Zâna Măseluță și misiunea din noaptea furtunoasă - poveste de Daniel Vîrdol
Citește online povestea „Zâna Măseluță și misiunea din noaptea furtunoasă” scrisă de Daniel Vîrdol, o poveste cu Zâna Măseluță care, într-o noapte cu ploaie și tunete primește o misiune specială: să adune măseluța lui Andrei, un băiețel curajos care o așteaptă, chiar dacă furtuna îi bate la fereastră. Dar drumul până la casa de pe deal nu este deloc ușor. Vântul puternic îi încurcă aripile, ploaia îi udă rochița, iar în cale îi apar o bufniță glumeață, un șoarece prietenos și o pisică leneșă care nu lasă pe nimeni să treacă fără o „taxă”. Cu umor, emoție și puțin praf de stele, Zâna descoperă că adevărata putere vine din credința copiilor. O poveste plină de aventură, suspans și magie, numai bună pentru a fi citită seara, înainte de culcare.
Citește povestea „Zâna Măseluță și misiunea din noaptea furtunoasă” de Daniel Vîrdol
Într-un colț ascuns al cerului, printre stele care clipesc jucăuș, trăia Zâna Măseluță. Era micuță, cu aripi argintii care sclipeau ca niște fulgi de zăpadă în lumina lunii, și purta întotdeauna o rochiță croită din petale de margarete. De obicei, serile ei erau pline de bucurie: zbura din casă în casă, lăsând câte o monedă strălucitoare sau o surpriză magică în schimbul unei măseluțe de lapte.
Dar într-o seară de toamnă, când vântul începu să urle printre crengile copacilor și cerul se încruntă cu fulgere și tunete, Zâna primi un semnal de alarmă. Un clopoțel de cristal, pe care îl ținea într-un cufăraș, începu să sune cu un clinchet grăbit.
– O, nu! spuse Zâna, tresărind. A căzut o măseluță în satul de pe deal, chiar în această noapte furtunoasă!
Se apropie de globul ei magic și văzu chipul unui băiețel cu ochi mari și păr ciufulit. Se numea Andrei, iar în seara aceea își pusese măseluța sub pernă cu mare grijă. Dar cumva, în loc de vis liniștit, fusese cuprins de teamă, pentru că afară vântul lovea ferestrele ca un uriaș supărat.
– Trebuie să merg, hotărî Zâna, chiar dacă furtuna mă împiedică să zbor!
Își luă punguța cu praf de stele, își strânse aripile și porni spre lumea copiilor.
Când ajunse mai aproape de sat, își dădu seama că furtuna era mai puternică decât crezuse. Vântul o arunca într-o parte și-n alta ca pe o frunză, iar ploaia rece îi uda rochița de margarete.
– Ei, asta e o misiune adevărată! murmură ea, strângând din dinți.
Dar cum Zânele Măseluță nu sunt singure pe lume, pe drum întâlni câteva creaturi neobișnuite.
Mai întâi, o bufniță bătrână, cocoțată pe o creangă groasă, o privi cu ochii ei mari și galbeni.
– Huhuu! Ce caută o zână micuță pe vremea asta? Îți vor cădea aripile ude, fetițo! râse bufnița.
– Am o misiune, spuse Zâna hotărâtă. Un copil mă așteaptă. Trebuie să-i iau măseluța și să-i las cadoul.
Bufnița dădu din cap, amuzată.
– Pe vremea mea, dinții stăteau unde le era locul. Dar fie, să ai drum bun. Ai grijă, însă! Pisica cea leneșă de pe deal nu primește străini!
Zâna înghiți în sec, dar îi mulțumi.
Dar într-o seară de toamnă, când vântul începu să urle printre crengile copacilor și cerul se încruntă cu fulgere și tunete, Zâna primi un semnal de alarmă. Un clopoțel de cristal, pe care îl ținea într-un cufăraș, începu să sune cu un clinchet grăbit.
– O, nu! spuse Zâna, tresărind. A căzut o măseluță în satul de pe deal, chiar în această noapte furtunoasă!
Se apropie de globul ei magic și văzu chipul unui băiețel cu ochi mari și păr ciufulit. Se numea Andrei, iar în seara aceea își pusese măseluța sub pernă cu mare grijă. Dar cumva, în loc de vis liniștit, fusese cuprins de teamă, pentru că afară vântul lovea ferestrele ca un uriaș supărat.
– Trebuie să merg, hotărî Zâna, chiar dacă furtuna mă împiedică să zbor!
Își luă punguța cu praf de stele, își strânse aripile și porni spre lumea copiilor.
Când ajunse mai aproape de sat, își dădu seama că furtuna era mai puternică decât crezuse. Vântul o arunca într-o parte și-n alta ca pe o frunză, iar ploaia rece îi uda rochița de margarete.
– Ei, asta e o misiune adevărată! murmură ea, strângând din dinți.
Dar cum Zânele Măseluță nu sunt singure pe lume, pe drum întâlni câteva creaturi neobișnuite.
Mai întâi, o bufniță bătrână, cocoțată pe o creangă groasă, o privi cu ochii ei mari și galbeni.
– Huhuu! Ce caută o zână micuță pe vremea asta? Îți vor cădea aripile ude, fetițo! râse bufnița.
– Am o misiune, spuse Zâna hotărâtă. Un copil mă așteaptă. Trebuie să-i iau măseluța și să-i las cadoul.
Bufnița dădu din cap, amuzată.
– Pe vremea mea, dinții stăteau unde le era locul. Dar fie, să ai drum bun. Ai grijă, însă! Pisica cea leneșă de pe deal nu primește străini!
Zâna înghiți în sec, dar îi mulțumi.
Mai departe, la marginea unei bălți, o aștepta un șoarece cenușiu cu mustăți lungi și tremurânde.
– Hei, Zâno! Vrei ajutor? Eu cunosc toate cotloanele satului, pot să te ghidez pe la subsoluri și prin crăpături, să nu te bată vântul!
– Mulțumesc, Șoricelule, dar nu cred că poți zbura.
– Asta e adevărat, dar pot să alerg foarte repede! Și să știi, eu sunt expert în găsit brânză… și dinți căzuți!
Zâna râse pentru prima dată în acea seară. Îi plăcea ideea unui tovarăș de drum. Așa că îl luă pe Șoricel în punguța cu praf de stele, iar el stătea cu boticul scos, entuziasmat.
Când ajunseră la poalele dealului, un miaunat lung și leneș le tăie calea. Dintr-un butoi răsturnat ieși o pisică albă cu ochi verzi, ce părea mai degrabă interesată de somn decât de furtună.
– Cine tulbură liniștea mea? întrebă pisica, întinzându-se tacticoasă.
– Eu sunt Zâna Măseluță și merg la Andrei, spuse Zâna, tremurând un pic.
– Hm… nu trece nimeni pe aici fără să plătească taxa de tors!
– Și ce înseamnă asta? se miră Zâna.
– Să mă mângâi până adorm! mieună pisica cu un zâmbet ghiduș.
– Hei, Zâno! Vrei ajutor? Eu cunosc toate cotloanele satului, pot să te ghidez pe la subsoluri și prin crăpături, să nu te bată vântul!
– Mulțumesc, Șoricelule, dar nu cred că poți zbura.
– Asta e adevărat, dar pot să alerg foarte repede! Și să știi, eu sunt expert în găsit brânză… și dinți căzuți!
Zâna râse pentru prima dată în acea seară. Îi plăcea ideea unui tovarăș de drum. Așa că îl luă pe Șoricel în punguța cu praf de stele, iar el stătea cu boticul scos, entuziasmat.
Când ajunseră la poalele dealului, un miaunat lung și leneș le tăie calea. Dintr-un butoi răsturnat ieși o pisică albă cu ochi verzi, ce părea mai degrabă interesată de somn decât de furtună.
– Cine tulbură liniștea mea? întrebă pisica, întinzându-se tacticoasă.
– Eu sunt Zâna Măseluță și merg la Andrei, spuse Zâna, tremurând un pic.
– Hm… nu trece nimeni pe aici fără să plătească taxa de tors!
– Și ce înseamnă asta? se miră Zâna.
– Să mă mângâi până adorm! mieună pisica cu un zâmbet ghiduș.
Zâna își înălță sprâncenele. Nu avea timp de așa ceva! Dar Șoricelul veni cu o idee.
– Lasă, Zâno, știu eu ce vrea! Scoase din buzunăraș o bucată minusculă de cașcaval. Pisica o mirosi, toarse zgomotos și adormi pe loc, bucurându-se de gustarea neașteptată.
– Uff, scăpare la limită! șopti Zâna, iar cei doi porniră mai departe.
Când ajunse în sfârșit la casa băiețelului, furtuna era în toi. Fulgerele luminau cerul, iar tunetele zguduiau pereții. Zâna intră pe fereastra întredeschisă și își ținu respirația.
Andrei dormea, dar strânsese păturica până sub bărbie, iar sub pernă se zărea un colț de hârtie. Zâna ridică ușor perna și descoperi măseluța mică, albă, pusă într-o cutiuță improvizată. Alături, o scrisoare:
„Dragă Zână, să nu te sperii de furtună. Eu cred în tine. Dacă vii, o să fiu cel mai fericit copil.”
Ochii Zânei se umplură de lacrimi.
– O, ce băiat curajos și bun! Cum să nu vin pentru el?
Scoase din punguță o monedă strălucitoare și o așeză în cutiuță. Apoi, cu grijă, luă măseluța și o atinse cu praf de stele. Deodată, întreaga cameră se lumină blând, iar furtuna de afară păru să se liniștească.
Șoricelul, ascuns după o pernă, aplaudă încetișor.
– Bravo, Zâno! Misiune îndeplinită!
– Lasă, Zâno, știu eu ce vrea! Scoase din buzunăraș o bucată minusculă de cașcaval. Pisica o mirosi, toarse zgomotos și adormi pe loc, bucurându-se de gustarea neașteptată.
– Uff, scăpare la limită! șopti Zâna, iar cei doi porniră mai departe.
Când ajunse în sfârșit la casa băiețelului, furtuna era în toi. Fulgerele luminau cerul, iar tunetele zguduiau pereții. Zâna intră pe fereastra întredeschisă și își ținu respirația.
Andrei dormea, dar strânsese păturica până sub bărbie, iar sub pernă se zărea un colț de hârtie. Zâna ridică ușor perna și descoperi măseluța mică, albă, pusă într-o cutiuță improvizată. Alături, o scrisoare:
„Dragă Zână, să nu te sperii de furtună. Eu cred în tine. Dacă vii, o să fiu cel mai fericit copil.”
Ochii Zânei se umplură de lacrimi.
– O, ce băiat curajos și bun! Cum să nu vin pentru el?
Scoase din punguță o monedă strălucitoare și o așeză în cutiuță. Apoi, cu grijă, luă măseluța și o atinse cu praf de stele. Deodată, întreaga cameră se lumină blând, iar furtuna de afară păru să se liniștească.
Șoricelul, ascuns după o pernă, aplaudă încetișor.
– Bravo, Zâno! Misiune îndeplinită!
Dar chiar atunci, un tunet puternic zgudui geamul și pisica leneșă, trezită, sări pe pervaz, scuturându-și mustățile.
– Hei! Ați uitat să mă treziți la plecare!
Zâna și Șoricelul izbucniră în râs, iar pisica, supărată doar de formă, le făcu semn să plece.
Pe drumul de întoarcere, furtuna se domoli și norii se risipiră. Luna apăru din nou, iar stelele clipiră ca niște lămpițe.
– Vezi, Șoricelule, nici o furtună nu e prea mare atunci când un copil crede în tine, spuse Zâna cu un zâmbet larg.
Șoricelul dădu din cap solemn, apoi adăugă:
– Dar nici o pisică nu e prea leneșă când miroase a cașcaval!
Și amândoi izbucniră în râs, plutind printre nori spre palatul din cer.
A doua zi dimineață, Andrei se trezi și descoperi surpriza de sub pernă. Zâmbi atât de larg, încât părinții lui se minunau:
– Ai visat frumos?
– Nu doar am visat, răspunse băiatul. Știu că Zâna Măseluță a fost aici. Știu sigur.
Și din acea zi, oricât de puternică era furtuna afară, Andrei adormea liniștit, convins că există prieteni mici, nevăzuți, care veghează asupra lui.
– Hei! Ați uitat să mă treziți la plecare!
Zâna și Șoricelul izbucniră în râs, iar pisica, supărată doar de formă, le făcu semn să plece.
Pe drumul de întoarcere, furtuna se domoli și norii se risipiră. Luna apăru din nou, iar stelele clipiră ca niște lămpițe.
– Vezi, Șoricelule, nici o furtună nu e prea mare atunci când un copil crede în tine, spuse Zâna cu un zâmbet larg.
Șoricelul dădu din cap solemn, apoi adăugă:
– Dar nici o pisică nu e prea leneșă când miroase a cașcaval!
Și amândoi izbucniră în râs, plutind printre nori spre palatul din cer.
A doua zi dimineață, Andrei se trezi și descoperi surpriza de sub pernă. Zâmbi atât de larg, încât părinții lui se minunau:
– Ai visat frumos?
– Nu doar am visat, răspunse băiatul. Știu că Zâna Măseluță a fost aici. Știu sigur.
Și din acea zi, oricât de puternică era furtuna afară, Andrei adormea liniștit, convins că există prieteni mici, nevăzuți, care veghează asupra lui.
Sfârșit
