Poveste de Crăciun de Charles Dickens (Capitolul 2 - Primul dintre cele trei duhuri)
Citește capitolul 2 din "Poveste de Crăciun" de Charles Dickens în care Scrooge se trezește și nu poate să-și scoată din cap fantoma lui Marley. Se uită la ceas și acesta bate ora doisprezece, ceea ce-l face să se gândească că a dormit toată ziua de ieri și cea de astăzi. Nu trece mult, și Scrooge este vizitat de primul duh, așa cum îi spusese fantoma fostului său asociat. Scrooge îl întreabă pe duh cine este și cu ce se îndeletnicește, iar acesta îi răspunde că este Fantoma Crăciunurilor Trecute.
STANŢA A DOUA - Capitolul 2 al poveștii "Poveste de Crăciun" cunoscută și ca "Colind de Crăciun" se numește "Primul dintre cele trei duhuri".
STANŢA A DOUA - Capitolul 2 al poveștii "Poveste de Crăciun" cunoscută și ca "Colind de Crăciun" se numește "Primul dintre cele trei duhuri".
Citește capitolul 2 din "Poveste de Crăciun" - Primul dintre cele trei duhuri
STANŢA A DOUA
Primul dintre cele trei duhuri
Primul dintre cele trei duhuri
Când Scrooge se trezi, era atât de întuneric, că, privind din pat, abia putea desluşi geamul străveziu de pereţii opaci ai odăii lui. Se căznea să străpungă întunecimea cu ochii lui de cămătar, când clopotele unei biserici din apropiere bătură cele patru sferturi. Îşi încorda auzul ca să audă ora.
Spre marea lui uimire, clopotul cel greu trecu de şase şi de şapte, trecu şi de opt, şi tot aşa, până la douăsprezece, apoi se opri. Douăsprezece! Când se culcase, era două şi ceva. Ceasul se stricase. O fi intrat vreun ţurţure în mecanism. Douăsprezece!
Duse mâna la arcul ceasului cu repetiţie, pentru a corecta orologiul acela fără noimă. Micul lui puls iute bătu douăsprezece, şi se opri.
― Dar nu e cu putinţă, spuse Scrooge, să fi dormit o zi întreagă şi încă o bucată bună din noaptea următoare. Nu e cu putinţă să se fi petrecut ceva cu soarele, iar acum să fie douăsprezece ziua!
Ideea aceasta îl sperie, aşa că se dădu jos din pat şi bâjbâi până la fereastră. Fu nevoit să şteargă geamul îngheţat cu mâneca halatului de casă, ca să poată vedea ceva, dar văzu foarte puţin. Nu desluşi decât că ceaţa era la fel de deasă şi că era un frig cumplit, că nu se auzeau oameni alergând încoace şi-ncolo şi producând vânzoleală, cum fără îndoială s-ar fi întâmplat, dacă noaptea ar fi alungat ziua cea luminoasă, punând stăpânire pe lume. Asta era o mare uşurare pentru el, fiindcă
„la trei zile după primirea acestei poliţe, achitaţi domnului Ebenezer Scrooge sau ordonanţei sale" şi aşa mai departe, ar fi rămas zălog în Statele Unite dacă nu mai avea cum să numere zilele.
Scrooge se urcă din nou în pat şi se gândi şi iar se gândi, se gândi în fel şi chip şi tot nu putu să priceapă o iotă. Cu cât se gândea mai mult, cu atât mai nedumerit era, şi cu cât se străduia mai mult să nu se gândească, mai dihai se gândea. Fantoma lui Marley nu-i dădea pace deloc. Ori de câte ori se convingea în sinea lui, după matură chibzuinţă, că totul fusese un vis, gândurile îi fugeau din nou înapoi, ca un arc puternic care, după ce i s-a dat drumul, revine la prima poziţie, punându-şi aceeaşi întrebare şi răsucind-o pe toate părţile : „A fost sau nu un vis!
Scrooge zăcu în starea aceasta până ce clopotele mai bătură trei sferturi, când îşi aminti pe neaşteptate că fantoma îi anunţase o vizită după ce clopotul va bate de unu. Se hotărî să stea treaz până ce va trece ora, şi, având în vedere că nu putea să adoarmă, aşa cum nu putea nici să ajungă în rai, era probabil cea mai înţeleaptă soluţie care-i stătea în putinţă.
Sfertul dură atât de mult, încât trase încă o dată concluzia că aţipise probabil fără să-şi dea seama şi nu mai auzise ceasul, în cele din urmă, ajunse la urechile sale ciulite.
― Ding, dong!
― Şi un sfert, spuse Scrooge, numărând.
― Ding, dong!
― Şi jumătate, spuse Scrooge.
― Ding, dong!
― Fără un sfert, spuse Scrooge.
― Ding, dong!
― A bătut ora! spuse victorios Scrooge. E lucru sigur!
Vorbise înainte de a bate clopotul ora, pe care o bătu acum, anunţând cu un dangăt profund, întunecat, găunos şi melancolic, UNU. De îndată, în odaie străfulgera o lumină şi draperiile patului se dădură la o parte.
Draperiile patului fură date la o parte de o mână, vă spun eu. Nu draperiile de la picioarele lui, nici draperiile de la spatele lui, ci acelea spre care îi era întoarsă faţa. Draperiile patului erau date la o parte, şi Scrooge, holbându-se într-o poziţie pe jumătate culcată, se trezi faţă-n faţă cu vizitatorul nepământean care le trăsese, la fel de aproape de el cum sunt eu acum de voi, şi eu să ştiţi că sunt cu sufletul alături de voi.
Era o siluetă ciudată ca de copil: şi totuşi nu chiar de copil, ci mai degrabă de moşneag văzut prin mijloace supranaturale, ceea ce dădea impresia că se retrăgea tot mai departe, micşorându-se până la dimensiunile unui copil. Părul, care-i atârna pe ceafă şi pe spate, era alb, ca al unui bătrân; şi totuşi faţa n-avea un rid pe ea, iar pielea îi era fragedă ca un boboc. Braţele erau foarte lungi şi musculoase, mâinile, la fel, ca şi cum ar fi fost neobişnuit de puternice. Picioarele şi tălpile, de o formă delicată, erau ca si braţele, dezgolite. Purta o tunică de un alb imaculat, iar în jurul taliei avea o centură strălucitoare, cu un luciu frumos. Ţinea în mână o ramură de ilice verde, proaspătă, şi într-un ciudat contrast cu acel simbol al iernii, avea poalele veşmântului tivite cu flori de vară. Dar cel mai ciudat lucru era că din creştetul capului îi ţâşnea un fascicol limpede şi sclipitor de lumină, datorită căruia toate acestea se vedeau, şi care era fără îndoială motivul pentru care folosea, în momentele de plictiseală, o scufie în chip de formidabil stingător, pe care o ţinea acum sub braţ.
Şi totuşi nici asta nu era trăsătura sa cea mai ciudată, observă Scrooge privindu-l tot mai atent. Căci, pe măsură ce îi sclipea şi-i scânteia centura, ba într-o parte, ba într-alta, astfel încât acolo unde la un moment dat era lumină în momentul următor era întuneric, însăşi silueta suferea diverse fluctuaţii, ba era ceva cu un braţ, ba ceva cu un picior, ba cu douăzeci de picioare, ba o pereche de picioare fără cap, ba un cap fără trup, iar aceste părţi care se descompuneau nu alcătuiau niciodată un contur vizibil în bezna adâncă în care se topeau. Şi chiar în timp ce se petrecea acest miracol, vizitatorul era din nou el însuşi, limpede şi desluşit, întotdeauna.
― Dumneata, domnule, eşti duhul a cărui apariţie mi-a fost vestită? întrebă Scrooge.
― Eu sunt!
Glasul era blând şi duios. Bizar de firav, de parcă n-ar fi fost lângă el, ci undeva, departe.
― Cine eşti şi cu ce te îndeletniceşti? se interesă Scrooge.
― Sunt Fantoma Crăciunurilor Trecute.
― A trecutului de demult? întrebă Scrooge, ţinând seama de statura lui pitică.
― Nu. A trecutului tău.
Dacă l-ar fi întrebat cineva, Scrooge poate că n-ar fi ştiut să-i spună de ce, dar simţea o aprigă dorinţă de a vedea duhul cu scufia pe cap si îl rugă să se acopere.
― Cum?! exclamă fantoma, vrei să stingi atât de curând, cu mâini pământene, lumina pe care o dau eu? Nu e de-ajuns că eşti unul dintre cei ale căror patimi au făcut această scufie şi m-au silit atâta amar de ani s-o port îndesată pe frunte!
Scrooge negă respectuos că ar fi intenţionat să-l jignească sau că ar fi avut cunoştinţă să-i „fi tras scufia pe ochi" duhului, cu bună ştiinţă, vreodată în viaţa lui. îşi făcu apoi curaj să întrebe ce treburi îl aduseseră acolo.
― Binele tău, spuse fantoma.
Scrooge îşi exprimă recunoştinţa, dar asta nu-l împiedică să-şi spună în sinea lui că o noapte de odihnă netulburată i-ar fi fost de mai mult folos. Probabil că duhul l-o fi auzit ce gândeşte, căci spuse imediat:
Spre marea lui uimire, clopotul cel greu trecu de şase şi de şapte, trecu şi de opt, şi tot aşa, până la douăsprezece, apoi se opri. Douăsprezece! Când se culcase, era două şi ceva. Ceasul se stricase. O fi intrat vreun ţurţure în mecanism. Douăsprezece!
Duse mâna la arcul ceasului cu repetiţie, pentru a corecta orologiul acela fără noimă. Micul lui puls iute bătu douăsprezece, şi se opri.
― Dar nu e cu putinţă, spuse Scrooge, să fi dormit o zi întreagă şi încă o bucată bună din noaptea următoare. Nu e cu putinţă să se fi petrecut ceva cu soarele, iar acum să fie douăsprezece ziua!
Ideea aceasta îl sperie, aşa că se dădu jos din pat şi bâjbâi până la fereastră. Fu nevoit să şteargă geamul îngheţat cu mâneca halatului de casă, ca să poată vedea ceva, dar văzu foarte puţin. Nu desluşi decât că ceaţa era la fel de deasă şi că era un frig cumplit, că nu se auzeau oameni alergând încoace şi-ncolo şi producând vânzoleală, cum fără îndoială s-ar fi întâmplat, dacă noaptea ar fi alungat ziua cea luminoasă, punând stăpânire pe lume. Asta era o mare uşurare pentru el, fiindcă
„la trei zile după primirea acestei poliţe, achitaţi domnului Ebenezer Scrooge sau ordonanţei sale" şi aşa mai departe, ar fi rămas zălog în Statele Unite dacă nu mai avea cum să numere zilele.
Scrooge se urcă din nou în pat şi se gândi şi iar se gândi, se gândi în fel şi chip şi tot nu putu să priceapă o iotă. Cu cât se gândea mai mult, cu atât mai nedumerit era, şi cu cât se străduia mai mult să nu se gândească, mai dihai se gândea. Fantoma lui Marley nu-i dădea pace deloc. Ori de câte ori se convingea în sinea lui, după matură chibzuinţă, că totul fusese un vis, gândurile îi fugeau din nou înapoi, ca un arc puternic care, după ce i s-a dat drumul, revine la prima poziţie, punându-şi aceeaşi întrebare şi răsucind-o pe toate părţile : „A fost sau nu un vis!
Scrooge zăcu în starea aceasta până ce clopotele mai bătură trei sferturi, când îşi aminti pe neaşteptate că fantoma îi anunţase o vizită după ce clopotul va bate de unu. Se hotărî să stea treaz până ce va trece ora, şi, având în vedere că nu putea să adoarmă, aşa cum nu putea nici să ajungă în rai, era probabil cea mai înţeleaptă soluţie care-i stătea în putinţă.
Sfertul dură atât de mult, încât trase încă o dată concluzia că aţipise probabil fără să-şi dea seama şi nu mai auzise ceasul, în cele din urmă, ajunse la urechile sale ciulite.
― Ding, dong!
― Şi un sfert, spuse Scrooge, numărând.
― Ding, dong!
― Şi jumătate, spuse Scrooge.
― Ding, dong!
― Fără un sfert, spuse Scrooge.
― Ding, dong!
― A bătut ora! spuse victorios Scrooge. E lucru sigur!
Vorbise înainte de a bate clopotul ora, pe care o bătu acum, anunţând cu un dangăt profund, întunecat, găunos şi melancolic, UNU. De îndată, în odaie străfulgera o lumină şi draperiile patului se dădură la o parte.
Draperiile patului fură date la o parte de o mână, vă spun eu. Nu draperiile de la picioarele lui, nici draperiile de la spatele lui, ci acelea spre care îi era întoarsă faţa. Draperiile patului erau date la o parte, şi Scrooge, holbându-se într-o poziţie pe jumătate culcată, se trezi faţă-n faţă cu vizitatorul nepământean care le trăsese, la fel de aproape de el cum sunt eu acum de voi, şi eu să ştiţi că sunt cu sufletul alături de voi.
Era o siluetă ciudată ca de copil: şi totuşi nu chiar de copil, ci mai degrabă de moşneag văzut prin mijloace supranaturale, ceea ce dădea impresia că se retrăgea tot mai departe, micşorându-se până la dimensiunile unui copil. Părul, care-i atârna pe ceafă şi pe spate, era alb, ca al unui bătrân; şi totuşi faţa n-avea un rid pe ea, iar pielea îi era fragedă ca un boboc. Braţele erau foarte lungi şi musculoase, mâinile, la fel, ca şi cum ar fi fost neobişnuit de puternice. Picioarele şi tălpile, de o formă delicată, erau ca si braţele, dezgolite. Purta o tunică de un alb imaculat, iar în jurul taliei avea o centură strălucitoare, cu un luciu frumos. Ţinea în mână o ramură de ilice verde, proaspătă, şi într-un ciudat contrast cu acel simbol al iernii, avea poalele veşmântului tivite cu flori de vară. Dar cel mai ciudat lucru era că din creştetul capului îi ţâşnea un fascicol limpede şi sclipitor de lumină, datorită căruia toate acestea se vedeau, şi care era fără îndoială motivul pentru care folosea, în momentele de plictiseală, o scufie în chip de formidabil stingător, pe care o ţinea acum sub braţ.
Şi totuşi nici asta nu era trăsătura sa cea mai ciudată, observă Scrooge privindu-l tot mai atent. Căci, pe măsură ce îi sclipea şi-i scânteia centura, ba într-o parte, ba într-alta, astfel încât acolo unde la un moment dat era lumină în momentul următor era întuneric, însăşi silueta suferea diverse fluctuaţii, ba era ceva cu un braţ, ba ceva cu un picior, ba cu douăzeci de picioare, ba o pereche de picioare fără cap, ba un cap fără trup, iar aceste părţi care se descompuneau nu alcătuiau niciodată un contur vizibil în bezna adâncă în care se topeau. Şi chiar în timp ce se petrecea acest miracol, vizitatorul era din nou el însuşi, limpede şi desluşit, întotdeauna.
― Dumneata, domnule, eşti duhul a cărui apariţie mi-a fost vestită? întrebă Scrooge.
― Eu sunt!
Glasul era blând şi duios. Bizar de firav, de parcă n-ar fi fost lângă el, ci undeva, departe.
― Cine eşti şi cu ce te îndeletniceşti? se interesă Scrooge.
― Sunt Fantoma Crăciunurilor Trecute.
― A trecutului de demult? întrebă Scrooge, ţinând seama de statura lui pitică.
― Nu. A trecutului tău.
Dacă l-ar fi întrebat cineva, Scrooge poate că n-ar fi ştiut să-i spună de ce, dar simţea o aprigă dorinţă de a vedea duhul cu scufia pe cap si îl rugă să se acopere.
― Cum?! exclamă fantoma, vrei să stingi atât de curând, cu mâini pământene, lumina pe care o dau eu? Nu e de-ajuns că eşti unul dintre cei ale căror patimi au făcut această scufie şi m-au silit atâta amar de ani s-o port îndesată pe frunte!
Scrooge negă respectuos că ar fi intenţionat să-l jignească sau că ar fi avut cunoştinţă să-i „fi tras scufia pe ochi" duhului, cu bună ştiinţă, vreodată în viaţa lui. îşi făcu apoi curaj să întrebe ce treburi îl aduseseră acolo.
― Binele tău, spuse fantoma.
Scrooge îşi exprimă recunoştinţa, dar asta nu-l împiedică să-şi spună în sinea lui că o noapte de odihnă netulburată i-ar fi fost de mai mult folos. Probabil că duhul l-o fi auzit ce gândeşte, căci spuse imediat:
― Atunci, plângerile tale. Ia seama! îşi întinse mâna puternică în timp ce vorbea şi îl apucă uşor de braţ.
― Ridică-te şi urmează-mă!
Scrooge s-ar fi văicărit zadarnic că pe vremea aceea si la acel ceas din noapte
o plimbare nu era deloc potrivită, că patul era cald şi că termometrul arăta multe grade sub zero afară, că era îmbrăcat subţire, fiind doar în papuci, halat şi scufie de noapte; şi că era deja răcit. Nu se putea împotrivi strânsorii lui, deşi era blândă ca a unei mâini de femeie. Se ridică, dar, băgând de seamă că duhul se îndrepta spre fereastră, îi apucă veşmântul, rugându-se de el.
― Sunt muritor, protestă Scrooge, şi pot să cad.
― Îngăduie atingerea mâinii mele aici, spuse duhul, punându-i-o pe inimă, şi vei fi susţinut nu doar acum!
În timp ce rosti aceste vorbe, trecură prin zid şi se pomeniră pe un drum de ţară deschis, mărginit de câmpuri pe fiecare parte. Oraşul dispăruse cu totul. Nu se zărea nici urmă de el. O dată cu el dispăruseră şi întunericul şi ceaţa, căci era o zi de iarnă rece, senină, cu zăpadă pe jos.
― Doamne Dumnezeule! spuse Scrooge, încleştându-şi mâinile în timp ce se uită în jur. în locul acesta am crescut! Aici am copilărit!
Duhul îl privi cu blândeţe. Bătrânul îi simţea încă vag atingerea, deşi fusese uşoară şi trecătoare. Era asaltat de o mie de miresme care pluteau în aer, fiecare legată de o mie de gânduri, speranţe, bucurii şi griji, de mult de tot uitate!
― Îţi tremură buzele, spuse duhul. Şi ce ai pe obraz?
Scrooge mormăi, cu o ciudată jenă în glas, că e un coş, si se rugă de fantomă să-l ducă unde pofteşte.
― Îţi aminteşti drumul? întrebă duhul.
― Cum să nu mi-l amintesc? strigă înflăcărat Scrooge. As putea să-l urmez legat la ochi.
― Ciudat că l-ai uitat atâţia ani! remarcă fantoma. Hai să mergem.
Porniră pe drum si Scrooge recunoştea fiecare poartă, fiecare stâlp, fiecare copac, până ce în depărtare se ivi un mic târg, cu podul şi biserica lui, cu râul lui şerpuitor. Văzură câţiva ponei flocoşi venind în trap spre ei, purtând în spinare nişte băieţi care strigau spre alţi băieţi aflaţi în şarete si căruţe mânate de fermieri. Toţi băieţii erau voioşi si strigau unii la alţii, până ce câmpurile late se umplură de melodii vesele, făcând aerul răcoros să râdă auzindu-le.
― Acestea sunt doar umbrele celor care au fost, spuse fantoma. Nu ne simt prezenţa.
Voioşii călători veniră spre ei, şi în timp ce veneau, Scrooge îi recunoscu şi îi numi pe fiecare. De ce oare se bucura peste măsură să-i vadă? De ce îi sticleau ochii reci şi de ce îi tresaltă inima când ei trecură prin faţa lui? De ce oare era fericit auzindu-i că îşi urează Crăciun fericit când se despărţeau la răscruci şi pe drumuri lăturalnice, ducându-se la casele lor? Ce însemna Crăciun fericit pentru Scrooge? Naiba să-l ia de Crăciun fericit! Lui nu-i adusese niciodată nimic bun!
― Şcoala nu e cu totul părăsită, spuse fantoma, încă mai e acolo un copil singuratic, uitat de prietenii lui.
Scrooge spuse că ştia. Şi suspină.
Părăsiră drumul mare, luând-o pe un drumeag bine cunoscut de Scrooge, şi ajunseră în curând la un conac din cărămidă roşie ştearsă, cu o cupolă pe acoperiş, o sfârlează de vânt în vârf şi un clopot atârnând în ea. Era o casă mare, dar ajunsă acum o ruină, căci acareturile sale erau puţin folosite, pereţii erau umezi si mucegăiţi, geamurile sparte şi porţile căzute. In grajd umblau ţanţoş si cloncănind nişte păsări, iar şoproanele pentru trăsuri şi şurile erau năpădite de iarbă. Nici înăuntru nu mai era mare lucru care să amintească de starea ei de odinioară; căci, pătrunzând în holul mohorât şi aruncând o privire prin uşile deschise ale multor încăperi, văzură că erau mari, friguroase şi cu puţine mobile. Se simţea un miros de pământ, de pustietate glacială, care îţi evoca prea multe treziri la lumina luminării şi nu prea multă mâncare.
Cei doi, duhul şi Scrooge, străbătură holul, îndreptându-se spre o uşă din dosul casei. Se deschise în faţa lor, dând la iveală o încăpere lungă, pustie şi tristă, pe care şirurile de bănci şi de pupitre urâte, din lemn de brad, o făceau să pară şi mai pustie. La unul din pupitre, un băiat singuratic citea lângă un foc firav, Scrooge se aşeză pe o bancă şi plânse văzându-se pe el însuşi, aşa cum fusese, o biată fiinţă uitată.
Ecourile tăinuite ale casei, chiţăiturile şi forfota şoarecilor din dosul lambriurilor, picăturile ce se scurgeau din cişmeaua pe jumătate dezgheţată din curtea mohorâtă din spate, leneşul balans al uşii unei magazii goale, trosnetele focului, toate acestea îi înmuiară inima lui Scrooge, slobozindu-i şi mai tare lacrimile.
Duhul îi atinse braţul, arătând spre binele său mai tânăr, absorbit de lectură.
Deodată, un bărbat cu vesminte străine, care se vedea limpede, miraculos de real, apăru la fereastră, cu un topor vârât în centură şi ducând de frâu un măgar încărcat cu lemne.
― Ia uite, este Ali Baba! exclamă Scrooge fascinat. Bătrânul si cinstitul Ali Baba, dragul de el! Da, da, îmi amintesc! Odată, de Crăciun, când copilul singuratic de acolo a rămas în şcoala părăsită, el a apărut de-adevăratelea, pentru prima dată, chiar aşa. Bietul băiat! Şi Valentin, spuse Scrooge. Şi sălbaticul lui frate, Orson; uite-i! Şi cum îl cheamă? cel care a fost lăsat în izmene, dormind, la poarta Damascului; nu-l vezi? Şi grăjdarul sultanului, răsturnat de duhurile rele; uite-l cum stă în cap! Aşa-i trebuie! îmi pare bine. De ce s-a însurat tocmai el cu prinţesa?
Dacă l-ar fi auzit pe Scrooge, risipindu-şi toată ardoarea în asemenea subiecte, cu un glas cu totul neobişnuit, între râs şi plâns, şi dacă ar fi văzut faţa lui luminată şi emoţionată, tare s-ar mai fi minunat partenerii lui de afaceri din Londra.
― Uite-l pe Papagal! strigă Scrooge. Uite-l acolo, cel cu corp verde şi coadă galbenă şi un fel de salată verde în creştet! Sărmane Robin Crusoe, l-a strigat când s-a întors acasă, după ce a navigat în jurul insulei. „Sărmane Robin Crusoe, pe unde-ai umblat, Robin Crusoe?" Omul a crezut că visa, dar nu visa. Era Papagalul, să ştii. Uite-l şi pe Vineri, aleargă de rupe pământul spre golfuleţ! Hei! Alo! Hei-ho!
Apoi, trecând iute la o altă stare, trecere foarte străină caracterului său, spuse, compătimindu-şi sinele lui de odinioară, „Bietul băiat!", şi se porni iar pe plâns.
― Aş vrea..., murmură Scrooge, băgând mâna în buzunar şi uitându-se în jur, după ce îşi şterse ochii cu manşeta. Dar e prea târziu.
― Ce s-a întâmplat? întrebă duhul.
― Nimic, spuse Scrooge. Nimic. Noaptea trecută, un băieţel mi-a cântat un colind de Crăciun la uşă. As vrea să-i fi dat ceva: asta-i tot.
Duhul zâmbi, cufundat în gânduri, şi spuse, fluturând mâna:
― Hai să mai vedem şi un alt Crăciun!
Sinele de odinioară al lui Scrooge crescu la auzul acestor cuvinte şi încăperea deveni ceva mai întunecată si mai murdară. Lambriurile se scorojiră, geamurile crăpară şi din tavan căzură bucăţi de moloz, scoţând la iveală şipcile dezgolite, dar cum se petrecură toate acestea, Scrooge nu ştiu, aşa cum nu ştim nici noi. Ştia doar că era foarte adevărat, că toate se petrecuseră chiar aşa; că el era din nou singur, în timp ce toţi ceilalţi băieţi plecaseră acasă, să-şi petreacă frumoasa vacanţă.
Nu mai citea; se plimba disperat de colo-colo. Scrooge se uită la duh şi, clătinând trist din cap, privi neliniştit spre uşă.
Aceasta se deschise şi o fetiţă, mult mai mică decât băiatul, dădu buzna şi, încolăcindu-şi braţele de gâtul lui, i se adresă cu: „Dragul meu, iubitul meu frate!"
― Am venit să te iau acasă, dragul meu frate! spuse copila, bătând din palmele micuţe şi îndoindu-se de râs. Te duc acasă, acasă, acasă!
― Acasă, micuţa mea Fan? repetă băiatul.
― Da, spuse copila, în culmea bucuriei. Acasă, pentru totdeauna. Acasă, de acum în vecii vecilor! Tata e mult mai bun decât era şi acasă e ca în rai! Mi-a vorbit atât de duios într-o noapte minunată când m-am dus la culcare, că nu m-am temut să-l mai întreb încă o dată dacă poţi să vii acasă, şi el a spus da, poţi să vii, şi m-a trimis cu trăsura să te aduc. Şi o să fii bărbat! spuse copila, deschizând ochii. Şi n-ai să te mai întorci niciodată aici. Dar mai întâi o să fim împreună tot Crăciunul şi o să ne veselim cum nu s-a mai veselit nimeni pe lume!
― Ridică-te şi urmează-mă!
Scrooge s-ar fi văicărit zadarnic că pe vremea aceea si la acel ceas din noapte
o plimbare nu era deloc potrivită, că patul era cald şi că termometrul arăta multe grade sub zero afară, că era îmbrăcat subţire, fiind doar în papuci, halat şi scufie de noapte; şi că era deja răcit. Nu se putea împotrivi strânsorii lui, deşi era blândă ca a unei mâini de femeie. Se ridică, dar, băgând de seamă că duhul se îndrepta spre fereastră, îi apucă veşmântul, rugându-se de el.
― Sunt muritor, protestă Scrooge, şi pot să cad.
― Îngăduie atingerea mâinii mele aici, spuse duhul, punându-i-o pe inimă, şi vei fi susţinut nu doar acum!
În timp ce rosti aceste vorbe, trecură prin zid şi se pomeniră pe un drum de ţară deschis, mărginit de câmpuri pe fiecare parte. Oraşul dispăruse cu totul. Nu se zărea nici urmă de el. O dată cu el dispăruseră şi întunericul şi ceaţa, căci era o zi de iarnă rece, senină, cu zăpadă pe jos.
― Doamne Dumnezeule! spuse Scrooge, încleştându-şi mâinile în timp ce se uită în jur. în locul acesta am crescut! Aici am copilărit!
Duhul îl privi cu blândeţe. Bătrânul îi simţea încă vag atingerea, deşi fusese uşoară şi trecătoare. Era asaltat de o mie de miresme care pluteau în aer, fiecare legată de o mie de gânduri, speranţe, bucurii şi griji, de mult de tot uitate!
― Îţi tremură buzele, spuse duhul. Şi ce ai pe obraz?
Scrooge mormăi, cu o ciudată jenă în glas, că e un coş, si se rugă de fantomă să-l ducă unde pofteşte.
― Îţi aminteşti drumul? întrebă duhul.
― Cum să nu mi-l amintesc? strigă înflăcărat Scrooge. As putea să-l urmez legat la ochi.
― Ciudat că l-ai uitat atâţia ani! remarcă fantoma. Hai să mergem.
Porniră pe drum si Scrooge recunoştea fiecare poartă, fiecare stâlp, fiecare copac, până ce în depărtare se ivi un mic târg, cu podul şi biserica lui, cu râul lui şerpuitor. Văzură câţiva ponei flocoşi venind în trap spre ei, purtând în spinare nişte băieţi care strigau spre alţi băieţi aflaţi în şarete si căruţe mânate de fermieri. Toţi băieţii erau voioşi si strigau unii la alţii, până ce câmpurile late se umplură de melodii vesele, făcând aerul răcoros să râdă auzindu-le.
― Acestea sunt doar umbrele celor care au fost, spuse fantoma. Nu ne simt prezenţa.
Voioşii călători veniră spre ei, şi în timp ce veneau, Scrooge îi recunoscu şi îi numi pe fiecare. De ce oare se bucura peste măsură să-i vadă? De ce îi sticleau ochii reci şi de ce îi tresaltă inima când ei trecură prin faţa lui? De ce oare era fericit auzindu-i că îşi urează Crăciun fericit când se despărţeau la răscruci şi pe drumuri lăturalnice, ducându-se la casele lor? Ce însemna Crăciun fericit pentru Scrooge? Naiba să-l ia de Crăciun fericit! Lui nu-i adusese niciodată nimic bun!
― Şcoala nu e cu totul părăsită, spuse fantoma, încă mai e acolo un copil singuratic, uitat de prietenii lui.
Scrooge spuse că ştia. Şi suspină.
Părăsiră drumul mare, luând-o pe un drumeag bine cunoscut de Scrooge, şi ajunseră în curând la un conac din cărămidă roşie ştearsă, cu o cupolă pe acoperiş, o sfârlează de vânt în vârf şi un clopot atârnând în ea. Era o casă mare, dar ajunsă acum o ruină, căci acareturile sale erau puţin folosite, pereţii erau umezi si mucegăiţi, geamurile sparte şi porţile căzute. In grajd umblau ţanţoş si cloncănind nişte păsări, iar şoproanele pentru trăsuri şi şurile erau năpădite de iarbă. Nici înăuntru nu mai era mare lucru care să amintească de starea ei de odinioară; căci, pătrunzând în holul mohorât şi aruncând o privire prin uşile deschise ale multor încăperi, văzură că erau mari, friguroase şi cu puţine mobile. Se simţea un miros de pământ, de pustietate glacială, care îţi evoca prea multe treziri la lumina luminării şi nu prea multă mâncare.
Cei doi, duhul şi Scrooge, străbătură holul, îndreptându-se spre o uşă din dosul casei. Se deschise în faţa lor, dând la iveală o încăpere lungă, pustie şi tristă, pe care şirurile de bănci şi de pupitre urâte, din lemn de brad, o făceau să pară şi mai pustie. La unul din pupitre, un băiat singuratic citea lângă un foc firav, Scrooge se aşeză pe o bancă şi plânse văzându-se pe el însuşi, aşa cum fusese, o biată fiinţă uitată.
Ecourile tăinuite ale casei, chiţăiturile şi forfota şoarecilor din dosul lambriurilor, picăturile ce se scurgeau din cişmeaua pe jumătate dezgheţată din curtea mohorâtă din spate, leneşul balans al uşii unei magazii goale, trosnetele focului, toate acestea îi înmuiară inima lui Scrooge, slobozindu-i şi mai tare lacrimile.
Duhul îi atinse braţul, arătând spre binele său mai tânăr, absorbit de lectură.
Deodată, un bărbat cu vesminte străine, care se vedea limpede, miraculos de real, apăru la fereastră, cu un topor vârât în centură şi ducând de frâu un măgar încărcat cu lemne.
― Ia uite, este Ali Baba! exclamă Scrooge fascinat. Bătrânul si cinstitul Ali Baba, dragul de el! Da, da, îmi amintesc! Odată, de Crăciun, când copilul singuratic de acolo a rămas în şcoala părăsită, el a apărut de-adevăratelea, pentru prima dată, chiar aşa. Bietul băiat! Şi Valentin, spuse Scrooge. Şi sălbaticul lui frate, Orson; uite-i! Şi cum îl cheamă? cel care a fost lăsat în izmene, dormind, la poarta Damascului; nu-l vezi? Şi grăjdarul sultanului, răsturnat de duhurile rele; uite-l cum stă în cap! Aşa-i trebuie! îmi pare bine. De ce s-a însurat tocmai el cu prinţesa?
Dacă l-ar fi auzit pe Scrooge, risipindu-şi toată ardoarea în asemenea subiecte, cu un glas cu totul neobişnuit, între râs şi plâns, şi dacă ar fi văzut faţa lui luminată şi emoţionată, tare s-ar mai fi minunat partenerii lui de afaceri din Londra.
― Uite-l pe Papagal! strigă Scrooge. Uite-l acolo, cel cu corp verde şi coadă galbenă şi un fel de salată verde în creştet! Sărmane Robin Crusoe, l-a strigat când s-a întors acasă, după ce a navigat în jurul insulei. „Sărmane Robin Crusoe, pe unde-ai umblat, Robin Crusoe?" Omul a crezut că visa, dar nu visa. Era Papagalul, să ştii. Uite-l şi pe Vineri, aleargă de rupe pământul spre golfuleţ! Hei! Alo! Hei-ho!
Apoi, trecând iute la o altă stare, trecere foarte străină caracterului său, spuse, compătimindu-şi sinele lui de odinioară, „Bietul băiat!", şi se porni iar pe plâns.
― Aş vrea..., murmură Scrooge, băgând mâna în buzunar şi uitându-se în jur, după ce îşi şterse ochii cu manşeta. Dar e prea târziu.
― Ce s-a întâmplat? întrebă duhul.
― Nimic, spuse Scrooge. Nimic. Noaptea trecută, un băieţel mi-a cântat un colind de Crăciun la uşă. As vrea să-i fi dat ceva: asta-i tot.
Duhul zâmbi, cufundat în gânduri, şi spuse, fluturând mâna:
― Hai să mai vedem şi un alt Crăciun!
Sinele de odinioară al lui Scrooge crescu la auzul acestor cuvinte şi încăperea deveni ceva mai întunecată si mai murdară. Lambriurile se scorojiră, geamurile crăpară şi din tavan căzură bucăţi de moloz, scoţând la iveală şipcile dezgolite, dar cum se petrecură toate acestea, Scrooge nu ştiu, aşa cum nu ştim nici noi. Ştia doar că era foarte adevărat, că toate se petrecuseră chiar aşa; că el era din nou singur, în timp ce toţi ceilalţi băieţi plecaseră acasă, să-şi petreacă frumoasa vacanţă.
Nu mai citea; se plimba disperat de colo-colo. Scrooge se uită la duh şi, clătinând trist din cap, privi neliniştit spre uşă.
Aceasta se deschise şi o fetiţă, mult mai mică decât băiatul, dădu buzna şi, încolăcindu-şi braţele de gâtul lui, i se adresă cu: „Dragul meu, iubitul meu frate!"
― Am venit să te iau acasă, dragul meu frate! spuse copila, bătând din palmele micuţe şi îndoindu-se de râs. Te duc acasă, acasă, acasă!
― Acasă, micuţa mea Fan? repetă băiatul.
― Da, spuse copila, în culmea bucuriei. Acasă, pentru totdeauna. Acasă, de acum în vecii vecilor! Tata e mult mai bun decât era şi acasă e ca în rai! Mi-a vorbit atât de duios într-o noapte minunată când m-am dus la culcare, că nu m-am temut să-l mai întreb încă o dată dacă poţi să vii acasă, şi el a spus da, poţi să vii, şi m-a trimis cu trăsura să te aduc. Şi o să fii bărbat! spuse copila, deschizând ochii. Şi n-ai să te mai întorci niciodată aici. Dar mai întâi o să fim împreună tot Crăciunul şi o să ne veselim cum nu s-a mai veselit nimeni pe lume!
― Eşti o femeiuşcă pe cinste, micuţa mea Fan! exclamă băiatul.
Ea bătu din palme şi râse şi încercă să-l mângâie pe cap, dar, fiind prea mică, râse din nou şi se ridică pe vârfuri ca să-l sărute. Apoi începu să-l tragă, în nerăbdarea ei copilărească, spre uşă, iar el, bucuros să plece, o însoţi.
O voce înfricoşătoare strigă pe hol:
― Coboară bagajul conaşului Scrooge, acolo!
Si în hol îşi făcu apariţia însuşi directorul şcolii, care îl străfulgera pe conaşul Scrooge cu o privire condescendentă feroce şi îl înspăimântă îngrozitor dând mâna cu el. Îl conduse apoi pe el şi pe sora lui într-un salon, care arăta întocmai ca un vechi puţ, îngheţat cum nu s-a mai văzut, căci hărţile de pe perete, precum şi globurile ceresc şi pământesc de la ferestre erau ca de ceară, din cauza frigului. Aici, scoase un clondir cu un vin ciudat de deschis la culoare şi o bucată de prăjitură ciudat de vârtoasă şi administra tinerilor câteva doze din aceste delicatese: în acelaşi timp, trimise afară un slujitor costeliv să ofere un păhărel cu
„ceva" poştalionului, care răspunse că îi mulţumeşte domnului, dar, dacă era din acelaşi butoi din care mai gustase, preferă să se lipsească. Cufărul conaşului Scrooge fiind între timp legat de copertina trăsurii, copiii îşi luară rămas-bun de la director, cu multă tragere de inimă, apoi se urcară în trăsură şi porniră veseli pe aleea din grădină; roţile se învârteau repede, împroşcând ca un pulverizator promoroaca şi zăpada de pe frunzele întunecate ale plantelor perene.
― A fost întotdeauna o făptură delicată, pe care o putea doborî şi cea mai mică adiere, spuse fantoma. Dar avea o inimă mare!
― Într-adevăr, spuse Scrooge printre lacrimi. Ai dreptate. Nu tăgăduiesc asta, duhule, Doamne fereşte!
― Era femeie în toată firea când a murit, spuse fantoma, şi parcă a avut şi copii.
― Un copil, preciză Scrooge.
― Adevărat, spuse fantoma. Nepotul tău! Scrooge părea cam tulburat şi răspunse scurt:
― Da.
Deşi lăsaseră şcoala în urma lor chiar în clipa aceea, se aflau acum pe străzile aglomerate ale unui oraş mare, pe care treceau încoace şi-ncolo călători ca nişte umbre; pe care, căruţe şi caleşti, ca nişte umbre se îmbulzeau să-şi croiască drum şi de unde răzbătea toată zarva şi forfota unui oraş adevărat. Prăvăliile împodobite arătau limpede că şi aici era din nou Crăciun; dar era seară şi străzile erau luminate.
Fantoma se opri la uşa unui depozit şi îl întrebă pe Scrooge dacă îl cunoaşte.
― Cum să nu-l cunosc! spuse Scrooge. Doar am fost ucenic aici!
Intrară. Văzând un domn bătrân cu o perucă velşă, care şedea la un pupitru atât de înalt, încât, dacă ar fi fost cu câţiva centimetri şi mai înalt, ar fi dat cu capul de tavan, Scrooge strigă, cuprins de o mare emoţie :
― Ia uite! Bătrânul Fezziwig! Binecuvântată fie inima lui! Fezziwig e iarăşi viu!
Bătrânul Fezziwig puse jos tocul şi îşi ridică privirea spre ceas, care arăta ora şapte. Îşi frecă mâinile, îşi aranja surtucul voluminos, râse din tot trupul, de la încălţări şi până la organul generozităţii lui, şi strigă cu un glas plăcut, mieros, bogat, plin, jovial:
― Iuhu! Ia uită-te! Ebenezer! Dick!
Sinele de odinioară al lui Scrooge, care era acum un tânăr adolescent, intră vioi, însoţit de colegul lui de ucenicie.
― E Dick Wilkins, de bună seamă! îi spuse Scrooge fantomei. Doamne-ajută, el e! Uite-l! Dick era foarte ataşat de mine. Bietul Dick! Vai, vai, vai!
― Iuhu, băieţi, spuse Fezziwig. Nu se mai munceşte în seara asta. E ajunul Crăciunului, Dick. E Crăciun, Ebenezer! Uite acuşi punem obloanele, strigă bătrânul Fezziwig, bătând tare din palme, cât ai zice peşte!
Nu v-ar fi venit să credeţi cu câtă râvnă se puseră cei doi băieţi pe treabă! Dădură buzna în stradă cu obloanele unu, doi, trei le prinseră sus în lăcaşurile lor patru, cinci, şase le puseră drugii şi îi bătură şapte, opt, nouă şi se întoarseră, înainte s-ajungeţi voi cu numărătoarea până la doisprezece, gâfâind ca nişte cai de curse.
― Hop şi-aşa! strigă bătrânul Fezziwig, coborându-se de la pupitrul lui înalt cu o extraordinară sprinteneală. Faceţi curăţenie, flăcăi, să se facă loc aici! Hop şi-aşa, Dick, fii vioi, Ebenezer!
Curăţenie! Ar fi curăţat orice, puteau să cureţe orice, sub privirea bătrânului Fezziwig. Treaba fu făcută într-un minut. Tot ce se putea deplasa fu ascuns vederii, de parcă ar fi fost alungat din viaţa publică pentru totdeauna, podeaua fu măturată şi stropită, fitilele lămpilor potrivite, cărbunii îngrămădiţi pe foc, şi depozitul se prefăcu într-o sală de bal confortabilă, caldă, uscată şi luminoasă, aşa cum ţi-ai dori să vezi într-o noapte de iarnă.
Şi iată că intră un scripcar cu o partitură, care se urcă la pupitrul cel măreţ şi făcu din el o orchestră, care suna precum cincizeci de stomacuri tulburate. Iată că intră doamna Fezziwig, cu un zâmbet larg, adevărat. Iată că intrară cele trei domnişoare Fezziwig, surâzătoare şi drăgălaşe. Iată că intrară cei şase tineri cu inimile zdrobite de ele. Iată că intrară toţi tinerii si toate tinerele care lucrau acolo. Iată că intră fata-n casă, cu vărul ei, brutarul. Iată că intră bucătăreasa, cu bunul prieten al fratelui ei, lăptarul. Iată că intră băiatul de peste drum, bănuit că nu primea destulă mâncare de la stăpânul lui, încercând să se ascundă în spatele fetei de la a doua casă după cea de alături, care se dovedise că fusese trasă de urechi de stăpâna ei. Intrară cu toţii, unul după celălalt, unii cu sfială, alţii cu îndrăzneală, unii cu graţie, alţii cu stânjeneală, unii împingând, alţii trăgând, toţi intrară, în toate felurile şi în toate chipurile. Şi se prinseră în dans, douăzeci de perechi deodată; făcură jumătate de cerc şi apoi se răsuciră în cealaltă direcţie, veniră spre mijloc, apoi se îndepărtară din nou, se învârtiră şi se învârtiră, grupându-se după cum îi trăgea aţa, vechea pereche care conducea la început dansul apărea mereu unde nu trebuia, o nouă pereche conducea apoi dansul, luând-o de la capăt, de îndată ce ajungeau acolo, în sfârşit, toate perechile conduceau dansul şi nici una de pe margini nu putea să le ajute! Când se ajunse în acest punct, bătrânul Fezziwig bătu din palme ca să oprească dansul strigând „Bravo!", iar scripcarul îşi cufundă faţa înfierbântată într-o oală cu bere neagră, adusă acolo taman în acest scop. Dar dispreţuind odihna, îşi făcu din nou apariţia şi reîncepu pe loc să cânte, deşi nu mai erau dansatori, ca şi cum celălalt scripcar fusese dus acasă vlăguit, pe o targa, iar el era unul proaspăt, hotărât mai degrabă să piară decât să-l mai vadă-n ochi.
Şi iarăşi dansară şi se jucară gajuri, şi iarăşi dans şi tort, vin fier şi o halcă mare de friptură rece, o bucată mare de răcitură fiartă şi plăcinte cu carne şi multă, multă bere. Dar surpriza cea mare a serii veni după friptură şi răcitură, când scripcarul (mare pezevenghi, băgaţi de seamă! Era dintre cei pe care nici voi, nici eu nu l-am fi putut învăţa meseria, că şi-o cunoştea el bine!) atacă Sir Roger de Coverley. Atunci, bătrânul Fezziwig o pofti la dans pe doamna Fezziwig. Şi ei conduseră dansul, un dans pe cinste, făcut parcă anume pentru ei, în ritm de trei pătrimi şi cu douăzeci de perechi ca parteneri; oameni cu care nu era de glumit, oameni care dansau în draci, nu umblau, că nici nu ştiau.
Dar să fi fost de două ori mai mulţi ba chiar de patru ori bătrânul Fezziwig tot s-ar fi măsurat cu ei, şi doamna Fezziwig aşijderea. Cât despre ea, era o parteneră vrednică de el, în toate sensurile cuvântului. Dacă asta nu e o laudă grozavă, spuneţi-mi voi una mai grozavă şi o s-o folosesc. Din gambele lui Fezziwig părea să iasă o lumină adevărată. Străluceau ca nişte luni, pretutindeni, printre dansatori. N-ai fi putut prevedea, în nici o clipă anume, ce se va întâmpla cu ele. Şi după ce bătrânul Fezziwig şi doamna Fezziwig executară întregul dans înaintaţi si retrageţi-vă, ambele mâini spre partener, plecăciune şi reverenţă, piruetă, podul şi din nou înapoi, la locurile voastre Fezziwig făcu foarfecă o făcu cu atâta dibăcie, încât parcă ar fi clipit din picioare, şi apoi reveni pe podea, fără să se clatine nici un pic.
Când ceasul bătu de unsprezece, balul familial se sparse. Domnul şi doamna Fezziwig îşi luară poziţia, de fiecare parte a uşii, si strânseră mâna fiecărei persoane, pe rând, pe măsură ce aceasta, fie bărbat, fie femeie, ieşea, urându-i un Crăciun fericit. După ce toţi plecaseră în afara celor doi ucenici, procedară la fel şi cu ei; şi astfel, glasurile voioase se îndepărtară şi flăcăii se băgară în paturile lor, care erau sub o tejghea, în dosul prăvăliei.
În tot acest timp, Scrooge se comportase ca un om ieşit din minţi. Inima şi sufletul lui erau în scena aceea, cu sinele lui de odinioară. Confirma tot, îşi amintea tot, se bucura de tot şi era cuprins de cea mai ciudată agitaţie.
Abia acum, după ce feţele fericite, cea a sinelui său de odinioară şi cea a lui Dick, se întoarseră, îşi aduse aminte de duh şi îşi dădu seama că îl privea fără înconjur, în timp ce lumina de pe capul lui strălucea foarte tare.
― E o nimica toată, spuse duhul, să trezeşti recunoştinţa prostimii.
― O nimica toată! repetă Scrooge.
Ea bătu din palme şi râse şi încercă să-l mângâie pe cap, dar, fiind prea mică, râse din nou şi se ridică pe vârfuri ca să-l sărute. Apoi începu să-l tragă, în nerăbdarea ei copilărească, spre uşă, iar el, bucuros să plece, o însoţi.
O voce înfricoşătoare strigă pe hol:
― Coboară bagajul conaşului Scrooge, acolo!
Si în hol îşi făcu apariţia însuşi directorul şcolii, care îl străfulgera pe conaşul Scrooge cu o privire condescendentă feroce şi îl înspăimântă îngrozitor dând mâna cu el. Îl conduse apoi pe el şi pe sora lui într-un salon, care arăta întocmai ca un vechi puţ, îngheţat cum nu s-a mai văzut, căci hărţile de pe perete, precum şi globurile ceresc şi pământesc de la ferestre erau ca de ceară, din cauza frigului. Aici, scoase un clondir cu un vin ciudat de deschis la culoare şi o bucată de prăjitură ciudat de vârtoasă şi administra tinerilor câteva doze din aceste delicatese: în acelaşi timp, trimise afară un slujitor costeliv să ofere un păhărel cu
„ceva" poştalionului, care răspunse că îi mulţumeşte domnului, dar, dacă era din acelaşi butoi din care mai gustase, preferă să se lipsească. Cufărul conaşului Scrooge fiind între timp legat de copertina trăsurii, copiii îşi luară rămas-bun de la director, cu multă tragere de inimă, apoi se urcară în trăsură şi porniră veseli pe aleea din grădină; roţile se învârteau repede, împroşcând ca un pulverizator promoroaca şi zăpada de pe frunzele întunecate ale plantelor perene.
― A fost întotdeauna o făptură delicată, pe care o putea doborî şi cea mai mică adiere, spuse fantoma. Dar avea o inimă mare!
― Într-adevăr, spuse Scrooge printre lacrimi. Ai dreptate. Nu tăgăduiesc asta, duhule, Doamne fereşte!
― Era femeie în toată firea când a murit, spuse fantoma, şi parcă a avut şi copii.
― Un copil, preciză Scrooge.
― Adevărat, spuse fantoma. Nepotul tău! Scrooge părea cam tulburat şi răspunse scurt:
― Da.
Deşi lăsaseră şcoala în urma lor chiar în clipa aceea, se aflau acum pe străzile aglomerate ale unui oraş mare, pe care treceau încoace şi-ncolo călători ca nişte umbre; pe care, căruţe şi caleşti, ca nişte umbre se îmbulzeau să-şi croiască drum şi de unde răzbătea toată zarva şi forfota unui oraş adevărat. Prăvăliile împodobite arătau limpede că şi aici era din nou Crăciun; dar era seară şi străzile erau luminate.
Fantoma se opri la uşa unui depozit şi îl întrebă pe Scrooge dacă îl cunoaşte.
― Cum să nu-l cunosc! spuse Scrooge. Doar am fost ucenic aici!
Intrară. Văzând un domn bătrân cu o perucă velşă, care şedea la un pupitru atât de înalt, încât, dacă ar fi fost cu câţiva centimetri şi mai înalt, ar fi dat cu capul de tavan, Scrooge strigă, cuprins de o mare emoţie :
― Ia uite! Bătrânul Fezziwig! Binecuvântată fie inima lui! Fezziwig e iarăşi viu!
Bătrânul Fezziwig puse jos tocul şi îşi ridică privirea spre ceas, care arăta ora şapte. Îşi frecă mâinile, îşi aranja surtucul voluminos, râse din tot trupul, de la încălţări şi până la organul generozităţii lui, şi strigă cu un glas plăcut, mieros, bogat, plin, jovial:
― Iuhu! Ia uită-te! Ebenezer! Dick!
Sinele de odinioară al lui Scrooge, care era acum un tânăr adolescent, intră vioi, însoţit de colegul lui de ucenicie.
― E Dick Wilkins, de bună seamă! îi spuse Scrooge fantomei. Doamne-ajută, el e! Uite-l! Dick era foarte ataşat de mine. Bietul Dick! Vai, vai, vai!
― Iuhu, băieţi, spuse Fezziwig. Nu se mai munceşte în seara asta. E ajunul Crăciunului, Dick. E Crăciun, Ebenezer! Uite acuşi punem obloanele, strigă bătrânul Fezziwig, bătând tare din palme, cât ai zice peşte!
Nu v-ar fi venit să credeţi cu câtă râvnă se puseră cei doi băieţi pe treabă! Dădură buzna în stradă cu obloanele unu, doi, trei le prinseră sus în lăcaşurile lor patru, cinci, şase le puseră drugii şi îi bătură şapte, opt, nouă şi se întoarseră, înainte s-ajungeţi voi cu numărătoarea până la doisprezece, gâfâind ca nişte cai de curse.
― Hop şi-aşa! strigă bătrânul Fezziwig, coborându-se de la pupitrul lui înalt cu o extraordinară sprinteneală. Faceţi curăţenie, flăcăi, să se facă loc aici! Hop şi-aşa, Dick, fii vioi, Ebenezer!
Curăţenie! Ar fi curăţat orice, puteau să cureţe orice, sub privirea bătrânului Fezziwig. Treaba fu făcută într-un minut. Tot ce se putea deplasa fu ascuns vederii, de parcă ar fi fost alungat din viaţa publică pentru totdeauna, podeaua fu măturată şi stropită, fitilele lămpilor potrivite, cărbunii îngrămădiţi pe foc, şi depozitul se prefăcu într-o sală de bal confortabilă, caldă, uscată şi luminoasă, aşa cum ţi-ai dori să vezi într-o noapte de iarnă.
Şi iată că intră un scripcar cu o partitură, care se urcă la pupitrul cel măreţ şi făcu din el o orchestră, care suna precum cincizeci de stomacuri tulburate. Iată că intră doamna Fezziwig, cu un zâmbet larg, adevărat. Iată că intrară cele trei domnişoare Fezziwig, surâzătoare şi drăgălaşe. Iată că intrară cei şase tineri cu inimile zdrobite de ele. Iată că intrară toţi tinerii si toate tinerele care lucrau acolo. Iată că intră fata-n casă, cu vărul ei, brutarul. Iată că intră bucătăreasa, cu bunul prieten al fratelui ei, lăptarul. Iată că intră băiatul de peste drum, bănuit că nu primea destulă mâncare de la stăpânul lui, încercând să se ascundă în spatele fetei de la a doua casă după cea de alături, care se dovedise că fusese trasă de urechi de stăpâna ei. Intrară cu toţii, unul după celălalt, unii cu sfială, alţii cu îndrăzneală, unii cu graţie, alţii cu stânjeneală, unii împingând, alţii trăgând, toţi intrară, în toate felurile şi în toate chipurile. Şi se prinseră în dans, douăzeci de perechi deodată; făcură jumătate de cerc şi apoi se răsuciră în cealaltă direcţie, veniră spre mijloc, apoi se îndepărtară din nou, se învârtiră şi se învârtiră, grupându-se după cum îi trăgea aţa, vechea pereche care conducea la început dansul apărea mereu unde nu trebuia, o nouă pereche conducea apoi dansul, luând-o de la capăt, de îndată ce ajungeau acolo, în sfârşit, toate perechile conduceau dansul şi nici una de pe margini nu putea să le ajute! Când se ajunse în acest punct, bătrânul Fezziwig bătu din palme ca să oprească dansul strigând „Bravo!", iar scripcarul îşi cufundă faţa înfierbântată într-o oală cu bere neagră, adusă acolo taman în acest scop. Dar dispreţuind odihna, îşi făcu din nou apariţia şi reîncepu pe loc să cânte, deşi nu mai erau dansatori, ca şi cum celălalt scripcar fusese dus acasă vlăguit, pe o targa, iar el era unul proaspăt, hotărât mai degrabă să piară decât să-l mai vadă-n ochi.
Şi iarăşi dansară şi se jucară gajuri, şi iarăşi dans şi tort, vin fier şi o halcă mare de friptură rece, o bucată mare de răcitură fiartă şi plăcinte cu carne şi multă, multă bere. Dar surpriza cea mare a serii veni după friptură şi răcitură, când scripcarul (mare pezevenghi, băgaţi de seamă! Era dintre cei pe care nici voi, nici eu nu l-am fi putut învăţa meseria, că şi-o cunoştea el bine!) atacă Sir Roger de Coverley. Atunci, bătrânul Fezziwig o pofti la dans pe doamna Fezziwig. Şi ei conduseră dansul, un dans pe cinste, făcut parcă anume pentru ei, în ritm de trei pătrimi şi cu douăzeci de perechi ca parteneri; oameni cu care nu era de glumit, oameni care dansau în draci, nu umblau, că nici nu ştiau.
Dar să fi fost de două ori mai mulţi ba chiar de patru ori bătrânul Fezziwig tot s-ar fi măsurat cu ei, şi doamna Fezziwig aşijderea. Cât despre ea, era o parteneră vrednică de el, în toate sensurile cuvântului. Dacă asta nu e o laudă grozavă, spuneţi-mi voi una mai grozavă şi o s-o folosesc. Din gambele lui Fezziwig părea să iasă o lumină adevărată. Străluceau ca nişte luni, pretutindeni, printre dansatori. N-ai fi putut prevedea, în nici o clipă anume, ce se va întâmpla cu ele. Şi după ce bătrânul Fezziwig şi doamna Fezziwig executară întregul dans înaintaţi si retrageţi-vă, ambele mâini spre partener, plecăciune şi reverenţă, piruetă, podul şi din nou înapoi, la locurile voastre Fezziwig făcu foarfecă o făcu cu atâta dibăcie, încât parcă ar fi clipit din picioare, şi apoi reveni pe podea, fără să se clatine nici un pic.
Când ceasul bătu de unsprezece, balul familial se sparse. Domnul şi doamna Fezziwig îşi luară poziţia, de fiecare parte a uşii, si strânseră mâna fiecărei persoane, pe rând, pe măsură ce aceasta, fie bărbat, fie femeie, ieşea, urându-i un Crăciun fericit. După ce toţi plecaseră în afara celor doi ucenici, procedară la fel şi cu ei; şi astfel, glasurile voioase se îndepărtară şi flăcăii se băgară în paturile lor, care erau sub o tejghea, în dosul prăvăliei.
În tot acest timp, Scrooge se comportase ca un om ieşit din minţi. Inima şi sufletul lui erau în scena aceea, cu sinele lui de odinioară. Confirma tot, îşi amintea tot, se bucura de tot şi era cuprins de cea mai ciudată agitaţie.
Abia acum, după ce feţele fericite, cea a sinelui său de odinioară şi cea a lui Dick, se întoarseră, îşi aduse aminte de duh şi îşi dădu seama că îl privea fără înconjur, în timp ce lumina de pe capul lui strălucea foarte tare.
― E o nimica toată, spuse duhul, să trezeşti recunoştinţa prostimii.
― O nimica toată! repetă Scrooge.
Duhul îi făcu semn să-i asculte pe cei doi ucenici care se întreceau în laude la adresa lui Fezziwig; şi după ce ascultă, spuse :
― Ba e nimica toată! N-a cheltuit decât câteva lire din banii voştri muritori: probabil vreo trei, patru. Merită laude doar pentru atât?
― Nu-i vorba de asta, spuse Scrooge, înfierbântat de această observaţie şi vorbind, fără să-şi dea seama, ca sinele lui de odinioară, nu ca sinele de mai târziu. Nu-i vorba de asta, duhule. Stă în puterea lui de a ne face fericiţi sau nefericiţi, de a ne face slujba uşoară sau împovărătoare, de a face din ea o plăcere sau un chin. Puterea lui poate că stă în cuvinte şi priviri, în lucruri atât de vagi si neînsemnate, încât e cu neputinţă să le pui una sub alta şi să le aduni: şi atunci...? Fericirea pe care o împarte el e la fel de mare ca si cum ar fi costat o avere.
Simţi privirea duhului şi se opri.
― Ce s-a întâmplat? întrebă duhul.
― Nimic deosebit, spuse Scrooge.
― Parcă s-a întâmplat totuşi ceva, insistă duhul.
― Nu, spuse Scrooge. Nu. As vrea să-i pot spune o vorbă, două, copistului meu, chiar în clipa asta. Atâta tot.
Sinele lui de odinioară stinse lămpile, în timp ce el îşi exprima această dorinţă; Scrooge şi duhul erau din nou, unul lângă celălalt, afară.
― Răgazul meu se apropie de sfârşit, observă duhul. Repede!
Îndemnul nu i se adresa lui Scrooge sau altei fiinţe vizibile, dar îşi făcu de îndată efectul. Căci Scrooge se văzu din nou pe el însuşi. Acum era mai în vârstă, un bărbat matur. Nu avea încă întipărite pe faţă liniile aspre şi rigide din anii următori, dar începuse să capete semnele grijilor şi ale zgârceniei. Avea o nerăbdare, o lăcomie, un neastâmpăr în ochii în care se citea că năravul prinsese rădăcini şi peste care avea să se lase umbra copacului tot mai înalt.
Nu era singur. Şedea lângă o tânără blondă cu o rochie de doliu, în ochii ei erau lacrimi, ce scânteiau în lumina pe care o răspândea Duhul Crăciunurilor Trecute.
― Contează prea puţin, spuse ea încetişor. Pentru tine, foarte puţin. Un alt idol mi-a luat locul, şi dacă el va putea să-ţi aducă voie bună şi mângâiere de acum încolo, aşa cum aş fi încercat eu s-o fac, nu am motiv de îngrijorare.
― Ce idol ţi-a luat locul? interveni el.
― Un idol de aur.
―Asta e rânduiala dreaptă a lumii! spuse el.Cu nimic nu e ea mai necruţătoare decât e cu sărăcia şi nimic nu condamnă ea mai mult, cu vorba, decât goana după avere.
― Te temi prea mult de lume, îi replică tânăra cu blândeţe. Toate celelalte speranţe ale tale s-au contopit în speranţa de a nu risca niciodată să-ţi reproşeze sărăcia. Am văzut cum te-ai lepădat pe rând de năzuinţele nobile, până ce patima de căpetenie. Câştigul, a pus stăpânire pe tine. Nu-i aşa?
― Şi ce dacă? îi răspunse el. Chiar dacă as fi devenit atât de înţelept, ce-i cu asta? Faţă de tine nu m-am schimbat.
Ea clătină din cap.
― M-am schimbat?
― Învoiala noastră este veche. A fost făcută pe când amândoi eram sărmani şi mulţumiţi de soarta noastră, până ce va sosi şi vremea când ne vom spori bunurile pământene prin hărnicia noastră răbdătoare. Te-ai schimbat, într-adevăr. Când am făcut învoiala, erai alt om.
― Eram un copil, spuse el enervat.
― Chiar inima ta îţi spune că nu erai ceea ce eşti acum, răspunse ea. Eu sunt. Tot ceea ce era făgăduinţă de fericire, când eram una şi aceeaşi inimă, este acum, când suntem două inimi, numai suferinţă. N-am să-ţi spun cât de des şi cu câtă tristeţe m-am gândit la asta. Este de-ajuns că m-am gândit şi că pot să-ţi dăruiesc libertatea.
― Ţi-am cerut-o vreodată?
― În cuvinte, nu. Niciodată.
― Atunci cum?
―Prin schimbarea firii tale, prin stricăciunea sufletului, printr-o altă atmosferă a vieţii, o altă speranţă de împlinire a ei. Prin tot ceea ce preţuia dragostea mea în ochii tăi. Dacă n-ar fi fost învoiala dintre noi, spuse fata, privindu-l blând, dar ferm, spune-mi, m-ai alege şi ai încerca să mă cucereşti acum? O, nu!
El păru să accepte împotriva voinţei lui că presupunerea ei era îndreptăţită.
Dar se căzni să spună:
― Tu crezi că nu.
― Aş fi bucuroasă să cred altminteri, dacă aş putea, răspunse fata. Numai Dumnezeu ştie că atunci când am aflat acest adevăr, am înţeles cât de puternic şi de netăgăduit trebuie să fie. Dar dacă ai fi liber astăzi, dacă vei fi mâine sau ai fost ieri, pot să cred chiar şi eu că ai alege o fată fără zestre tu, care şi atunci când îi destăinui gândurile, preţuieşti totul după câştig? Sau, dacă ai alege-o, dacă ai face-o într-o clipă în care ţi-ai trăda singurul tău principiu călăuzitor, nu aş şti cu siguranţă că de îndată te vei căi şi vei regreta? Ba ştiu, şi de aceea îţi dăruiesc libertatea. Din toată inima o fac, în numele dragostei pentru cel care ai fost.
El dădu să-i răspundă, dar ea continuă, întorcând capul.
― Poate că amintirea trecutului mă face să sper întrucâtva aceasta vei suferi. Pentru foarte, foarte scurt timp, după care vei alunga bucuros din gândurile tale această amintire, ca pe un vis nefolositor, din care ai avut norocul să te trezeşti, îţi doresc fericire în viaţa pe care ţi-ai ales-o!
Fata îl părăsi şi se despărţiră.
― Nu-mi mai arăta nimic, duhule! spuse Scrooge. Du-mă acasă. De ce îţi face plăcere să mă chinui?
― Încă o umbră doar! exclamă duhul.
― Nu mai vreau! strigă Scrooge. Nu mai vreau. Nu mai vreau să văd nimic.
Nu-mi mai arăta nimic!
Dar necruţătorul duh îl ţintui locului cu ambele braţe şi îl sili să privească în continuare.
Vedeau acum o altă scenă, în alt loc, o odaie, nu foarte mare şi nici foarte frumoasă, dar cât se poate de plăcută. Lângă focul de iarnă, şedea o tânără frumoasă, care semăna atât de bine cu cea dinainte, încât Scrooge crezu că era aceeaşi, până ce o văzu pe ea, devenită acum o nurlie mamă de familie, aşezată în faţa fiicei ei. In odaie era un tărăboi îngrozitor, fiindcă se aflau acolo mai mulţi copii decât ar fi putut număra Scrooge în halul de agitaţie în care era, şi, spre deosebire de liota din cunoscuta poezie, nu erau patruzeci de copii care se purtau ca şi cum ar fi fost unul singur, ci fiecare copil se purta ca patruzeci la un loc.
Urmarea era un vacarm de nedescris, dar nimeni nu părea să se sinchisească, ba dimpotrivă, mama şi fiica râdeau din toată inima şi se simţeau foarte bine printre ei, iar cea de-a doua intră curând în joaca lor şi micii tâlhari o jumuliră fără milă. Ce n-aş fi dat să fiu unul dintre ei! Deşi, chiar atât de grosolan n-as fi putut să fiu niciodată, nu, nu! Nici pentru toată averea din lume n-as fi strâns şi n-aş fi tras de părul acela prins în cosiţe, şi nu i-aş fi smuls panto-fiorul acela minunat din picior, nici ca să-mi salvez viata, Doamne-ajută! Iar să-i măsor talia în joacă, aşa cum făceau ţâncii ăia obraznici, n-aş fi putut nicidecum, s-ar fi putut întâmpla să-mi rămână braţul încolăcit în jurul ei, drept pedeapsă, şi să nu se mai îndrepte niciodată. Şi totuşi, tare mi-ar fi plăcut, recunosc, să-i fi atins buzele, să mă fi rugat de ea să le deschidă; să-i fi privit genele ochilor plecaţi, fără urmă de roşeaţă în obraji, să-i fi despletit cosiţele, lăsând să curgă în valuri părul, din care o şuviţă cât de mică ar fi fost o amintire nepreţuită, pe scurt, mi-ar fi plăcut, mărturisesc, să fi avut uşurinţa şi libertatea unui copil, dar să fiu în acelaşi timp bărbat ca să ştiu s-o preţuiesc.
Dar iată că se auzi o bătaie în uşă şi urmă de îndată un asemenea iureş, că fata se pomeni purtată spre ea, cu faţa surâzătoare şi cu rochia jumulită, în mijlocul unui cârd zburătăcit şi gălăgios, taman la timp pentru a-l întâmpina pe tată, care venea acasă însoţit de un bărbat încărcat cu jucării şi daruri de Crăciun. Şi apoi, ce mai ţipete şi lupte, ce măcel făcură cu bietul hamal lipsit de apărare! Ce s-au mai căţărat pe el, cu scaune în chip de scări, ca să-l cotrobăi prin buzunare, i-au smuls pachetele învelite în hârtie cafenie, s-au agăţat de cravata lui, l-au luat de gât, l-au bătut cu pumnii pe spinare şi i-au dat şuturi în picioare, într-un elan de dragoste nestăvilită! Ce de strigăte de mirare şi de încântare, cu care era primită desfacerea fiecărui pachet! Şi ce anunţ groaznic, că bebeluşul fusese surprins în clipa când îşi băga în gură o tigăiţă de păpuşă şi era mai mult ca sigur că înghiţise un curcan de jucărie lipit pe un blid de lemn! Ce uşurare când se descoperi că fusese o alarmă falsă! Câtă bucurie, câtă recunoştinţă, cât entuziasm! N-o să credeţi cum se învălmăşeau toate astea! Dar fu de-ajuns ca, încet, încet, copiii împreună cu emoţiile lor să se retragă din salon, urcând treaptă cu treaptă până la etaj, unde se băgară în pat, ca să se aştearnă liniştea.
Scrooge privi cu şi mai multă atenţie când stăpânul casei, spre care fiica lui se apleca drăgăstoasă, se aşeză cu ea şi mama ei, lângă foc, şi când se gândi că o altă făptură asemenea ei, la fel de graţioasă şi de promiţătoare, i-ar fi putut spune lui tată şi ar fi putut să fie ca o primăvară în iarna neîmblânzită a vieţii lui, vederea i se tulbură foarte tare.
― Belle, spuse soţul, întorcându-se cu un zâmbet spre soţia lui, l-am văzut după-amiază pe un vechi prieten de-al tău.
― Pe cine?
― Ghici!
― Cum să ghicesc? Ei drace, dar chiar nu ştiu? adăugă ea dintr-o răsuflare, râzând în timp ce şi el râdea. Domnul Scrooge!
― Însuşi domnul Scrooge. Am trecut prin faţa ferestrei biroului lui, nu erau trase obloanele şi înăuntru era o luminare, aşa că l-am văzut fără voia mea. Am auzit că asociatul lui e pe moarte, iar el şedea acolo, singur. Cred că e singur-singurel pe lume.
― Duhule, spuse Scrooge cu glasul frânt, du-mă de aici!
― Ţi-am spus că acestea sunt umbrele celor care au fost, spuse fantoma. Dar nu e vina mea că ele sunt ceea ce sunt!
― Du-mă de aici! exclamă Scrooge. Nu mai suport!
Se întoarse spre duh şi, văzând că îl privea cu un chip pe care se amestecau în mod ciudat frânturi din toate chipurile pe care i le arătase, i se împotrivi.
― Lasă-mă! Du-mă înapoi! Nu mă mai vizita!
Tot luptându-se cu el, dacă aceea se putea numi luptă, în care. duhul nu se vădea că ar opune rezistenţă, rămânând netulburat de eforturile adversarului său, Scrooge observă că lumina îi strălucea pe cap cu toată puterea, şi făcând vag legătura cu influenţa pe care o avea asupra lui, înşfacă scufia stingătoare şi, cu un gest brusc, i-o îndesă pe cap.
Duhul se lăsă sub ea, astfel încât stingătorul îi acoperi întreaga siluetă, dar, deşi Scrooge o apăsă cu toată forţa în jos, nu putea ascunde lumina care ieşea de sub ea, revărsându-se pe jos într-un torent neîntrerupt.
Se simţea copleşit de oboseală şi de o toropeală cu care nu se putea lupta şi mai mult. Apoi, îşi dădu seama că se afla în dormitorul lui. Mai strânse o dată scufia, în semn de rămas-bun, şi mâna i se relaxa, apoi abia apucă să se împleticească până la pat, că se şi cufundă într-un somn adânc.
― Ba e nimica toată! N-a cheltuit decât câteva lire din banii voştri muritori: probabil vreo trei, patru. Merită laude doar pentru atât?
― Nu-i vorba de asta, spuse Scrooge, înfierbântat de această observaţie şi vorbind, fără să-şi dea seama, ca sinele lui de odinioară, nu ca sinele de mai târziu. Nu-i vorba de asta, duhule. Stă în puterea lui de a ne face fericiţi sau nefericiţi, de a ne face slujba uşoară sau împovărătoare, de a face din ea o plăcere sau un chin. Puterea lui poate că stă în cuvinte şi priviri, în lucruri atât de vagi si neînsemnate, încât e cu neputinţă să le pui una sub alta şi să le aduni: şi atunci...? Fericirea pe care o împarte el e la fel de mare ca si cum ar fi costat o avere.
Simţi privirea duhului şi se opri.
― Ce s-a întâmplat? întrebă duhul.
― Nimic deosebit, spuse Scrooge.
― Parcă s-a întâmplat totuşi ceva, insistă duhul.
― Nu, spuse Scrooge. Nu. As vrea să-i pot spune o vorbă, două, copistului meu, chiar în clipa asta. Atâta tot.
Sinele lui de odinioară stinse lămpile, în timp ce el îşi exprima această dorinţă; Scrooge şi duhul erau din nou, unul lângă celălalt, afară.
― Răgazul meu se apropie de sfârşit, observă duhul. Repede!
Îndemnul nu i se adresa lui Scrooge sau altei fiinţe vizibile, dar îşi făcu de îndată efectul. Căci Scrooge se văzu din nou pe el însuşi. Acum era mai în vârstă, un bărbat matur. Nu avea încă întipărite pe faţă liniile aspre şi rigide din anii următori, dar începuse să capete semnele grijilor şi ale zgârceniei. Avea o nerăbdare, o lăcomie, un neastâmpăr în ochii în care se citea că năravul prinsese rădăcini şi peste care avea să se lase umbra copacului tot mai înalt.
Nu era singur. Şedea lângă o tânără blondă cu o rochie de doliu, în ochii ei erau lacrimi, ce scânteiau în lumina pe care o răspândea Duhul Crăciunurilor Trecute.
― Contează prea puţin, spuse ea încetişor. Pentru tine, foarte puţin. Un alt idol mi-a luat locul, şi dacă el va putea să-ţi aducă voie bună şi mângâiere de acum încolo, aşa cum aş fi încercat eu s-o fac, nu am motiv de îngrijorare.
― Ce idol ţi-a luat locul? interveni el.
― Un idol de aur.
―Asta e rânduiala dreaptă a lumii! spuse el.Cu nimic nu e ea mai necruţătoare decât e cu sărăcia şi nimic nu condamnă ea mai mult, cu vorba, decât goana după avere.
― Te temi prea mult de lume, îi replică tânăra cu blândeţe. Toate celelalte speranţe ale tale s-au contopit în speranţa de a nu risca niciodată să-ţi reproşeze sărăcia. Am văzut cum te-ai lepădat pe rând de năzuinţele nobile, până ce patima de căpetenie. Câştigul, a pus stăpânire pe tine. Nu-i aşa?
― Şi ce dacă? îi răspunse el. Chiar dacă as fi devenit atât de înţelept, ce-i cu asta? Faţă de tine nu m-am schimbat.
Ea clătină din cap.
― M-am schimbat?
― Învoiala noastră este veche. A fost făcută pe când amândoi eram sărmani şi mulţumiţi de soarta noastră, până ce va sosi şi vremea când ne vom spori bunurile pământene prin hărnicia noastră răbdătoare. Te-ai schimbat, într-adevăr. Când am făcut învoiala, erai alt om.
― Eram un copil, spuse el enervat.
― Chiar inima ta îţi spune că nu erai ceea ce eşti acum, răspunse ea. Eu sunt. Tot ceea ce era făgăduinţă de fericire, când eram una şi aceeaşi inimă, este acum, când suntem două inimi, numai suferinţă. N-am să-ţi spun cât de des şi cu câtă tristeţe m-am gândit la asta. Este de-ajuns că m-am gândit şi că pot să-ţi dăruiesc libertatea.
― Ţi-am cerut-o vreodată?
― În cuvinte, nu. Niciodată.
― Atunci cum?
―Prin schimbarea firii tale, prin stricăciunea sufletului, printr-o altă atmosferă a vieţii, o altă speranţă de împlinire a ei. Prin tot ceea ce preţuia dragostea mea în ochii tăi. Dacă n-ar fi fost învoiala dintre noi, spuse fata, privindu-l blând, dar ferm, spune-mi, m-ai alege şi ai încerca să mă cucereşti acum? O, nu!
El păru să accepte împotriva voinţei lui că presupunerea ei era îndreptăţită.
Dar se căzni să spună:
― Tu crezi că nu.
― Aş fi bucuroasă să cred altminteri, dacă aş putea, răspunse fata. Numai Dumnezeu ştie că atunci când am aflat acest adevăr, am înţeles cât de puternic şi de netăgăduit trebuie să fie. Dar dacă ai fi liber astăzi, dacă vei fi mâine sau ai fost ieri, pot să cred chiar şi eu că ai alege o fată fără zestre tu, care şi atunci când îi destăinui gândurile, preţuieşti totul după câştig? Sau, dacă ai alege-o, dacă ai face-o într-o clipă în care ţi-ai trăda singurul tău principiu călăuzitor, nu aş şti cu siguranţă că de îndată te vei căi şi vei regreta? Ba ştiu, şi de aceea îţi dăruiesc libertatea. Din toată inima o fac, în numele dragostei pentru cel care ai fost.
El dădu să-i răspundă, dar ea continuă, întorcând capul.
― Poate că amintirea trecutului mă face să sper întrucâtva aceasta vei suferi. Pentru foarte, foarte scurt timp, după care vei alunga bucuros din gândurile tale această amintire, ca pe un vis nefolositor, din care ai avut norocul să te trezeşti, îţi doresc fericire în viaţa pe care ţi-ai ales-o!
Fata îl părăsi şi se despărţiră.
― Nu-mi mai arăta nimic, duhule! spuse Scrooge. Du-mă acasă. De ce îţi face plăcere să mă chinui?
― Încă o umbră doar! exclamă duhul.
― Nu mai vreau! strigă Scrooge. Nu mai vreau. Nu mai vreau să văd nimic.
Nu-mi mai arăta nimic!
Dar necruţătorul duh îl ţintui locului cu ambele braţe şi îl sili să privească în continuare.
Vedeau acum o altă scenă, în alt loc, o odaie, nu foarte mare şi nici foarte frumoasă, dar cât se poate de plăcută. Lângă focul de iarnă, şedea o tânără frumoasă, care semăna atât de bine cu cea dinainte, încât Scrooge crezu că era aceeaşi, până ce o văzu pe ea, devenită acum o nurlie mamă de familie, aşezată în faţa fiicei ei. In odaie era un tărăboi îngrozitor, fiindcă se aflau acolo mai mulţi copii decât ar fi putut număra Scrooge în halul de agitaţie în care era, şi, spre deosebire de liota din cunoscuta poezie, nu erau patruzeci de copii care se purtau ca şi cum ar fi fost unul singur, ci fiecare copil se purta ca patruzeci la un loc.
Urmarea era un vacarm de nedescris, dar nimeni nu părea să se sinchisească, ba dimpotrivă, mama şi fiica râdeau din toată inima şi se simţeau foarte bine printre ei, iar cea de-a doua intră curând în joaca lor şi micii tâlhari o jumuliră fără milă. Ce n-aş fi dat să fiu unul dintre ei! Deşi, chiar atât de grosolan n-as fi putut să fiu niciodată, nu, nu! Nici pentru toată averea din lume n-as fi strâns şi n-aş fi tras de părul acela prins în cosiţe, şi nu i-aş fi smuls panto-fiorul acela minunat din picior, nici ca să-mi salvez viata, Doamne-ajută! Iar să-i măsor talia în joacă, aşa cum făceau ţâncii ăia obraznici, n-aş fi putut nicidecum, s-ar fi putut întâmpla să-mi rămână braţul încolăcit în jurul ei, drept pedeapsă, şi să nu se mai îndrepte niciodată. Şi totuşi, tare mi-ar fi plăcut, recunosc, să-i fi atins buzele, să mă fi rugat de ea să le deschidă; să-i fi privit genele ochilor plecaţi, fără urmă de roşeaţă în obraji, să-i fi despletit cosiţele, lăsând să curgă în valuri părul, din care o şuviţă cât de mică ar fi fost o amintire nepreţuită, pe scurt, mi-ar fi plăcut, mărturisesc, să fi avut uşurinţa şi libertatea unui copil, dar să fiu în acelaşi timp bărbat ca să ştiu s-o preţuiesc.
Dar iată că se auzi o bătaie în uşă şi urmă de îndată un asemenea iureş, că fata se pomeni purtată spre ea, cu faţa surâzătoare şi cu rochia jumulită, în mijlocul unui cârd zburătăcit şi gălăgios, taman la timp pentru a-l întâmpina pe tată, care venea acasă însoţit de un bărbat încărcat cu jucării şi daruri de Crăciun. Şi apoi, ce mai ţipete şi lupte, ce măcel făcură cu bietul hamal lipsit de apărare! Ce s-au mai căţărat pe el, cu scaune în chip de scări, ca să-l cotrobăi prin buzunare, i-au smuls pachetele învelite în hârtie cafenie, s-au agăţat de cravata lui, l-au luat de gât, l-au bătut cu pumnii pe spinare şi i-au dat şuturi în picioare, într-un elan de dragoste nestăvilită! Ce de strigăte de mirare şi de încântare, cu care era primită desfacerea fiecărui pachet! Şi ce anunţ groaznic, că bebeluşul fusese surprins în clipa când îşi băga în gură o tigăiţă de păpuşă şi era mai mult ca sigur că înghiţise un curcan de jucărie lipit pe un blid de lemn! Ce uşurare când se descoperi că fusese o alarmă falsă! Câtă bucurie, câtă recunoştinţă, cât entuziasm! N-o să credeţi cum se învălmăşeau toate astea! Dar fu de-ajuns ca, încet, încet, copiii împreună cu emoţiile lor să se retragă din salon, urcând treaptă cu treaptă până la etaj, unde se băgară în pat, ca să se aştearnă liniştea.
Scrooge privi cu şi mai multă atenţie când stăpânul casei, spre care fiica lui se apleca drăgăstoasă, se aşeză cu ea şi mama ei, lângă foc, şi când se gândi că o altă făptură asemenea ei, la fel de graţioasă şi de promiţătoare, i-ar fi putut spune lui tată şi ar fi putut să fie ca o primăvară în iarna neîmblânzită a vieţii lui, vederea i se tulbură foarte tare.
― Belle, spuse soţul, întorcându-se cu un zâmbet spre soţia lui, l-am văzut după-amiază pe un vechi prieten de-al tău.
― Pe cine?
― Ghici!
― Cum să ghicesc? Ei drace, dar chiar nu ştiu? adăugă ea dintr-o răsuflare, râzând în timp ce şi el râdea. Domnul Scrooge!
― Însuşi domnul Scrooge. Am trecut prin faţa ferestrei biroului lui, nu erau trase obloanele şi înăuntru era o luminare, aşa că l-am văzut fără voia mea. Am auzit că asociatul lui e pe moarte, iar el şedea acolo, singur. Cred că e singur-singurel pe lume.
― Duhule, spuse Scrooge cu glasul frânt, du-mă de aici!
― Ţi-am spus că acestea sunt umbrele celor care au fost, spuse fantoma. Dar nu e vina mea că ele sunt ceea ce sunt!
― Du-mă de aici! exclamă Scrooge. Nu mai suport!
Se întoarse spre duh şi, văzând că îl privea cu un chip pe care se amestecau în mod ciudat frânturi din toate chipurile pe care i le arătase, i se împotrivi.
― Lasă-mă! Du-mă înapoi! Nu mă mai vizita!
Tot luptându-se cu el, dacă aceea se putea numi luptă, în care. duhul nu se vădea că ar opune rezistenţă, rămânând netulburat de eforturile adversarului său, Scrooge observă că lumina îi strălucea pe cap cu toată puterea, şi făcând vag legătura cu influenţa pe care o avea asupra lui, înşfacă scufia stingătoare şi, cu un gest brusc, i-o îndesă pe cap.
Duhul se lăsă sub ea, astfel încât stingătorul îi acoperi întreaga siluetă, dar, deşi Scrooge o apăsă cu toată forţa în jos, nu putea ascunde lumina care ieşea de sub ea, revărsându-se pe jos într-un torent neîntrerupt.
Se simţea copleşit de oboseală şi de o toropeală cu care nu se putea lupta şi mai mult. Apoi, îşi dădu seama că se afla în dormitorul lui. Mai strânse o dată scufia, în semn de rămas-bun, şi mâna i se relaxa, apoi abia apucă să se împleticească până la pat, că se şi cufundă într-un somn adânc.
CAPITOLUL 2
|
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT