Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupery (capitolele 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27)
Citește online capitolele 21, 22, 23, 24, 25, 26 și 27 din povestea pentru copii "Micul Prinț" de Antoine de Saint-Exupery. Citește capitolele 21, 22, 23, 24, 25, 26 și 27 din povestirea "Micul Prinț" în care micul prinț se întâlnește cu o vulpe care îi spune că nu se poate juca cu el pentru că nu este îmblânzită. Cum micuț prinț nu știe ce înseamnă cuvântul "a îmblânzi" o roagă pe vulpe să-i explice ce înseamnă. După explicații, vulpea îi ceru băiețelului s-o îmblânzească, însă acesta îi spune că nu are timp, pentru că își caută prietenii și are o mulțime de lucruri de cunoscut.
Citește capitolele 21, 22, 23, 24, 25, 26 și 27 din povestea Micul Prinț
XXI
Chiar atunci sosi şi vulpea:
- Bună ziua, zise vulpea.
- Bună ziua, răspunse cuviincios micul prinţ întorcându-se, dar nu văzu pe nimeni.
- Sunt aici, zise glasul, sub măr...
- Cine eşti tu? zise micul prinţ. Eşti tare frumoasă...
- Sunt o vulpe, zise vulpea.
- Vino să te joci cu mine, o pofti micul prinţ. Sunt atât de trist...
- Nu pot să mă joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt îmblânzită.
- A! Iartă-mă, rosti micul prinţ.
Dar după un răstimp de gândire, adăugă:
- Ce înseamnă „a îmblânzi”?
- Nu eşti de prin partea locului, zise vulpea, ce cauţi pe-aici?
Chiar atunci sosi şi vulpea:
- Bună ziua, zise vulpea.
- Bună ziua, răspunse cuviincios micul prinţ întorcându-se, dar nu văzu pe nimeni.
- Sunt aici, zise glasul, sub măr...
- Cine eşti tu? zise micul prinţ. Eşti tare frumoasă...
- Sunt o vulpe, zise vulpea.
- Vino să te joci cu mine, o pofti micul prinţ. Sunt atât de trist...
- Nu pot să mă joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt îmblânzită.
- A! Iartă-mă, rosti micul prinţ.
Dar după un răstimp de gândire, adăugă:
- Ce înseamnă „a îmblânzi”?
- Nu eşti de prin partea locului, zise vulpea, ce cauţi pe-aici?
- Caut oamenii, zise micul prinţ. Ce înseamnă „a îmblânzi”?
- Oamenii, zise vulpea, au puşti şi vânează. E foarte neplăcut! Mai cresc şi găini. E singurul folos de pe urma lor. Cauţi găini?
- Nu, zise micul prinţ. Caut prieteni. Ce înseamnă „a îmblânzi”?
- E un lucru de mult dat uitării, zise vulpea. Înseamnă „a-ţi crea legături”...
- A-ţi crea legături?
- Desigur, zise vulpea. Tu nu eşti deocamdată pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume...
- Încep să înţeleg, zise micul prinţ. E undeva o floare... mi se pare că m-a îmblânzit...
- Se prea poate, zise vulpea. Pe Pământ întâlneşti tot soiul de lucruri...
- O! Dar nu e pe Pământ, zise micul prinţ.
Vulpea se arătă foarte nedumerită:
- Pe altă planetă?
- Da.
- Pe planeta aceea sunt vânători?
- Nu.
- Interesant. Dar găini?
- Nici.
- Nimic nu e desăvârşit, suspină vulpea.
Vulpea însă se întoarse la gândurile ei:
- Viaţa mea e veşnic aceeaşi. Eu vânez găinile, pe mine mă vânează oamenii. Toate găinile se aseamănă între ele, şi toţi oamenii se aseamană între ei. Aşa că mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, viaţa mi se va însenina. Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebiţi de-ai tuturora. Paşii altora mă fac să intru sub pământ. Ai tăi mă vor chema din vizuină, ca o melodie. Şi-apoi, priveşte! Vezi tu, colo, lanurile acelea de grâu? Eu nu mănânc pâine. Mie grâul nu mi-e de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi trezesc nici o amintire. Şi asta-i trist! Tu însă ai părul de culoarea aurului. Va fi, de aceea, minunat când mă vei fi îmblânzit! Grâul, auriu şi el, îmi va aminti de tine. Şi-mi va fi nespus de dragă murmurarea vântului prin grâu...
Vulpea tăcu şi se uită la micul prinţ.
- Te rog... îmblânzeşte-mă, zise apoi.
- Bucuros aş vrea, răspunse micul prinţ, numai că nu prea am timp. Am de căutat prieteni şi o mulţime de lucruri de cunoscut.
- Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei cu adevărat să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!
- Ce trebuie să fac? zise micul prinţ.
- Trebuie să ai foarte multă răbdare, răspunse vulpea. La început, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei zice nimic. Graiul e izvor de neînţelegeri. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine...
A doua zi, micul prinţ veni din nou.
- Ar fi fost mai bine dacă veneai şi astăzi la aceeaşi oră, zise vulpea. Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiaza, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Şi cu cât va trece timpul, cu-atât mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă va cuprinde un frământ şi o nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea! Dar dacă vii la voia întâmplării, niciodată nu voi şti la care ceas să-mi împodobesc sufletul. Ne trebuie rituri.
- Oamenii, zise vulpea, au puşti şi vânează. E foarte neplăcut! Mai cresc şi găini. E singurul folos de pe urma lor. Cauţi găini?
- Nu, zise micul prinţ. Caut prieteni. Ce înseamnă „a îmblânzi”?
- E un lucru de mult dat uitării, zise vulpea. Înseamnă „a-ţi crea legături”...
- A-ţi crea legături?
- Desigur, zise vulpea. Tu nu eşti deocamdată pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume...
- Încep să înţeleg, zise micul prinţ. E undeva o floare... mi se pare că m-a îmblânzit...
- Se prea poate, zise vulpea. Pe Pământ întâlneşti tot soiul de lucruri...
- O! Dar nu e pe Pământ, zise micul prinţ.
Vulpea se arătă foarte nedumerită:
- Pe altă planetă?
- Da.
- Pe planeta aceea sunt vânători?
- Nu.
- Interesant. Dar găini?
- Nici.
- Nimic nu e desăvârşit, suspină vulpea.
Vulpea însă se întoarse la gândurile ei:
- Viaţa mea e veşnic aceeaşi. Eu vânez găinile, pe mine mă vânează oamenii. Toate găinile se aseamănă între ele, şi toţi oamenii se aseamană între ei. Aşa că mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, viaţa mi se va însenina. Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebiţi de-ai tuturora. Paşii altora mă fac să intru sub pământ. Ai tăi mă vor chema din vizuină, ca o melodie. Şi-apoi, priveşte! Vezi tu, colo, lanurile acelea de grâu? Eu nu mănânc pâine. Mie grâul nu mi-e de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi trezesc nici o amintire. Şi asta-i trist! Tu însă ai părul de culoarea aurului. Va fi, de aceea, minunat când mă vei fi îmblânzit! Grâul, auriu şi el, îmi va aminti de tine. Şi-mi va fi nespus de dragă murmurarea vântului prin grâu...
Vulpea tăcu şi se uită la micul prinţ.
- Te rog... îmblânzeşte-mă, zise apoi.
- Bucuros aş vrea, răspunse micul prinţ, numai că nu prea am timp. Am de căutat prieteni şi o mulţime de lucruri de cunoscut.
- Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei cu adevărat să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!
- Ce trebuie să fac? zise micul prinţ.
- Trebuie să ai foarte multă răbdare, răspunse vulpea. La început, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei zice nimic. Graiul e izvor de neînţelegeri. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine...
A doua zi, micul prinţ veni din nou.
- Ar fi fost mai bine dacă veneai şi astăzi la aceeaşi oră, zise vulpea. Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiaza, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Şi cu cât va trece timpul, cu-atât mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă va cuprinde un frământ şi o nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea! Dar dacă vii la voia întâmplării, niciodată nu voi şti la care ceas să-mi împodobesc sufletul. Ne trebuie rituri.
- Ce-i acela rit? zise micul prinţ.
- E încă un lucru de mult dat uitării, zise vulpea. E ceea ce face ca o zi să se deosebească de celelalte zile, o oră, de celelalte ore. De pildă, vânătorii mei au un rit. Se duc să joace, joia, cu fetele din sat. Joia, prin urmare, e o zi minunată! Mă plimb şi eu atunci, până la vie. Dacă vânătorii s-ar duce la joc la voia întâmplării, toate zilele ar fi la fel, iar eu n-aş mai avea niciodată vacanţă.
Şi-aşa micul prinţ îmblânzi vulpea. Iar când ora despărţirii fu aproape:
- Vai! zise vulpea... Am să plâng.
- Din vina ta, zise micul prinţ, eu nicidecum nu-ţi voiam răul, ci numai tu ai vrut să te-mblânzesc...
- Aşa e, zise vulpea.
- Dar ai să plângi! zise micul prinţ.
- Aşa e! zise vulpea.
- Şi-atunci nu dobândeşti nimic din asta!
- Ba dobândesc, zise vulpea, datorită culorii grâului.
Apoi adăugă:
- Du-te să mai vezi o dată trandafirii. Vei descoperi că floarea ta nu are-n lume seamăn. Întoarce-te apoi la mine, să-ţi iei rămas bun, iar eu îţi voi dărui o taină.
Micul prinţ se duse să mai vadă o dată trandafirii.
- Voi nu semănaţi întru nimic cu floarea mea, voi încă nu sunteţi nimic, le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblânzit, precum nici voi n-aţi îmblânzit pe nimeni. Sunteţi aşa cum era şi vulpea mea. Nu era decât o vulpe, aidoma cu altele o sută de mii. Eu însă mi-am făcut din ea un prieten, iar ea acum nu are în lume seamăn.
Şi florile se ruşinară.
- Sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte, le mai spuse el. Nimeni n-ar avea de ce să moară pentru voi. Floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar crede că e asemeni vouă. Ea însă singură e mai de preţ decât voi toate laolaltă, fiindcă pe ea am adăpostit-o sub clopotul de sticlă. Fiindcă pe ea am ocrotit-o cu paravanul. Fiindcă pentru ea am ucis omizile (în afară doar de câteva, pentru fluturi). Fiindcă pe ea am ascultat-o cum se plângea, ori cum se lăuda, ori câteodată chiar şi cum tăcea.
Fiindcă ea e floarea mea.
Şi se duse înapoi la vulpe.
- Rămâi cu bine, zise el...
- Te du cu bine, zise vulpea. Iată care-i taina mea. E foarte simplă: Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.
- Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor, spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.
- Numai timpul împărţit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de preţioasă.
- Numai timpul împărţit cu floarea mea... făcu micul prinţ, ca să ţină minte.
- Oamenii au dat uitării adevărul acesta, zise vulpea. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător de floarea ta.
- Eu sunt răspunzător de floarea mea... spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.
- E încă un lucru de mult dat uitării, zise vulpea. E ceea ce face ca o zi să se deosebească de celelalte zile, o oră, de celelalte ore. De pildă, vânătorii mei au un rit. Se duc să joace, joia, cu fetele din sat. Joia, prin urmare, e o zi minunată! Mă plimb şi eu atunci, până la vie. Dacă vânătorii s-ar duce la joc la voia întâmplării, toate zilele ar fi la fel, iar eu n-aş mai avea niciodată vacanţă.
Şi-aşa micul prinţ îmblânzi vulpea. Iar când ora despărţirii fu aproape:
- Vai! zise vulpea... Am să plâng.
- Din vina ta, zise micul prinţ, eu nicidecum nu-ţi voiam răul, ci numai tu ai vrut să te-mblânzesc...
- Aşa e, zise vulpea.
- Dar ai să plângi! zise micul prinţ.
- Aşa e! zise vulpea.
- Şi-atunci nu dobândeşti nimic din asta!
- Ba dobândesc, zise vulpea, datorită culorii grâului.
Apoi adăugă:
- Du-te să mai vezi o dată trandafirii. Vei descoperi că floarea ta nu are-n lume seamăn. Întoarce-te apoi la mine, să-ţi iei rămas bun, iar eu îţi voi dărui o taină.
Micul prinţ se duse să mai vadă o dată trandafirii.
- Voi nu semănaţi întru nimic cu floarea mea, voi încă nu sunteţi nimic, le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblânzit, precum nici voi n-aţi îmblânzit pe nimeni. Sunteţi aşa cum era şi vulpea mea. Nu era decât o vulpe, aidoma cu altele o sută de mii. Eu însă mi-am făcut din ea un prieten, iar ea acum nu are în lume seamăn.
Şi florile se ruşinară.
- Sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte, le mai spuse el. Nimeni n-ar avea de ce să moară pentru voi. Floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar crede că e asemeni vouă. Ea însă singură e mai de preţ decât voi toate laolaltă, fiindcă pe ea am adăpostit-o sub clopotul de sticlă. Fiindcă pe ea am ocrotit-o cu paravanul. Fiindcă pentru ea am ucis omizile (în afară doar de câteva, pentru fluturi). Fiindcă pe ea am ascultat-o cum se plângea, ori cum se lăuda, ori câteodată chiar şi cum tăcea.
Fiindcă ea e floarea mea.
Şi se duse înapoi la vulpe.
- Rămâi cu bine, zise el...
- Te du cu bine, zise vulpea. Iată care-i taina mea. E foarte simplă: Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.
- Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor, spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.
- Numai timpul împărţit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de preţioasă.
- Numai timpul împărţit cu floarea mea... făcu micul prinţ, ca să ţină minte.
- Oamenii au dat uitării adevărul acesta, zise vulpea. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător de floarea ta.
- Eu sunt răspunzător de floarea mea... spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.
XXII
- Bună ziua, zise micul prinţ.
- Bună ziua, zise acarul.
- Ce faci aici? zise micul prinţ.
- Triez călătorii în pachete de câte o mie, zise acarul. Dau drumul trenurilor, care-i poartă când la dreapta, când la stânga.
Şi un rapid străluminat, bubuind ca tunetul, cutremură cabina acelor.
- Sunt tare grăbiţi, zise micul prinţ. Ce anume caută?
- Nici chiar omul de la locomotivă nu ştie, zise acarul.
Şi al doilea rapid străluminat trecu, bubuind, în partea cealaltă.
- Se şi întorc? întrebă micul prinţ.
- Nu sunt aceiaşi, zise acarul. Aceştia vin în locul celorlalţi.
- Erau nemulţumiţi acolo unde se aflau?
- Niciodată nu eşti mulţumit unde te afli, zise acarul.
Şi bubui tunetul celui de-al treilea rapid străluminat.
- Aceştia au pornit în urmărirea călătorilor dintâi? întrebă micul prinţ.
- Nu urmăresc nimic, zise acarul. Dorm acolo, înăuntru, ori poate stau şi cască. Numai copiii îşi turtesc nasul de ferestre.
- Numai copiii ştiu ce caută, rosti micul prinţ. Ei îşi împart timpul cu o păpuşă de cârpă şi ea devine foarte preţioasă, şi dacă cineva le-o ia, încep să plângă...
- Au noroc, zise acarul.
- Bună ziua, zise micul prinţ.
- Bună ziua, zise acarul.
- Ce faci aici? zise micul prinţ.
- Triez călătorii în pachete de câte o mie, zise acarul. Dau drumul trenurilor, care-i poartă când la dreapta, când la stânga.
Şi un rapid străluminat, bubuind ca tunetul, cutremură cabina acelor.
- Sunt tare grăbiţi, zise micul prinţ. Ce anume caută?
- Nici chiar omul de la locomotivă nu ştie, zise acarul.
Şi al doilea rapid străluminat trecu, bubuind, în partea cealaltă.
- Se şi întorc? întrebă micul prinţ.
- Nu sunt aceiaşi, zise acarul. Aceştia vin în locul celorlalţi.
- Erau nemulţumiţi acolo unde se aflau?
- Niciodată nu eşti mulţumit unde te afli, zise acarul.
Şi bubui tunetul celui de-al treilea rapid străluminat.
- Aceştia au pornit în urmărirea călătorilor dintâi? întrebă micul prinţ.
- Nu urmăresc nimic, zise acarul. Dorm acolo, înăuntru, ori poate stau şi cască. Numai copiii îşi turtesc nasul de ferestre.
- Numai copiii ştiu ce caută, rosti micul prinţ. Ei îşi împart timpul cu o păpuşă de cârpă şi ea devine foarte preţioasă, şi dacă cineva le-o ia, încep să plângă...
- Au noroc, zise acarul.
XXIII
- Bună ziua, zise micul prinţ.
- Bună ziua, zise neguţătorul.
Era un neguţător de hapuri perfecţionate, care potolesc setea. Înghiţi câte unul pe săptămână şi nu mai simţi nevoia să bei.
- Pentru ce le vinzi? zise micul prinţ.
- Aduc o mare economie de timp, zise neguţătorul. Experţii au făcut un calcul. Economiseşti cincizeci şi trei de minute pe săptămână.
- Şi ce poţi să faci cu aceste cincizeci şi trei de minute?
- Fiecare face ce vrea...
„Eu, îşi spuse micul prinţ, dacă aş avea de irosit cincizeci si trei de minute, aş porni în linişte spre o fântână.”
- Bună ziua, zise micul prinţ.
- Bună ziua, zise neguţătorul.
Era un neguţător de hapuri perfecţionate, care potolesc setea. Înghiţi câte unul pe săptămână şi nu mai simţi nevoia să bei.
- Pentru ce le vinzi? zise micul prinţ.
- Aduc o mare economie de timp, zise neguţătorul. Experţii au făcut un calcul. Economiseşti cincizeci şi trei de minute pe săptămână.
- Şi ce poţi să faci cu aceste cincizeci şi trei de minute?
- Fiecare face ce vrea...
„Eu, îşi spuse micul prinţ, dacă aş avea de irosit cincizeci si trei de minute, aş porni în linişte spre o fântână.”
XXIV
Ne aflăm în cea de-a opta zi, de când rămăsesem în pană în pustiu şi, în timp ce ascultam povestea cu neguţătorul, sorbisem şi cel din urmă strop al proviziei mele de apă.
- Vai! i-am spus micului prinţ, sunt foarte frumoase amintirile tale, dar eu încă nu mi-am reparat avionul, nu mai am nimic de băut şi aş fi la rându-mi fericit de-aş putea porni în linişte spre o fântână!
- Prietena mea, vulpea... zise el.
- Dragul meu băiat, nu mai e vorba de vulpe!
- Cum aşa?
- Pentru că avem să murim de sete...
El nu m-a înţeles; mi-a răspuns:
- E bine să ai un prieten, chiar dacă e să mori. Eu, unul, sunt tare bucuros că m-am împrietenit cu o vulpe.
„Nu-şi dă seama de primejdie, mi-am spus. Lui niciodată nu-i e foame şi nici sete. Pentru el e de ajuns un strop de soare...”
El însă s-a uitat la mine şi mi-a răspuns chiar la ceea ce gândeam:
- Şi mie mi-e sete... să căutăm o fântână...
Mă încercă o moleşeală: n-are nici un rost să cauţi o fântână, la voia întâmplării, prin pustiul fără de sfârşit. Cu toate acestea, pornirăm la drum.
Şi-am mers astfel ore de-a rândul, tăcuţi, până când se lăsă noaptea şi începură să se-aprindă stelele. Eu le zăream ca prin vis, căci din pricina setei mă cuprinsese o uşoară ameţeală. Cuvintele micului prinţ îmi jucau în minte:
- Adica şi ţie ţi-e sete? l-am întrebat.
El însă nu mi-a dat răspuns la întrebare. Atât a zis:
- Apa mai poate fi bună şi pentru suflet...
Nu înţelegeam ce vrea să spună, dar am tăcut... Ştiam prea bine că nu trebuia să-i pun întrebări.
Ostenise. Se aşeză. M-am aşezat şi eu alături. Şi, după o tăcere, mi-a mai spus:
- Stelele sunt frumoase datorită unei flori pe care nimeni nu o vede...
I-am răspuns: „De bună seamă”, şi m-am uitat, fără să spun nimic, la undele nisipului bătut de lună.
- E frumos pustiul, adăugă el.
Şi era adevărat. Întotdeauna mi-a fost drag pustiul. Te aşezi pe o dună de nisip. Nu vezi nimic. Nu auzi nimic. Şi cu toatea astea, ceva străluceşte în liniştea lui...
- De aceea e frumos pustiul, zise micul prinţ, fiindcă undeva ascunde o fântână...
Am fost uimit că înţeleg deodată tainica strălucire a nisipului. Pe vremea când eram copil, locuiam într-o casă străveche şi legenda spunea că acolo s-ar afla ascunsă o comoară. Bineînţeles că nimeni nu i-a dat de urmă niciodată, poate nici n-a căutat-o nimeni. Ea însă fermeca întreaga casa. Căci în adâncul inimii ei, casa mea ascundea o taină...
- Da, i-am spus eu micului prinţ, fie că e vorba despre o casă, fie despre stele sau pustiu, ceea ce le dă frumuseţe rămâne nevăzut.
- Mă bucur, zise el, că eşti de aceeaşi părere cu vulpea mea.
Cum micul prinţ adormi, îl luai în braţe şi pornii din nou la drum. Eram înduioşat. Mi se părea că port o gingaşă comoară. Mi se părea chiar că niciodată pe pământ nu se aflase ceva mai gingaş. Mă uitam, în lumina lunii, la fruntea-i palidă, la ochii lui închişi, îi priveam şuviţele de păr ce-i tremurau în vânt şi mă gândeam: „Ceea ce văd eu aici nu e decât învelişul. Lucrul cel mai preţios rămâne nevăzut...”
Cum un surâs uşor aluneca pe buzele-i întredeschise, m-am gândit: „Ceea ce mă înduioşează atât de mult la acest prinţ adormit e credinţa lui faţă de o floare, e icoana unei flori ce străluceşte înlăuntru-i, ca flacăra-ntr-o lampă, chiar şi atunci când doarme... Şi bănuiam în el o gingăşie şi mai mare. Trebuie să ocrotim cu grijă lămpile: orice adiere e în stare să le stingă...
Şi tot mergând aşa, am dat, în revărsatul zorilor, peste fântână.
Ne aflăm în cea de-a opta zi, de când rămăsesem în pană în pustiu şi, în timp ce ascultam povestea cu neguţătorul, sorbisem şi cel din urmă strop al proviziei mele de apă.
- Vai! i-am spus micului prinţ, sunt foarte frumoase amintirile tale, dar eu încă nu mi-am reparat avionul, nu mai am nimic de băut şi aş fi la rându-mi fericit de-aş putea porni în linişte spre o fântână!
- Prietena mea, vulpea... zise el.
- Dragul meu băiat, nu mai e vorba de vulpe!
- Cum aşa?
- Pentru că avem să murim de sete...
El nu m-a înţeles; mi-a răspuns:
- E bine să ai un prieten, chiar dacă e să mori. Eu, unul, sunt tare bucuros că m-am împrietenit cu o vulpe.
„Nu-şi dă seama de primejdie, mi-am spus. Lui niciodată nu-i e foame şi nici sete. Pentru el e de ajuns un strop de soare...”
El însă s-a uitat la mine şi mi-a răspuns chiar la ceea ce gândeam:
- Şi mie mi-e sete... să căutăm o fântână...
Mă încercă o moleşeală: n-are nici un rost să cauţi o fântână, la voia întâmplării, prin pustiul fără de sfârşit. Cu toate acestea, pornirăm la drum.
Şi-am mers astfel ore de-a rândul, tăcuţi, până când se lăsă noaptea şi începură să se-aprindă stelele. Eu le zăream ca prin vis, căci din pricina setei mă cuprinsese o uşoară ameţeală. Cuvintele micului prinţ îmi jucau în minte:
- Adica şi ţie ţi-e sete? l-am întrebat.
El însă nu mi-a dat răspuns la întrebare. Atât a zis:
- Apa mai poate fi bună şi pentru suflet...
Nu înţelegeam ce vrea să spună, dar am tăcut... Ştiam prea bine că nu trebuia să-i pun întrebări.
Ostenise. Se aşeză. M-am aşezat şi eu alături. Şi, după o tăcere, mi-a mai spus:
- Stelele sunt frumoase datorită unei flori pe care nimeni nu o vede...
I-am răspuns: „De bună seamă”, şi m-am uitat, fără să spun nimic, la undele nisipului bătut de lună.
- E frumos pustiul, adăugă el.
Şi era adevărat. Întotdeauna mi-a fost drag pustiul. Te aşezi pe o dună de nisip. Nu vezi nimic. Nu auzi nimic. Şi cu toatea astea, ceva străluceşte în liniştea lui...
- De aceea e frumos pustiul, zise micul prinţ, fiindcă undeva ascunde o fântână...
Am fost uimit că înţeleg deodată tainica strălucire a nisipului. Pe vremea când eram copil, locuiam într-o casă străveche şi legenda spunea că acolo s-ar afla ascunsă o comoară. Bineînţeles că nimeni nu i-a dat de urmă niciodată, poate nici n-a căutat-o nimeni. Ea însă fermeca întreaga casa. Căci în adâncul inimii ei, casa mea ascundea o taină...
- Da, i-am spus eu micului prinţ, fie că e vorba despre o casă, fie despre stele sau pustiu, ceea ce le dă frumuseţe rămâne nevăzut.
- Mă bucur, zise el, că eşti de aceeaşi părere cu vulpea mea.
Cum micul prinţ adormi, îl luai în braţe şi pornii din nou la drum. Eram înduioşat. Mi se părea că port o gingaşă comoară. Mi se părea chiar că niciodată pe pământ nu se aflase ceva mai gingaş. Mă uitam, în lumina lunii, la fruntea-i palidă, la ochii lui închişi, îi priveam şuviţele de păr ce-i tremurau în vânt şi mă gândeam: „Ceea ce văd eu aici nu e decât învelişul. Lucrul cel mai preţios rămâne nevăzut...”
Cum un surâs uşor aluneca pe buzele-i întredeschise, m-am gândit: „Ceea ce mă înduioşează atât de mult la acest prinţ adormit e credinţa lui faţă de o floare, e icoana unei flori ce străluceşte înlăuntru-i, ca flacăra-ntr-o lampă, chiar şi atunci când doarme... Şi bănuiam în el o gingăşie şi mai mare. Trebuie să ocrotim cu grijă lămpile: orice adiere e în stare să le stingă...
Şi tot mergând aşa, am dat, în revărsatul zorilor, peste fântână.
XXV
- Oamenii, zise micul prinţ, se înfundă în trenurile lor rapide, dar nu mai ştiu nici ei ce caută. Aşa că se frământă şi se sucesc de colo-colo.
Şi adăugă:
- Nu merită atâta osteneală...
Fântâna pe care o descoperisem noi nu semăna deloc cu fântânile sahariene. Fântânile sahariene sunt nişte simple gropi săpate în nisip. A noastră era aidoma unei fântâni de ţară. Prin părţile acelea însă nu se afla nici un sat, iar mie mi se părea că visez.
- Ciudat, îi spusei micului prinţ, sunt toate gata pregătite: scripetele, ciutura şi funia...
- Oamenii, zise micul prinţ, se înfundă în trenurile lor rapide, dar nu mai ştiu nici ei ce caută. Aşa că se frământă şi se sucesc de colo-colo.
Şi adăugă:
- Nu merită atâta osteneală...
Fântâna pe care o descoperisem noi nu semăna deloc cu fântânile sahariene. Fântânile sahariene sunt nişte simple gropi săpate în nisip. A noastră era aidoma unei fântâni de ţară. Prin părţile acelea însă nu se afla nici un sat, iar mie mi se părea că visez.
- Ciudat, îi spusei micului prinţ, sunt toate gata pregătite: scripetele, ciutura şi funia...
El râse, apucă de funie şi puse scripetele în mişcare. Şi scripetele gemu, aşa cum geme o morişcă veche, după ce vântul a adormit o vreme îndelungată.
- I-auzi, zise micul prinţ, noi trezim fântâna şi ea cântă...
Nu voiam ca el să se ostenească.
- Lasă-mă pe mine, am rostit, pentru tine e prea greu.
Am tras afară ciutura, încet, până-n dreptul ghizdului. Am aşezat-o deasupra, cumpănind-o bine. Cântecul scripetelui îmi stăruia în urechi, iar în apa care tot mai tremura, vedeam cum tremură soarele.
- Mi-e sete de apa asta, zise micul prinţ, dă-mi să beau...
Iar eu atunci am înţeles ce căutase!
I-am dus ciutura la gură. El închise ochii şi bău. Era dulce ca o sărbătoare. Apa aceasta era cu totul altceva decat o hrană oarecare. Se născuse din drumul străbătut sub stele, din cântecul scripetelui, din truda braţelor mele. Era precum un dar de bună pentru suflet. Tot astfel, pe vremea când eram copil, lumina pomului de Crăciun, melodia liturghiei de la miezul nopţii şi duioşia zâmbetelor alcătuiau întreaga strălucire a darului ce-l primisem.
- Oamenii de pe meleagurile tale, zise micul prinţ, cresc cinci mii de trandafiri într-o singură grădină... şi tot nu găsesc ceea ce caută...
- Nu găsesc, i-am răspuns.
- Şi totuşi ceea ce caută ei ar putea fi găsit într-o singură floare sau într-un strop de apă...
- De bună seamă, i-am răspuns eu.
Şi micul prinţ adăugă:
- Ochii însă sunt orbi. Cu inima trebuie să cauţi!
Băusem şi eu. Răsuflasem uşurat. Nisipul, în revărsatul zorilor, e de culoarea mierei. Culoarea aceea, ca de miere, mă făcea de asemeni fericit. De ce oare eram cuprins de nelinişte...
- Trebuie sa-ţi ţii făgăduinţa, îmi spuse cu blândeţe micul prinţ, care din nou se aşezase lângă mine.
- Ce făgăduinţă?
- Ştii tu... o botniţă pentru oaia mea... eu sunt răspunzător de floarea aceea!
Am scos schiţele desenelor din buzunar. Micul prinţ le zări şi zise, râzând:
- Baobabii tăi cam seamănă cu nişte verze...
- Vai!
Şi eu care eram aşa de mândru de baobabii mei!
- Vulpea ta... urechile... cam seamănă cu nişte coarne... sunt prea lungi!
Şi iarăşi râse.
- Eşti nedrept, băieţaş, eu nu mă pricepeam să desenez nimic altceva în afară de şerpi boa întregi şi şerpi boa spintecaţi.
- A, da! merge şi-aşa, zise el, copiii ştiu.
Aşa că desenai o botniţă. Şi, dându-i-o, simţii cum mi se frânge inima.
- Nu înţeleg ce ai de gând.
El însă nu-mi răspunse. Rosti:
- Ştii, când am căzut eu pe Pământ... mâine e un an de-atunci...
Apoi, după o lungă tăcere, adăugă:
- Am căzut pe-aici, pe-aproape...
Şi se îmbujoră.
Şi iarăşi, fără să înţeleg de ce, mă încercă o amărăciune ciudată. În mine, totuşi, se iscă o întrebare:
- Nu din întâmplare, aşadar, în dimineaţa când te-am cunoscut, acum o săptămână, te plimbai aşa, de unul singur, la mii de leghe de orice aşezare omenească! Te întorceai la locul căderii?
Micul prinţ se îmbujoră din nou.
Iar eu adăugai şovăitor:
- Poate fiindcă se-mplineşte anul?...
Micul prinţ din nou se-mbujoră. El niciodată nu răspundea la întrebări, dar dacă te îmbujorezi înseamnă „da”, nu-i aşa?
- Vai! am rostit eu, mi-e teamă...
El însă îmi spuse:
- Acum trebuie să lucrezi. Trebuie sa te întorci la maşina ta. Eu te aştept aici. Vino înapoi mâine seară...
Mie însă nu-mi trecu neliniştea. Îmi aminteam de vulpe. Eşti în pericol să mai şi plângi puţin, dacă te-ai lăsat îmblânzit...
- I-auzi, zise micul prinţ, noi trezim fântâna şi ea cântă...
Nu voiam ca el să se ostenească.
- Lasă-mă pe mine, am rostit, pentru tine e prea greu.
Am tras afară ciutura, încet, până-n dreptul ghizdului. Am aşezat-o deasupra, cumpănind-o bine. Cântecul scripetelui îmi stăruia în urechi, iar în apa care tot mai tremura, vedeam cum tremură soarele.
- Mi-e sete de apa asta, zise micul prinţ, dă-mi să beau...
Iar eu atunci am înţeles ce căutase!
I-am dus ciutura la gură. El închise ochii şi bău. Era dulce ca o sărbătoare. Apa aceasta era cu totul altceva decat o hrană oarecare. Se născuse din drumul străbătut sub stele, din cântecul scripetelui, din truda braţelor mele. Era precum un dar de bună pentru suflet. Tot astfel, pe vremea când eram copil, lumina pomului de Crăciun, melodia liturghiei de la miezul nopţii şi duioşia zâmbetelor alcătuiau întreaga strălucire a darului ce-l primisem.
- Oamenii de pe meleagurile tale, zise micul prinţ, cresc cinci mii de trandafiri într-o singură grădină... şi tot nu găsesc ceea ce caută...
- Nu găsesc, i-am răspuns.
- Şi totuşi ceea ce caută ei ar putea fi găsit într-o singură floare sau într-un strop de apă...
- De bună seamă, i-am răspuns eu.
Şi micul prinţ adăugă:
- Ochii însă sunt orbi. Cu inima trebuie să cauţi!
Băusem şi eu. Răsuflasem uşurat. Nisipul, în revărsatul zorilor, e de culoarea mierei. Culoarea aceea, ca de miere, mă făcea de asemeni fericit. De ce oare eram cuprins de nelinişte...
- Trebuie sa-ţi ţii făgăduinţa, îmi spuse cu blândeţe micul prinţ, care din nou se aşezase lângă mine.
- Ce făgăduinţă?
- Ştii tu... o botniţă pentru oaia mea... eu sunt răspunzător de floarea aceea!
Am scos schiţele desenelor din buzunar. Micul prinţ le zări şi zise, râzând:
- Baobabii tăi cam seamănă cu nişte verze...
- Vai!
Şi eu care eram aşa de mândru de baobabii mei!
- Vulpea ta... urechile... cam seamănă cu nişte coarne... sunt prea lungi!
Şi iarăşi râse.
- Eşti nedrept, băieţaş, eu nu mă pricepeam să desenez nimic altceva în afară de şerpi boa întregi şi şerpi boa spintecaţi.
- A, da! merge şi-aşa, zise el, copiii ştiu.
Aşa că desenai o botniţă. Şi, dându-i-o, simţii cum mi se frânge inima.
- Nu înţeleg ce ai de gând.
El însă nu-mi răspunse. Rosti:
- Ştii, când am căzut eu pe Pământ... mâine e un an de-atunci...
Apoi, după o lungă tăcere, adăugă:
- Am căzut pe-aici, pe-aproape...
Şi se îmbujoră.
Şi iarăşi, fără să înţeleg de ce, mă încercă o amărăciune ciudată. În mine, totuşi, se iscă o întrebare:
- Nu din întâmplare, aşadar, în dimineaţa când te-am cunoscut, acum o săptămână, te plimbai aşa, de unul singur, la mii de leghe de orice aşezare omenească! Te întorceai la locul căderii?
Micul prinţ se îmbujoră din nou.
Iar eu adăugai şovăitor:
- Poate fiindcă se-mplineşte anul?...
Micul prinţ din nou se-mbujoră. El niciodată nu răspundea la întrebări, dar dacă te îmbujorezi înseamnă „da”, nu-i aşa?
- Vai! am rostit eu, mi-e teamă...
El însă îmi spuse:
- Acum trebuie să lucrezi. Trebuie sa te întorci la maşina ta. Eu te aştept aici. Vino înapoi mâine seară...
Mie însă nu-mi trecu neliniştea. Îmi aminteam de vulpe. Eşti în pericol să mai şi plângi puţin, dacă te-ai lăsat îmblânzit...
XXVI
În preajma acelei fâtâni, se aflau ruinele unui vechi zid de piatră. A doua zi spre seară, pe când mă înapoiam de la treburile mele, l-am zărit încă de departe pe micul meu prinţ, şezând acolo, sus, cu picoarele atârnând în gol.
Şi l-am auzit vorbind:
- Cum adică, nu-ţi aduci aminte? zicea el. Nu e chiar aici.
Fără îndoială, i-a răspuns un glas de undeva, căci el din nou s-a-mpotrivit:
- Ba da! Ba da! Ziua e aceasta, dar locul nu-i aici...
Am mers mai departe, spre zid. Încă nu vedeam, nici n-auzeam pe nimeni. Cu toate acestea micul prinţ vorbi din nou:
- ... bineînţeles. Ai să vezi unde încep urmele mele pe nisip. N-ai decât să mă aştepţi acolo. Am să vin la noapte.
Mă aflam la douăzeci de metri depărtare de zid şi încă nu vedeam nimic.
Micul prinţ mai spuse, după o tăcere:
- Ai venin bun? Eşti sigur că n-ai să mă faci să sufăr multă vreme?
M-am oprit cu inima strânsă, dar tot nu pricepeam nimic.
- Acum du-te..., zise el, vreau să cobor!
M-am uitat atunci în jos. Vedeam acolo, înălţat spre micul prinţ, un şarpe boa din aceia galbeni, care te răpun în treizeci de secunde. Căutându-mă prin buzunar, ca să-mi scot revolverul, am început să alerg, însă şarpele, la zgomotul pe care-l făceam, se lăsă uşor la vale, pe nisip, scurgându-se ca o fântână ţâşnitoare care moare, şi, fără să se prea grăbească, se furişă printre pietre, cu un foşnet mărunt şi metalic.
În preajma acelei fâtâni, se aflau ruinele unui vechi zid de piatră. A doua zi spre seară, pe când mă înapoiam de la treburile mele, l-am zărit încă de departe pe micul meu prinţ, şezând acolo, sus, cu picoarele atârnând în gol.
Şi l-am auzit vorbind:
- Cum adică, nu-ţi aduci aminte? zicea el. Nu e chiar aici.
Fără îndoială, i-a răspuns un glas de undeva, căci el din nou s-a-mpotrivit:
- Ba da! Ba da! Ziua e aceasta, dar locul nu-i aici...
Am mers mai departe, spre zid. Încă nu vedeam, nici n-auzeam pe nimeni. Cu toate acestea micul prinţ vorbi din nou:
- ... bineînţeles. Ai să vezi unde încep urmele mele pe nisip. N-ai decât să mă aştepţi acolo. Am să vin la noapte.
Mă aflam la douăzeci de metri depărtare de zid şi încă nu vedeam nimic.
Micul prinţ mai spuse, după o tăcere:
- Ai venin bun? Eşti sigur că n-ai să mă faci să sufăr multă vreme?
M-am oprit cu inima strânsă, dar tot nu pricepeam nimic.
- Acum du-te..., zise el, vreau să cobor!
M-am uitat atunci în jos. Vedeam acolo, înălţat spre micul prinţ, un şarpe boa din aceia galbeni, care te răpun în treizeci de secunde. Căutându-mă prin buzunar, ca să-mi scot revolverul, am început să alerg, însă şarpele, la zgomotul pe care-l făceam, se lăsă uşor la vale, pe nisip, scurgându-se ca o fântână ţâşnitoare care moare, şi, fără să se prea grăbească, se furişă printre pietre, cu un foşnet mărunt şi metalic.
Am ajuns la zid, abia în clipa când să-l prind în braţe pe prostuţul meu de prinţ micuţ, care se făcuse alb ca zăpada.
- Ce năzbâtie mai e şi asta? Acuma-mi stai de vorbă şi cu şerpii!
I-am desfăcut nelipsitul fular de aur. L-am udat cu apă pe la tâmple şi i-am dat să bea. Şi nu mă mai încumetam să-i pun nici o întrebare. El, privindu-mă cu ochi pătrunzători, îşi petrecu braţele pe după gâtul meu. Simţeam cum îi bate inima, asemeni unei păsări care moare, când ai împuşcat-o. Îmi vorbi:
- Mă bucur că ai descoperit ce-i trebuia maşinii tale. Vei putea să te întorci acasă...
- De unde ştii?
Voisem tocmai să-l înştiinţez că, în ciuda tuturor aşteptărilor, izbutisem să-mi repar avionul!
Nu-mi dădu nici un răspuns la întrebare, ci adăugă:
- Azi mă întorc şi eu acasă...
Pe urmă, gânditor:
- E mult mai departe, e mult mai greu...
Îmi dădeam seama că se va întâmpla ceva cu totul neobişnuit. Îl strângeam în braţe ca pe un copilaş şi-mi părea, cu toate astea, că lunecă în jos, ca-ntr-o genune, şi nu puteam să fac nimic ca să-l opresc.
Avea o privire adâncă, pierdută-n depărtări:
- Am cu mine oaia. Şi lada pentru oaie. Şi botniţa...
Şi surâse cu tristeţe.
Am aşteptat aşa, un timp îndelungat. Simţeam cum se înviora încetul cu încetul.
- Ţi-a fost frică, puişor...
- Ce năzbâtie mai e şi asta? Acuma-mi stai de vorbă şi cu şerpii!
I-am desfăcut nelipsitul fular de aur. L-am udat cu apă pe la tâmple şi i-am dat să bea. Şi nu mă mai încumetam să-i pun nici o întrebare. El, privindu-mă cu ochi pătrunzători, îşi petrecu braţele pe după gâtul meu. Simţeam cum îi bate inima, asemeni unei păsări care moare, când ai împuşcat-o. Îmi vorbi:
- Mă bucur că ai descoperit ce-i trebuia maşinii tale. Vei putea să te întorci acasă...
- De unde ştii?
Voisem tocmai să-l înştiinţez că, în ciuda tuturor aşteptărilor, izbutisem să-mi repar avionul!
Nu-mi dădu nici un răspuns la întrebare, ci adăugă:
- Azi mă întorc şi eu acasă...
Pe urmă, gânditor:
- E mult mai departe, e mult mai greu...
Îmi dădeam seama că se va întâmpla ceva cu totul neobişnuit. Îl strângeam în braţe ca pe un copilaş şi-mi părea, cu toate astea, că lunecă în jos, ca-ntr-o genune, şi nu puteam să fac nimic ca să-l opresc.
Avea o privire adâncă, pierdută-n depărtări:
- Am cu mine oaia. Şi lada pentru oaie. Şi botniţa...
Şi surâse cu tristeţe.
Am aşteptat aşa, un timp îndelungat. Simţeam cum se înviora încetul cu încetul.
- Ţi-a fost frică, puişor...
Fireşte că-i fusese frică! Dar a râs încetişor:
- Diseară o să-mi fie şi mai frică...
Din nou mi-a dat fiori de gheaţă simţământul că avea să se întâmple ceva de neînlăturat. Şi-am înţeles atunci că niciodată n-aş putea să mă împac cu gândul că n-am să-l mai aud râzând. Pentru mine, râsul lui era ca o fântână în pustiu.
- Puişor, mai vreau să te aud râzând...
Dar el mi-a spus:
- La noapte e un an. Steaua mea se va afla atunci chiar deasupra locului unde-am căzut anul trecut...
- Nu-i aşa, puişor, că nu-i decât un vis urât, povestea ta cu şarpele, şi cu întâlnirea, şi cu steaua...
El însă n-a răspuns la întrebare, ci mi-a spus:
- Lucrul cel mai preţios rămâne nevăzut...
- Desigur...
- La fel e şi cu floarea. Dacă te-ai îndrăgostit de-o floare, care se găseşte pe o stea, ţi-e drag, noaptea, să te uiţi pe cer. Toate stele sunt înflorite.
- Desigur...
- La fel e şi cu apa. Apa din care mi-ai dat tu să beau era asemeni unei melodii, datorită scripetelui şi funiei... ţi-aduci aminte... era bună...
- Desigur...
- Te vei uita la stele, noaptea. Steaua mea e prea micuţă, ca să-ţi arăt unde se află. E mai bine aşa. Pentru tine, oricare dintre stele va fi steaua mea. Aşa încât te vei uita cu drag la toate stelele... Toate vor fi prietene cu tine. Şi-apoi, aş vrea să-ţi fac un dar...
Din nou a râs.
- Ah! puişor, puişor, îmi place când aud râsul ăsta!
- Chiar el va fi şi darul meu... va fi aşa cum e apa...
- Ce vrei să spui?
- Stelele nu sunt la fel pentru toţi oamenii. Pentru unii, cei care călătoresc, stelele sunt călăuze. Pentru alţii, sunt numai nişte luminiţe. Savanţii văd în ele doar probleme. Pentru businessmanul meu, erau bucăţi de aur. Însă toate stelele acestea nu au grai... Numai pentru tine stelele vor fi ca pentru nimeni altul...
- Diseară o să-mi fie şi mai frică...
Din nou mi-a dat fiori de gheaţă simţământul că avea să se întâmple ceva de neînlăturat. Şi-am înţeles atunci că niciodată n-aş putea să mă împac cu gândul că n-am să-l mai aud râzând. Pentru mine, râsul lui era ca o fântână în pustiu.
- Puişor, mai vreau să te aud râzând...
Dar el mi-a spus:
- La noapte e un an. Steaua mea se va afla atunci chiar deasupra locului unde-am căzut anul trecut...
- Nu-i aşa, puişor, că nu-i decât un vis urât, povestea ta cu şarpele, şi cu întâlnirea, şi cu steaua...
El însă n-a răspuns la întrebare, ci mi-a spus:
- Lucrul cel mai preţios rămâne nevăzut...
- Desigur...
- La fel e şi cu floarea. Dacă te-ai îndrăgostit de-o floare, care se găseşte pe o stea, ţi-e drag, noaptea, să te uiţi pe cer. Toate stele sunt înflorite.
- Desigur...
- La fel e şi cu apa. Apa din care mi-ai dat tu să beau era asemeni unei melodii, datorită scripetelui şi funiei... ţi-aduci aminte... era bună...
- Desigur...
- Te vei uita la stele, noaptea. Steaua mea e prea micuţă, ca să-ţi arăt unde se află. E mai bine aşa. Pentru tine, oricare dintre stele va fi steaua mea. Aşa încât te vei uita cu drag la toate stelele... Toate vor fi prietene cu tine. Şi-apoi, aş vrea să-ţi fac un dar...
Din nou a râs.
- Ah! puişor, puişor, îmi place când aud râsul ăsta!
- Chiar el va fi şi darul meu... va fi aşa cum e apa...
- Ce vrei să spui?
- Stelele nu sunt la fel pentru toţi oamenii. Pentru unii, cei care călătoresc, stelele sunt călăuze. Pentru alţii, sunt numai nişte luminiţe. Savanţii văd în ele doar probleme. Pentru businessmanul meu, erau bucăţi de aur. Însă toate stelele acestea nu au grai... Numai pentru tine stelele vor fi ca pentru nimeni altul...
- Ce vrei să spui?
- Noaptea, când te vei uita pe cer, fiindcă eu voi locui pe una dintre ele, fiindcă pe una dintre ele voi râde, atunci va fi pentru tine ca şi când ar râde toate stelele. Tu singur vei avea, tu singur, stele care ştiu să râdă!
Şi-a râs din nou.
- Iar după ce-ţi va fi trecut durerea (durerea întotdeauna trece), vei fi fericit că m-ai cunoscut. Vom fi de-a pururi prieteni. Îţi va fi dor să râdem împreună. Şi vei deschide uneori fereastra, aşa, numai de drag... Iar prietenii tăi se vor mira, văzându-te că râzi de câte ori te uiţi pe cer. Atunci, tu le vei spune: „Da, întotdeauna stelele mă fac să râd!” Iar ei te vor crede nebun. Va însemna că ţi-am jucat un renghi grozav...
Şi-a râs din nou.
- Va fi întocmai ca şi când, în loc de stele, ţi-aş fi dăruit o sumedenie de clopoţei ce ştiu să râdă...
Şi-a râs din nou. Pe urmă iarăşi a devenit serios:
- La noapte... ştii... să nu mai vii.
- N-am să mă despart de tine.
- Ţi se va părea că sufăr... voi părea întrucâtva că mor. Aşa se-ntâmplă. Nu veni să vezi, nu merită...
- N-am să mă despart de tine.
Dar el era cuprins de-ngrijorare:
- Dacă-ţi spun aceste lucruri... e din pricina şarpelui. Nu e bine să te muşte... Şerpii sunt nişte lighioane răutăciose. Nişte lighioane care pot să te muşte numai din plăcere...
- N-am să mă despart de tine.
Însă ceva îl linişti:
- E drept, că, pentru a doua muşcătură, nu mai au venin...
În noaptea aceea nu l-am văzut când a plecat. A fugit pe nesimţite. Când am izbutit să-i dau de urmă, mergea întins, cu pas grăbit. Nu mi-a spus decât:
- A! eşti aici...
Şi m-a luat de mână. Apoi din nou s-a tulburat:
- Rău ai făcut. Te va îndurera. Îţi va părea că am murit, dar nu va fi adevărat...
Eu nu spuneam nimic.
- Înţelegi. E prea departe. Nu pot că car cu mine trupul acesta. E prea greu.
Eu nu spuneam nimic.
- Va fi însă ca un înveliş vechi şi părăsit. Un înveliş vechi nu e ceva trist...
Eu nu spuneam nimic.
Lui îi cam pieri curajul. Totuşi, se mai osteni să-mi spună:
- Ştii, va fi plăcut. Şi eu voi privi la stele. Toate stelele vor fi nişte fântâni, cu câte un scripet ruginit. Toate stelele-mi vor da să beau...
Eu nu spuneam nimic.
- Va fi atât de frumos! Tu vei avea cinci sute de milioane de clopoţei, eu voi avea în schimb cinci sute de milioane de fântâni...
Şi a tăcut şi el, deoarece plângea...
- Am ajuns. Lasă-mă să fac un pas numai eu singur!
Şi s-a aşezat, deoarece i se făcuse frică.
A mai rostit:
- Ştii... floarea mea... eu sunt răspunzător de ea. Şi e atât de plăpândă! Şi e atât de neştiutoare! Nu are decât patru spini, o nimica toată, ca să se apere de lume...
M-am aşezat şi eu, căci nu mă mai ţineau picioarele.
A zis:
- Iată... asta-i tot...
A mai şovăit puţin, apoi s-a ridicat. A făcut un pas. Eu n-am putut să mă clintesc din loc. Pe urmă, n-a mai fost nimic decât o fulgerare galbenă pe lângă glezna lui. A rămas o clipă nemişcat. N-a ţipat. S-a prăbuşit încet, precum se prăbuşeşte un copac. Şi nici un zgomot nu s-a auzit, din pricina nisipului.
- Noaptea, când te vei uita pe cer, fiindcă eu voi locui pe una dintre ele, fiindcă pe una dintre ele voi râde, atunci va fi pentru tine ca şi când ar râde toate stelele. Tu singur vei avea, tu singur, stele care ştiu să râdă!
Şi-a râs din nou.
- Iar după ce-ţi va fi trecut durerea (durerea întotdeauna trece), vei fi fericit că m-ai cunoscut. Vom fi de-a pururi prieteni. Îţi va fi dor să râdem împreună. Şi vei deschide uneori fereastra, aşa, numai de drag... Iar prietenii tăi se vor mira, văzându-te că râzi de câte ori te uiţi pe cer. Atunci, tu le vei spune: „Da, întotdeauna stelele mă fac să râd!” Iar ei te vor crede nebun. Va însemna că ţi-am jucat un renghi grozav...
Şi-a râs din nou.
- Va fi întocmai ca şi când, în loc de stele, ţi-aş fi dăruit o sumedenie de clopoţei ce ştiu să râdă...
Şi-a râs din nou. Pe urmă iarăşi a devenit serios:
- La noapte... ştii... să nu mai vii.
- N-am să mă despart de tine.
- Ţi se va părea că sufăr... voi părea întrucâtva că mor. Aşa se-ntâmplă. Nu veni să vezi, nu merită...
- N-am să mă despart de tine.
Dar el era cuprins de-ngrijorare:
- Dacă-ţi spun aceste lucruri... e din pricina şarpelui. Nu e bine să te muşte... Şerpii sunt nişte lighioane răutăciose. Nişte lighioane care pot să te muşte numai din plăcere...
- N-am să mă despart de tine.
Însă ceva îl linişti:
- E drept, că, pentru a doua muşcătură, nu mai au venin...
În noaptea aceea nu l-am văzut când a plecat. A fugit pe nesimţite. Când am izbutit să-i dau de urmă, mergea întins, cu pas grăbit. Nu mi-a spus decât:
- A! eşti aici...
Şi m-a luat de mână. Apoi din nou s-a tulburat:
- Rău ai făcut. Te va îndurera. Îţi va părea că am murit, dar nu va fi adevărat...
Eu nu spuneam nimic.
- Înţelegi. E prea departe. Nu pot că car cu mine trupul acesta. E prea greu.
Eu nu spuneam nimic.
- Va fi însă ca un înveliş vechi şi părăsit. Un înveliş vechi nu e ceva trist...
Eu nu spuneam nimic.
Lui îi cam pieri curajul. Totuşi, se mai osteni să-mi spună:
- Ştii, va fi plăcut. Şi eu voi privi la stele. Toate stelele vor fi nişte fântâni, cu câte un scripet ruginit. Toate stelele-mi vor da să beau...
Eu nu spuneam nimic.
- Va fi atât de frumos! Tu vei avea cinci sute de milioane de clopoţei, eu voi avea în schimb cinci sute de milioane de fântâni...
Şi a tăcut şi el, deoarece plângea...
- Am ajuns. Lasă-mă să fac un pas numai eu singur!
Şi s-a aşezat, deoarece i se făcuse frică.
A mai rostit:
- Ştii... floarea mea... eu sunt răspunzător de ea. Şi e atât de plăpândă! Şi e atât de neştiutoare! Nu are decât patru spini, o nimica toată, ca să se apere de lume...
M-am aşezat şi eu, căci nu mă mai ţineau picioarele.
A zis:
- Iată... asta-i tot...
A mai şovăit puţin, apoi s-a ridicat. A făcut un pas. Eu n-am putut să mă clintesc din loc. Pe urmă, n-a mai fost nimic decât o fulgerare galbenă pe lângă glezna lui. A rămas o clipă nemişcat. N-a ţipat. S-a prăbuşit încet, precum se prăbuşeşte un copac. Şi nici un zgomot nu s-a auzit, din pricina nisipului.
S-a prăbuşit încet, precum se prăbuşeşte un copac.
XXVII
Iar de-atunci au trecut, iată, şase ani... Întâmplarea aceasta n-am mai povestit-o nimănui. Camarazii mei, când m-au văzut, au fost nespus de bucuroşi că mai trăiam. Eram îndurerat, dar lor le-am spus: „Sunt ostenit...”
Acum mi-a mai trecut puţin. Adică... nu chiar de tot. Ştiu însă bine că s-a-ntors acasă, pe planeta lui, deoarece, în revărsatul zorilor, nu i-am mai găsit trupul. Nu era un trup atât de greu... Şi mi-e drag, noaptea, să ascult stelele. E ca şi cum aş asculta cinci sute de milioane de clopoţei...
Numai că, iată, se petrece un lucru nemaipomenit. Botniţei pe care i-am desenat-o micului prinţ, am uitat să-i adaug legătoarea de piele. N-o fi putut s-o pună niciodată la botul oii lui. Şi-atunci, mă-ntreb: „Oare ce s-a petrecut acolo? Se prea poate ca oaia să fi mâncat floarea...”
Uneori îmi spune: „De bună seamă, nu! Micul prinţ, în fiecare noapte, îşi închide floarea sub clopotu-i de sticlă şi păzeşte bine oaia...” Atunci sunt fericit. Şi stelele, toate, râd încetişor.
Alteori îmi spun: „Te mai fură câteodată gândul şi-i de-ajuns! A uitat, într-o seară, de clopotul de sticlă, ori poate oaia, peste noapte, a ieşit din lada ei pe nesimţite...” Şi-atunci toţi clopoţeii se preschimbă-n lacrimi!...
Totul, acolo, e învăluit într-o adâncă taină. Pentru voi, care de asemeni îl iubiţi pe micul prinţ, ca şi pentru mine, nimic în univers nu mai rămâne cum a fost, de vreme ce undeva, acolo, nu se ştie unde, o oaie, pe care n-o cunoaştem, a mâncat, ori ba, un trandafir...
Uitaţi-vă la cer. Întrebaţi-vă: oare oaia a mâncat, ori ba, floarea? Şi veţi vedea cum totul e altfel... Şi nimeni, dintre oamenii mari, nu va pricepe niciodată că lucrul acesta e atât de preţios.
Aceasta este, pentru mine, cea mai frumoasă şi cea mai tristă privelişte din lume. E aceeaşi privelişte pe care aţi văzut-o şi cu două pagini mai înainte, dar eu am desenat-o încă o dată, ca să v-o arăt mai bine. În locul acesta micul prinţ s-a ivit pe Pământ, apoi a dispărut.
Uitaţi-vă atent la priveliştea aceasta, astfel încât să fiţi siguri că o veţi recunoaşte dacă într-o bună zi veţi călători prin Africa, în pustiu. Şi dacă veţi ajunge să treceţi şi pe acolo, vă rog din suflet, nu vă grăbiţi, zăboviţi puţin în dreptul stelei. Şi-atunci, dacă vine la voi un copil, dacă râde, dacă are păr de aur, dacă nu răspunde când e întrebat, veţi ghici desigur cine e. Aşa că fiţi buni! Nu mă lăsaţi să fiu atât de trist: scrieţi-mi deîndată că s-a-ntors...
Iar de-atunci au trecut, iată, şase ani... Întâmplarea aceasta n-am mai povestit-o nimănui. Camarazii mei, când m-au văzut, au fost nespus de bucuroşi că mai trăiam. Eram îndurerat, dar lor le-am spus: „Sunt ostenit...”
Acum mi-a mai trecut puţin. Adică... nu chiar de tot. Ştiu însă bine că s-a-ntors acasă, pe planeta lui, deoarece, în revărsatul zorilor, nu i-am mai găsit trupul. Nu era un trup atât de greu... Şi mi-e drag, noaptea, să ascult stelele. E ca şi cum aş asculta cinci sute de milioane de clopoţei...
Numai că, iată, se petrece un lucru nemaipomenit. Botniţei pe care i-am desenat-o micului prinţ, am uitat să-i adaug legătoarea de piele. N-o fi putut s-o pună niciodată la botul oii lui. Şi-atunci, mă-ntreb: „Oare ce s-a petrecut acolo? Se prea poate ca oaia să fi mâncat floarea...”
Uneori îmi spune: „De bună seamă, nu! Micul prinţ, în fiecare noapte, îşi închide floarea sub clopotu-i de sticlă şi păzeşte bine oaia...” Atunci sunt fericit. Şi stelele, toate, râd încetişor.
Alteori îmi spun: „Te mai fură câteodată gândul şi-i de-ajuns! A uitat, într-o seară, de clopotul de sticlă, ori poate oaia, peste noapte, a ieşit din lada ei pe nesimţite...” Şi-atunci toţi clopoţeii se preschimbă-n lacrimi!...
Totul, acolo, e învăluit într-o adâncă taină. Pentru voi, care de asemeni îl iubiţi pe micul prinţ, ca şi pentru mine, nimic în univers nu mai rămâne cum a fost, de vreme ce undeva, acolo, nu se ştie unde, o oaie, pe care n-o cunoaştem, a mâncat, ori ba, un trandafir...
Uitaţi-vă la cer. Întrebaţi-vă: oare oaia a mâncat, ori ba, floarea? Şi veţi vedea cum totul e altfel... Şi nimeni, dintre oamenii mari, nu va pricepe niciodată că lucrul acesta e atât de preţios.
Aceasta este, pentru mine, cea mai frumoasă şi cea mai tristă privelişte din lume. E aceeaşi privelişte pe care aţi văzut-o şi cu două pagini mai înainte, dar eu am desenat-o încă o dată, ca să v-o arăt mai bine. În locul acesta micul prinţ s-a ivit pe Pământ, apoi a dispărut.
Uitaţi-vă atent la priveliştea aceasta, astfel încât să fiţi siguri că o veţi recunoaşte dacă într-o bună zi veţi călători prin Africa, în pustiu. Şi dacă veţi ajunge să treceţi şi pe acolo, vă rog din suflet, nu vă grăbiţi, zăboviţi puţin în dreptul stelei. Şi-atunci, dacă vine la voi un copil, dacă râde, dacă are păr de aur, dacă nu răspunde când e întrebat, veţi ghici desigur cine e. Aşa că fiţi buni! Nu mă lăsaţi să fiu atât de trist: scrieţi-mi deîndată că s-a-ntors...