirea hainelor, mirarea boierilor, topirea cucoanelor.
Toţi boieri mari şi mici se adunară la palat să vadă pe cine-şi va alege fata împăratului; ei de soţ şi lor de crai.
Împăratul hotărâse ca Lia să se uite din fereastră în curte, cu un măr de aur în mână, şi de care-i va plăcea, să-l lovească cu mărul.
Dar fata privea cu ochi împăienjeniţi în curte, nu izbi pe nici unul cu mărul, ci fugi în grabă la rândul de sus şi rămase stană înaintea geamului de aur subţire, prin care privea soarele. Nu peste mult timp se auzi iar cântecul ei abia înfiripat, dar aşa de dulce şi de duios, încât prietenele ei începură să suspine, iar doica ei a plânge.
Împăratul mai făcu proba zile în şir.
Veniseră atâţia peţitori, încât curtea se umplu de zece ori, tot voinici care mai de care.
Dar fata nu alese pe nici unul de soţ şi se grăbea mereu la geamul de aur prin care privea soarele.
Împăratul şi împărăteasa se îmbolnăviră de întristare. Ce să fie cu fata lor? A pătruns cineva în locuinţa ei?
Pe vremea aceea erau zmei pe pământ care vrăjeau fetele frumoase de împăraţi şi le duceau pe cai lor înaripaţi prin văzduh, pe tărâmul celălalt.
După ce crescu fata, împăratul o încuie în rândul de sus al palatului, unde erau uşi de fier, şi la fiecare uşă paznici cu arma la picior.
Tot rândul de sus era al ei, unde trăia şi se juca cu prietene şi servitoare şi avea toate bunătăţile la masă. Avea şi jucări frumoase.
Nu-i fu urât în ani cei dintâi ai zăvorâri ei.
Spre răsărit şi miazăzi, palatul, la rândul de sus, avea un singur geam de aur subţire, prin care se vedea soarele de dimineaţă până seara, dar nu te orbea cu lumina lui, aşa că fata de împărat putea să-l privească mereu.
Dar la început Lia – căci Lia o chema pe fata împăratului — nu-i prea avea grija soarelui, ci se juca cu prietenele sale.
După trecerea anilor însă fata se juca tot mai puţin şi rămânea adeseori pe gânduri.
Era acum fată mare.
— Nu-ţi mai place jocul? o întrebară prietenele.
— Ba-mi place.
— Nu-ţi mai place de noi?
— Şi de voi îmi place.
— Să iscodim jocuri noi, poate ţi s-a urât de cele vechi.
— Nu mi s-a urât!
— Păi, dacă-i aşa, cum poţi tăcea cu ceasurile şi nu te uiţi la noi?
— Nu tac!
— Dar ce faci?
— Vorbesc!
— Nu auzim nimic!
— Vorbesc fără cuvinte.
— Cu cine?
— Ştiu eu? Poate cu inima mea. Când auzi doica fetei – căci şi ea era cu Lia – vorba din urmă, aţă la împărăteasa s-a dus.
— A venit vremea, stăpână!
— De bună seamă?
— A venit. Domniţa nu se mai joacă şi-i mereu tăcută şi gânditoare.
— Îi voi spune împăratului să dea sfoară-n ţară şi să vină peţitori.
Împăratul se bucură lucru mare; de când aştepta el vestea asta. Cobora spre bătrâneţe şi-i trebuia un ginere care să-l ajute la împărăţie. Apoi, dacă se mărita fata, scăpa şi el de grija şi teama lui de zi şi noapte: zmei nu mai aveau putere să i-o răpească!
Se porniră crainicii să strige vestea cea mare şi în ţară şi în împărăţiile vecine.
În vremea asta, prietenele Liei auziră că fata începe să cânte, ea singură, abia şoptit, un cântec care le făcea să tremure şi inimile lor, şi se mirau că fata de împărat nu se mai depărtează de geamul prin care soarele privea în palat.
Se uita la soare şi cânta. Uneori glasul i se ridica şi prietenele simţeau o dulceaţă nemaigustată, care le îmbolnăvea şi le făcea visătoare.
Trecură săptămâni şi luni, peţitori din lumea întreagă începură să curgă la palat: fii de împăraţi, în scumpeturi îmbrăcaţi, pe cai negri încălecaţi, de război înarmaţi; crai voinici şi tinerei, toţi înalţi şi subţirei, se lipesc ochi de ei, şi mulţi feciori de plugari şi de gazde păcurari, parcă-s nişte ghinerari de cei mai mari. Toţi prin curte cai-şi poartă şi-n vârtej se-nvârt în roată, străluceşte curtea toată de lucirea armelor, de sclipirea hainelor, mirarea boierilor, topirea cucoanelor.
Toţi boieri mari şi mici se adunară la palat să vadă pe cine-şi va alege fata împăratului; ei de soţ şi lor de crai.
Împăratul hotărâse ca Lia să se uite din fereastră în curte, cu un măr de aur în mână, şi de care-i va plăcea, să-l lovească cu mărul.
Dar fata privea cu ochi împăienjeniţi în curte, nu izbi pe nici unul cu mărul, ci fugi în grabă la rândul de sus şi rămase stană înaintea geamului de aur subţire, prin care privea soarele. Nu peste mult timp se auzi iar cântecul ei abia înfiripat, dar aşa de dulce şi de duios, încât prietenele ei începură să suspine, iar doica ei a plânge.
Împăratul mai făcu proba zile în şir.
Veniseră atâţia peţitori, încât curtea se umplu de zece ori, tot voinici care mai de care.
Dar fata nu alese pe nici unul de soţ şi se grăbea mereu la geamul de aur prin care privea soarele.
Împăratul şi împărăteasa se îmbolnăviră de întristare. Ce să fie cu fata lor? A pătruns cineva în locuinţa ei?
Paznici răspunseră:
— Unde ne stau picioarele să ne stea capetele, dacă om pământean va fi intrat în iatacurile ei. Prietenele şi servitoarele se jurară:
— Să-mpletim cosiţe albe, dacă a pătruns aici şi numai umbră de om! Doica plângea cutremurându-se toată:
— Nimeni n-a intrat aici decât soarele prin geamul cel de aur subţire.
Chemară un vraci bătrân, care, ridicându-şi sprâncenele cu cârja şi privind-o pe Lia, oftă şi zise:
— Aş bănui că s-a îndrăgostit de soare.
— De soare! suspinară împăratul şi împărăteasa. Ai îmbătrânit şi dumneata degeaba, moşule!
Vraciul îşi trase cârja, sprâncenele-i căzură iar pe ochi şi porni la drumul pe care venise. Când veni din peştera lui de munte tot mai văzu puţină lumină şi pipăind cu cârja ţinu drumul singur. Acum însă se împiedica la tot pasul, se izbea de lucrurile din palat şi nu mai ştia încotro să apuce.
— Daţi-mi o călăuză să mă ducă acasă, zise el împăratului.
— Încoace ai venit singur.
— Da, mai vedeam ceva. Acum nu mai văd nimic. M-a orbit fata voastră.
— Spui prăpăsti!
— Nu, spun adevărul. Fata voastră e acum ca ruptă din soare. Voi n-aţi văzut?
— Totdeauna a fost frumoasă!
— Frumoasă ca acum? Să ia vederile omului?
— Să orbească de tot pe un moşneag?
Împăratul înălţă din umeri, ca şi când ar zice că nu-şi prinde mintea cu un bătrân, şi-i dădu călăuza cerută.
Trecu primăvara şi vara, şi începu toamna. Începu, dar ziua în loc să scadă, creştea mereu, şi căldura verii se înteţea.
Soarele răsărea la vremea lui, dar apunea tot mai târziu.
După o vreme lumea rămase încremenită.
Ce să fie asta? Cum s-a schimbat rânduiala firi? Nu mai vine toamna? Nu va mai fi iarnă?
Şi căldura care creştea mereu, odată cu ziua!
Muncitorii lucrau să se spetească; nu puteau lăsa lucrul până nu apunea soarele! Dar soarele apunea tot mai târziu.
Oamenilor le venea nebunia, se usca tot ce mai era verde pe hotar. Muncitori cădeau de osteneală prea multă, iar stăpânii nu-i scoteau din brazdă până nu apunea soarele.
Nici pe ei, nici vitele de jug. Ajunseseră numai oasele şi pielea. Vai de zilele lor!
Popii se apucaseră de slujbe, clopotele nu mai încetau. Cu ziua de cap, cititori în stele nu se mai mişcau din palatele împăraţilor, să cerceteze şi să spună ce minune va mai fi şi asta.
Numai fata împăratului, Lia, se făcea din zi în zi mai frumoasă şi cânta mai minunat privind, prin geamul subţire de aur, soarele.
Zarva din lume crescu mereu şi ajunse până la palatul soarelui, unde muma lui de mult se minuna şi-l întreba în toată seara de ce întârzie să vină la culcare, din zi în zi mai mult.
Dar soarele nu-i răspunse nimic, şi bătrâna vedea că el adoarme mai greu, cu fiecare seară.
Când văzu că de la el nu poate afla nimic, iar zbuciumul muritorilor se înălţă până la ea, se hotărî să pornească pe urmele lui să vadă ce-i cu minunea asta.
Îmbrăcată în neguri dese, într-o dimineaţă porni tiptil în urma soarelui, merse tot după el şi nu descoperi nici o piedică în drumul lui până ce ajunse la palatul de aur al împăratului. Acolo soarele se opri privind prin geamul cel subţire de aur. Se opri şi bătrâna şi văzu prin geam pe fata împăratului, pe Lia, cum se schimbă la faţă, cum se luminează, şi o auzi cum începe să cânte.
Când o văzu şi o auzi, muma soarelui tresări şi se cutremură, ca şi când ar fi intrat în ea toată tinereţea şi frumuseţea fetei de împărat. Aşa frumoasă numai ea, muma soarelui, mai fusese la vremea ei: nu-i mirare că se oprise fiul ei să vadă minunea! Dar soarele nu se grăbi să plece mai departe, părea că-şi uitase de drumul lui. Îşi uită şi bătrâna o vreme pentru ce era aici, tot privind la Lia şi sorbindu-i cântecul.
Când îşi veni în fire, soarele era tot nemişcat, dar zarva şi plângerea lumii se înălţa până la ea şi-şi aduse aminte de ce pornise pe urmele soarelui.
— Adică asta este! suspină bătrâna. Aici întârzie! Dacă n-ar fi lumea şi gemetele ei, n-aş zice nimic! Frumoasă fată, ca ruptă din soare. Sărmana fată! N-am ce-ţi face, rânduiala firii nu se poate surpa, că se prăpădeşte lumea!
Şi, ciuruindu-i lacrimile din ochi, muma soarelui şopti o vrajă şi schimbă pe fata împăratului în păsăruica asta ce-i zice ciocârlie, şi o menii să se înalţe în văzduh în toată primăvara, drept spre soare, jucând în cercuri tot mai mici şi cântându-şi cântecul, dar să nu poată ajunge niciodată până la el, să strice crugul lumi şi să se răstoarne rânduiala firi.
Un colţ din geamul subţire de aur se topi şi prin deschizătură ţâşni păsăruica cenuşie, iar soarele porni grăbit pe drumul lui către asfinţit. Şi pe dată se puse pe lume toamnă târzie cu ploi dese şi vânturi reci, şi lumea scăpă de prăpăd.
— Unde ne stau picioarele să ne stea capetele, dacă om pământean va fi intrat în iatacurile ei. Prietenele şi servitoarele se jurară:
— Să-mpletim cosiţe albe, dacă a pătruns aici şi numai umbră de om! Doica plângea cutremurându-se toată:
— Nimeni n-a intrat aici decât soarele prin geamul cel de aur subţire.
Chemară un vraci bătrân, care, ridicându-şi sprâncenele cu cârja şi privind-o pe Lia, oftă şi zise:
— Aş bănui că s-a îndrăgostit de soare.
— De soare! suspinară împăratul şi împărăteasa. Ai îmbătrânit şi dumneata degeaba, moşule!
Vraciul îşi trase cârja, sprâncenele-i căzură iar pe ochi şi porni la drumul pe care venise. Când veni din peştera lui de munte tot mai văzu puţină lumină şi pipăind cu cârja ţinu drumul singur. Acum însă se împiedica la tot pasul, se izbea de lucrurile din palat şi nu mai ştia încotro să apuce.
— Daţi-mi o călăuză să mă ducă acasă, zise el împăratului.
— Încoace ai venit singur.
— Da, mai vedeam ceva. Acum nu mai văd nimic. M-a orbit fata voastră.
— Spui prăpăsti!
— Nu, spun adevărul. Fata voastră e acum ca ruptă din soare. Voi n-aţi văzut?
— Totdeauna a fost frumoasă!
— Frumoasă ca acum? Să ia vederile omului?
— Să orbească de tot pe un moşneag?
Împăratul înălţă din umeri, ca şi când ar zice că nu-şi prinde mintea cu un bătrân, şi-i dădu călăuza cerută.
Trecu primăvara şi vara, şi începu toamna. Începu, dar ziua în loc să scadă, creştea mereu, şi căldura verii se înteţea.
Soarele răsărea la vremea lui, dar apunea tot mai târziu.
După o vreme lumea rămase încremenită.
Ce să fie asta? Cum s-a schimbat rânduiala firi? Nu mai vine toamna? Nu va mai fi iarnă?
Şi căldura care creştea mereu, odată cu ziua!
Muncitorii lucrau să se spetească; nu puteau lăsa lucrul până nu apunea soarele! Dar soarele apunea tot mai târziu.
Oamenilor le venea nebunia, se usca tot ce mai era verde pe hotar. Muncitori cădeau de osteneală prea multă, iar stăpânii nu-i scoteau din brazdă până nu apunea soarele.
Nici pe ei, nici vitele de jug. Ajunseseră numai oasele şi pielea. Vai de zilele lor!
Popii se apucaseră de slujbe, clopotele nu mai încetau. Cu ziua de cap, cititori în stele nu se mai mişcau din palatele împăraţilor, să cerceteze şi să spună ce minune va mai fi şi asta.
Numai fata împăratului, Lia, se făcea din zi în zi mai frumoasă şi cânta mai minunat privind, prin geamul subţire de aur, soarele.
Zarva din lume crescu mereu şi ajunse până la palatul soarelui, unde muma lui de mult se minuna şi-l întreba în toată seara de ce întârzie să vină la culcare, din zi în zi mai mult.
Dar soarele nu-i răspunse nimic, şi bătrâna vedea că el adoarme mai greu, cu fiecare seară.
Când văzu că de la el nu poate afla nimic, iar zbuciumul muritorilor se înălţă până la ea, se hotărî să pornească pe urmele lui să vadă ce-i cu minunea asta.
Îmbrăcată în neguri dese, într-o dimineaţă porni tiptil în urma soarelui, merse tot după el şi nu descoperi nici o piedică în drumul lui până ce ajunse la palatul de aur al împăratului. Acolo soarele se opri privind prin geamul cel subţire de aur. Se opri şi bătrâna şi văzu prin geam pe fata împăratului, pe Lia, cum se schimbă la faţă, cum se luminează, şi o auzi cum începe să cânte.
Când o văzu şi o auzi, muma soarelui tresări şi se cutremură, ca şi când ar fi intrat în ea toată tinereţea şi frumuseţea fetei de împărat. Aşa frumoasă numai ea, muma soarelui, mai fusese la vremea ei: nu-i mirare că se oprise fiul ei să vadă minunea! Dar soarele nu se grăbi să plece mai departe, părea că-şi uitase de drumul lui. Îşi uită şi bătrâna o vreme pentru ce era aici, tot privind la Lia şi sorbindu-i cântecul.
Când îşi veni în fire, soarele era tot nemişcat, dar zarva şi plângerea lumii se înălţa până la ea şi-şi aduse aminte de ce pornise pe urmele soarelui.
— Adică asta este! suspină bătrâna. Aici întârzie! Dacă n-ar fi lumea şi gemetele ei, n-aş zice nimic! Frumoasă fată, ca ruptă din soare. Sărmana fată! N-am ce-ţi face, rânduiala firii nu se poate surpa, că se prăpădeşte lumea!
Şi, ciuruindu-i lacrimile din ochi, muma soarelui şopti o vrajă şi schimbă pe fata împăratului în păsăruica asta ce-i zice ciocârlie, şi o menii să se înalţe în văzduh în toată primăvara, drept spre soare, jucând în cercuri tot mai mici şi cântându-şi cântecul, dar să nu poată ajunge niciodată până la el, să strice crugul lumi şi să se răstoarne rânduiala firi.
Un colţ din geamul subţire de aur se topi şi prin deschizătură ţâşni păsăruica cenuşie, iar soarele porni grăbit pe drumul lui către asfinţit. Şi pe dată se puse pe lume toamnă târzie cu ploi dese şi vânturi reci, şi lumea scăpă de prăpăd.
Sfârșit
