Mi s-a terminat caietul de Mircea Sântimbreanu - poveste pentru copii
Citește textul "Mi s-a terminat caietul" din cartea "Recreația Mare" de Mircea Sântimbreanu, în care este vorba despre peripețiile unui școlar neobișnuit. Într-o zi, băiețelul descoperă cu uimire că caietul său s-a terminat nu din cauza uzurii normale, ci dintr-un motiv aparte. Filele caietului prind viață și încep să-i povestească aventurile lor haioase. Întâmplarea oferă o incursiune amuzantă în lumea fantastică a școlii, revelând imaginația debordantă a personajelor și aducând un zâmbet cititorilor de toate vârstele.
Citește Mi s-a terminat caietul de Mircea Sântimbreanu
— IA TE UITĂ! S-A TERMINAT... și doar alaltăieri l-am cumpărat.
Uimirea băiețandrului din clasa a III-a era neprefăcută. Nu, nu aveam de-a face cu unul din aceia care pitesc caietul în ghiozdan și zic cu nevinovăție :
— Mi s-a terminat caietu’, tovarășe învățător. N-am putut scrie tema. N-am avut pe ce...
Caietul cu pricina se isprăvise cu adevărat! Ciudat însă : s-a împuținat — ce zic eu? — s-a topit, da, acesta era cuvântul potrivit, s-a topit ca o zăpadă sub razele soarelui. Nu mai rămăsese din el decât o pojghiță de caiet, la umbra celor două coperți... Toate celelalte file și-au luat zborul, smulse parcă de un vânt ciudat. La ceilalți copii foile caietului nu zboară, nu mor, nu se topesc văzând cu ochii. Atunci ce s-a întâmplat cu acest caiet? Ce rău ascuns i-a împuținat foile? Trebuia dezlegat acest mister! Cu orice preț. Dacă e o molimă necunoscută până acum, și ea se întinde și molipsește toate caietele din clasa a III-a, din toată școala, din toate școlile?
Așa mă frământam într-una din zilele trecute, martor fiind la exclamația băiatului.
Caietul se terminase, nu încăpea îndoială. Mă uitam la coperțile uscate, ca niște aripi jumulite, fără puteri... Şi, în timp ce căutam să dezleg misterul, auzii chiar lângă mine un clinchet de bicicletă. Am tresărit.
— Cine a intrat cu bicicleta în clasă?
— Eu.
Vorbea o foaie de caiet. Ciudat! O foaie cu pătrățele, exact ca cele din caietul ce-l aveam în mână.
— Mă plimb de alaltăieri, continuă foaia. Şi nu sunt singură, căci n-am plecat la o plimbare oarecare, ci într-o adevărată cursă ciclistă. Sunt însă singura care am mai rămas pe drum. Poate pentru că la mine roata din față e nițel în „opt“ și n-am nici șa. A uitat băiețașul să mi-o deseneze. Dar nu-i nimic... Noi, foile de hârtie, putem pedala și așa. Priviți, am încălecat pe-o roată și v-am spus povestea toată...
„Așadar, molima caietului a fost pasiunea pentru desen a stăpânului îmi ziceam, încercând să-mi dau seama cam câte biciclete o fi trimis în turul clasei ciclistul nostru, când, deodată, un zbârnâit ce coboară și se îngrașă îmi îndreptă cercetările în altă direcție. Spre tavan. Era un avion.
— Ciudat! am exclamat. Aterizezi pe un caiet?!
— De aici am plecat, aici mă întorc. Acesta e aerodromul meu obișnuit. Priviți ce aripi am, ce fuzelaj, ce coadă... Vă place zborul meu lin, elegant? Dar câtă străduință a trebuit din partea constructorului, nu mă întrebați!? Câte modele și câte zboruri de încercare! Aproape că i s-a terminat caietul. Dar mi se pare că vă deranjez cu zbârnâitul meu. Văd că sunteți îngândurat...
Uimirea băiețandrului din clasa a III-a era neprefăcută. Nu, nu aveam de-a face cu unul din aceia care pitesc caietul în ghiozdan și zic cu nevinovăție :
— Mi s-a terminat caietu’, tovarășe învățător. N-am putut scrie tema. N-am avut pe ce...
Caietul cu pricina se isprăvise cu adevărat! Ciudat însă : s-a împuținat — ce zic eu? — s-a topit, da, acesta era cuvântul potrivit, s-a topit ca o zăpadă sub razele soarelui. Nu mai rămăsese din el decât o pojghiță de caiet, la umbra celor două coperți... Toate celelalte file și-au luat zborul, smulse parcă de un vânt ciudat. La ceilalți copii foile caietului nu zboară, nu mor, nu se topesc văzând cu ochii. Atunci ce s-a întâmplat cu acest caiet? Ce rău ascuns i-a împuținat foile? Trebuia dezlegat acest mister! Cu orice preț. Dacă e o molimă necunoscută până acum, și ea se întinde și molipsește toate caietele din clasa a III-a, din toată școala, din toate școlile?
Așa mă frământam într-una din zilele trecute, martor fiind la exclamația băiatului.
Caietul se terminase, nu încăpea îndoială. Mă uitam la coperțile uscate, ca niște aripi jumulite, fără puteri... Şi, în timp ce căutam să dezleg misterul, auzii chiar lângă mine un clinchet de bicicletă. Am tresărit.
— Cine a intrat cu bicicleta în clasă?
— Eu.
Vorbea o foaie de caiet. Ciudat! O foaie cu pătrățele, exact ca cele din caietul ce-l aveam în mână.
— Mă plimb de alaltăieri, continuă foaia. Şi nu sunt singură, căci n-am plecat la o plimbare oarecare, ci într-o adevărată cursă ciclistă. Sunt însă singura care am mai rămas pe drum. Poate pentru că la mine roata din față e nițel în „opt“ și n-am nici șa. A uitat băiețașul să mi-o deseneze. Dar nu-i nimic... Noi, foile de hârtie, putem pedala și așa. Priviți, am încălecat pe-o roată și v-am spus povestea toată...
„Așadar, molima caietului a fost pasiunea pentru desen a stăpânului îmi ziceam, încercând să-mi dau seama cam câte biciclete o fi trimis în turul clasei ciclistul nostru, când, deodată, un zbârnâit ce coboară și se îngrașă îmi îndreptă cercetările în altă direcție. Spre tavan. Era un avion.
— Ciudat! am exclamat. Aterizezi pe un caiet?!
— De aici am plecat, aici mă întorc. Acesta e aerodromul meu obișnuit. Priviți ce aripi am, ce fuzelaj, ce coadă... Vă place zborul meu lin, elegant? Dar câtă străduință a trebuit din partea constructorului, nu mă întrebați!? Câte modele și câte zboruri de încercare! Aproape că i s-a terminat caietul. Dar mi se pare că vă deranjez cu zbârnâitul meu. Văd că sunteți îngândurat...
— Da. Fac o socoteală, am răspuns. Caietul a avut alaltăieri cincizeci de file. Cinci-șase biciclete, cinci-șase aeromodele fac cel mult o duzină de foi... În vânt, ca să zic așa. Dar unde or fi pierit celelalte?
În aceeași clipă, cineva sună din corn, așa cum sunau altădată poștașii.
— Poșta?
— Da, o poștă demodată. Sunt un bilețel care își caută adresa. Am plecat din caiet „F. F. urgent“, conținând câteva rândulețe, dar m-am împotmolit. Am ajuns la un punct mort. Catedră îi zice.
„Iată, deci, cum se împarte vina“, cugetam, continuând să adun în minte filele descoperite, pentru a ajunge la... scădere. Dar rezultatul nu era cel din... caiet; Mai aveam și alte foi lipsă la apel. Cum și unde or fi pierit?
— Aici! Aici! Aici!
Vocile veneau din coșul de hârtie.
— Ce-i cu voi acolo? Sunteți tefere, după câte văd. N-ați avut nici un accident. Nici de bicicletă, nici de avion, nici...
— Da. Noi avem niște cusururi mult mai mici.
— Şi atunci de ce sunteți la coș?
— O, acesta nu e cusurul nostru. E al stăpânului nostru. E nervos. Cum se ivește o mică, neînsemnată greșeală — și din grabă face nenumărate asemenea greșeli — ne rupe. Rupe la fiecare temă cinci-șase foi. Priviți... Trebuia să scrie cuvântul există. Pe prima foaie a scris ezistă, pe a doua eczistă, apoi ecgzistă, apoi esicstă. De-abia pe urmă s-a gândit... să se gândească mai bine.
În aceeași clipă, cineva sună din corn, așa cum sunau altădată poștașii.
— Poșta?
— Da, o poștă demodată. Sunt un bilețel care își caută adresa. Am plecat din caiet „F. F. urgent“, conținând câteva rândulețe, dar m-am împotmolit. Am ajuns la un punct mort. Catedră îi zice.
„Iată, deci, cum se împarte vina“, cugetam, continuând să adun în minte filele descoperite, pentru a ajunge la... scădere. Dar rezultatul nu era cel din... caiet; Mai aveam și alte foi lipsă la apel. Cum și unde or fi pierit?
— Aici! Aici! Aici!
Vocile veneau din coșul de hârtie.
— Ce-i cu voi acolo? Sunteți tefere, după câte văd. N-ați avut nici un accident. Nici de bicicletă, nici de avion, nici...
— Da. Noi avem niște cusururi mult mai mici.
— Şi atunci de ce sunteți la coș?
— O, acesta nu e cusurul nostru. E al stăpânului nostru. E nervos. Cum se ivește o mică, neînsemnată greșeală — și din grabă face nenumărate asemenea greșeli — ne rupe. Rupe la fiecare temă cinci-șase foi. Priviți... Trebuia să scrie cuvântul există. Pe prima foaie a scris ezistă, pe a doua eczistă, apoi ecgzistă, apoi esicstă. De-abia pe urmă s-a gândit... să se gândească mai bine.
Ajunsesem la capăt. Dădusem aproape de urma întregului caiet. Acum mă dumirisem. Mai lipseau doar trei foi. Întârziau să se ivească, și tocmai mă gândeam. oarecum plictisit de toată povestea, să întrerup cercetările, când am auzit o voce :
— Ei, ce faci? De ce stai?
— Aștept încă trei foi. Nu ies la socoteală...
— Cum de nu? Noi suntem.
— Bine, dar voi sunteți albe, nepătate, neîndoite! De ce nu sunteți în caiet?
— Pentru că ne-am desprins singure. Așa se întâmplă totdeauna într-un caiet cu file rupte. Unele se desprind de la sine.
— Și ce să fac cu voi? Să vă așez la loc, în caiet?
— A, nu, răspunseră într-un glas cele trei foi. Folosiți-ne dumneavoastră. Scrieți despre năravul acestor școlari! Caietul acesta s-a terminat tot. Măcar să se termine cu folos... să nu se mai întâmple.
Cele trei foi aveau dreptate. M-am așternut pe scris. Acum povestea este gata și are exact trei foi.
— Ei, ce faci? De ce stai?
— Aștept încă trei foi. Nu ies la socoteală...
— Cum de nu? Noi suntem.
— Bine, dar voi sunteți albe, nepătate, neîndoite! De ce nu sunteți în caiet?
— Pentru că ne-am desprins singure. Așa se întâmplă totdeauna într-un caiet cu file rupte. Unele se desprind de la sine.
— Și ce să fac cu voi? Să vă așez la loc, în caiet?
— A, nu, răspunseră într-un glas cele trei foi. Folosiți-ne dumneavoastră. Scrieți despre năravul acestor școlari! Caietul acesta s-a terminat tot. Măcar să se termine cu folos... să nu se mai întâmple.
Cele trei foi aveau dreptate. M-am așternut pe scris. Acum povestea este gata și are exact trei foi.
