Muc cel Mic - povestea pe scurt
Citește povestea "Muc cel Mic" în varianta scurtă. Citește basmul "Muc cel Mic"scris de Wilhelm Hauff despre un om căruia i se spunea Muc cel Mic, deoarece avea în înfățișare ciudată și nu măsura în înălțime mai mult de câteva picioare. Trupul lui Muc era plăpând, ca o așchie, purta un cap mare, mare de tot, înfășurat într-un turban și mai mare. Când a murit tatăl său, rudele i-au spus să plece de acasă și să-și găsească singur norocul, iar Muc a luat hainele tatălui său și a plecat în lume. El a trecut prin numeroase peripeții, iar la final a ajuns un om mai înțelept și demn de toată lauda.
Citește și varianta completă a poveștii Muc cel Mic.
Citește și varianta completă a poveștii Muc cel Mic.
Citește povestea "Muc cel Mic" pe scurt
Pe vremea când eram copil, trăia în orașul meu, Nicheea, un om căruia i se zicea Muc cel Mic. Avea o înfățișare tare ciudată. Știți cum arăta? Deși era un flăcău bătrân, nu măsura în înălțime mai mult de câteva picioare, iar trupul lui cel mic și plăpând, ca o așchie, purta un cap mare, mare de tot, înfășurat într-un turban și mai mare. Era îmbrăcat de tot hazul, cu o fărâmă de feregea, de sub care se zăreau niște șalvari largi, încinși cu un brâu lat, iar în brâu era înfipt un hanger atât de lung, că anevoie îți puteai da seama dacă Muc își poartă hangerul sau hangerul îl poartă pe el. Mergea târându-și picioarele din pricina imineilor uriași și-mi stârnea o poftă nebună de șotii omulețul acesta încălțat cu două bărcuțe.
N-am să-l uit pe Muc cel mic cât voi trăi poate și fiindcă, din pricina lui, am mâncat o dată de la tata o bătaie soră cu moartea. Apoi, ca lecția să fie deplină, tata mi-a istorisit povestea micului Muc, care era copilul unui om de vază din Nicheea. Avusese bietul de el o copilărie tare tristă din pricina înfățișării lui atât de ciudate. Tată-său nu-l prea băgase în seamă, iar când bătrânul murise, neamurile îl goniseră pe băiat, îndemnându-l să-și caute norocul în lumea largă. O singură rugăminte avusese înainte să plece (și ea îi fusese împlinită).
Ceruse hainele tatălui său și plecase în lume îmbrăcat în straiele acestea uriașe, purtate de Mucrah, ce fusese om voinic și înalt. Le retezase Muc pe la poale, dar de strâmtat uitase să le strâmteze.
Plecând de-acasă, a treia zi, istovit de mers, amărât și flămând, zări în depărtare o cetate cu minarete și steaguri colorate, așa că-și adună toate puterile s-ajungă la porțile ei. Dar odată ajuns nicio ușă nu i se deschise și nimeni nu-l îmbiă. În fața unei case zări o bătrână care-și chema cu glas cântat, de la fereastră, pisicuțele și câinii să vină la masă, așa că Muc își luă inima în dinți și păși în urma animalelor ce se-ndreptau glonț spre bucătărie.
- Ce cauți aici? îl întrebă femeia mirată să-l descopere în alaiul musafirilor.
- Ai chemat pe toată lumea la masă și fiindcă sunt tare flămând am venit și eu.
Bătrâna amuzată îl primi, iar apoi înduioșată de trista poveste a omulețului îl întrebă dacă nu vrea se rămână în slujba ei. Muc cel mic se învoi pe dată să rămână slugă la cucoana Aharți. O vreme lucrurile au mers bine, dar apoi pisicile au devenit tot mai zvăpăiate, făcând tot soiul de stricăciuni ce-aveau s-o supere pe stăpână. Vina cădea pe micul Muc și degeaba încerca el să se dezvinovățească. Tot mai mâhnit, micul Muc hotărî că trebuie să-și părăsească slujba, dar neprimind simbria promisă. Înțelese că avea să și-o ia singur. În casa bătrânei era o cămară mereu încuiată. Nu cumva bătrâna ascundea acolo vreo comoară? Într-o bună zi, un cățeluș, vitregit, care-l îndrăgise pe Muc pentru bunătatea lui, îi arătă drumul până la încăperea aceea. Nici urmă însă de bani. Ochii i se opriră asupra unor conduri uriași, tocmai buni să-i înlocuiască imineii, făcuți ferfeniță. Mai luă cu el și un toiegel cu măciulia ca un cap de leu să-i fie tovarăș de drum. Apoi o zbughi mâncând pământul de frica bătrânei. Nu mică-i fu mirarea când înțelese pe ce conduri pusese mâna, căci nu mergea ci zbura cu aceste încălțări, de bună seamă vrăjite, ca să nu mai vorbim de toiegelul cu cap de leu în state să vestească unde sunt toate comorile din pământ. Puse la încercare puterea condurilor și, când izbuti în sfârșit să se învârtească precum o sfârlează, se înălță într-o clipă în văzduh. Așa se trezi Muc într-o piață cu tot soiul de tarabe în jurul cărora forfotea o mulțime pestriță. Se duse la păzitorul robilor spunându-i că ar dori să intre în slujba împăratului ca ștafetă, dar acesta privi cu mare neîncredere pe omulețul cel caraghios cu picioarele de o șchioapă. Până la urmă fu oprit la curte, căci împăratul, care aflase de neobișnuitul omuleț, spera să se distreze pe socoteala piticului, la întrecerea dintre alergători. Muc fu întrecut la început, dar apoi, spre marea mirare a spectatorilor, omulețul cu picioarele cât o șchioapă ieși învingător. Așa deveni Muc ștafeta de frunte a împăratului. Avea mare trecere la împărat căci îi îndeplinea toate poruncile și mai ales pe cele de taină. Numai că ceilalți slujitori nu-l vedeau cu ochi buni. Micul Muc nu băgă în seamă aceste uneltiri, ba se gândi, amintindu-și de toiegel c-ar putea să găsească o comoară, pe care s-o împartă curtenilor pentru ca ei să-l îndrăgească. Într-o seară plimbându-se prin grădina palatului, ajunse într-un colț îndepărtat și deodată simți că toiegelul îi saltă în mână ciocănind de trei ori în pământ semn că nimerise chiar peste aur. Comoara îi dădu mult de furcă pentru că Muc avea brațe tare firave iar cazmaua era mare și grea. În sfârșit găsi o oală plină cu galbeni, dar neputând s-o ridice își umplu straiele cu bănuții de aur. Noroc de conduri, căci altfel n-ar fi putut să facă niciun pas sub povara de aur.
N-am să-l uit pe Muc cel mic cât voi trăi poate și fiindcă, din pricina lui, am mâncat o dată de la tata o bătaie soră cu moartea. Apoi, ca lecția să fie deplină, tata mi-a istorisit povestea micului Muc, care era copilul unui om de vază din Nicheea. Avusese bietul de el o copilărie tare tristă din pricina înfățișării lui atât de ciudate. Tată-său nu-l prea băgase în seamă, iar când bătrânul murise, neamurile îl goniseră pe băiat, îndemnându-l să-și caute norocul în lumea largă. O singură rugăminte avusese înainte să plece (și ea îi fusese împlinită).
Ceruse hainele tatălui său și plecase în lume îmbrăcat în straiele acestea uriașe, purtate de Mucrah, ce fusese om voinic și înalt. Le retezase Muc pe la poale, dar de strâmtat uitase să le strâmteze.
Plecând de-acasă, a treia zi, istovit de mers, amărât și flămând, zări în depărtare o cetate cu minarete și steaguri colorate, așa că-și adună toate puterile s-ajungă la porțile ei. Dar odată ajuns nicio ușă nu i se deschise și nimeni nu-l îmbiă. În fața unei case zări o bătrână care-și chema cu glas cântat, de la fereastră, pisicuțele și câinii să vină la masă, așa că Muc își luă inima în dinți și păși în urma animalelor ce se-ndreptau glonț spre bucătărie.
- Ce cauți aici? îl întrebă femeia mirată să-l descopere în alaiul musafirilor.
- Ai chemat pe toată lumea la masă și fiindcă sunt tare flămând am venit și eu.
Bătrâna amuzată îl primi, iar apoi înduioșată de trista poveste a omulețului îl întrebă dacă nu vrea se rămână în slujba ei. Muc cel mic se învoi pe dată să rămână slugă la cucoana Aharți. O vreme lucrurile au mers bine, dar apoi pisicile au devenit tot mai zvăpăiate, făcând tot soiul de stricăciuni ce-aveau s-o supere pe stăpână. Vina cădea pe micul Muc și degeaba încerca el să se dezvinovățească. Tot mai mâhnit, micul Muc hotărî că trebuie să-și părăsească slujba, dar neprimind simbria promisă. Înțelese că avea să și-o ia singur. În casa bătrânei era o cămară mereu încuiată. Nu cumva bătrâna ascundea acolo vreo comoară? Într-o bună zi, un cățeluș, vitregit, care-l îndrăgise pe Muc pentru bunătatea lui, îi arătă drumul până la încăperea aceea. Nici urmă însă de bani. Ochii i se opriră asupra unor conduri uriași, tocmai buni să-i înlocuiască imineii, făcuți ferfeniță. Mai luă cu el și un toiegel cu măciulia ca un cap de leu să-i fie tovarăș de drum. Apoi o zbughi mâncând pământul de frica bătrânei. Nu mică-i fu mirarea când înțelese pe ce conduri pusese mâna, căci nu mergea ci zbura cu aceste încălțări, de bună seamă vrăjite, ca să nu mai vorbim de toiegelul cu cap de leu în state să vestească unde sunt toate comorile din pământ. Puse la încercare puterea condurilor și, când izbuti în sfârșit să se învârtească precum o sfârlează, se înălță într-o clipă în văzduh. Așa se trezi Muc într-o piață cu tot soiul de tarabe în jurul cărora forfotea o mulțime pestriță. Se duse la păzitorul robilor spunându-i că ar dori să intre în slujba împăratului ca ștafetă, dar acesta privi cu mare neîncredere pe omulețul cel caraghios cu picioarele de o șchioapă. Până la urmă fu oprit la curte, căci împăratul, care aflase de neobișnuitul omuleț, spera să se distreze pe socoteala piticului, la întrecerea dintre alergători. Muc fu întrecut la început, dar apoi, spre marea mirare a spectatorilor, omulețul cu picioarele cât o șchioapă ieși învingător. Așa deveni Muc ștafeta de frunte a împăratului. Avea mare trecere la împărat căci îi îndeplinea toate poruncile și mai ales pe cele de taină. Numai că ceilalți slujitori nu-l vedeau cu ochi buni. Micul Muc nu băgă în seamă aceste uneltiri, ba se gândi, amintindu-și de toiegel c-ar putea să găsească o comoară, pe care s-o împartă curtenilor pentru ca ei să-l îndrăgească. Într-o seară plimbându-se prin grădina palatului, ajunse într-un colț îndepărtat și deodată simți că toiegelul îi saltă în mână ciocănind de trei ori în pământ semn că nimerise chiar peste aur. Comoara îi dădu mult de furcă pentru că Muc avea brațe tare firave iar cazmaua era mare și grea. În sfârșit găsi o oală plină cu galbeni, dar neputând s-o ridice își umplu straiele cu bănuții de aur. Noroc de conduri, căci altfel n-ar fi putut să facă niciun pas sub povara de aur.
Numai că Muc greșea tare când se gândea că prietenii adevărați se dobândesc cu aur. Dușmanul lui cel mai aprig nu era altul decât vistiernicul Arhaz, căci el îl socotea nici mai mult nici mai puțin decât un hoț ce dăduse iama în visteria împărătească. În urma acestor uneltiri, micul Muc fu ferecat în lanțuri și zvârlit în turn, iar vistiernicul își duse acasă aurul din oală; nu spusese nimănui că pe fundul oalei cu galbeni se afla un răvaș în care Sadi-împărat arăta că îngropase o parte din visteria sa când vrășmașul năvălise în țară.
În temniță, Muc cel mic se gândea cum să scape. Trimise vorbă împăratului că-l roagă să-i îngăduie o întâlnire și-i dezvălui însușirile acelui baston vestitor de comori, cerându-i în schimb viața și libertatea. Sătul de temniță, Muc îi mărturisi împăratului că tot meșteșugul stătea în condurii năzdrăvani, fără să-i spună cum trebuie folosiți. Împăratul îi încălță și începu pe dată să gonească, dar necunoscând taina opririi lor alergă până căzu la pământ fără simțire. Mânios când își veni în fire, îl alungă pe Muc din țara lui, oprindu-i toiegelul și condurii pe care-i încuie în visterie.
Mai sărac ca oricând, Muc porni la drum blestemându-și prostia și nepriceperea la oameni. După ce merse vreme de opt ceasuri, ieși din împărăția unde suferise atâta și ajunse într-o pădure. Istovit și copleșit de mâhnire, chinuit de gânduri negre, Muc adormi. Când se trezi, foamea îi dădea ghes, așa că începu să caute de-ale gurii. Chiar în pomul sub care adormise zări niște smochine frumoase. Așa că le mâncă în grabă, cu mare poftă. Dar când să-și potolească setea cu apa din pârâu se îngrozi văzându-și capul și așa uriaș pe trupul lui pirpiriu, împodobit de două urechi de măgar și de un nas gros și lung.
- Ăsta da noroc! Urechi de măgar! Așa-mi trebuie, că i-am dat norocului cu copita ca un măgar.
Mai târziu, foamea îl răzbi din nou așa că culese din nou câteva smochine că tot nu era altceva de mâncare. Când să vrea să-și ascundă urechile sub turban, descoperi cu uimire că lungile și clăpăugile podoabe îi dispăruseră ca prin farmec. Pricepu lesne cum s-au petrecut lucrurile. Așa că culese smochine din amândoi pomii și se-n-toarse în țara pe care o părăsise de curând. Își schimbă straiele și se așeză în cel dintâi târg ca un neguțător, așteptând să-și vândă marfa.
Veni marele bucătar care se minună de așa trufandale și cumpără pe dată pentru masa împăratului smochinele prea frumoase. La ospăț împăratul se bucură peste măsură în fața fructelor minunate și împărți tuturor mesenilor din smochinele aflate la mare cinste. Apoi înfulecă și el cu lăcomie și brusc începură să-i crească niște urechi uriașe, iar nasul i se lungise ajungându-i peste bărbie. Toți mesenii își dădură seama că poartă la rândul lor asemenea podoabe îngrozitoare. Toți vracii din lume fură chemați să afle leacul unei asemenea boli blestemate, dar degeaba.
Așa că Muc se puse pe treabă și vindecă pe un prinț. Împăratul îl invită în visterie să-l răsplătească, îndemnându-l să-și aleagă ce poftește din comorile lui, numai să-l scape de pacostea ce dăduse peste el. Muc luă condurii și toiegelul și-l osândi pe împărat să poarte toată viața urechi slute.
De atunci Muc își duse traiul singuratec pe meleagurile noastre. E supărat pe oameni dar a dobândit multă înțelepciune după câte a pătimit și, cu toată înfățișarea lui neobișnuită, e un om vrednic de laudă și nu de batjocură.
În temniță, Muc cel mic se gândea cum să scape. Trimise vorbă împăratului că-l roagă să-i îngăduie o întâlnire și-i dezvălui însușirile acelui baston vestitor de comori, cerându-i în schimb viața și libertatea. Sătul de temniță, Muc îi mărturisi împăratului că tot meșteșugul stătea în condurii năzdrăvani, fără să-i spună cum trebuie folosiți. Împăratul îi încălță și începu pe dată să gonească, dar necunoscând taina opririi lor alergă până căzu la pământ fără simțire. Mânios când își veni în fire, îl alungă pe Muc din țara lui, oprindu-i toiegelul și condurii pe care-i încuie în visterie.
Mai sărac ca oricând, Muc porni la drum blestemându-și prostia și nepriceperea la oameni. După ce merse vreme de opt ceasuri, ieși din împărăția unde suferise atâta și ajunse într-o pădure. Istovit și copleșit de mâhnire, chinuit de gânduri negre, Muc adormi. Când se trezi, foamea îi dădea ghes, așa că începu să caute de-ale gurii. Chiar în pomul sub care adormise zări niște smochine frumoase. Așa că le mâncă în grabă, cu mare poftă. Dar când să-și potolească setea cu apa din pârâu se îngrozi văzându-și capul și așa uriaș pe trupul lui pirpiriu, împodobit de două urechi de măgar și de un nas gros și lung.
- Ăsta da noroc! Urechi de măgar! Așa-mi trebuie, că i-am dat norocului cu copita ca un măgar.
Mai târziu, foamea îl răzbi din nou așa că culese din nou câteva smochine că tot nu era altceva de mâncare. Când să vrea să-și ascundă urechile sub turban, descoperi cu uimire că lungile și clăpăugile podoabe îi dispăruseră ca prin farmec. Pricepu lesne cum s-au petrecut lucrurile. Așa că culese smochine din amândoi pomii și se-n-toarse în țara pe care o părăsise de curând. Își schimbă straiele și se așeză în cel dintâi târg ca un neguțător, așteptând să-și vândă marfa.
Veni marele bucătar care se minună de așa trufandale și cumpără pe dată pentru masa împăratului smochinele prea frumoase. La ospăț împăratul se bucură peste măsură în fața fructelor minunate și împărți tuturor mesenilor din smochinele aflate la mare cinste. Apoi înfulecă și el cu lăcomie și brusc începură să-i crească niște urechi uriașe, iar nasul i se lungise ajungându-i peste bărbie. Toți mesenii își dădură seama că poartă la rândul lor asemenea podoabe îngrozitoare. Toți vracii din lume fură chemați să afle leacul unei asemenea boli blestemate, dar degeaba.
Așa că Muc se puse pe treabă și vindecă pe un prinț. Împăratul îl invită în visterie să-l răsplătească, îndemnându-l să-și aleagă ce poftește din comorile lui, numai să-l scape de pacostea ce dăduse peste el. Muc luă condurii și toiegelul și-l osândi pe împărat să poarte toată viața urechi slute.
De atunci Muc își duse traiul singuratec pe meleagurile noastre. E supărat pe oameni dar a dobândit multă înțelepciune după câte a pătimit și, cu toată înfățișarea lui neobișnuită, e un om vrednic de laudă și nu de batjocură.
Sfârșit
Povesti de: FRATII GRIMM - CREANGA - EMINESCU - SLAVICI - ANDERSEN - ISPIRESCU - DELAVRANCEA - FILIMON - TOLSTOI - GÂRLEANU - MITRU - PERRAULT
