Scufița roșie - poveste scurtă de adormit copii
Citește online povestea cu animale în română "Scufița roșie", o poveste scurtă pentru copii de 3, 4, 5, și 6 ani. Citește basmul "Scufița roșie" în care este vorba despre o fetiță ce purta mereu pe cap o scufiță roșie. Ea este trimisă cu merinde la bunica dar este avertizată să nu vorbească cu străinii. Fata însă se întâlnește prin pădure cu lupul și fata uită povața mamei sale.
Citește și povestea originală scrisă de Frații Grimm
Citește și povestea originală scrisă de Frații Grimm
Citește povestea scurtă "Scufița roșie"
A fost odată o fetiţă care locuia împreună cu mama ei într-o căsuţă din pădure. Fetiţei i se spunea Scufiţa-Roşie, pentru că, de fiecare dată când ieşea din casă, îşi punea pe căpşor o scufiţă roşie ca focul. Într-o dimineaţă, mama puse într-un coşuleţ un cozonac şi o sticlă cu vin şi o trimise pe Scufiţa-Roşie la bunicuţa ei, care era bolnavă.
— Şi, te rog, nu uita: nu zăbovi pe drum la vorbă cu necunoscuţii şi nu te abate de la cărare! o povăţui mama, la plecare.
Fetiţa însă uită repede sfaturile mamei.
Se gândi să-i ducă bunicii nişte flori, aşa că se abătu din drum ca să culeagă vreo câteva. Deodată, dintr-un tufiş, sări drept în faţa ei un lup viclean!
— Unde mergi, fetiţo? o întrebă el mieros.
— Mă... mă duc la bunicuţa mea, la casa aflată în păduricea de brazi, îi răspunse Scufiţa-Roşie, speriată. Îi duc cozonac şi o sticlă cu vin, să mai prindă puteri. Că e cam bolnavă, sărăcuţa...
Fără să mai piardă timpul, lupul o apucă pe o scurtătură şi, nu după multă vreme, se înfiinţă la casa bunicii. Bătu la uşă şi, după ce îşi prefăcu glasul cât să semene cu cel al nepoatei, spuse:
— Bunico, sunt Scufiţa-Roşie, nepoţica ta, şi ţi-am adus un cozonac şi o sticlă cu vin!
— Trage zăvorul şi intră, draga mea! îi răspunse bătrânica.
Când îl văzu pe lup în casă, bunica sări cât putu de repede din pat şi se ascunse în dulap.
Lupul nu pierdu vremea... Îşi puse pe cap scufia de noapte a bunicii, pe nas ochelarii ei, şi se urcă în pat. Apoi se acoperi cu plapuma şi se puse pe aşteptat. Nu trecu mult şi la uşa casei bătu Scufiţa-Roşie.
— Trage zăvorul şi intră, draga mea! spuse lupul, prefăcându-şi glasul în aşa fel încât să semene cu cel al bunicii.
Scufiţa-Roşie se uită tare mirată la bunică şi întrebă:
— Vai bunico, dar de ce ai ochii şi urechile atât de mari?
— Ca să te văd şi să te aud mai bine, nepoţică dragă! îi răspunse lupul.
— Dar, bunico, de ce ai gura atât de mare? întrebă fetiţa.
— Ca să te pot înghiţi mai bine! răcni lupul, sărind din pat.
Scufiţa-Roşie ţipă înfricoşată, luând-o la fugă ca să scape de lupul cel hapsân.
Un tăietor de lemne, aflat prin preajmă, auzi ţipetele fetiţei şi veni într-un suflet. Ameninţându-l cu toporul, omul îl goni pe lup. Apoi, cu ajutorul Scufiţei-Roşii, o scoase pe bunică din dulapul în care se ascunsese.
Bunica şi nepoata îi mulţumiră din suflet tăietorului de lemne că le scăpase de lupul cel flămând, iar fetiţa adăugă:
— Îmi pare aşa de rău că n-am ascultat sfaturile mamei! Dar altă dată n-o să mă mai abat de la drum şi nici n-o să mai intru în vorbă cu necunoscuţii!
— Şi, te rog, nu uita: nu zăbovi pe drum la vorbă cu necunoscuţii şi nu te abate de la cărare! o povăţui mama, la plecare.
Fetiţa însă uită repede sfaturile mamei.
Se gândi să-i ducă bunicii nişte flori, aşa că se abătu din drum ca să culeagă vreo câteva. Deodată, dintr-un tufiş, sări drept în faţa ei un lup viclean!
— Unde mergi, fetiţo? o întrebă el mieros.
— Mă... mă duc la bunicuţa mea, la casa aflată în păduricea de brazi, îi răspunse Scufiţa-Roşie, speriată. Îi duc cozonac şi o sticlă cu vin, să mai prindă puteri. Că e cam bolnavă, sărăcuţa...
Fără să mai piardă timpul, lupul o apucă pe o scurtătură şi, nu după multă vreme, se înfiinţă la casa bunicii. Bătu la uşă şi, după ce îşi prefăcu glasul cât să semene cu cel al nepoatei, spuse:
— Bunico, sunt Scufiţa-Roşie, nepoţica ta, şi ţi-am adus un cozonac şi o sticlă cu vin!
— Trage zăvorul şi intră, draga mea! îi răspunse bătrânica.
Când îl văzu pe lup în casă, bunica sări cât putu de repede din pat şi se ascunse în dulap.
Lupul nu pierdu vremea... Îşi puse pe cap scufia de noapte a bunicii, pe nas ochelarii ei, şi se urcă în pat. Apoi se acoperi cu plapuma şi se puse pe aşteptat. Nu trecu mult şi la uşa casei bătu Scufiţa-Roşie.
— Trage zăvorul şi intră, draga mea! spuse lupul, prefăcându-şi glasul în aşa fel încât să semene cu cel al bunicii.
Scufiţa-Roşie se uită tare mirată la bunică şi întrebă:
— Vai bunico, dar de ce ai ochii şi urechile atât de mari?
— Ca să te văd şi să te aud mai bine, nepoţică dragă! îi răspunse lupul.
— Dar, bunico, de ce ai gura atât de mare? întrebă fetiţa.
— Ca să te pot înghiţi mai bine! răcni lupul, sărind din pat.
Scufiţa-Roşie ţipă înfricoşată, luând-o la fugă ca să scape de lupul cel hapsân.
Un tăietor de lemne, aflat prin preajmă, auzi ţipetele fetiţei şi veni într-un suflet. Ameninţându-l cu toporul, omul îl goni pe lup. Apoi, cu ajutorul Scufiţei-Roşii, o scoase pe bunică din dulapul în care se ascunsese.
Bunica şi nepoata îi mulţumiră din suflet tăietorului de lemne că le scăpase de lupul cel flămând, iar fetiţa adăugă:
— Îmi pare aşa de rău că n-am ascultat sfaturile mamei! Dar altă dată n-o să mă mai abat de la drum şi nici n-o să mai intru în vorbă cu necunoscuţii!
Sfârșit
