Povestea "Heidi, fetița munților" - capitolul 9 "O bunică"
Citește capitolul 9 "O bunică" al poveștii "Heidi, fetița munților" în care sosește doamna Sesemann, bunica Clarei. Toți servitorii sunt speriați de venirea ei, iar Hei este sfătuită să rămână în camera ei, deoarece aceasta va dori să vorbească întâi cu nepoata sa Clara. Hei stătea pe patul ei din cameră și repeta ce avea să-i spună doamnei Sesemann. Nu duru mult și Heidi fu chemată în salon pentru a o cunoaște. Spre surprinderea ei, bătrâna se purtă foarte frumos cu ea și chiar o sfătui să-i spună bunica. Îi află numele și deși domnișoara Rottenmeier îi spuse că i-au ales un nume care poate fi rostit în prezența oricui, doamna Sesemann insistă să-i spună pe numele ei real, Heidi.
Citește "O bunică" - capitolul 9 din povestea Heidi, fetița munților
Capitolul IX. O BUNICĂ
Judecând după pregătirile din seara aceea și din ziua următoare, oricine ar fi putut să-și dea seama că bunica era așteptată cu toată cinstea cuvenită și că ea va avea un cuvânt greu de spus în această casă. Tinette își puse numaidecât o bonețică albă ca laptele, iar Sebastian avu grijă ca peste tot să fie cât mai multe scaune, astfel încât doamna Sesemann să se poată așeza oriunde i-ar face plăcere.
Domnișoara Rottenmeier controlă cameră după cameră, să vadă dacă totul era în ordine, având grijă în acest timp să stea cât mai țeapănă, spre a-i face pe toți să înțeleagă că dacă în casă venea o stăpână nouă, domnia ei nu s-a încheiat.
În sfârșit, se auzi uruitul roților și, în clipa următoare, trăsura se opri în fața casei. Sebastian și Tinette coborâră iute să ia bagajele. Domnișoara Rottenmeier îi urmă țanțoșă, cu pas domol, s-o primească pe doamna Sesemann.
Heidi primise poruncă să aștepte în camera ei până va fi chemată, căci, fără îndoială, doamna Sesemann va dori mai întâi să rămână câteva clipe singură cu nepoata ei. Heidi se așeză pe marginea patului și se apucă să repete în gând cum să-i vorbească bunicii. Dar iată că nu-i fu dat să aștepte prea mult și în pragul ușii apăru Tinette, care-i spuse cu vocea ei uricioasă:
- Coborâți în sala de studii.
Bunica o întâmpină cu glas prietenos:
- Vino mai aproape, copila mea, să te pot vedea mai bine.
- Bună ziua, stimată doamnă, îi spuse Heidi, respectuoasă.
- Nu, nu, fetițo, mie să nu-mi spui așa, mie să-mi spui simplu: bunico. Pentru copiii mei vreau să rămân întotdeauna aceeași bunică.
Heidi se uită cu atâta admirație la bunica asta atât de blajină, care o făcu să se simtă numaidecât în largul ei. Nu se mai sătura privind chipul frumos, împodobit de un păr alb minunat, ce se revărsa de sub pălărioara de mătase neagră.
- Cum te cheamă ? o întrebă ea.
- Heidi, răspunse copila, dar trebuie să mă cheme și Adelheid și să am mereu grijă să răspund la acest nume.
Se simțea puțin vinovată, uitând uneori că de fapt acesta era numele ei adevărat și astfel se întâmpla să nu răspundă pe loc la chemările domnișoarei Rottenmeier.
Aceasta tocmai intra pe ușă și, auzind despre ce-i vorba, îi spuse doamnei Sesemann:
- A trebuit să-i dăm un nume care, de bine, de rău, să poată fi rostit de față cu toată lumea, chiar dacă ar fi fost vorba numai de servitori...
- Dacă un copil are un nume al său, nu văd nici un motiv să i se dea un altul, o întrerupse bătrâna.
Domnișoara Rottenmeier se arătă foarte mâhnită, auzind-o pe bunică cum îi spune fetiței pe numele de răsfăț și cum îi permite să o numească simplu ”bunică”. Bătrâna însă avea părerile ei și nimeni n-ar fi fost în stare s-o facă să și le schimbe. În ciuda vârstei, era vioaie și avea o minte foarte ageră, astfel că nimic nu-i scăpă din ceea ce se petrecea în casă.
După câteva zile, bunica o chemă pe Heidi în camera ei. Îi arătă un teanc de cărți, iar fetița se apucă să le răsfoiască. Rămase mută de admirație în fața pozelor atât de frumoase. Deodată, ochii i se umeziră de lacrimi. Văzuse o poză cu un câmp frumos, pe care păștea o turmă de vite, iar în mijlocul turmei se afla păstorul, sprijinit în toiag.
Bunica o luă de mână cu gingășie și-i spuse:
- Hai, nu mai plânge fetița mea. Poza asta ți-a amintit, desigur, ceva ce te face să suferi, nu-i așa ? Uite, vezi, sub ea e scrisă o poveste frumoasă. Dacă vrei, ți-o povestesc. Și mai sunt și altele în cartea asta, și tot atât de frumoase. Hai șterge-ți lacrimile și nu mai plânge.
În scurt timp, Heidi încetă să mai plângă.
- Spune-mi, te rog, o întrebă apoi bunica, cum stai tu cu învățătura ? Ai învățat să citești ?
- Oh, nu, răspunse Heidi suspinând; și știu prea bine că nici nu sunt în stare să învăț.
- Dar de ce, fetițo ?
- Pentru că e tare greu. Cititul nu se poate învăța, așa mi-a spus Peter; el încearcă mereu, dar degeaba...
- Ascultă, Heidi, o liniști bunica, până azi n-ai învățat să citești fiindcă l-ai crezut pe Peter, acum însă te rog să mă crezi pe mine și ai să vezi ce repede ai să înveți să citești poveștile astea minunate. Numai în felul ăsta ai putea să afli ce s-a întâmplat cu păstorul și cu turma lui. Nu crezi că am dreptate, fetițo ?
- Ba da, răspunse Heidi. Aș vrea să învăț să citesc.
- Foarte bine, copila mea, cu puțină voință o să meargă totul.
Dorul de casă creștea mereu în inima fetiței. Nici poftă de mâncare nu mai avea și, din zi în zi, era tot mai palidă. Adeseori, seara, nu putea să adoarmă decât foarte, foarte târziu, căci, de îndată ce se culca, pe dinaintea ochilor începeau să i se perinde munții, iar când, în sfârșit, izbutea să adoarmă, îi apărea în vis creasta ghețarului aprins de flăcările amurgului. Dimineața se trezea gata să dea fuga în fața cabanei, dar mare îi era dezamăgirea când își dădea seama că se afla în patul ei alb din Frankfurt. Atunci își ascundea capul sub pernă, cuprinsă de un plâns sfâșietor.
Bunica o simți cât este de abătută, o chemă într-o dimineață în camera ei și o întrebă, cu duioșie, de ce e necăjită. Heidi nu voia să pară o ființă nerecunoscătoare în ochii acestei bunici atât de blajine și de cumsecade, de aceea îi răspunse cu tristețe în glas:
- Nu pot să vă spun...
- Dar Clarei n-ai putea să-i spui ? întrebă bătrâna cu blândețe.
- Nu, nici ei, mărturisi Heidi fără șovăire.
Bunica își dădu seama cât e de nefericită și i se făcu milă de ea.
La o săptămână după aceea, preceptorul ceru să fie primit de doamna Sesemann. Aceasta îl pofti să ia loc și, după obișnuitele cuvinte de bun venit, îl întrebă:
- Ce s-a întâmplat ? Sper că nu aveți vești proaste !
- Dimpotrivă, răspunse vesel preceptorul, s-a petrecut un lucru la care nu mă mai așteptam... un adevărat miracol.
- Nu cumva Heidi a învățat să citească ? spuse bătrâna într-o doară.
- Întocmai ! izbucni preceptorul cu însuflețire. Văzând că nu-i chip să țină minte literele, m-am gândit s-o învăț cu alte mijloace, mai simple, și iată că aproape peste noapte acest copil a învățat să citească așa cum n-a izbutit niciodată să citească un începător. Interesant este că dumneavoastră v-ați dat seama numaidecât că este capabilă să învețe.
- Deci ne putem bucura de două lucruri, spuse zâmbind doamna Sesemann, dorința ei de învățătură și faptul că a provocat apariția unei noi metode de predare.
Seara, la cină, când se așeză la masă, Heidi văzu în fața tacâmului ei cartea care-i plăcuse atât de mult atunci când sosise bunica. Se uită întrebător la aceasta, iar bătrâna se grăbi să-i spună:
- Da, fetițo, e a ta.
- De tot ? întrebă Heidi, roșie în obraji de bucurie. Și pot s-o iau cu mine când o să plec ?
- Da, încuviință bunica, iar de mâine începem s-o citim amândouă.
- Tu însă n-ai să pleci, nu-i așa ? se amestecă în vorbă Clara. După plecarea bunicii, rămâi cu mine și ai să vezi ce bine are să fie.
Seară de seară, după cină, bunica o ruga pe Heidi să-i citească o poveste. Fetița citea cu multă ușurință, iar bunica îi dădea tot felul de lămuriri. Zilele treceau cu repeziciune și iată că sosi și clipa când bunica începu să vorbească de apropiata sa plecare.
- Pentru că e tare greu. Cititul nu se poate învăța, așa mi-a spus Peter; el încearcă mereu, dar degeaba...
- Ascultă, Heidi, o liniști bunica, până azi n-ai învățat să citești fiindcă l-ai crezut pe Peter, acum însă te rog să mă crezi pe mine și ai să vezi ce repede ai să înveți să citești poveștile astea minunate. Numai în felul ăsta ai putea să afli ce s-a întâmplat cu păstorul și cu turma lui. Nu crezi că am dreptate, fetițo ?
- Ba da, răspunse Heidi. Aș vrea să învăț să citesc.
- Foarte bine, copila mea, cu puțină voință o să meargă totul.
Dorul de casă creștea mereu în inima fetiței. Nici poftă de mâncare nu mai avea și, din zi în zi, era tot mai palidă. Adeseori, seara, nu putea să adoarmă decât foarte, foarte târziu, căci, de îndată ce se culca, pe dinaintea ochilor începeau să i se perinde munții, iar când, în sfârșit, izbutea să adoarmă, îi apărea în vis creasta ghețarului aprins de flăcările amurgului. Dimineața se trezea gata să dea fuga în fața cabanei, dar mare îi era dezamăgirea când își dădea seama că se afla în patul ei alb din Frankfurt. Atunci își ascundea capul sub pernă, cuprinsă de un plâns sfâșietor.
Bunica o simți cât este de abătută, o chemă într-o dimineață în camera ei și o întrebă, cu duioșie, de ce e necăjită. Heidi nu voia să pară o ființă nerecunoscătoare în ochii acestei bunici atât de blajine și de cumsecade, de aceea îi răspunse cu tristețe în glas:
- Nu pot să vă spun...
- Dar Clarei n-ai putea să-i spui ? întrebă bătrâna cu blândețe.
- Nu, nici ei, mărturisi Heidi fără șovăire.
Bunica își dădu seama cât e de nefericită și i se făcu milă de ea.
La o săptămână după aceea, preceptorul ceru să fie primit de doamna Sesemann. Aceasta îl pofti să ia loc și, după obișnuitele cuvinte de bun venit, îl întrebă:
- Ce s-a întâmplat ? Sper că nu aveți vești proaste !
- Dimpotrivă, răspunse vesel preceptorul, s-a petrecut un lucru la care nu mă mai așteptam... un adevărat miracol.
- Nu cumva Heidi a învățat să citească ? spuse bătrâna într-o doară.
- Întocmai ! izbucni preceptorul cu însuflețire. Văzând că nu-i chip să țină minte literele, m-am gândit s-o învăț cu alte mijloace, mai simple, și iată că aproape peste noapte acest copil a învățat să citească așa cum n-a izbutit niciodată să citească un începător. Interesant este că dumneavoastră v-ați dat seama numaidecât că este capabilă să învețe.
- Deci ne putem bucura de două lucruri, spuse zâmbind doamna Sesemann, dorința ei de învățătură și faptul că a provocat apariția unei noi metode de predare.
Seara, la cină, când se așeză la masă, Heidi văzu în fața tacâmului ei cartea care-i plăcuse atât de mult atunci când sosise bunica. Se uită întrebător la aceasta, iar bătrâna se grăbi să-i spună:
- Da, fetițo, e a ta.
- De tot ? întrebă Heidi, roșie în obraji de bucurie. Și pot s-o iau cu mine când o să plec ?
- Da, încuviință bunica, iar de mâine începem s-o citim amândouă.
- Tu însă n-ai să pleci, nu-i așa ? se amestecă în vorbă Clara. După plecarea bunicii, rămâi cu mine și ai să vezi ce bine are să fie.
Seară de seară, după cină, bunica o ruga pe Heidi să-i citească o poveste. Fetița citea cu multă ușurință, iar bunica îi dădea tot felul de lămuriri. Zilele treceau cu repeziciune și iată că sosi și clipa când bunica începu să vorbească de apropiata sa plecare.
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
