Rățoiul cel urât - poveste scurtă de adormit copii
Citește online povestea cu animale în română "Rățoiul cel urât", o poveste scurtă pentru copii de 3, 4, 5, și 6 ani. Citește basmul "Rățoiul cel urât" în care este vorba despre o rață care a scos patru bobocei, iar unul dintre ei era foarte urât. Toate păsările și animalele râdeau de el și chiar rățoiul l-a gonit din ogradă. O poveste în care rățoiul realizează că este de fapt o lebădă.
Citește și povestea originală scrisă de Hans Christian Andersen
Citește și povestea originală scrisă de Hans Christian Andersen
Citește povestea scurtă "Rățoiul cel urât"
A fost odată o raţă care s-a aşezat pe patru ouă, ca să le clocească.
Venindu-le vremea, ouăle crăpară unul după altul şi din trei dintre ele se iviră căpşoarele şi mai apoi trupuşoarele pufoase şi galbene a trei boboci. Dintr-al patrulea ou însă, ieşi un boboc mare, cam urâţel şi cu puf cenuşiu, pe care răţoiul nu-l plăcu de la bun început:
- Nu vreau să-l mai văd pe urâtul ăsta în familia mea! spuse el.
Zicând asta, se repezi cu ciocul la el şi-l goni din cuibar.
Din nefericire pentru bietul boboc, nici celelalte vieţuitoare din gospodărie nu-i arătară mai multă bunătate... Şi nu scăpau niciun prilej să râdă pe seama urâţeniei lui. Aşa că bobocul cel urât o luă, lipa-lipa, către iazul din apropiere. Se simţea nespus de singur şi îşi petrecu noaptea dormind în iarba înaltă de la marginea iazului.
A doua zi, nişte boboci răi şi obraznici dădură peste el. Se tăvăliră de râs la vederea lui, şi-i ziseră:
— Boboc urât, să pleci de îndată de pe iazul nostru!
Răţoiul cel urât o luă din nou din loc, necăjit că toţi îl alungau. Aşa ajunse la o casă unde locuiau o găină şi o pisică.
— Ia zi, poţi să faci ouă? îl luă la rost găina.
— Dar şoareci ştii să prinzi? se luă de el şi pisica.
Şi, cum de fiecare dată bobocul răspunsese „nu", găina şi pisica îl goniră şi ele.
Bobocul cel urât se simţea tare nefericit şi căuta să se ferească din calea celorlalte animale, ascunzându-se în pădure. Odată cu venirea iernii şi a îngheţului, răţoiul se aciuă în trunchiul găunos al unui copac. Spre norocul lui, îl găsi un copil de ţăran, care-l luă şi-l duse acasă. Vreme de câteva săptămâni, răţoiul cel urât se simţi în siguranţă. Curând însă, feciorului de ţăran îi căşună pe el, prinzând a-l alerga prin gospodărie şi a-l chinui mai tot timpul. Aşa că, de îndată ce i se ivi prilejul, răţoiul fugi şi de aici. Între timp sosi primăvara, iar el îşi găsi adăpost pe malul unui lac. Şi, într-o bună zi, când apele lacului se arătau liniştite şi limpezi, bobocul apucă să-şi vadă noua înfăţişare. Nu mică i-a fost mirarea să vadă că făcuse un gât lung, mlădios şi acoperit cu pene albe, căpătând şi două aripi uriaşe, tot albe. Iar când bătu din aripi, prinse de îndată să zboare!
Apoi se lăsă lin pe apă şi nu se mai sătura să se admire în oglinda lacului. Din văzduh coborâră lângă el trei păsări mari şi frumoase, cum nu mai văzuse vreodată, care-i grăiră:
— Măi, măi, măi, dar ce lebădă frumoasă eşti! Haide, vino şi tu cu noi!
Astfel pricepu că nu mai era un boboc urât, şi în niciun caz de raţă.
— Sunt o lebădă! Mă rog... un lebădoi! strigă el cu mare bucurie în glas.
Iar din ziua aceea nici că se mai simţi urât, singur şi nedorit de nimeni!
Venindu-le vremea, ouăle crăpară unul după altul şi din trei dintre ele se iviră căpşoarele şi mai apoi trupuşoarele pufoase şi galbene a trei boboci. Dintr-al patrulea ou însă, ieşi un boboc mare, cam urâţel şi cu puf cenuşiu, pe care răţoiul nu-l plăcu de la bun început:
- Nu vreau să-l mai văd pe urâtul ăsta în familia mea! spuse el.
Zicând asta, se repezi cu ciocul la el şi-l goni din cuibar.
Din nefericire pentru bietul boboc, nici celelalte vieţuitoare din gospodărie nu-i arătară mai multă bunătate... Şi nu scăpau niciun prilej să râdă pe seama urâţeniei lui. Aşa că bobocul cel urât o luă, lipa-lipa, către iazul din apropiere. Se simţea nespus de singur şi îşi petrecu noaptea dormind în iarba înaltă de la marginea iazului.
A doua zi, nişte boboci răi şi obraznici dădură peste el. Se tăvăliră de râs la vederea lui, şi-i ziseră:
— Boboc urât, să pleci de îndată de pe iazul nostru!
Răţoiul cel urât o luă din nou din loc, necăjit că toţi îl alungau. Aşa ajunse la o casă unde locuiau o găină şi o pisică.
— Ia zi, poţi să faci ouă? îl luă la rost găina.
— Dar şoareci ştii să prinzi? se luă de el şi pisica.
Şi, cum de fiecare dată bobocul răspunsese „nu", găina şi pisica îl goniră şi ele.
Bobocul cel urât se simţea tare nefericit şi căuta să se ferească din calea celorlalte animale, ascunzându-se în pădure. Odată cu venirea iernii şi a îngheţului, răţoiul se aciuă în trunchiul găunos al unui copac. Spre norocul lui, îl găsi un copil de ţăran, care-l luă şi-l duse acasă. Vreme de câteva săptămâni, răţoiul cel urât se simţi în siguranţă. Curând însă, feciorului de ţăran îi căşună pe el, prinzând a-l alerga prin gospodărie şi a-l chinui mai tot timpul. Aşa că, de îndată ce i se ivi prilejul, răţoiul fugi şi de aici. Între timp sosi primăvara, iar el îşi găsi adăpost pe malul unui lac. Şi, într-o bună zi, când apele lacului se arătau liniştite şi limpezi, bobocul apucă să-şi vadă noua înfăţişare. Nu mică i-a fost mirarea să vadă că făcuse un gât lung, mlădios şi acoperit cu pene albe, căpătând şi două aripi uriaşe, tot albe. Iar când bătu din aripi, prinse de îndată să zboare!
Apoi se lăsă lin pe apă şi nu se mai sătura să se admire în oglinda lacului. Din văzduh coborâră lângă el trei păsări mari şi frumoase, cum nu mai văzuse vreodată, care-i grăiră:
— Măi, măi, măi, dar ce lebădă frumoasă eşti! Haide, vino şi tu cu noi!
Astfel pricepu că nu mai era un boboc urât, şi în niciun caz de raţă.
— Sunt o lebădă! Mă rog... un lebădoi! strigă el cu mare bucurie în glas.
Iar din ziua aceea nici că se mai simţi urât, singur şi nedorit de nimeni!
Sfârșit
